Arhive categorie: județul Timiș

Comunele Sânmihaiu Român, Șag și Pădureni, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Sânmihaiu Român este situată la 12 kilometri sud-vest de municipiul Timișoara, lângă râul Bega. A fost atestată documentar din 1327. Sub ocupația otomană a rezistat și, sub austrieci, în însemnările lui Marsigli, apare cu numele Sent Mihai (1690-1700).

Localitate românească, în 1774 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”.

Satul a fost deținut de stat până în 1868 când a trecut în proprietatea notarului comitatului Timiș, Bela Jeszenszky, apoi a Consiliului Ortodox Român din Arad. Sub administrația românească numele Romanszentmihaly a fost schimbat în Begaszentmihaly (1911). 

Școala Generală

În Primul Război Mondial mulți dintre localnici au decedat. În amintirea lor a fost ridicat un monument (1931).

De comună aparțin administrativ 2 sate, ambele atestate documentar din 1933. La 5 kilometri vest se află satul Sânmihaiu German. Sub austro-ungari a fost colonizat cu germani (1717, 1808) care s-au așezat pe locul fostului sat românesc Sillach, rămas fără locuitori. L-au numit Rauthendorf, după funcționarul care s-a ocupat de colonizare. În acea perioadă au construit Biserica Romano-Catolică.

În timp s-a dezvoltat ajungând, înainte de Primul Război Mondial, să aibă două bănci, Uniunea agricultorilor, Uniunea meseriașilor și o Societate de mașini de treierat.

Satul Utvin este situat la 3 kilometri de comună, pe drumul spre Timișoara. Inițial numit “Uthwin” sau “Kis Otveny”, era deținut de Pogany Domokoş și avea statutul de târg. Apoi a trecut în proprietatea Împăratului Sigismund de Luxemburg, în 1456 a lui Iancu de Hunedoara și în 1540 proprietar a devenit Olah Iakob de Utvin, după care a primit numele pe care îl poartă și azi.

Câțiva ani mai târziu l-a preluat comitele de Timiș, Losonszy, care nu a rezistat în fața atacurilor turcești și l-a predat acestora (1552). Satul a rezistat sub ocupația otomană și sub austro-ungari, rămânând un sat românesc.  

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

În decursul timpului satul a prosperat astfel în 1912 deținea o cărămidărie și în perioada în care era proprietar baronul Ronay, o bibliotecă cu circa 4.000 de volume.

Actual, digul care limitează inundațiile râului Bega, situat la marginea comunei, a devenit traseu pentru bicicliștii de cursă lungă pentru care a fost amenajată și o terasă, la care se pot opri.

Comuna Șag este situată la 12 kilometri sud de Timișoara, pe malul drept al râului Timiș și face parte din zona metropolitană. Deși cercetările arheologice au descoperit în zonă diverse fragmente ceramice, bijuterii și un mormânt din secolul III e.n., de asemenea în râul Timiș, obiecte din mileniile IV-V î.e.n., satul, cu numele Sad, a fost atestat documentar abia din 1332, nume schimbat sub austrieci în Sasch (1717). Localitate românească, aveau o Biserică de lemn (1705) care în 1854 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

În același secol s-a deschis și prima Școală cu predare în limba română (1776). Localitatea a rămas pur românească până în 1823 când au fost aduși coloniști germani care însă nu au rămas în zonă. Astfel în perioada 1830-1850 a fost colonizat cu șvabi, câteva familii de slovaci, cehi și în 1892 a sosit prima familie de maghiari.

Biserica Romano-Catolică (1884)

Pentru a scăpa de inundațiile frecvente și terenul mlăștinos pe care era situat satul,  începând cu anul 1759 au fost executate lucrări de asanare și s-au efectuat îndiguiri repetate, ultima fiind între anii 1903-1908. Suprafața satului a crescut și agricultura a prosperat. În secolul XIX Șag a devenit prosper. Avea un Oficiu Poștal cu telegraf, o Gară (1858), bănci și s-au construit două Fabrici de cărămizi  (1859-1860; 1880-1889).

În anul 1944, la marginea de est a comunei, mitropolitul Vasile Lăzărescu a dorit să înființeze o mânăstire. Inițial a fost construită o capelă în care se țineau slujbele dar, intrând sub regimul comunist, aceasta a fost desființată.

Totuși Mânăstirea Șag-Timișeni „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” a rămas în plan și, primind permisiunea, începând cu anul 1968 a fost ridicată prima biserică.

Pictura interioară a fost terminată în 1972.

Apoi s-au ridicat o clădire în care funcționează stăreția, o parte din chilii și după 1990 o clădire pentru cazarea pelerinilor.

Între anii 2002-2012 a fost construită a doua biserică și clădirile anexe.

La 8 kilometri sud de Șag se află comuna Pădureni, atestată documentar din 1332, cu numele Legvid, schimbat sub ocupația otomană în Ligit (1590). Până în secolul XVIII nu se mai cunosc date despre ea, doar că pe harta Contelui Mercy era notată cu numele Lighed, nume purtat până în 1964, când a fost în schimbat în Pădureni.

Localitatea era pur românească. În 1779 avea o Parohie Ortodoxă și o Biserică de lemn. Devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu alta din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, sfințită în  1837.

O parte din populație trecând la ritul greco-catolic, între anii 1898-1900 a fost construită Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”. Sub comuniști ritul a fost interzis apoi a intrat din nou în legalitate. Din informațiile primite am aflat că azi biserica deservește atât greco-catolicii cât și romano-catolicii.

Satul Pădureni a aparținut administrativ de comuna Jebel până în anul 2004 când s-a desprins și a devenit comună de sine stătătoare.

Comuna Săcălaz cu satele Beregsău Mare și Beregsău Mic, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Săcălaz este situată la 10 kilometri vest de municipiul Timișoara.  A fost atestată documentar din 1392 într-o diplomă în care se specifica delimitarea satului Zakalhaza, nume pe care l-a păstrat până în anul 1520.

Biserica Ortodoxă

Deși arheologii au descoperit că zona a fost locuită încă din paleolitic, se presupune că nu s-au dezvoltat localități datorită solului mlăștinos și a inundațiilor frecvente.

Și azi la Săcălaz există două bălți folosite de pescarii amatori și ca loc de relaxare.

După alungarea turcilor, habsburgii au colonizat satul cu germani, în trei valuri (1765, 1744, 1784).

O dată cu venirea primilor coloniști populația română a fost mutată mai la sud, în Banatul Sârbesc, mai precis în Torac.

Biserica Romano-Catolică

La 7 kilometri vest de comună se află satul Beregsău Mare, atestat documentar din perioada 1332-1337. Sub ocupația otomană, localnicii povestesc că aceștia ar fi construit o fortificație din care peste secole a rămas doar o gomilă. În anii 1925-1930  sătenii au dărâmat-o și  au folosi cărămizile la construcții. Sub austro-ungari (1717) satul, numit Beregh-Schon, a început să se depopuleze. În 1802 domeniul a fost cumpărat de Sava Vukovics, în proprietatea căruia satul s-a dezvoltat. În locul bisericii vechi (1793) moșierul a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1809-1912) în care, după deces, a fost înmormântat.

În perioada interbelică în sat s-a înființat o fabrică de sifon, funcționa Banca agricolă „Beregsana”, o Societate sportivă „Doxa”, exista o Gară. Numărul populației crescând,  a primit statutul de comună care includea și satul Beregsău Mic. Sub comuniști, după colectivizare, s-a înființat Combinatul Agro-Industrial „Comtim”(1967) și, pentru muncitorii care lucrau în el, s-au construit blocuri. Redevenit sat, din 1972 a fost arondat comunei Săcălaz.  

Până la satul Beregsău Mic se parcurg 6 kilometri în direcția vest, apoi sud. Satul, situat pe malul drept al râului Bega Veche, a fost atestat documentar din 1317, cu numele Nemti.

