Arhive categorie: județul Arad

Comunele Semlac și Șeitin, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

De la Arad la Nădlac, punct important de frontieră cu Ungaria, se poate ajunge actual cel mai repede pe autostradă sau drumul principal care trece prin orașul Pecica. L-am preferat pe cel de al doilea pentru a putea vedea comunele Semlac și Șeitin, situate lateral stânga de acel drum.

Comuna Semlac este situată în Lunca Mureșului, în vestul Câmpiei Aradului.

Prima atestare documentară datează din 1256, cu numele de Zemekháza, dar săpăturile arheologice au descoperit  existența unei așezări încă din epoca bronzului pe care au încadrat-o în cultura Periam-Pecica. Și-a schimbat denumirea în Szemlak din 1326.

Localitatea, situată pe malul râului Mureș, era locuită de români și maghiari. Pentru ortodocși slujbele se desfășurau într-o Biserică de lemn.

Pe locul ei, în jurul anului 1771 a fost ridicată  Biserica Ortodoxă Română „Sf. Ioan Gură de Aur” care a fost extinsă un secol mai târziu și i s-a ridicat turnul (1896).

În interior, pictura murală veche datează din 1937.

În 2010 pictura a fost refăcută în tempera.

După Decretul dat de Împărăteasa Maria Thereza prin care zona a fost colonizată, în localitatea ocupată de români și maghiari s-au așezat familii de  germani luterani și reformați. Pe lângă ridicarea caselor, luteranii și-a ridicat o școală (1822) în care s-au oficiat slujbele religioase ale ambelor culte până când reformații s-au mutat în noua școală construită de ei (1838). Ca școli, ambele au funcționat până în 1948. După venirea primului pastor luteran a fost construită Biserica Evanghelică-Luterană „Sf. Ecaterina”(1845).

Câțiva ani mai târziu, cu finanțare din partea Imperiul Austro-Ungar și a enoriașilor a fost construită Biserica Greco-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”(1863-1864).

În interior a fost pictată parțial (1947) deoarece după Reforma Monetară făcută sub Regele Mihai I au lipsit fondurile. În 1970 biserica a fost reparată, pe turlă a fost postată o cruce de 40 m înălțime însă pictura din interior a rămas nefinisată până azi.

În aceeași perioadă reformații și-au construit o biserică în stil neoclasic, Biserica Reformată Calvină (1885).

Între județele Arad și Timiș, pe o suprafață de peste 17.000 ha se întinde Parcul Natural Lunca Mureşului, cea mai mare arie protejată din vestul României, în care se situează și Semlacul pe o suprafaţă administrativă de cca. 800 ha.

Pe teritoriul administrativ al comunei, în partea centrală a Parcului Natural se găseşte şi o parte din Rezervaţia Naturală Prundul Mare.

Zona,  formată mai ales din păduri şi ape, este mai strict protejată în sensul că acolo sunt interzise toate activităţile de exploatare a resurselor naturale.

De la Semlac, după aproximativ 7 kilometri spre vest am ajuns în comuna Șeitin, cunoscută inițial cu numele de Sajtény. Localitatea a fost pentru prima dată atestată documentar în anul 1138 dar prin săpăturile arheologice care au scos la iveală urmele unei așezări daco-romane și a unei camere de îngropare s-a demonstrat existența unei așezări mult mai veche.

Biserica Romano-Catolică

În secolul XVIII în localitatea exista Biserica de lemn ortodoxă „Sf. Nicolae” pe locul cărei a fost ridicată una din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Sf. Grigore Teologul” (1772-1789). Interiorul a fost pictat abia un secol mai târziu (1871) și refăcut în anul 1928.

De la Șeitin aveam de rulat 10 kilometri până la ținta mea, Orașul Nădlac.

 

Comuna Șiștarovăț cu satele Cuveșdia, Labașinț, Varnița, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șiștarovăț din județul Arad este situată în Dealurile Lipovei, la 50 km de la Arad și aproximativ 17 km de la Lipova. Este atestată documentar din anul 1440 și în 1477 apare cu numele de Sestharowczy, ca domeniu al Cetății Șoimoș, când era formată din trei localități mai mici.

Numele, probabil de proveniență slavonă, tradus în limba română ar fi Șase Izvoare, de la izvoarele care existau acolo și ale căror locații poartă numele lor și azi.

Actualele sate aparținătoare comunei Șiștarovăț erau localități de sine stătătoare situate în sud vestul, sud-estul și vestul comunei. Au fost atestate documentar- Cuveșdia 1440, Labașinț 1477, Varnița abia în 1820-1830. Locuitorii se ocupau cu agricultura, pomicultura, viticultura, creșterea animalelor și prelucrarea lemnului.

În 1552 Banatul a fost ocupat de turci, cetățile Lipova, Șoimoș, Șiria au intrat în stăpânirea lor și  în decursul timpului, în funcție de câștigătorii bătăliilor care au avut loc, în a Principelui Transilvaniei. În 1664 a fost organizată kazala Lipovei și cele patru localități au intrat în administrația ei.

Conform istoricilor maghiari între anii 1700-1750 regiunea, aflată în acea perioadă sub administrație austriacă, a fost colonizată cu familii din Oltenia, Gorj și Mehedinți. Coloniștii au ocupat locul unde azi se află Șiștarovăț, localnicii s-au mutat acolo și s-a format actuala localitate.

Pe deal, unde locuiau familiile înstărite, cele nevoiașe situate în vale,  au construit o Biserică de lemn (1802), lângă ea o școală, biserică pe care au înlocuit-o cu una din zid, păstrându-i hramul, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, pe care au situat-o în noul centru al localității (1822). În decursul timpului biserica fost renovată de mai multe ori (1906, 1922, 1925, 1928). Actual, în fiecare an se sărbătorește hramul bisericii (15.08) când se adună familiile, localnicii plecați din localitate  revin, se alătură persoane din alte localități și are loc Ruga tradițională din Banat.

Distanța Șiștarovăț- satul Cuveșdia de aproximativ 11 km spre sud-vest se parcurge pe un drum neasfaltat, cu porțiuni mai bune sau mai rele, care traversează zona de deal, în unele locuri împădurită.

Ca în Șiștarovăț, în 1803 localnicii din Cuveșdia și-au construit pe deal o Biserică de lemn.

Ulterior au dărâmat-o și au înlocuit-o cu o biserică din zid,  Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1830).

