Arhive categorie: prin țară

Castelul Karátsonyi din Banloc, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Castelul Karátsonyi din Banloc, județul Timiș, azi o ruină, a fost construit în perioada în care zona făcea parte din Imperiul Habsburgic. Pe locul lui a existat un conac ridicat de banul croat Drașkovics, proprietarul moșiei la acea vreme (1720-1783).

Conacul a fost cumpărat de contele Karátsonyi (1783) împreună cu domeniul format din terenuri agricole, păduri bogate în vânat și lacuri de pescuit.

El l-a etajat, modificat și l-a transformat  într-un castel, azi numit Castelul Karátsonyi.

În jurul lui a amenajat un parc și a plantat specii rare de arbori.

Pe domeniu s-au dezvoltat ferme de animale, herghelii de cai lipițani, plantații de tutun și renumitele orezării.

După Primul Război Mondial contele a fost expropriat și a părăsit Banlocul (1922).

O parte din moșie a fost împărțită țăranilor care au luptat pe front. Restul domeniului, răscumpărat, a fost preluat de Casa Regală a României și a devenit reședința permanentă a Principesei Elisabeta, sora regelui Carol II al României.

Fațada castelului era încadrată între două porți egiptene.

Pe latura de nord a parcului se afla o poartă de acces în stil neogotic englez și pe latura de est o poartă decorată cu grifoni, Poarta Andrássy, dispărută după cel de Al Doilea Război Mondial.

Pe pereții castelului au fost postate basoreliefuri, unul dintre ele, situat deasupra unei uși de intrare în pivnița castelului, îl reprezenta pe zeul Pan cântând la syrinx, strămoșul naiului actual. Fragmente din basoreliefuri și câteva statui se află azi în Muzeul Banatului din Timișoara.

În parcul conacului au fost ridicate acareturi și alte clădiri, probabil pentru invitați.

O dată cu înlăturarea monarhiei (1947) domeniile au intrat în posesia statului și Principesa Elisabeta a părăsit Banlocul.

Castelul a fost folosit ca sediu al Gospodăriei de Stat (1950).

Ulterior a funcționat ca azil, orfelinat, școală, apoi a fost părăsit și s-a ruinat.

Citește și Deta și Ghilad, județul Timiș

Comuna Sânandrei cu satele Covaci și Cărani, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Sânandrei din județul Timiș se află în apropierea municipiului Timișoara, în nordul localității. Din anul 1972 administrativ i-au fost arondate satele Covaci și Cărani. Cel mai aproape de Timișoara se situează satul Covaci, o localitate mai nouă, atestată documentar din 1843 cu numele de Kowatschi (Kovács). A fost formată din germanii veniți din alte localități ale Banatului care s-au așezat acolo (1843-1853). Catolici, aceștia au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol Andrei” (1899).

Postbelic numărul germanilor a scăzut și localitatea a fost populată cu români ortodocși care în decursul timpului au devenit majoritari.

Biserica ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1984)

La 9 kilometri nord-vest de Covaci se află comuna Sânandrei, atestată documentar din 1230 ca proprietate a Capitulului din Arad. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală în sud-estul comunei o așezare neolitică mare, în zona brațelor râului Bega o necropolă prefeudală (secolele VII- IX d.Hr.) și o întinsă așezare daco-romană suprapusă de o alta (secolele X-XII d.Hr.).

În perioada medievală era o localitate românească care în 1461 era în proprietatea lui  Nicolae Hăgimaș. Sub Imperiul Habsburgic a fost numită Saint André (1717). Comuna a fost colonizată în trei valuri, primul cu coloniști germani (1748-1749), al doilea cu coloniști francezi (1766) și al treilea din nou coloniști germani (1772) care au numit-o Sanktandreas.

În 1785 germanii au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol Andrei”  care în 1811 a fost modificată în forma actuală.

Deși colonizată comuna a rămas cu o parte din populația română care și-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1830-1834).

În perioada 1946-1947 în localitate s-a stabilit refugiați basarabeni. Postbelic prin emigrare numărul germanilor a scăzut și în anii 1970 localitatea a redevenit majoritar românească. Administrativ a aparținut regiunii Timișoara (1956), regiunii Banat, 1966 și actual județului Timiș.