În timpul răscoalei lui Gh. Doja a fost distrus (1514). Ulterior Regele Ludovic II a donat moșia lui Bolyka Balint (1520).  După ce turcii au fost înfrânți și Banatul a fost atașat Imperiului Habsburgic, satul a fost colonizat cu sârbi (1765) și, împreună cu moșia, întinsă pe circa 50 de hectare, a intrat în posesia familiei Damaskin.

Mutându-se acolo, aceștia au construit Conacul Damaskin (1788).

Lângă el au fost ridicate acareturi.

Era înconjurat de un parc întins pe 5 hectare.

Din 1880 satul, implicit conacul, au trecut în proprietatea lui Gyula Csavossy de Bobda și Szima Muncsalov.

Vis a vis de conac, familia Muncsalov a construit  Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. M. Mc. Gheorghe”(1855-1861). A fost amenajată o criptă în care au fost înmormântați, în decursul timpului, mai mulți membrii ai familiei Damaskin.

În 1912 era un sat mare în care funcționau breslele și un cazinou. După Al Doilea Război Mondial moșia cu conacul au fost naționalizate (1949). Clădirea a fost modificată și transformată în IAS.

După evenimentele politice din 1989 clădirea a fost retrocedată descendenților familiei Mucsalov. Locuind în Canada, aceștia au angajat o localnică pentru a se ocupa de clădire, terenurile le-au închiriat unui om de afaceri și fostul parc, azi o pășune, este folosit de un cioban. Conacul nu a fost inclus pe lista monumentelor istorice.

Treptat sârbii au plecat și actual satul este românesc. După ce a fost deținut de mai mulți proprietari satul a intrat în posesia Băncii Românești „Timișoara” care a vândut parcelele direct localnicilor.

Între anii 2008-2010 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul”.

La aproximativ 1-2 kilometri de satul actual, în timpul Împărătesei Maria Tereza, prin colonizare cu germani, a fost creat satul Emlek (Elisabeta).

Satul a decăzut treptat și a fost desființat în 1933. Locuitorii rămași au fost despăgubiți și s-au mutat în localitățile vecine.

Orașul Ciacova cu patru sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Ciacova este situată în Câmpia Timișului, pe râul Timișul Mort. A fost atestată documentar din perioada 1220-1224, cu numele Csaak care provenea de la proprietarii ei, familia Csak, care dețineau moșii întinse în județele Cenad, Arad, Timiș și Zărand.

Aceștia s-au retras din calea invaziei otomanilor, perioadă în care satul a fost distrus. Apoi Regele Bela a dat teritoriul pecenegilor și cumenilor în proprietatea cărora a rămas scurt timp deoarece în  1285 a avut loc o revoluție cumană în urma căreia Ciacova a revenit în proprietatea lui Nicolae Csak.

Satul a fost refăcut și numărul populației crescând,  între 1332-1333 a primit statutul de comună. La sfârșitul secolului XIV, pentru a se apăra de invaziile turcilor, a fost construită o Cetatea Ciacova, înconjurată de o rețea de canale (1390-1394).

A rezistat până în 1701 când turcii au cucerit-o și distrus-o, păstrând doar turnul de apărare care s-a păstrat până azi, localnicii numindu-l Cula.

Turnul din cărămidă,  de formă dreptunghiulară, cu contraforturi  la colțurile exterioare, înalt de 30 metri, avea patru nivele.

Lângă el, azi centrul orașului, era locul de adunare al soldaților turci, paznicii cetății. După ce au fost alungați de habsurgi, comuna a fost colonizată majoritar cu germani (șvabi), cu maghiari și croați (1772) și a fost ridicată o biserică catolică (1732-1741).

Un secol mai târziu, devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Treime” (1880-1881).

A fost ridicată în stil gotic, cu sprijinul Societății de fundații regală maghiară care a devenit patron al bisericii.

Altarul principal și amvonul au fost aduse de la Munich (München).

Pentru ortodocși, în perioada 1746-1768 a fost construită Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”.

Interiorul și iconostasul au fost pictate în anul 1771.

Azi picturile sunt într-o stare de maximă degradare.

Totuși atacurile turcești au continuat și, de frica loc, mulți coloniști au plecat. Din această cauză în 1787 a avut loc o colonizare masivă cu slovaci, apoi cu mult mai puțini maghiari (1807-1810), care după evenimentele politice din 1989 au emigrat masiv.

Piața Cetății a fost numită după regii timpului Piața Franz Josef apoi Piața Regina Maria.

Casele care o delimitează au fost locuite de burghezia și intelectualitatea din Ciacova. În unele funcționau ateliere, prăvălii, o farmacie, cafenele, etc.

Într-o casă situată în apropierea pieței, proprietarul, Franz Julius Wettel, istoric bănățean, a adus de la Viena aparatele necesare și a înființat prima tipografie (1880). Un an mai târziu a vândut-o tipografului Eugen Chudy care,  împreună cu fratele lui, au tipărit Csakovaer Wochenblatt, un ziar cu apariție săptămânală, Csakovaer Zeitung, cu apariție zilnică, ambele în limba germană și au deschis prima librărie din Ciacova, pe care le-au deținut până în 1899.

Trecând în posesia lui Peter Gradl, până în 1915 acesta a tipărit un săptămânal în limba maghiară, Csakova es Videke (Ciacova şi împrejurimile), numeroase cărți poștale și vederi cu Ciacova. Librăria a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial. În amintirea lor, actualii proprietari au pus pe clădire o placă inscripționată (2014).

În Ciacova există și Casa Memorială Dositej Dimitrije Obradović, fost călugăr, scriitor, traducător sârb,  născut la Ciacova, care a cutreierat lumea și în 1806 s-a mutat la Belgrad unde a înființat „Marea Școală”, devenită ulterior Universitatea Belgrad.

Biserica Ortodoxă a fost construită în perioada 1900-1907, în stil neobizantin.

Din păcate și picturile din interiorul ei ar trebui restaurate.

A urmat un nou război, de data aceea mondial (1914-1918), în care mulți locuitori ai Ciacovei și-au pierdut viața. În amintirea lor a fost ridicat Monument Eroilor din Primul Război Mondial.

După cel de Al Doilea Război Mondial în piața, numită Piața Republicii, casele, naționalizate, au fost lăsate încetul cu încetul să se degradeze.

Din anul 2004 Ciacova a primit statutul de oraș. De el aparțin administrativ satele Obad, Petroman, Macedonia și Cebza.

Satul Obad, situat la 5 kilometri nord-est de oraș, a fost atestat documentar din 1332, cu numele Huhad, schimbat ulterior în Ohod. În secolele XV-XVI pe acel loc a fost ridicată o cetate care s-a menținut și sub ocupația otomană. Sub austrieci a fost colonizat cu germani (1860) și a primit statutul de comună pe care l-a păstrat până în 1950. Numărul populație scăzând, a redevenit sat.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1893)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ecaterina” (1941)

La 6 kilometri nord de Ciacova este situat satul Petroman, atestat documentar din 1330.

Localitatea era pur românească.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1873)

Sub austrieci, o dată cu catolicizarea impusă de Maria Tereza, mulți dintre localnici au trecut la cultul greco-catolic. Pentru ei, la jumătatea secolului XIX s-a construit Biserica Greco-Catolică.

Satul Macedonia se află la 7 kilometri vest de oraș. A fost atestat documentar din 1332 ca fiind format de proprietarii terenului, familia Maczedonia, sub domnia lui Arpad. Totuși, din documentele vremii, istoricii au concluzionat că în secolul VII acolo a existat o cetate.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1813)

Din anul 1779 și până la sfârșitul Primului Război Mondial satul a aparținut județului Torontal, apoi, prin unirea lor, județului Timiș.

Ultimul sat care aparține de Ciacova, satul Cebza, se află la aproximativ 8 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din  1334, cu numele Chevzen, localitate românească în care exista o biserică fără turn (1395).  