În perioada 1849-1860 localitățile din stânga râului Mureș, între care Șiștarovăț, Cuveșdia, Labașinț, au făcut parte din Voivodina Sârbească și Banatul Timișan.

În timpul Primului și celui de Al Doilea Război Mondial un număr mare de localnici au fost trimiși pe front. Mulți dintre ei au decedat, acasă rămânând văduvele cu copiii fără nici un ajutor.

Apoi, după naționalizarea din 1949, când moșiile au trecut în patrimoniul statului, viața a devenit și mai grea.

Din 1950, prin reorganizarea teritorială s-au constituit regiunile Arad, Timișoara și Severin. Șiștarovăț și satele aparținătoare au făcut parte din raionul Lipova regiunea Arad până în 1960 când raionul a fost mutat în regiunea Timișoara.

În 1968, când a avut loc împărțirea țării pe județe,  împărțire care există și azi, Șiștarovăț cu satele aparținătoare au intrat în componența județului Arad.

Satul Labașinț se află în sud-estul comunei Șiștarovăț la aproximativ 9 kilometri care, însă, se parcurg în aproape 30 minute datorită șoselei neasfaltată, foarte deteriorată în zonele împădurite și care urcă în partea înaltă a dealurilor.

Ca în celelalte localități, în același an și în Labașinț a fost construită  Biserica de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe” (1803). Deteriorându-se aproape de dărâmare, o sală de clasă a școlii a fost amenajată pentru a se ține slujbele bisericești. În 1930, ruinele au fost demolate și a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”, biserică nefinisată nici până în 2020.

Localitatea este situată în zona înaltă a dealurilor, în plină natură, astfel există multiple itinerarii pentru drumeții.

În ultimii ani la marginea pădurii a fost amenajat Hostel Agro Village, format din mai multe vile situate în jurul unei piscine, unele dintre ele prevăzute cu aer condiționat, TV prin satelit, stereo HI FI, WhatsApp.

Lângă piscină a fost amenajată o terasă pentru servit masa în natură.

Locația închiriază biciclete pentru tururi mountain bike și ATV-uri.

Localnicii sunt crescători de animale, în special oi, măgari și cai.

Pentru doritori există posibilitatea închirierii de cai și ponei.

În ceea ce privește satul Varnița, acesta este situat într-o zonă greu accesibilă, la o distanță de aproximativ 8 kilometri spre vestul comunei Șiștarovăț. Presupun că localitatea a fost populată majoritar cu familiile crescătorilor de oi și ale celor care prelucrau lemnul. În decursul timpului au dispărut din zonă, fapt relevat de  în  recensământul populației din anul  2002 când existau doar 6 locuitori. Neavând un 4×4 sau ATV nu am putut să vizitez Varnița deși doream să văd ce a mai rămas din fosta localitate.

Citește și Lipova

comuna Vinga cu satele Mănăștur și Mailat, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Vinga, județul Arad, situată la aproximativ 23 km de municipiul Arad, ultima comună pe drumul național Arad- Timișoara, în partea de sud a județului, înainte de intrarea în județul Timiș, a fost atestată documentar din 1231. Banatul de vest, care aparținea Ungariei, a intrat sub ocupație otomană (1552) și în timpul invaziei acestora localitatea a fost distrusă.

Imperiul Habsburgic a încercat să recucerească regiunea. S-au purtat mai multe războaie până când, treptat, au intrat în posesia regiunii Banat și s-a semnat tratatul de pace de la Passarowitz (1718). În acea perioadă la Ciprovți, Bulgaria, a avut loc o răscoală antiotomană care a fost înăbușită (1688). Ulterior s-au purtat mai multe războaie între otomani și habsburgi astfel, cu acordul austriecilor, o parte din familiile de bulgari paulicieni, de proveniență din nordul  și nord-vestul Bulgariei, la granița cu Serbia, au migrat și s-au stabilit în Banat. Și-au întemeiat localități dintre care și Vinga (1771) care a fost declarată oraș de Împărăteasa Maria Tereza (1774).

Bulgarii paulicieni, romano-catolici, singurii care folosesc alfabetul latin, au ridicat și o biserică de lemn.

Banatul a intrat sub administrația Voivodinei sârbești și Banatului timișan, cu sediul la Timișoara (1849-1860), apoi a fost reintegrat Ungariei (1860-1919). În acea perioadă la Vinga familia de origine croată Drașcovici, mutată acolo din Buziaș, a înființat Fabrica de ciocolată Vinga. Produsele au ajuns să aibă mare trecere și în decursul timpului localitatea a devenit cunoscută prin exportul lor în toată lumea. După naționalizare a funcționat o scurtă perioadă de timp ca secție a Fabricii de ciocolată Kandia Timișoara apoi a fost închisă între 1951-1970, an când a început să funcționeze din nou producând Ciocolata Vinga.

Populația crescând, era nevoie de o biserică mai încăpătoare care a fost construită  prin donațiile locuitorilor. Inițial  a fost construită o cărămidărie pentru a produce materialele necesare construcției (1883) apoi, pe locul fostei mânăstiri franciscane, a fost așezată piatra de temelie (1890).

Biserica Romano-Catolică „Sfânta Treime” a fost ridicată de antreprenori din Budapesta, în stil neo-gotic, cu lungimea de 62 m, lățimea 32 m, turnuri cu înălțimea de 65 m prevăzute cu clopote și câte un orologiu și în interior scări în formă de spirală. Pe fațadă, în două nișe au fost postate statuie Sf. Vendelin și Sf. Florian.

În timpul unei furtuni turnul din stânga a fost grav avariat astfel ambele turnuri au fost refăcute (1929) când au fost scurtate cu 3 m și prevăzute cu 5 clopote. În decursul timpului biserica a fost reparată (1967) și renovată (1988-1989).

Biserica a fost prevăzută cu  un altar principal și opt laterale.

Într-o nișă a fost așezat un cilindru de sticlă în care s-a introdus un document despre istoria colonizării cu bulgari a comunei.

Altarul principal reprezintă Sfânta Treime.

De o parte și de alta au fost postate statuile Sfântului Ștefan, regele care i-a trecut pe maghiari la creștinism, a Sfântului Gerard, primul episcop catolic la Cenad, a Sfântului Florian, protectorul pompierilor și a Sfântului Vendelin, ocrotitorul animalelor.