Primăria

Școala Generală

În timp unii localnici trecând la alte culte religioase și-au ridicat propriile clădiri pentru rugăciune.

Biserica Greco-Catolică

Biserica Creștină Adventistă de Ziua a 7-a

La 7 kilometri spre nord se află satul Cărani, așezare veche din mijlocul secolului XIV dar atestată documentar abia din 1717.

Venit din provincia franceză Lorena, contele Mercy s-a stabilit acolo (1723) și localitatea a intrat în posesia sa. Contele și-a construit drept reședință un castel numit azi Castelul contelui de Mercy (1733-1734).

În perioada comunistă castelul a trecut în proprietatea statului. În ultima perioadă nefolosit, s-a ruinat.

După 1989 a fost retrocedat unui urmaș din Austria. Din păcate nu l-a interesat prea mult moștenirea și legile fiind permisibile castelul a rămas tot o ruină.

Postbelic pe locul acareturilor a fost construită o Moară.

Lângă ea se află un mic iaz, probabil rămășiță din parcul castelului.

În mai multe valuri satul a fost colonizat cu italieni (1734, 1765-1769), francezi (1752, 1770-1771) și germani (1763) și a fost numită  Mercydorf. Urmaș al acestora, născut la Cărani (1853), Josef Gabriel, poet în dialect șvăbesc, este mândria comunei.

Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (1788)

În 1819 primele familii de români s-au stabilit în sat, în timp urmate de mai multe și postbelic de refugiați din Basarabia.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

La ieșirea din sat, în apropierea căii ferate, se află Moara Cărani, singura moară din România cu sistem integrat: cultură, recoltare, măcinare și livrare.

Este una dintre cele mai mari mori de măcinat grâu din România și Europa de Est, cu o capacitate de 500 tone/24 ore și capacitate de încărcare un autocamion de 20 tone făină/oră.

Citește și comunele Dudeștii Noi, Becicherecu Mic și Biled, județul Timiș

Excursie în munții Apuseni-ziua 2- două peșteri și Stâna de Vale

Publicat pe de
Răspunde

A doua zi din excursia în munții Apuseni doream să vizităm două peșteri. Am avut noroc de o zi senină.

La pensiune am mai tras de timp deoarece în acea zi urma să ne întoarcem acasă.

Liniștea înconjurătoare, peisajul montan, sigur ne vor lipsi în orașul tumultos.

Majoritatea celor cazați plecaseră deja.

Am savurat cafeaua și vrând, nevrând, trebuia să părăsim și noi pensiunea.

Cum bagajele urma să ni le aducă la parcare proprietarul pensiunii am pornit pe jos cei 2 kilometri.

De la cabanele aflate lângă parcare am urmat un drum pietruit prin pădure.

După 10 minute am ajuns la intrarea în Peștera Ghețarul de la Scărișoara, județul Alba 

După ce am vizitat peștera ne-am întors la mașină. O ultimă privire asupra superbei zone și…la drum.

Am urmat drumul spre Gârda Seacă apoi la cătunul Casa de Piatră, ultima localitate la granița cu județul Bihor. 11 kilometri de drum neasfaltat, cu unele zone mai dificile, l-am parcurs în 45 minute.

Muzeu Etnografic „Casa de Piatră”

Am continuat pe jos drumul spre nord. În zonă se aflau mai multe peșteri așa că am fost atenți la indicatoare. Am părăsit drumul și prin pădure am început un urcuș destul de solicitant spre baza platoului Vârtop unde am vizitat Peștera Ghețarul de la Vârtop.

Urma să ne întoarcem acasă, la Arad, așa că din cătunul Piatra de Casă ne-am întors la Gârda Seacă, am parcurs drumul spre Arieșeni, peste munte în județul Bihor, același drum pe care îl urmasem cu o zi înainte. Deoarece mai aveam timp,  în apropiere de Beiuș am urmat un drum spre est până la stațiunea Stâna de Vale, localitate la granița cu județul Cluj, în total aproximativ 110 kilometri pe care i-am parcurs în două ore și jumătate.