În anul1758  a fost construită Biserica de lemn „Înălțarea Sf. Cruci”, biserică cu turn, așezată pe o fundație de cărămidă, acoperită cu șindrilă, ai cărei pereți au fost realizați din bârne de stejar. Tradiția orală susține că ar fi mult mai veche și că sub altarul ei a existat un izvor cu puteri vindecătoare. În decursul timpului a suferit reparații, șindrila a fost înnoită (1780, 1815) și în secolul XIX pereții au fost tencuiți. Azi ea se află în mijlocul cimitirului parohial, la marginea de nord a satului.

Devenind neîncăpătoare (noroc că nu a fost dărâmată), în mijlocul satului a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1880). Ambele au avut noroc să supraviețuiască inundației râului Timiș (1912) care a distrus satul, rămânând  doar câteva case. Ulterior satul a fost refăcut.

Începând cu anul 1996 la Cebza au început amenajările pentru Mânăstirea Cebza „Înălțarea Sfintei Cruci; Sf. Gheorghe”. Până în 2006 a fost ridicat paraclisul.

În paralel s-au construit chilii pentru călugărițe. În anul 2020 mânăstirea era încă în curs de amenajare.

Citește și Comunele Voiteg și Jebel, județul Timiș

Deta și Ghilad, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Deta este situat în sudul județului Timiș, pe Câmpia Bârzavei, la 18 kilometri de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar din 1360, numit Ded după nobilul Petrus de Deed care-l deținea. Totuși arheologii au scos la iveală urmele unor așezări mult mai vechi- epoca bronzului, perioada dacică, castrul roman Potula, perioadele prefeudală și feudală.

Documentele din secolul XVII afirmă că localitatea era locuită de români. După alungarea turcilor, a intrat în posesia austro-ungarilor care l-au colonizat cu germani (1737-1794). Prima colonie a fost așezată pe actuala stradă principală până la Hotelul Bellavista.

În zonă, clima fiind prielnică, contele Mercy a dezvoltat orezării, abandonate în urma epidemiei de ciumă care a decimat mare parte din populație (1738). Pentru a le reînființa, în 1763 au fost aduși coloniști italieni, specializați în cultivarea acelei plante. De asemenea s-a dezvoltat și creșterea viermilor de mătase. În acea perioadă la Deta a fost mutată parohia romano-catolică din Denta (1724). Totuși, fiind sub administrație militară, până în 1775 localitatea nu s-a dezvoltat.

Intrând în administrație civilă, dezvoltarea a luat avânt și din 1810 Deta a primit statutul de oraș. Localnicii se ocupau în special cu agricultura și creșterea animalelor. O dată cu construirea căii ferate Timișoara-Baziaș (1858), care avea stație în Deta, comerțul cu animale și cereale a crescut.

După încorporarea Banatului în Ungaria (1867) s-a format plasa Deta, cu 13 comune, care aparținea de comitatul Timiș. Orașul a fost modernizat prin turnarea de trotuare, lucrări de canalizare,  au început să se construiască școli, clădiri pentru instituții și Hotelul Bellavista, devenit loc de întâlnire a târgoveților români și sârbi.

În zonă,  încă de la mijlocul secolului XIX a existat o mânăstire sârbească. O dată cu dezvoltarea orașului, unele familii de sârbi s-au mutat acolo.

Biserica Ortodoxă Sârbă

În 1899 s-a introdus telefonul apoi s-a construit uzina electrică (1902) și s-a introdus iluminatul electric. Între anii 1900-1910 a fost construită Catedrala Romano-Catolică „Sf. Ana”.

Înainte de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial dezvoltarea orașului a regresat și localității i s-a preluat statutul de oraș, devenind comună. În acea perioadă populația era formată majoritar din germani, urmați de români și foarte puțini maghiari și sârbi.

Monumentul Eroilor (2002)

Sub regimul comunist, prin construirea de blocuri care au format noi cartiere, comuna s-a extins. S-au deschis instituții noi și în 1968 Deta a redevenit oraș. A fost înființat  Muzeul Orășenesc (1969) care etalează descoperirile arheologice din zonă- obiecte din bronz, monede, vase, brățări, etc., elemente de etnografie și mașina tipografică cu care s-a tipărit primul număr al ziarului „Dettauer Zeitung” (1880), ziar care s-a publicat până în 1946.

Postbelic numărul populației germane a scăzut, orașul ajungând să fie populat cu 2/3 ortodocși și 1/3 romano-catolici.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (2008-2009)

De orașul Deta aparține administrativ satul Opatița, situat la  4 kilometri nord-est. A fost atestat documentar din 1332, pe harta  generalului Mercy purta numele Oppatiza(1728), nume maghiarizat în perioada 1909-1926, devenind Magyarapacza, apoi a primit numele actual.

Casa Națională (casă de cultură) inaugurată în 2012

Parohia ortodoxa din Opatita este consemnata în acte ca existând deja în 1725 când acolo exista o biserică. Pe locul ei, în 1875 a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului”.

La 11 kilometri nord-vest de orașul Deta se află comuna Ghilad, atestată din 1212 cu numele Gyad, în actele prin care Regele maghiar Endre II  o dona comitatului Sebus, preluarea fiind făcută de prefectul de Cenad, Nicolae Csaky.

Sub otomani se spune că era locuită de români, aduși de Pașa Rami, din Ardeal.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”

După alungarea turcilor a intrat sub stăpânirea habsburgilor. În acea perioadă existau două așezări, una mai mare, cu 100 de case-Dolni Gilad și, lângă ea, una cu 80 de case- Gorni Gilad (1717).

Un secol mai târziu, sub Imperiului Austro-Ungar, a fost colonizat cu germani.

Au urmat două valuri de coloniști maghiari (1842 și 1851-1860).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ludovic Rege”

În cele Două Războaie Mondiale mulți localnici au decedat. În amintirea lor, în centrul comunei  au fost postate două monumente.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

De Ghilad aparține administrativ satul Gad, situat la 13 kilometri vest de comună, pe malul râului Timiș, azi locuit doar de aproximativ 190 persoane. Prima dată a fost atestat documentar din perioada 1132-1337 dar arheologii au descoperit că locul a fost locuit încă din epoca bronzului.

Tradiția orală spune că în acel loc a avut loc o bătălie între Principele Glad și oastea ungară a lui Tuhutum (anii 900). După retragerea armatelor s-a format satul care a fost numit după principele învingător.

Pe harta contelui Mercy apare ca o așezare de români (1723). În decursul timpului în sat s-au așezat familii de sârbi despre care istoricii unguri spun că au fost aduse din Muntenegru. Ortodocși,  împreună cu românii au folosit aceeași biserică.

Biserica Ortodoxă Sârbească

 În 1924  românii au cedat sârbilor biserica veche și până în 1929 și-au construit  Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

După ce Banatul a fost eliberat de sub dominația otomană și a trecut sub administrația austriacă, satul a fost cumpărat de familia nobilă Fodor, care deținea multe alte proprietăți. Aceștia au ridicat un conac în stil baroc, o clădire unică cu subsol, parter și un nivel, înconjurată de un parc.

Clădirea era formată din mai multe încăperi, dotate cu ferestre înalte.

Odăile erau separate prin mai multe coridoare.

Accesul în conac se făcea prin două intrări, una în față și una în spate.

Intrarea din spate prezenta o porțiune acoperită, susținută de stâlpi și arcade. De o parte și de cealaltă existau felinare pentru iluminarea spațiului seara.

În secolul XIX a fost deținut de mai mulți proprietari, ultimii fiind Hugo Gudenus și unul dintre fiii săi, Bela. Soția lui Bela, copilărind în Gad, s-au hotărât să se mute și să locuiască în conacul care azi e numit după ei, Conacul Gudenus.

În ultimii ani ai Administrației Austro-Ungare baronul s-a mutat la Timișoara. După moartea tatălui său și un proces, între frați, pentru partajarea averilor, a locuit într-un palat moștenit, din Iosefini, unde a și murit în 1941.

Localnicii povestesc că ulterior, pentru  o perioadă de timp, conacul a fost folosit ca închisoare în care mulți oameni au murit.