Celelalte altare, ornamentate cu 43 de statui din lemn, au fost închinate Maicii Domnului, Inimii lui Isus,  Sf. Cruci și unor sfinți ca Sf. Petru, Sf. Anton, Sf. Iosif, Sf. Mihai.

Ca orice biserică romano-catolică și aceasta a fost dotată cu o orgă.

În timpul Primului Război Mondial o parte din populația Vingăi s-a mutat în orașele Arad și Timișoara. Exodul a crescut în timpul celui de Al Doilea Război Mondial  și mai ales după, sub regimul comunist când pământurile le-au fost expropriate. Tot atunci localitatea a pierdut statutul de oraș și a devenit comună.

Primăria Vinga

Pentru locuitorii ortodocși a fost construită Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1925).

Satul Mănăștur, comuna Vinga, un sat mic populat de aproximativ 1000 de persoane, se află la aproximativ 7 km distanță de Vinga. În afara localității, pe locul numit „Cetate”, prin săpături arheologice au fost scoase la iveală urmele unei fortificații presupusă a fi fost o mânăstire (1285) care a fost distrusă în timpul războaielor cu otomanii.

Populația fiind formată din mai multe etnii, română, slovacă și sârbă, pentru fiecare cult religios a fost construită câte o biserică (secolul XIX). Prima ridicată a fost Biserica ortodoxă „Cuvioasa Paraschiva” (1758). În timp s-a deteriorat grav și în locul ei a fost ridicată o Biserică de lemn (1779) care a fost folosită până în 1888 când s-a ridicat o altă biserică din piatră cu același hram,  Biserica Ortodoxă „Sf. Parascheva”.

Biserica Ortodoxă Sârbă (1830)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin” (1863), în stil neogotic, renovată în 2006

La marginea satului, în apropierea Bisericii Romano-catolice a fost construit un  castel neoclasic (secolul XIX). În jurul lui a fost amenajat un parc cu sortimente diferite de arbori, dintre care unii exotici, exemplu Ginkgo Biloba. Din păcate actual atât castelul, care, probabil, în perioada comunistă a fost utilizat în alte scopuri, cât și parcul dendrologic, în care se află și plante protejate ca monumente ale naturii, au devenit o paragină.

Satul Mailat, comuna Vinga se află la aproximativ 5-6 km distanță de Mănăștur. Un sat mic, cu aproximativ 1000 de locuitori, majoritatea romano-catolici, comunitatea trăiește ca o familie și după vechea datină toți cei plecați din sat se întorc în ultima duminică din luna august, „Duminica de la Mailat”, când au loc și diferite manifestări culturale.

Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1878-1879), în stil baroc

comuna Bocsig cu satele Mânerău și Răpsig, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Bocsig din județul Arad este situată în Depresiunea Zărandului, pe râul Crișul Alb, zonă care înainte de 1200 și până în 1553, an când localitatea este prima dată atestată documentar, a trecut prin mai mulți proprietari. Între 1553-1563 exista o sesie iobăgească deținută de familia nobiliară Losonczy.

lac pescărie Bocsig

Pentru localnicii din toată zona, în 1775 a fost construită Biserica de lemn ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. În 1819 satul Bocsig a intrat în proprietatea familiei nobiliare Laszlo care doi ani mai târziu a cumpărat și moșia Tămand apoi a construit un conac boieresc înconjurat de pădure.

Pe terenul de 70 hectare din jurul conacului, donat de Francisc Laszlo, au fost comasate satele Bocsig, Tămand, Ercășeu, Cantratău și au format o singură localitate, comuna Bokszeg (1824-1829), unde s-au mutat mai mulți iobagi. În comună, pe locul fostei biserici de lemn a fost construită o biserică nouă (1857).

În timpul Revoluției din 1848-1849, când s-a desființat iobăgia, la Bocsig iobagii au prădat conacul și cârciuma, au incendiat depozitele de furaje, acțiuni care au continuat și după încetarea mișcării revoluționare. Din această cauză moșierul și-a vândut moșia Principesei Persida, soția Principelui Alexandru Karagheorghevici, fostul Rege al Serbiei și s-a mutat la Budapesta în fostele case ale acesteia (1864).

Regele Serbiei a ajuns în Bocsig datorită faptului că a fost detronat (1858), a fugit la Budapesta apoi și-a urmat soția la noua moșie unde au locuit în conac urmând să-și construiască un castel. Principesa a decedat dar fostul rege a dărâmat conacul și în locul lui a ridicat Castelul Karagheorghevici, în stilul renașterii târzii (1860), pentru el și cei trei fii ai săi, prinții Arsenie, Gheorghe și Petru, care au copilărit la Bocsig împreună cu copiii localnicilor.

Crescând, Arsenie a plecat la Paris, Gheorghe în Regatul României unde familia poseda un domeniu regal. Aceștia s-au dedat patimilor- joc de cărți, femei, alcool și treptat au cheltuit averea familiei ajungându-se ca Arsenie să piardă moșia la jocul de cărți în favoarea unui marchiz. Regele a fost nevoit să migreze din nou, alegând Timișoara, unde a și decedat câțiva ani mai târziu. Actual în clădire funcționează Școala Gimnazială „Vasile Pop”.

În acea perioadă în cadrul religiei au avut loc schimbări majore astfel în 1834 populația a fost silită să treacă de la ortodoxie la greco-catolicism și fost construită Biserica Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1895-1897).

În perioada interbelică, până în 1932 comuna a purtat numele  fostului proprietar, Karagheorghevici. Tot atunci, Biserica Ortodoxă fiind deteriorată grav, a fost construită o alta nouă situată pe un loc obținut prin expropriere, la drumul principal, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1929-1932). Aceasta a fost reparată în 1962. În decursul anilor comuna s-a extins astfel între 1992-2011 în zona Bocsig-Gară a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”

În curtea ei era postat Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale și în fața școlii Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial.

Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale

Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial

Una dintre personalitățile născute în comună  a fost Ion Vidu,  compozitor, dirijor, folclorist român, numit și „Doinitorul Banatului” (1863-1931).

Căminul Cultural

Situat la aproximativ 4 km, satul Mânerău, comuna Bocsig a fost atestat pentru prima dată din 1348 ca domeniu al familiei nobiliare maghiare Abrahámffy, în 1561 sesiile iobăgești aparțineau domeniului Pongrácz, un secol mai târziu a fost inclus în domeniul Cetății Ineu și în 1732 în domeniul ducelui Modena.

În acea perioadă a fost construită  Biserica Ortodoxă de lemn „Sf. Cosmin și Sf. Damian”. O dată cu toată zona Mânerău a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic când a fost integrat în domeniul Almay (1824). S-a renunțat la Biserica de lemn construindu-se una de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Cozma și Damian”(1874-1877),  reparată în 1910.

Aceasta a fost extinsă și schimbată în stil neobizantin (1956), actuala biserică din Mânerău.

M-am întors spre Bocsig și m-am îndreptat să văd al doilea sat al comunei. În drum m-am oprit la Podul vechi metalic construit peste râul Crișul Alb.

Doream să-l imortalizez neștiind cât timp va mai exista având în vedere că se construise unul nou.

Satul Răpsig, comuna Bocsig, a aparținut Principatului Transilvania (1650) până în 1820 când a fost cumpărat de familia Hendrey.

În acea perioadă, pe locul unei foste biserici a fost construită Biserica Ortodoxă de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe” (1749). S-a dorit a fi înlocuită de una din zid însă, din lipsa fondurilor, s-a ridicat noua Biserică Ortodoxă de lemn „Sf. Grigore Teologul”.

Totuși sub stăpânirea familiei Hendrey și-au îndeplinit dorința. Biserica a fost înlocuită cu actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1885).

De la Răpsig m-am întors la drumul principal și m-am îndreptat în direcția Beliu, apoi lateral spre Schitul Tămand „Veșmântul Maicii Domnului”. În acel loc a funcționat un Spital social de bătrâni (2009).

Lângă el a fost construită Biserica Ortodoxă de lemn „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” (2003), în stil maramureșean.

În ea slujbele erau oficiate de preoții din împrejurimi.

Spitalul a fost desființat și  Arhiepiscopia Aradului a preluat terenul pentru înființarea schitului de maici.

Pentru ele, lângă biserică au fost ridicate chilii.

Citește și Orașul Ineu

comuna Zăbrani cu satele Chesinț și Neudorf , județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Zăbrani din județul Arad, situată pe malul stâng al râului Mureș, a fost menționată pentru prima dată în anii 1080-1090 când aparținea comitelui Titel și se numea Zabran, tradus în română pădurice.

moară

Se pare că zona a fost locuită cu mult timp înainte deoarece săpăturile arheologice au evidențiat în zona Dealul Viilor două așezări din paleolitic și epoca fierului. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar și a purtat diverse denumiri ca Hidegkut (1561) sau Edekut (1717).

Așezarea se afla într-o zonă mlăștinoasă și cu păduri seculare. A fost colonizată cu germani care și-au înființat localitatea în jurul unui izvor și au numit-o Guttenbrunn, tradus în limba română Fântâna Bună (1724) și locul fostului sat a devenit „suburbia” Pârneava.

Ei au primit de la stat câte 16 iugăre de teren pe care le-au defrișat, asanat și-au construit casele și s-au ocupat cu agricultura și creșterea animalelor. În 1726 au adus din Germania și Austria viță de vie pe care au plantat-o în zonă, devenind și viticultori.

Majoritatea localnicilor fiind romano-catolici, în localitate a sosit primul preot catolic (1729) care a oficiat slujbele într-o casă amenajată ca și capelă apoi au construit o biserică.

Satul Neudorf, comuna Zăbrani, menționat pentru prima dată pe harta contelui Mercy 1723 cu nume Novosello, iar în 1761 ca nelocuit, a fost creat în 1765 de coloniștii germani (șvabi) care l-au numit Neudorf, tradus în română Satul Nou.  Pentru ei a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Vendelin” (1771), biserică în stil baroc restaurată abia în 1929.

În drumul ei spre Transilvania Arhiducesa Maria Anna Ferdinanda de Habsburg, Regina Boemiei, s-a oprit în Neudorf. Fiind bolnavă grav de pneumonie a decedat și a fost înhumată în cavoul familiei Zelenski din subsolul bisericii. În memoria ei, la ordinul Împăratului Ferdinand I al Austriei a fost ridicat un monument funerar din marmură de Carrara (1841).

În Zăbrani localnicii ortodocși dețineau o Biserică de lemn, catolicii o Biserică Romano-Catolică și pentru ceilalți enoriași din localitate exista Biserica Greco-Catolică „Buna Vestire” (1770).

Un incendiu a avariat grav clădirea bisericii romano-catolice (1866) astfel a fost construită o nouă biserică, în stil neogotic, Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1872).

Un alt incendiu, care a devastat mai mult din jumătate din localitate, a avut loc în 1878. Astfel conducerea localității a înființat Uniunea Pompierilor Voluntari din Guttenbrunn (Zăbrani).

fostă Remiză de Pompieri

După cel de Al Doilea Război Mondial zona a fost populată cu români ortodocși pentru care  slujbele religioase erau ținute într-o capelă, apoi în Zăbrani a fost ridicată, în stil tradițional muntenesc, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”( (1940). De asemenea pentru comunitatea ortodoxă din Neudorf din 1989 a început construcția la Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”, în stil neobizantin.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”

În Zăbrani actual se află Casa Memorială Adam- Müller-Guttenbrunn, scriitor, romancier, om de cultură șvab, născut acolo (1852-1923), mutat la Viena (1879) unde pe rând a lucrat ca funcționar, foiletonist, critic de teatru apoi a devenit director al Teatrului din Viena, Opera de azi.

Administrativ, din comuna Zăbrani face parte și satul Chesinț. Prin săpături arheologice au fost găsite urme de ziduri  presupuse a fi ale unei foste cetăți turcești din Evul Mediu deci s-a atestat existența unei așezări în zonă. De fapt locuitorii trăiau în mai multe cătune situate în pădure, pe zona actualului sat, care purtau numele familiilor de români care le ocupau, nume păstrate până azi, exemple Valea Bârzovenilor, Valea Milicoț, etc. (1332-1337).

În secolele XV-XVI trei văi ale zonei au fost ocupate de sârbi și muntenegreni din sudul Dunării care au fugit din calea invaziei turcești și s-au așezat acolo. Aceștia au fost comasați cu românii din zonă de către autoritățile austriece, cu ajutorul armatei (1735). A fost format satul vechi, Keszi, deținut de o familie nobiliară maghiară, ca pavăză împotriva jafurilor. Treptat localitatea a fost ocupată majoritar de maghiari care în timpul ocupației turcești au dispărut. Din acel sat până la începutul secolului XX s-au păstrat urmele unei biserici de lemn.