În perioada comunistă conacul a fost folosit ca sediu de școală apoi a fost abandonat.

O legendă spune (ca o glumă amară) că în curtea conacului au fost ascunse lăzi cu aur pe care, puținii vizitatori, le caută.

Cert este că azi, o ruină, inclus în patrimoniul istoric național, Conacul Gudenus este în proprietatea Primăriei Ghilad. Concluziile le trageți singuri.

Citește și Orașul Ciacova cu patru sate aparținătoare, județul Timiș

Comuna Fârdea cu 6 sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Iulie 2020. Am pornit să vizitez satele comunei Fârdea din județul Timiș, situate în apropierea Lacului Surduc. Din Arad am parcurs autostrada spre Lugoj, apoi, pe drumuri județene, după 120 kilometri am intrat în comuna Fârdea, situată în zona centru-est a județului Timiș, la contactul Dealurilor Lugojului cu Munţii Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Bega.

Prima atestare documentară datează din secolele XIV-XV, ca localitate românească numită Tvrd. În 1454 districtul Twers, din care făceau parte 7 localități, aparținând de județul Timiș, a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara și la sfârșitul secolului a fost încadrat în județul Hunedoara.  

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1859)

La marginea comunei, în 2001 a fost înființat un schit de călugărițe. În perioada 2003-2004 au fost construite o biserică, chiliile, turnul clopotniță și a fost transformat în Mânăstirea Fârdea „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paraschiva”.

Este locuită de 16 călugărițe care, în atelierele de croitorie, confecționează veșminte, prapori, etc. pentru biserici.

La 3 kilometri spre sud,  pe valea îngustă a râului Hăuzeasca, este situat satul Hăuzești, unul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comună.

Satul este atestat documentar din 1464 printr-o diplomă în care Hewges era donat lui Petru Desy și Nicolae Balothai. A supraviețuit în perioada ocupației otomane.

Sub austro-ungari, numit Antsest, avea doar 8 case.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1883)

Pentru a vedea celelalte sate, situate pe drumuri diferite, m-am întors și am traversat comuna, apoi am înaintat spre nord, în total 6 kilometri.

Satul Mâtnicu Mic a fost atestat documentar din 1364 cu numele Muchnuk. În decursul istoriei, sub otomani, austro-ungari, satul a rămas pur românesc.    

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)

Fiind situat la mică distanță de Lacul Surduc, pentru a-l vedea, am parcurs cei 2 kilometri de drum neamenajat.

Lacul Surduc este cel mai mare lac de acumulare din vestul țării, situat în partea de sud-est a munților Poiana Ruscă.

Am revenit pe drumul județean și după 2 kilometri spre est am ajuns în satul Drăgșinești. Numit Drasinfalva (satul lui Dragu), a fost donat de Regele Ladislau V, împreună cu alte sate înconjurătoare, lui Iancu de Hunedoara, documente din care satul a fost atestat (1453).Sub ocupația otomană o parte a locuitorilor s-au mutat la câmpie și au format satul Dragșina.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1996)

La 3 kilometri sud, satul Gladna Montană, în 1454 format din două localități alăturate, Felso Gladna şi Also Gladna, era proprietatea lui Iancu de Hunedoara, apoi, ca toată zona, a fost ocupat de otomani și de austro-ungari, când cele două localități s-au despărțit (1784). În sat au migrat germani, veniți din alte localități ale Banatului, zona Rusca, Reșița, etc., pentru a lucra în minele din zonă și o perioadă a fost numit Gladna Germană. Spre sfârșitul secolului XIX și mai ales în secolul XX, după emigrarea lor, satul a redevenit sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1954)

Pe un drum, care traversează Munții Poiana Ruscă spre est, am parcurs 3 kilometri până în satul Gladna Română.

Căminul Cultural „Cornel Veselău” (cântăreț de muzică populară bănățeană)

Lângă sat, până în perioada interbelică, s-au mai putut vedea ruinele unei cetăţi construite pe timpul voievodului Glad, azi dispărute, care atestau existența unei așezări din acea perioadă. Satul, cu numele Olah Gladna, a fost atestat documentar abia din perioada ocupației austro-ungare (1784).

Biserica Ortodoxă „Nașterea Domnului” (1894-1896)

La 2 kilometri est, la capătul drumului asfaltat, se află ultimul sat care aparține de comuna Fârdea, satul Zolt, al cărui nume, tradus din limba slavă, înseamnă aur. Atestat documentar din 1453, când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, în decursul timpului a fost deținut de mai mulți nobili, apoi de erariul austriac și în 1860 a fost cumpărat de baronul Carol Billet.

Satul și-a păstrat, de-a lungul timpului, caracterul românesc. În 1775 a fost construită Biserica din lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” despre care tradiția orală susține că a fost cumpărată din Gladna.

Clădirea, din lemn de stejar, îmbinat cu cuie de lemn, a fost postată pe un fundament de piatră.

În decursul timpului, renovată și restaurată, cuiele au fost înlocuite cu unele de fier și acoperișul a fost înnoit.

Interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, reprezentând personaje și scene biblice care, în momentul vizitei mele, erau acoperite pentru a fi protejate.

Mă gândeam cât timp va mai dura, poate niciodată, până să fie restaurate.

În biserică se păstrează o colecție de cărți bisericești dintre care cea mai veche a fost tipărită la Blaj în 1776.

În apropiere am văzut și Biserica Ortodoxă Nouă, construită în 1936, în stil neobizantin.

Obiectivele fiind atinse, comuna cu cele șase sate vizitate, m-am întors și m-am îndreptat spre o altă latură a Lacului Surduc, loc amenajat ca zonă de agrement cu ștrand, camping, terase, locuri de pescuit, etc.

De asemenea se pot practica diverse sporturi nautice și scufundări.

Lacul Surduc, întins pe o suprafață de 530 hectare, are adâncimea 16-20 m și o capacitate de acumulare de aproximativ 51 milioane metri cubi.

A fost creat, prin construirea unui baraj din beton (1972-1976), pentru a  aproviziona municipiul Timișoara cu apă potabilă și industrială.

În aceeași perioadă a început și amenajarea zonei de agrement unde, fiind o zi toridă, la o „terasă” o trupă gălăgioasă se răcorea cu niște beri. Deh, inventivi băieții !

Citește și Comuna Tomești cu 5 sate, jud. Timiș

Comunele Ghizela și Secaș, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Luna mai, zi călduță de primăvară, nu puteam să stau în casă, așa că m-am hotărât să văd două comune din județul Timiș, cu satele care aparțin administrativ de ele. Din Arad am urmat autostrada spre Lugoj, am ieșit spre Topolovățu Mare și m-am îndreptat spre nord-est, unde sunt situate comunele Ghizela și Secaș. 

După aproximativ 90 kilometri, parcurși într- o oră și jumătate, am intrat în primul dintre cele trei sate care aparțin de comuna Ghizela. Satul Șanovița situat într-un loc, azi numit „Satul Bătrân”, era populat cu români.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1796-1797)

Sub austrieci a fost colonizat cu germani (1717) și, datorită inundațiilor frecvente,  vatra satului a fost mutată în actuala locație, în locul unor livezi de pruni. Până atunci prunele erau uscate (sușite) și depozitate în șoproane (șușile) astfel localitatea a primit numele după acea activitate, Șușanovăț, nume care s-a păstrat până prin 1930.

 O dată cu catolicizarea populației, a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1911) a cărei activitate a fost interzisă sub comuniști și reluată (2010) după alungarea  lor de la putere.

La 6 kilometri spre nord-est se află comuna Ghizela, formată tot prin  colonizare cu germani (1880) care inițial s-au așezat în Banatul Sârbesc (1832). Din Giselahein au migrat în zonă, au defrișat un teritoriu care aparținea de Babșa și Șanovița și-au construit case și au format satul, numit după locul de unde plecaseră. În 1906 au sosit coloniști maghiari care, cu ajutorul statului,  au creat o colonie separată și au construit Biserica Romano-Catolică.