Căminul Cultural

Până în secolul XVIII satul a fost ocupat de români, care i-au schimbat numele în Chesinț, apoi a intrat sub ocupația austriacă care l-a colonizat cu șvabi o dată cu localitățile Neudorf și Zăbrani. Timp de mai bine de un secol localitatea a trecut din proprietar în proprietar. După anul 1900 jumătate aparținea proprietarului localității Neudorf, un sfert chiaburimii din Zăbrani și doar un sfert localnicilor care, din lipsă de pământ, au fost nevoiți să lucreze în dijmă pământurile din zonă.

Monumentul Eroilor Primului Război Mondial

Clădirea actualei biserici a fost construită în timpul ocupației otomane ca depozit de armament și de alimente apoi i s-a adăugat turnul și a fost transformată în biserică.

În 1752 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”  în care se oficiau slujbe în limba slavonă, apoi pe rând în limba slavonă și română, alternând duminicile și din 1871 doar în limba română.

Citește și Comuna Șiștarovăț cu satele Cuveșdia, Labașinț, Varnița, județul Arad

Comunele Fântânele și Frumușeni, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Cum mai rar am avut așa o zi superbă de noiembrie am plecat într-o mini excursie pe partea stângă a râului Mureș prin comunele Fântânele și Frumușeni. Din Arad am ieșit prin Aradul-Nou, Sânicolau Mic și după 12 km am intrat în comuna Fântânele. Localitatea, situată în Câmpia Vingăi, a fost atestată pe hartă din 1123 apoi în documente (1457) ca localitatea Kisfalud (maghiară) adică Satul Mic.

În 1514 răsculații conduși de Gheorghe Doja au cucerit Cetatea Frumușeni, distrusă în urma răscoalei dintre 1526-1527 condusă de Iovan Nanada, apoi a făcut parte din Principatul autonom Banat-Crișana care era vasal Pașalâcului de la Buda (1541) până după Tratatul de la Blaj (1687) când a intrat sub conducerea Imperiului Habsburgic și a fost încorporat Ungariei în 1778.

În acea perioadă zona a purtat numele de Ansonlak, tradus din maghiară Cătunul de Jos. Majoritatea românilor au fost mutați în satele din jurul Lipovei și a fost colonizată cu șvabi care au format două sate- Engelsbrunn, tradus din germană Fântâna Îngerului, azi Fântânele și Wiesenheid, Câmpie, azi Tisa Nouă, sat aparținând comunei Fântânele începând cu anul 1948. Găsind în zonă cinci fântâni au denumit-o Fântânele.

Fântâna Îngerului

Pentru ei a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Îngerul Păzitor”, clădire în stil baroc târziu (1778-1780) care a fost dotată cu un clopot masiv (1813) căruia în decursul timpului i s-a alăturat un al doilea.

În curtea din spatele bisericii, lângă o cruce de piatră a fost ridicată o criptă funerară de către noii moșieri, familia Kövér, care și-au îngropat fetița de 2 luni, decedată (1827) și în fața bisericii o nouă cruce din piatră (1836). Trecând prin localitate de două ori (1873, 1884), Împăratul Franz Josef I a participat la slujbele din biserică.

În 1824 noul moșier, baronul Kövér Antal, urmașul lui Kövér Todor care a fost proprietar al satului Tisa Nouă din 1781, a ridicat un castel în stil neoclasic înconjurat de un parc cu arbori seculari, numit azi Castelul „Kövér- Appel”.

Fațada a fost prevăzută cu un portic cu coloane la care se urca pe un șir de scări.

Spre curtea din spatele castelului a fost amenajată o altă terasă cu intrarea acoperită, pentru trăsuri. În momentul vizitei mele aceasta era supusă recondiționării.

În decursul timpului castelul a intrat în posesia familiei Appel, de unde numele său actual. Ultimul proprietar a fost baronul Lajos Porcia apoi castelul a fost naționalizat. Actual el este folosit ca loc în care se desfășoară diferite evenimente.

Românii au început să se întoarcă treptat în zonă numărul lor crescând considerabil în perioada interbelică.  În 1946 s-a reînființat Parohia Ortodoxă Română și a fost amenajată o capelă în care se țineau slujbele.

În anul 1989 a început construcția unei biserici care a fost situată în apropierea Bisericii Romano-Catolice.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost sfințită de Episcopul Aradului în anul 1997.

La 5 kilometri distanță față de Fântânele se află satul Tisa Nouă care a fost format de coloniștii sași pe niște terenuri extravilane, expropriate, ale satului Firiteaz (1771). A purtat numele de Wiesenheid, nume schimbat în Réthát pe perioada când a aparținut Ungariei.

Pentru ei a fost construită Biserica romano-catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1845-1846).

În perioada 1944-1945 mai multe familii din satul Tisa, comuna Hălmagiu au fost mutate în localitate și numele i-a fost schimbat în Tisa Nouă, ca sat aparținând comunei Fântânele.

Biserica ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1981)

După câțiva kilometri am intrat în comuna Frumușeni care a fost atestată documentar din anii 1080-1090 dar prin săpături arheologice în locul cunoscut ca „Dosul Caprei” au fost găsite urme datând din epoca bronzului, dacice și feudale (secolele XII-XIII) și ale otomanilor care au supus pentru o perioadă de timp zona.

Zona a fost populată cu șvabi în aceeași perioadă cu comuna Fântânele iar românii au fost mutați în Toracu Mic din Banatul Sârbesc. Satul populat 100% cu germani a fost numit Schöndorf (1766).

Biserica Romano-Catolică „Sf Arh. Mihail, Sf. Ioana”  (1825- stil baroc)

După cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost colonizat cu numeroase familii de români din munții Apuseni și a primit numele de Frumușeni. Slujbele ortodoxe s-au ținut mulți ani într-o capelă organizată într-o casă. În centrul satului, în fața Bisericii Romano-Catolice a fost amenajat un parc în care a fost postat Monumentul Eroilor.

În 1989 a început construirea Bisericii Ortodoxe  „Pogorârea Sf. Duh”, în stil  neobizantin, care a fost sfințită în 1997.

O perioadă de timp Frumușeni a aparținut comunei Fântânele (1962-2004) după care a devenit comună independentă. De ea aparține satul Aluniș care a fost menționat pentru prima dată în anul 1828 cu numele de Traunau primit tot de la coloniștii germani. În jurul anului 1838 în sat a fost ridicată Biserica Romano-Catolică  „Nașterea Maicii Domnului”, o clădire în stil neoclasic.

În fața ei, pe un soclu a fost postat un grup statuar religios (1906).

Lângă biserică se afla Monumentul Eroilor căzuți în Primul Război Mondial (1914-1918).

După cel de Al Doilea Război Mondial și satul Aluniș a fost populat cu români. Pentru ei a fost construită Biserica ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1947).

Pe lângă agricultură și creșterea animalelor localnicii din comuna Frumușeni au fost renumiți pentru obiectele efectuate în atelierele de împletit nuiele.

Biserica Ortodoxă (nouă)

Pe câmpul aparținând de teritoriul comunei Frumușeni prin săpături arheologice au fost descoperite urmele unei mânăstiri foarte vechi. Abația „Sfânta Fecioară Maria” (1138), inițial ortodoxă, a fost preluată de catolici, a intrat sub patronaj regal și a fost denumită Mânăstirea Bizere. A funcționat ca mânăstire benedictină de călugări până în perioada invaziei turcești când a fost părăsită (1557). Mozaicurile găsite prin săpături au fost preluate de Muzeul Județean Arad.

Citește și comuna Zăbrani cu satele Chesinț și Neudorf , județul Arad

 

 

 

Comuna Șagu, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șagu este situată în partea de sud-vest a  județului Arad, în Câmpia Vigăi,  la 16 km distanță de municipiul Arad. De ea aparțin satele Cruceni, Firiteaz, Fiscut și Hunedoara Timișană.  Pe acel loc prima localitate, Mezeusag sau Mezesag, a fost menționată în registrele papale în anul 1332. Comuna a fost înființată patru secole mai târziu când au fost construite primele 77 de case pentru coloniștii germani sosiți acolo din diverse zone ale Austriei și Germaniei (1730-1770).

A purtat numele Segenthau despre proveniența căruia se fac speculații astfel se presupune că provenea de la faptul că primii locuitori purtau pălării în trei colțuri sau că pământul era parcelat în trei colțuri ori că prima casă construită, un birt, avea acoperișul în trei colțuri. La un an după moartea Mariei Theresia (1780) comuna a fost vândută baronilor Stefan Atzel și Ignat Vörös.

Bis Romano-Catolică „ Înălțarea la Cer a Sf. Fecioare Maria” (stil baroc-1771)

Al doilea val de colonizare ordonat de Regina Maria Thereza a ocupat localitatea Cruceni cu 62 de familii de șvabi (1771).

Capelă germană

În zona localității au fost găsite obiecte din Epoca Fierului și Epoca Bronzului, perioadă când s-a numit „Movila Teșită” iar în Epoca Medievală Timpurie „Fântâna de Lemn”, acolo găsindu-se apă potabilă.

O legendă spune că numele Cruceni provine de la crucea de lemn găsită ascunsă în pământ de către coloniști o alta că la șanțul de fundație a satului a fost proiectată o cruce strălucitoare.

Real este faptul că o dată cu extinderea localității (1782) cele 6 ulițe formau o cruce dublă și chiar și azi satul se află la intersecția dintre 4 localități. În aceeași perioadă (1780-1783) a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” în care au predicat preoți franciscani.

Azi funcționează sub rit greco-catolic.

După exodul germanilor (anii 1920) și popularea satului cu români a fost amenajată o capelă ortodoxă (1951) care în timp a fost extinsă și transformată în Biserica Ortodoxă „Sf. Dumitru Izvorâtorul de Minuni”.

O altă dovadă că zona a fost locuită sunt puținele ruine rămase dintr-o fortificație medievală în sud-vestul satului Firiteaz, în locul numit „Cetate”.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (stil baroc-1817)

După ce comuna a fost conectată la linia ferată Timișoara-Arad (1871) locuitorii au avut o șansă să-și găsească de lucru în împrejurimi, Aradul Nou și Arad.

Sat Fiscut– Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1850-1865)

Totuși ocupația de bază din zonă era agricultura axată pe producția de cereale pe lângă care s-au practicat creșterea tutunului și a viței-de-vie. Încă din 1900 existau treierători cu aburi, în afara localității Șagu a fost construită o moară (1912) în care se măcina un vagon de cereale pe zi și care a fost mărită in 1932. Pe lângă agricultură localnicii se ocupau și cu creșterea animalelor.

În 1908 întreprinzătorii mici s-au asociat și în timp au înființat o bancă, două magazine, o hală de lapte și o bibliotecă și totul a mers bine până la Primul Război Mondial. După război comuna s-a mărit prin înființarea satului Hunedoara Timișană pe fosta moșie a lui Al. Tagányi, expropriată (1925). Acesta a fost colonizat cu români veniți din mai multe sate ale actualului județ Hunedoara. Pentru ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1929-1935).

În cel de Al Doilea Război Mondial bărbații au fost înrolați și munca câmpului a fost efectuată de vârstnici, femei și copii. După 1945 femeile cu vârsta între 18-30 ani și bărbații între 17-45 ani au fost duși la muncă silnică în minele și colhozurile din Uniunea Sovietică. Prin legea de reformă agrară populația germană a fost expropriată,  li s-au confiscat și casele care au fost ocupate de noi coloniști, români din alte zone rurale. În consecință o parte din germani au emigrat în America, Austria și Germania.

Instaurându-se sistemul comunist, o dată cu colectivizarea (1949-1962) în comună au fost înființate „Scânteia Șagu” și IAS-uri în cadrul cărora s-au continuat activitățile agricole. După căderea comunismului majoritatea germanilor au emigrat (1990), casele lor au fost preluate de statul român, închiriate locuitorilor care le-au refăcut, majoritatea în alt stil arhitectonic. Între 1977-1982 a fost construită în stil neobizantin Biserica Ortodoxă „Intrarea Mântuitorului în Ierusalim”.

Până în 1988 clădirea a fost decorată cu pictură în frescă.

Un drum Arad-Secusigiu

Publicat pe de
Răspunde

Tot umblând prin lume, într-un an m-am hotărât să-mi cunosc mai bine locurile înconjurătoare, în primul rând județul natal Arad și am pornit la drum. Urma să vizitez trei comune situate în nordul Câmpiei Vingăi, spre vestul țării, până la granița cu județul Timiș și să imortalizez clădirile mai importante. Știam că de fapt porneam la o „vânătoare de biserici”.

Prima, la 8 km de la Arad, este comuna Zădăreni.