Satul Hisiaș, mult mai vechi, este situat la 4 kilometri nord de comună. În 1410, împreună cu alte patru localități, făcea parte din Domeniul Duboz.

Sub habsburgi, pe harta contelui Mercy era numit Hiziasch și făcea parte din districtul Făget.

În timpul Împărătesei Maria Tereza în sat s-au așezat familii de români și a fost înființată Parohia Ortodoxă (1770).  Apoi satul a trecut în proprietatea fiscului.

După reorganizarea teritorială a fost alipit  județului Timiș.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1929)

Biserica Greco-Catolică (1932)

Pentru a ajunge în satul Paniova a trebuit să mă întorc în comună și să mă îndrept spre nord- est, în total 8 kilometri. Satul a fost atestat documentar în scrierile lui Marsigli (1690), cu numele Panjeva, nume schimbat sub habsburgi în  Bangeva (1717). A aparținut fiscului austriac până în 1812 când a fost cumpărat de familia Demelich. În același secol s-a încercat colonizarea cu germani (1896) dar satul a rămas peponderent românesc.

Biserica Ortodoxă (1932)

Pe același drum, care înainta spre spre nord-est, spre dealurile Lipovei, după 5 kilometri am intrat în  comuna Secaș, tot o localitate mai veche, azi cu puțini locuitori. A fost atestată documentar din 1440 când aparținea cetății Șoimoș (județul Arad), numită Kyszekas (Secașul Mic).

Sub ocupația otomană satul a rezistat dar, se pare, că s-a divizat, deoarece  sub habsburgi au fost consemnate două localități: Georg, situată pe actuala vatră și Dollnischas, lângă el, care, după un timp, s-au unit și au format localitatea Secaș, din totdeauna locuită de români.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1869)

De comună aparțin administrativ două sate, Crivobara și Vizma, situate în nordul județului, spre granița cu județul Arad. După 4 kilometri spre nord, la capăt de drum,  am ajuns în satul Crivobara, sat românesc atestat documentar în aceeași perioadă cu comuna (1440), când aparținea și el de cetatea Șoimoș, ulterior intrat în proprietatea familiei Banffy (1447) și în decursul timpului a altor familii nobile.

Ortodocși, au ridicat  Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”, o biserică mică, de 13 metri lungime, sub 3 metri înălțime, construită din bârne de stejar. În ce an a fost ridicată, nu m-am putut dumiri. Pe o placă, postată pe zidul ei, scria 1810 și wikipedia o datează din 1780.

În decursul timpului a suferit reparații (1820) și modificări majore (1932), când interiorul a fost văruit și ferestrele au fost mărite. Din 1967 a fost declarată monument istoric. Ea este funcțională și azi.

Fiind situată departe de drumurile și localitățile mai importante, în timp numărul populației a scăzut, ajungând ca la recensământul din 2002 să existe doar 81 de locuitori.

Cam la 5 kilometri distanță, într-o zonă aproape izolată, se află satul Vizma, al cărui curs istoric este identic cu al celorlalte două localități. A fost deținut succesiv de mai mulți proprietari, ultimul fiind Ioan Kovacs (1893).

Biserica Ortodoxă (1930)

La același recensământ (2002), satul avea 16 locuitori și  azi este considerat  pe cale de dispariție.

Citește și Comunele Belinț și Coșteiu cu satele aparținătoare, județul Timiș

Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina sunt situate în apropierea orașului Lugoj din județul Timiș. De ele aparțin administrativ câteva sate. Mi-am făcut un itinerar pentru a le vizita. La 10 kilometri vest, apoi sud, de orașul Lugoj, am ajuns în satul Hodoș, comuna Darova, atestat documentar din1323.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897)

Am înaintat spre sud 4 kilometri până în comuna Darova. Localitatea a fost înființată sub domnia Împăratului Josef al II-lea (1786) prin colonizarea cu șvabi, când a fost numită după contele de Daruvar, în acea vreme comisar guvernamental al zonei.

O parte din coloniști au părăsit Darova în timpul invaziei otomane (1788). Un secol mai târziu, în partea de nord a satului, locuită de români, a fost înființată o nouă colonie, cu sârbi mutați acolo din județul Torontal, numită Istvanfalva (Ștefănești) sau Darova Mică (1885). Apoi au fost aduși coloniști slovaci, de pe teritoriul actualei țări Ungaria, care au format cătunul Imrefalva (1892).

Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1870)

La începutul secolului XX cele trei s-au unit formând actuala Darova. 

Localitatea a rămas majoritar germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Actual Darova este locuită în principal de români.

Căminul Cultural

Al doilea sat care aparține administrativ de Darova,  Sacoșu Mare, este situat la8 kilometri sud-vest de comună, la granița cu județul Caraș-Severin, zonă de șes și deal. A fost prima dată pomenit în documente cu numele Zekes, localitate în care s-a oprit  pentru câteva zile Regele Ladislau IV (1290). În decursul timpului satul a fost locuit de români.  Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1695) care, deteriorată, a fost  dărâmată și înlocuită cu alta din cărămidă, actuala  Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1860).

În secolul XVIII a fost colonizat cu maghiari și satul numit Sacoșu Unguresc (1760), coloniști care l-au părăsit după numai câțiva ani și numele a fost iar schimbat, în Sacoșu Mare (Nagy Szakos).  Un secol mai târziu a intrat în posesia avocatului Imre Gyika și a rămas sat independent până după naționalizare. Prin reforma administrativă (1968) a fost arondat comunei Darova.

Deși unul dintre cele mai vechi sate atestate în zonă, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări și mai vechi, dacică, din epoca fierului și un tezaur din secolul III î.e.n., format din 25 obiecte din aur (1,298 kg) care azi se găsesc la Muzeul Național de Istorie București.

Pentru a vizita comuna Victor Vlad Delamarina, m-am întors la Lugoj și m-am îndreptat spre sud-vest unde sunt situate două dintre cele șase sate aparținătoare comunei. În total 26 kilometri, parcurși în 30 minute și am intrat în satul Herendești. Satul românesc a fost atestat din 1650 când era în proprietatea fiscului. Sub ocupația otomană purta numele Herendiest. Colonizările încercate de habsburgi și austro-ungari au fost doar eșecuri, satul a rămas românesc.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1931)

În sat am descoperit ruinele, invadate de vegetație, ale fostului Conac Herglotz (sec. XIX), ridicat la acea vreme de un localnic înstărit.

Era înconjurat de un parc care, nefiind accesibil, azi a devenit locul în care localnicii aruncă diverse deșeuri.

În perioada comunistă a fost naționalizat și transformat în sediul C.A.P. După 1989 o perioadă în conac a funcționat o grădiniță apoi a fost retrocedat. Actualul proprietar, cu reședința în Elveția, l-a preluat și „a uitat” de el.

La 4 kilometri spre sud se află satul Petroasa Mare, creat în 1785 cu coloniști șvabi care l-au numit Morgenstern, nume schimbat în Vecsey, după administratorul care s-a ocupat de colonizare (1789).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1871)

Totuși, chiar și azi, germanii l-au numit Wetschehausen și românii Pietroasa.

Numele actual l-a primit după reforma administrativă din 1968.

Căminul Cultural

După evenimentele politice din 1989 în sat s-au mutat familii de ucrainieni care în câteva decenii au devenit majoritari.

Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sf. Ap. Petru și Pavel”

După 1989 familia Drădean, de origine din Petroasa Mare, a cumpărat un teren la marginea satului și a început demersurile pentru ridicarea unei mânăstiri. Obținând aprobările, din 1996 a început construcția bisericii din Mânăstirea Petroasa Mare „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Lângă ea s-au ridicat chiliile călugărilor. Lucrările de finisare, picturile interioare, continuă și azi.

Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc spre Lugoj și să mă îndrept din nou spre sud, pe alt drum. După 11 km am intrat în localitatea Victor Vlad Delamarina, din 1890 declarată comună.