Monumentul eroilor din cele Două Războaie Mondiale

Localitatea a fost atestată documentar din 1333 dar săpăturile arheologice au descoperit că este mult mai veche, găsindu-se urme ale unei așezări din epoca fierului și a unei necropole romane.

Monumentul „Sfintei Treimi”

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1871) funcționa în fosta clădire neogotică a Bisericii Catolice pe care aceștia au vândut-o.

Statuie „Sf. Florian”

Biserica Ortodoxă „Sf. Constantin și Elena” (1975)

De comuna Zădăreni aparține satul Bodrogu Nou unde se află Biserica Ortodoxă „Sf Ierarh Nicolae” (1910). Inițial slujbele se țineau într-o capelă care în timp a fost modificată, adăugat a fost ridicat turnul și a fost transformată în biserică.

A doua, comuna Felnac, a fost atestată documentar din 1330. În secolul XIV în acel loc a existat o cetate care s-a ruinat în timp și a fost demolată în anul 1699. În comună au conviețuit românii și sârbii care au împărțit clădirea aceleași biserici până la sfârșitul secolului XIX când cele două biserici s-au divizat.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1804-1807)

Biserica Ortodoxă Sârbă

Urma comuna Secusigiu cu satele Sânpetru German, Munar și Satu Mare.

Satul Sânpetru German s-a format în secolul XVIII, când zona era inclusă în Imperiul Habsburgic, prin imigrarea mai multor familii germane din zona Pădurea Neagră.

Pe lângă aceștia, până în secolul XIX localitatea a fost populată cu maghiari.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1774-1775)

Localitatea a crescut ca importanță, agricultura (ferme de animale, morărit, etc.) și micile meserii prosperând, între anii 1925-1928 ajungând să funcționeze în comună trei bănci populare, proprietate privată.

fosta Moară

Instaurându-se comunismul, localitatea a fost populată masiv cu români din întreaga țară. Pentru aceștia slujbele religioase se țineau într-o casă veche transformată în timp în casă parohială. Capela a fost modificată, i s-a adăugat turnul și a fost transformată în Biserica Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”.

Între anii 2011-2012 cu ajutorul enoriașilor a fost ridicată Biserica Reformată.

În prezent ca activitate de bază a rămas agricultura pe lângă care funcționează industria textilă și marochinăria.

Satul Munar este cunoscut mai ales prin Mânăstirea Bezdin situată în afara localității, în apropierea râului Mureș, pe locul unde pe vremuri existau mai multe mlaștini cu stufăriș de la care a preluat numele.

Comunitatea sârbă a început construirea unei mânăstiri (1539) care a fost distrusă de invazia turcilor pentru ocuparea Banatului. Călugării nu au părăsit locația și au ridicat o Biserică de lemn apoi o Biserica din cărămidă în stil neobizantin (1680).

Mânăstirea a început să se dezvolte o dată cu venirea din Serbia a unor călugări alungați de turci (1740). A fost construit conacul cu peste 52 de încăperi în care la vremea aceea trăiau 16 călugări.

Mânăstirea este una dintre cele cinci Mânăstiri Ortodoxe Sârbe din România care au rezistat timpului și este actual locuită de o singură măicuță.

De la mânăstire înapoi în satul Munar unde, pentru fiecare naționalitate, există o biserică.

Biserica Romano-Catolică (1840)

Biserica Ortodoxă Sârbă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sfântului Duh” (1926)

Comuna Secusigiu a fost atestată documentar din 1359. Pe lângă activitatea de bază, agricultura, în comună funcționează o secție de tricotaje în care sunt angajate majoritar femei.

Piața agroalimentară

În centru, în apropierea Primăriei, se înalță cele două biserici ale comunei.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1832-1834)

Biserica Romano-Catolică (1848)

Ultimul sat apartinător comunei Secusigiu, Satu Mare, este pe această rută  ultima localitate din Județul Arad. Pe artera principală, una lângă cealaltă, se găsesc două biserici.

Biserica Romano-Catolică

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (2003)

Parcurgând strada laterală dintre ele se ajunge la Biserica Ortodoxă Sârbă „Praznicul Strămutării Moaștelor Sf. Gheorghe”, construită în anul 1824, pe locul unei biserici din 1789.

Prima „vânătoare de biserici” s-a încheiat dar, așa cum mi-am propus, vor urma numeroase alte localități.

Citește și Mânăstirile Hodoș-Bodrog și Bezdin din județul Arad

Orașul Ineu, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Ineu din județul Arad este situat pe cursul râului Crișul Alb, între munții Zărand și Codru-Moma și este principala cale de intrare în Țara Zărandului  care se întinde între județele Arad, Hunedoara, Alba. A fost atestat documentar din anul 1214 când purta numele de Villa Ieneu. De la Arad la Ineu am rulat timp de 1 oră. Imediat după intrarea în oraș, în spatele Poliției Ineu am văzut Biserica Greco-Catolică „Sfântul Dumitru” (2013).

Înaintând spre centru, după ce am trecut de o intersecție mai mare am oprit la Spitalul Orășenesc Ineu. Pe acel loc în 1855 unul dintre fiii baronului Atzel, patronul domeniului Ineului din 1803, a construit un spital care a funcționat peste un secol. Devenind necorespunzător și neîncăpător, în 1995 a început construcția actualului spital pentru a deservi orașul și împrejurimile sale. Din lipsa fondurilor construcția s-a oprit. A fost reluată în anul 2007 și spitalul inaugurat în 2012.

Lângă clădirea spitalului se afla o biserică ortodoxă mică, Biserica de lemn „Izvorul Tămăduirii”.

Biserica a fost construită în Maramureș, în stilul specific zonei (2015-2016).

A fost dezasamblată, transportată la Ineu și montată în curtea spitalului.

De la spital am continuat drumul spre centrul orașului. Pe partea stângă, în fața clădirii Primăriei Ineu se afla postat bustul lui „Vasile Goldiș”, fost deputat al Partidului Național Român care din 1922 a reprezentat orașul Ineu.

În centrul orașului, de la Monumentul Ostașului Român cele două sensuri ale arterei principale erau despărțite printr-un parc.

Am parcat și m-am deplasat de-a lungul Parcului Central.

De o parte și de alta, în casele vechi din secolul IX, intercalate de construcții mai noi, funcționau magazine, restaurante, bănci, un hotel, ca de altfel în centrul oricărui oraș mai mic.

Parcul era împodobit cu fântâni sculptate în piatră și busturile unor oameni istorici importanți pentru zonă. În perioada Revoluției de la 1848 orașul a fost un centru important al mișcării naționaliste iar în 1849 armata condusă de generalul Vécsey Károly a depus armele la Ineu.

La capătul parcului, aproape una de cealaltă se aflau două biserici de rituri diferite.

Parohia Catolică a fost înființată în 1702.

În 1858 unul dintre fiii baronului Atzel a construit biserica parohială, în stil baroc, Biserica Romano-Catolică „Sfântul Ștefan”.

Prima Episcopie Ortodoxă din zona Ineului a fost atestată documentar din 1205 și primul Episcop a fost numit în 1479. În secolul XVI ortodoxia a fost susținută de familia sârbească Brancovici, refugiată în Ineu și care timp de un secol a deținut funcția de Episcop.

În mijlocul localității a fost construită pe malul râului Crișul Alb Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” (1755) care în timp s-a ruinat.

Pe locul donat de comitele Petru Atzel, unul dintre fiii baronului proprietar al zonei Ineului, a fost construită actuala biserică, în stil baroc târziu, Biserica Ortodoxă Română „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (1864-1868).

În 1881 a fost adus de la Viena iconostasul și între anii 1923-1925 a fost pictat interiorul care a fost recondiționat după 30 de ani (1956-1957).

În decursul timpului biserica a fost renovată și restaurată (1994-1995; 2006-2012).

În fața bisericii se afla un monument format dintr-o placă cu sculpturi ale unor personaje de epocă pe care era postat un călăreț cu crucea în mână. Nu am putut afla detalii despre ea.

M-am întors la auto apoi am traversat Podul vechi spre a vizita Cetatea Ineului.

Din Ineu urma să mă îndrept spre stațiunea Moneasa unde urma să-mi petrec sfârșitul de săptămână. An făcut un ocol pentru a vedea o altă biserică ortodoxă. Parohia Ineu-Traian a fost înființată în anul 1929. La început slujbele se oficiau într-o casă particulară sfințită. Pe un teren de pădure primit de la stat a fost construită Biserica Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (1929-1933), o biserică mică în care pictarea interiorului s-a terminat în 1941. Lângă ea, în anul 2008 a început construcția unei noi biserici care nu era încă finalizată.

Pe drumul de ieșire din oraș, între casele care mărgineau șoseaua se afla o clădire mică, cu o cruce postată deasupra, după care mi-am dat seama că era Biserica Reformată. Nici despre ea nu am reușit să obțin detalii doar data în cifre romane notată pe frontispiciul ei, MCMXXIV, probabil data construcției.

Citește și Cetatea Ineului

Cetatea Ineului, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

În orașul Ineu, județul Arad, prima fortăreață atestată documentar din 1295 a fost ridicată pe locul unde azi se află Cetatea Ineului. Construcția cetății a început în 1387 când domeniul Ineului format din 51 de sate a intrat în posesia familiei Losonczy.

Pentru o scurtă perioadă de timp a fost deținută de Iancu de Hunedoara, guvernator al Ungariei (1444), apoi a revenit în posesia familiei Losonczy și a fost condusă de un castelan aflat în slujba ei (1472).

Din 1541, când Transilvania a devenit principat autonom,  incinta interioară fiind finalizată, incintă care s-a păstrat până azi și cetatea a făcut parte din centura de vest a apărării antiotomane până în 1566 când aceștia au cucerit-o. Ineul, denumit Janova, a devenit unu dintre cele șase sangeacuri otomane în cadrul vilayetului Timișoara. până în 1595 când otomanii au capitulat.

După ce a fost asediată perioadă îndelungată, în 1595 armatele ardelene au intrat în cetate.

11

După victoria de la Șelimbăr, luptă la care a participat și Cetatea Ineului, a intrat în posesia lui Mihai Viteazul (1599), a fost ocupată de o garnizoană și a fost condusă de un pârcălab numit de acesta.

În următorii ani, prin luptele dintre otomani și generalul Basta (1601-1604) o parte din teritoriu a scăpat de sub jugul otoman iar Cetatea a fost cedată pașnic Principatului Transilvaniei.

Pe locul vechii cetăți a fost construită una nouă (1645-1652), în stilul Renașterii târzii,  partea interioară cu forma unul patrulater pe două nivele, în colțuri cu bastioane circulare etajate, înconjurată de un brâu de ziduri situat la câteva sute de metri spre exterior, la rândul cu bastioane în colțuri.

9a

În afara zidului au fost săpate trei șanțuri, umplute cu apă, a patra latură fiind protejată de râul Crișul Alb. Datorită ofensivei otomane bastionul extern din colțul de nord-est nu a fost terminat. Până azi s-au păstrat ruinele bastionului extern  din sud-est, pe malul râului.

Recucerită de otomani (1658- 1693), cetatea a devenit un centru administrativ important. În acea perioadă au avut loc reconstrucții, reparații, la exterior cetatea a fost  înconjurată cu o palisadă și la sud-vest a fost construită o moschee. Perioada de stăpânire otomană s-a terminat o dată cu intrarea armatelor imperiale habsburgice în cetate (1693).

Ulterior a fost încartiruit regimentul iliric Tisa- mureșean (1700-1745), perioadă când moscheea a fost transformată și clădirea a fost cedată cultului romano-catolic care a funcționat până în 1858 când s-a mutat într-o biserică nou construită.

Cetatea a fost părăsită până în 1870 unul dintre fiii baronului Atzel, proprietar al acea vreme a domeniului Ineului, a reconstruit-o și recondiționat-o în stil neoclasic cu elemente ale Renașterii târzii. Corpul sudic a fost reconstruit integral și clădirile recondiționate și supraetajate au fost decorate cu elemente în stil neogotic.

Ultima perioadă a cetății cu importanță militară a fost spre sfârșitul secolului XIX când a fost încartiruit Batalionul 11 de honvezi apoi a fost transformată într-un ospiciu, Institutul Medico-Pedagogic „Sfânta Treime” (1904). Ruinele fostei moschei au fost demolate (1950) și cetatea în timp s-a ruinat.

Între 1975-1976 a fost reabilitată, s-au construit anexe și a fost transformată într-o școală.

12

Actual, ruinată, se pare că va fi reabilitată în cadrul unui proiect  finanțat cu fonduri europene.

Citește și Satul Mocrea, Ineu- Castelul Solymosy