A fost atestată documentar din 1717 când purta numele Satul Mic.

Primăria

După ce Banatul a intrat sub administrația românească numele i-a fost schimbat în cel actual amintind de poetul creator al poeziei în dialect bănățean, scriitorul și ofițer al Armatei Române care s-a născut în localitate.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1908)

La 3 kilometri spre sud este situat satul Honorici, atestat documentar din 1371.

Deși a fost deținut de austro-ungari, în 1750 fiind în proprietatea fiscului, a rămas un sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1904)

La aproximativ 5 kilometri spre sud, la capăt de drum, într-o porțiune deluroasă, se află satul Pădureni, atestat documentar din 1954 ca și cătun al comunei. A fost ocupat de ucrainieni care au venit din Maramureș și Bucovina pentru a lucra la defrișarea pădurilor (1970-1985). Crescând numărul populației a fost declarat sat.

Biserica Ortodoxă Ucraineană

Satul Visag, aparținător  administrativ de comuna Victor Vlad Delamarina, este situat aproape de granița cu județul Caraș-Severin. Pentru a-l vizita a trebuit să mă întorc în comună și să străbat spre sud, apoi spre vest, 25 kilometri. În drum, cam la 1 kilometru după ieșirea din comună, am văzut câteva case răzlețe care se pare că formează satul Pini. Se pare, deoarece nu exista nici o tablă indicatoare. Satul Visag a fost atestat documentar din anul 1369.

Totuși o așezare a existat cu mult timp în urmă, arheologii descoperind o unealtă din piatră cioplită care se presupune că ar fi veche cam din 30.000 î.e.n. (paleoliticul superior).  

Satul românesc a rezistat atât sub otomani cât și sub austro-ungari, deși sub ultimii au fost făcute tentative de colonizare. Din 1810 a intrat în proprietatea familiei de nobili Milankovits care l-au deținut peste 100 de ani.

În sat a existat o Biserică de lemn (1749) care, după multe reparații făcute în decursul timpului, în final s-a deteriorat grav și a fost dărâmată. În locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”(1930-1931).

Pentru puțina populație care a trecut la catolicism a fost construită Biserica Greco-Catolică.

Am părăsit zona cu regret. Mă întorceam iar la șes, în orașul meu natal, Arad.

Comunele Racoviță și Boldur, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de primăvară m-am deplasat de la Arad în județul Timiș, la Buziaș având ceva de rezolvat. Treaba terminându-se rapid, m-am hotărât să vizitez două comune aflate în zonă, Racoviță și Boldur, cu satele care aparțin administrativ de ele. Deoarece trecusem printr-unul dintre sate, prima dată m-am îndreptat spre nord și după 9 kilometri am intrat în satul Hitiaș, comuna Racoviță.

Localitatea a fost atestată prima dată documentar din 1428 când aparținea familiei Duboz iar la sfârșitul secolului a intrat în posesia familiei Banffy. A rezistat sub ocupația otomană dar nu și inundațiilor produse de râurile Timiș și Bega, între care era situat, astfel și-a schimbat vatra în actuala locație. Sub austrieci a fost numit Adiash (1717). Sat românesc, au avut o Biserică de lemn  (1770) pe care au mutat-o o dată cu schimbarea locației. A fost demolată imediat după construirea unei biserici de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului” (1900-1901).

O dată cu încercările de catolicizare a populației, satul a intrat în proprietatea fondului religios romano-catolic (1807). Cu toate avantajele pe care le-ar fi primit, doar o mică parte din populație a trecut la ritul greco-catolic (10-15%).

Biserica Greco-Catolică

Terenurile arabile devenind prea puține localnicii s-au axat și pe creșterea oilor. Au devenit cunoscuți, chiar și în Budapesta, pentru săul oilor, pe care îl puneau în stomacuri de porc și îl comercializau.

De comuna Racoviță mai aparțin încă 4 sate pe care urma să le vizitez pe rând. La 5 km vest de Hitiaș este situat satul Sârbova, atestat documentar din 1447 ca sat românesc, numit Zereb.

În decursul timpului, din cauza inundațiilor, așezarea și-a mutat de două ori locația.  

După ce turcii au fost alungați, sub administrația austriacă s-au făcut lucrări de sistematizare.

Pentru o mai bună supraveghere, casele au fost mutate de-a lungul șoselelor (1754).

Încă din 1693 în sat a existat o Biserică de lemn. Devenind neîncăpătoare a fost înlocuită cu alta de lemn (1740), la rândul ei înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1909).

Înapoi la Hitiaș, apoi spre est, după 8 km am intrat în comuna Racoviță, atestată documentar din 1447 ca localitate românească.

Primăria Racoviță

În Evul Mediu, cu numele Rakovicza, aparținea domeniilor Duboz. A supraviețuit sub ocupația otomană apoi, sub austrieci, a intrat în proprietatea Erariului, ca parte din domeniile Chevereșu Mare. În acea perioadă a fost construită Biserica Ortodoxă (1784).

La sfârșitul secolului, în perioada de catolicizare a Banatului, o parte din săteni au trecut la noul rit, fapt pentru care a fost construită Biserica Greco-Catolică.

De comuna Racoviță, împreună cu  satul Hitiaș, aparțin administrativ încă 4 sate. La 3 kilometri sud se află satul Capăt, atestat documentar din 1462, numit în Evul mediu Képed. Satul și-a mutat locația de două ori din cauza inundațiilor. A fost construit în locul numit „Săliște”. Locuit de români, avea o Biserică de lemn (1736) care a fost mutată împreună cu vatra satului în locul numit „Izvor”, biserică care a supraviețuit, în 1932 a fost reparată, recondiționată și declarată monument istoric. Între anii 1830-1840 în sat au fost mutate familii de slovaci dar satul a rămas până azi majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1925)

Din Capăt m-am întors în comuna Racoviță apoi m-am îndreptat spre est și după 5 kilometri am intrat în satul Drăgoiești.  Atestat documentar din 1365, cu numele Draganfalva, în decursul timpului a fost deținut pe rând de mai mulți magnați locali. A rezistat ocupației otomane apoi, sub austrieci, a fost alipit actualului județ Timiș (1779)

La jumătatea distanței dintre Drăgoiești și Ficătar a fost construită o Biserică de lemn (1784) care a fost folosită de ambele sate. Un secol mai târziu a fost demolată și în sat a fost construită o biserică de zid, actuala  Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1842).

Ultimul sat aparținător comunei Racoviță este situat la 3 kilometri est de Drăgoiești. Satul Ficătar, atestat documentar din 1320, a fost inițial un sat de români numit Fyghatar. Sub austro-ungari a fost populat cu maghiari dar a rămas predominant românesc.

Ortodocși, țineau slujbele, împreună cu cei din Drăgoiești, în biserica comună. După ce aceea a fost demolată, în sat a fost construită o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1889-1890).

În continuare 4 kilometri spre est, am ajuns în primul dintre cele trei sate care aparțin de comuna Boldur. Satul Ohaba Forgaci,  atestat documentar din 1442, ca sat românesc, a fost numit Chewhaba. Avea doi proprietari- Nicolae Turcsin și Mihai Cornethi. În 1880 numele i-a fost schimbat în Csev-Ohaba. Peste ani de zile, pentru a se deosebi de satele Ohaba din Ardeal, a fost numit după consilierul districtului, Forgaci.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1886)

Biserica Greco-Catolică

După 4 kilometri spre sud am ajuns în satul Sinersig, atestat documentar din 1323 cu numele Szénaszeg,  când era deținut de Ioan Dan, castelan de Jdioara. Până în secolul XIX a trecut din proprietar în proprietar, ultima fiind familia Gyurky.

Biserica Romano-Catolică (1903)

Numele satului, tradus din maghiară, ar însemna colț cu fân, de unde s-a tras concluzia că așezarea s-a aflat într-o poiană și a fost locuită de puține persoane.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1913)

Din anul 1968 Sinersig a fost arondat comunei Boldur, spre care m-am îndreptat și eu.

Căminul Cultural

Până în comună am parcurs o parte din drum spre est, apoi spre nord, în total 8 kilometri. Cu numele Bulder, a fost atestată documentar din 1290, schimbat în actualul Boldur abia în secolul XVII. În 1739 în localitate s-au mutat familii de olteni, bufeni, care s-au refugiat  în Banat din fața bătăliilor purtate între turci și austro-ungari. În acea perioadă satul era împărțit în două zone, cea a băștinașilor și cea a nou-veniților bufeni, care în timp s-au unit formând actuala localitate.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1868)

Al treilea și ultimul sat arondat comunei Boldur, satul Jabăr, este situat la 4 kilometri nord-est de ea. A fost atestat documentar din 1597, cu numele Sabat, în actele de donație ale lui Sigismund Bathory către familia Besan. Până în 1650, când a intrat în posesia Erariului, a fost deținut pe rând de mai mulți nobili. Numele actual l-a primit sub austrieci (1717). Un secol mai târziu a intrat în proprietatea familiei Milencovici până când ultimul descendent a decedat și localitatea a fost scoasă la licitație. În 1775 exista o Biserică de lemn care a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1880-1889).

Din Jabăr am avut de parcurs doar 13-14 kilometri până am urcat din nou pe autostradă, de data asta Lugoj-Arad, drum foarte convenabil de întors acasă.

Citește și Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina, județul Timiș

Orașul Buziaș cu satele Bacova și Silagiu, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Plecând într-o excursie la munte, din Arad am parcurs autostrada până în județul Timiș apoi am continuat pe drumuri județene. Prima oprire a fost în orașul Buziaș cunoscut mai ales pentru numeroasele izvoare cu apă minerală curativă.

M-am îndreptat spre centrul orașului unde urma să las mașina și să fac o plimbare pentru a-l explora.

Casa de odihnă nr. 17

Dacă drumul până acolo a fost însorit, de cum am pornit la pas s-a înnorat, apoi a pornit o ploaie puternică, cu rafale, dar nu m-a oprit. Am străbătut artera principală unde erau plasate clădirile mai importante din oraș.

Primăria

Casa de Cultură

Prima atestare documentară a localității este din secolul XIV dar săpăturile arheologice au scos la iveală apeducte de lut din timpul romanilor și urme ale unei localități numită atunci Ahibis (1072).

A supraviețuit ocupației otomane apoi, în Evul Mediu, a aparținut fondului religios romano-catolic. Populația fiind de religii diferite, fiecare comunitate și-a construit propria biserică. În 1833 românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

După 50 de ani maghiarii și-au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Sf. Fecioare Maria” (1875).

Deteriorată, a fost renovată în anul 2005.

Aflând de fondul bogat în ape minerale, folosite încă din antichitate, balneologul român Gheorghe Ciocârlan a fost primul care a început să le valorifice în scop curativ (1811). În 1816 s-au amenajat primele izvoare.

Pentru bolnavii veniți la tratament și vizitatori s-au construit clădiri. Localitatea a devenit stațiune balneară (1819-1939).

Aflându-se despre proprietățile curative ale apelor, stațiunea a fost invadată de bolnavi din România și din țări de pe toate continentele. Inițial aceștia erau transportați cu căruțe de lemn trase de cei 66 de cai din herghelia locală (1819) apoi de poștalioane.

În stațiune s-a inaugurat un Cazinou (1835) în care, pe lângă jocurile de noroc, se desfășurau spectacole și baluri.

Acolo, în 1911, a avut loc premiera piesei „O noapte furtunoasă” în prezența autorului Ion Luca Caragiale și au concertat George Enescu și Béla Bartoc (1929).

Ion Luca Caragiale

Apoi în stațiune s-a inaugurat un ștrand termal, primul din Europa (1874), lângă care au fost construite 38 de cabine. În anul 1893 stațiunea a trecut în proprietatea omului de afaceri Otto Schottola, perioadă când s-a inaugurat calea ferată Buziaș-Timișoara (1896). Doi ani mai târziu Împăratul Franz Josef împreună cu moștenitorul său, Franz Ferdinand, au fost găzduiți câteva zile în vila imperială, construită încă din 1895. După primul Război Mondial acea vilă a devenit sanatoriu  și după naționalizare casă pentru sindicat.

În jurul clădirilor a fost amenajat un parc imens. Azi Parcul dendrologic este întins pe 20 de hectare.

Au fost plantate specii rare de copaci, palmieri și plante exotice. Cele sensibile  în timpul iernii erau mutate într-o seră.

Parcul a devenit locul preferat pentru promenadă.

La sfârșitul secolului XIX, la marginea parcului a fost construită colonada pentru a fi folosită de pacienți la plimbările pe timp ploios. În Europa, doar în Karlovy Vary și Baden-Baden mai există ceva similar.

Într-una din laturile colonadei m-am aciuat și eu o vreme, sperând că ploaia se va domoli.

Colonadei i s-au alăturat trei pavilioane, fiecare construit în jurul unui izvor de apă,   din care până azi au supraviețuit doar două. 

Pavilioanele erau legate între ele prin „aleile” colonadei.

Toată structura a fost efectuată din lemn sculptat, în stil oriental.

Azi colonada se află înconjurată de Parcul Central al orașului.

În stațiune au fost deschise două farmacii și în actele vremii este menționată o bucătărie dietetică (1893).

În perioada în care se forau 12 izvoare de adâncime (1903-1907) stațiunea a fost cumpărată de industriașul Jacob Muschong (1906). Acesta a participat la construirea unei fabrici de îmbuteliere a apei minerale, a construit primul spital (1907), ulterior transformat în azil pentru săraci.  

Stațiunea a rămas în proprietatea acelei familii până la naționalizare (1948).

Din 1911 a devenit stațiune balneoclimaterică. Afluxul bolnavilor crescând, în 1914 a fost construită o linie de cale ferată între Buziaș-gară și Băile Buziaș care a funcționat până în anii 1970.

Nicolae Bălcescu

După Unirea Banatului cu România (1918), deși stațiune balneară axată pe tratamentul afecțiunilor cardio-vasculare, a devenit și reședință de plasă.

Mihai Eminescu

În 1937  a fost construit un nou spital care a fost inaugurat de Regina-mamă Elena.

Din 1956 Buziaș a fost declarat oraș care azi este majoritar românesc.

Sala de Sport

Numărul populației crescând, în anul 2004 a fost construită Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Cum ploaia s-a oprit am deviat din drumul meu 5 kilometri spre vest până în satul Bacova care aparține administrativ de orașul Buziaș. Încă din secolele IV-V pe acel loc a existat o așezare de români care, în decursul timpului, s-au mutat în satele vecine. Satul a fost refăcut prin colonizarea cu unguri, bulgari, slovaci și între anii 1781-1785 coloniști germani. O parte din pădurea înconjurătoare a fost defrișată, au fost construite case de lut și satul a fost numit după comisarul de district, Bachovar.

Un secol mai târziu un alt val de coloniști germani s-a așezat în sat (1820). Aceștia au construit prima biserică romano-catolică (1826) care nu a rezistat mult timp. A fost demolată și ridicată actuala  Biserică Romano-Catolică (1867). Satul a rămas în proprietatea erariului până în 1834.

O parte din coloniști au emigrat în America. Revenind, au adus specii de viță-de-vie nobilă și la Bacova s-a dezvoltat viticultura. Localnicii își avea propria producție de vin dar se producea și pentru comercializare, ceea ce în ziua de azi nu se mai întâmplă. Treptat germanii au migrat, masiv după 1989 și în sat s-au mutat familii de români care și-au construit Capela Ortodoxă „Sf. Ilie”.

Am revenit la Buziaș și am continuat traseul meu spre sud până în satul Silagiu, ultimă localitate în județul Timiș, la granița cu județul Caraș-Severin, care din 1968 aparține administrativ de orașul Buziaș. Pentru prima dată a fost consemnat în 1406 ca sat românesc purtând numele Zyluas, nume schimbat de mai multe ori în decursul timpului. Era format de fapt din mai multe cătune mici despre care tradiția orală spune că au fost unificate de haiducul Sălăgeanu.

Satul era situat la limita dintre zonele ocupate de habsburgi și otomani. Sub ocupația otomană a făcut parte din Principatele Transilvaniei apoi a fost ocupat de austrieci, perioadă când s-a numit Sillage (1717). Românii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1720) care a rezistat până în secolul XIX. A fost demolată și înlocuită cu actuala  Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1835).

Între anii 1840-1850 satul a fost colonizat cu maghiari și germani romano-catolici, care și-au construit o biserică proprie. După câțiva ani a început catolicizarea forțată și mulți români au trecut la cultul greco-catolic (1863-1864). O parte au revenit la ortodoxie după Unirea Banatului cu România.

Biserica Greco-Catolică

Citește și Comunele Racoviță și Boldur, județul Timiș

Comunele Tormac, Nițchidorf și Chevereșu Mare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de aprilie, fiind  într-o excursie în sudul orașului Timișoara, după ce m-am delectat cu imaginea Castelului Folea m-am îndreptat spre satul Șipet care împreună cu satul Cadăr aparțin administrativ de comuna Tormac. Șipet a fost atestat documentar din 1462 cu numele Magyarzebenth. O lungă perioadă de timp a fost locuit predominant de unguri, apoi a fost colonizat cu slovaci (1717). Sub otomani a devenit unul dintre cele mai mari sate din zonă apoi, sub habsurgi, prin donație imperială, a intrat în posesia familiei Duca (sec. XIX). În acea perioadă satul a fost populat cu români. Jumătate din populație a decedat în perioada epidemiei de holeră (1873) apoi au apărut conflicte majore între români și rebelii unguri din Tormac. Din această cauză satul și-a mutat locația pe actuala vatră.

În decursul timpului în sat s-au mutat numeroase familii de români care între anii 1935-1936 au ridicat Biserica Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”. 

Comuna Tormac se află la aproximativ 8 kilometri est de Șipet. A fost înființată de austro-ungari, prin colonizarea cu șvabi (1780) și a primit numele unui general austriac, Rittberg. Șvabii au fost mutați în localitățile vecine și în sat au fost aduși coloniști maghiari reformați (1790-1794) care l-au numit Vegvár. Aceștia au construit o biserică acoperită cu papură care a rezistat până în 1874 când a ars. Localnicii au ridicat o altă biserică din piatră (1874) dar nefiind bine construită după nici trei ani a început să se dărâme. Au distrus-o și în cele din urmă a fost construită Biserica Reformată Calvină, în turnul căreia au fost montate 3 clopote (1887), clădire care a rezistat până azi.

Până în zilele noastre comuna a rămas predominant maghiară.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

La 4 kilometri de Tormac, pe malul râului Pogăniș, se află satul Cadăr, comuna Nițchidorf, prima dată atestat documentar într-un defter otoman din 1554. Istoria sa este similară cu a satului Șipet împreună cu care, în secolul XIX, a intra în posesia familiei Duca.

În satul populat de români a existat o Biserică de lemn (1783) care în 1862 a fost înlocuită cu una de piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului”.

La nici 3 kilometri spre nord de Cadăr am ajuns în satul Duboz, situat tot pe malul râului Pogăniș, în Câmpia Gătaiei, atestat documentar din 1333. Poartă numele familiei de nobili români care l-a deținut între secolele XIV-XVI. Satul a fost pur românesc. Ortodocși, au avut o Biserică de lemn (1735) care a fost distrusă de o furtună mare și în locul ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1925).

Pentru a se înființa o nouă colonie cu șvabi, localnicii au trebuit să cedeze o parte din pământurile lor (1787) la care s-au adăugat și pământuri ale celor din Blajova. Astfel la 5 kilometri depărtare a apărut satul Nitzkydorf, actuala comună Nițchidorf, numit după contele Nitzky care, fiind prefect, s-a ocupat cu colonizarea lui, sat care a rămas aproape două secole exclusiv german. Aceștia au construit Biserica Romano-Catolică 1825 căreia, în 1911, i s-a ridicat turnul.

Totuși în acel loc a existat o așezare și o cetate mult mai vechi descoperite pe Schlossberg (Dealul Cetății) prin săpăturile arheologice. Până după cel de Al Doilea Război Mondial satul a rămas german apoi a începutul exodul acestora, care s-a amplificat după anul 1989, azi în comună existând  doar câteva familii. 

Comuna a fost populată treptat cu  familii de români care și-au ridicat Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1997).

Pentru a vedea ultimul sat ce aparține administrativ de Nițchidorf am parcurs singurul drum care-l leagă de aceasta, lung de aproximativ 5 kilometri. Satul Blajova, atestat documentar din 1410, se află în zona unde săpăturile arheologice au descoperit urme ale unei așezări din perioada romană. Sub otomani, în apropierea satului, pe o insulă de pe râul Pogăniș, a fost ridicat un mic fort ale cărui ruine au rezistat până la începutul secolului XX.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

În decursul timpului a aparținut mai multor nobili care și-au ridicat conace și castele, azi dispărute. Sat românesc, în 1794 avea o Biserică de lemn care, deteriorându-se,  a fost înlocuită cu actuala  Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1830).

Ultima comună pe care îmi planificasem să o văd în acea zonă a fost  Chevereșu Mare cu satele aparținătoare administrativ, Dragșina și Vucova. Din Nițchidorf rulând spre nord, după 5 kilometri am intrat în satul Vucova. Se presupune că ar fi fost înființat sub ocupația otomană. În diverse perioade a purtat mai multe nume, sub autro-ungari, pe harta contelui Mercy apărând cu cel de Wacova. În satul, locuit de români, a existat o Biserică de lemn care a fost înlocuită cu actuala de zid,

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1893-1895).

În prima jumătate a secolului XIX satul a fost colonizat cu slovaci care au primit pământuri din fondul religios al Ciacovei. (1807, 1825-1850). Imediat ce s-au așezat au construit Biserica Evanghelică Luterană.

Până la începutul secolului XX satul s-a dezvoltat puternic astfel din 1896 avea conectare la rețeaua telefonică și în 1911 avea Oficiu Poștal. Regresul a început în perioada comunistă. Odată cu colectivizarea o parte a populației a migrat în orașele apropiate. În locul acestora în sat s-au mutat slovaci din zona Bihorului și în timp  populația a devenit polietnică.

Biserica Romano-Catolică (1993)

Încă 6 kilometri spre nord și am ajuns în comuna Chevereșu Mare, atestată documentar din 1690, cu numele Keveris, locuită de români. După cucerirea Banatului de austrieci (1717), satul, aflat pe locul unde azi se află o pădure, a fost mutat în actuala locație. În 1721 a fost înființat un Oficiul Poștal și în anul 1800 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În secolul XIX în sat s-au mutat familii de maghiari. Deși comunitatea lor era mică și-au ridicat propria Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan al Ungariei” (1869).

Ocupațiile de bază ale localnicilor erau creșterea animalelor și munca la pădure.

Azi imaginea satului este un amestec de clădiri vechi cu vile noi, ridicate nu cu mult timp în urmă.

Excursia era aproape de final. Din comună m-am îndreptat spre ultimul sat care aparține administrativ de ea. Am rulat spre Timișoara, apoi am deviat spre nord și după 11 kilometri am ajuns în satul Dragșina, atestat documentar din 1442. A fost format de românii din Drăgșinești, localitate din comitatul Caraș, situată pe munte, care s-au mutat la câmpie, au construit case și au numit localitatea nou formată după cea de baștină.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1868)

În 1835 satul a fost colonizat cu maghiari.

Biserica Greco-Catolică (fostă Romano-Catolică)

Până azi satul a rămas majoritar românesc.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Citește și Orașul Buziaș cu satele Bacova și Silagiu, județul Timiș