Zona din Masivul Vlădeasa în care se află azi stațiunea, prin frumusețea ei  a fost remarcată în 1879 de un episcop care și-a dorit să construiască acolo un stabiliment pentru cură balneară.

În decursul anilor au fost ridicate Hotelul Siberia (1883), restaurantul Elisabeta (1884), vile, o capelă (1886) și în 1890 a fost inaugurată Stâna de Vale. Toate acele construcții în timp au dispărut.

Stațiune climaterică din 1928, vara nu este foarte populată cu turiști, vremea fiind foarte schimbătoare. De altfel stațiunea este considerată ca fiind polul precipitațiilor din România. În sezonul estival este vizitată frecvent pentru doritorii de apă naturală plată, necarbogazoasă, care își fac provizii pentru acasă din Izvorul Minunilor.

În timpul primei stațiuni create (1886) Izvorul Minunilor a fost utilizat pentru alimentarea „duşului mare” numit şi „scalda rece”. Ulterior, după multe cercetări ale calității apei (1980-1982) izvorul a fost omologat în 1984 ca sursă de apă potabilă.

Mânăstirea Stâna de Vale

Și gata excursia noastră. Relaxare în sânul naturii… precis vor urma și altele.

Peștera Ghețarul de la Vârtop

Publicat pe de
Răspunde

Peștera Ghețarul de la Vârtop este situată în nord-vestul județului Alba, în Parcul Natural Apuseni. Pentru a ajunge la ea de la Gârda de Sus se urmează un drum neasfaltat care trece prin Gârda Seacă apoi în cătunul Casa de Piatră. De acolo se continuă pe jos, după indicatoarele aflate în zonă, la început pe un drum forestier apoi un urcuș prin pădure de aproximativ 45 minute pentru cei neantrenați.

Deși cunoscută de localnici, Peștera Ghețarul de la Vârtop a fost menționată pentru prima dată în lucrările științifice abia în 1955. Doi ani mai târziu a fost declarată monument al naturii, când intrarea a fost închisă cu o poartă pentru a nu putea fi accesată decât de cei din domeniu. În peșteră a fost depistată cea mai veche urmă a omului de Neanderthal din România.

Începând din anul 2010 peștera a fost deschisă publicului. A fost „amenajată” în sensul că nu se poate intra decât cu un ghid autorizat căruia i-am semnat o declarație pe proprie răspundere contra accidentelor și am plătit biletul de intrare. Ghidul ne-a împărțit lanterne și cam asta a fost toată amenajarea, ceea ce într-un fel mă bucura. Peștera, nu prea cunoscută, a rămas neatinsă de unii turiști vandali.

În interior temperatura se menține de aproximativ 10 grade așa că ne-am echipat mai gros și am intrat prin portalul înalt de 5 metri și lat de 15 metri.

Apoi am coborât prin grohotișul lunecos și am urmat niște coridoare foarte înguste.

Deja se vedeau urme de gheață pe pereți. Din păcate pozele mele, neavând un aparat foarte sofisticat și folosind doar lanternele, au ieșit, mă rog…așa cum au ieșit. Imaginile mi-au rămas întipărite în memorie.

Am intrat în Sala Ghețarului, sală lungă de 70 metri unde se afla un bloc de gheață de aproximativ 1.600 metri cubi cu diferite forme. Deoarece se formează din apa provenită prin topirea zăpezii care intră prin crăpăturile tavanului peșterii,  în funcție de anotimp avea altă înfățișare, cel mai spectaculoase putând fi văzute în lunile martie-aprilie.

De acolo printr-o galerie foarte joasă și îngustă am trecut în Sala Domului pe tavanul căreia se aflau mai multe formațiuni ca niște franjuri (draperii).

A urmat Sala Minunilor în care am văzut numeroase stalactite și stalagmite, gururi, etc.

Printre formațiunile aflate acolo, având grijă să nu le atingem, am urcat spre ultima sală.

În Sala Mare, lungă de 100 metri, se aflau cele mai multe formațiuni din peșteră, formate prin depunere calcitică- stalagmite, stalactite, coloane, coralite, baldachine, draperii, etc.

Înfrigurată, dar foarte mulțumită de cele văzute, am părăsit peștera și pe același drum m-am întors la mașină.

 

Excursie în munții Apuseni-ziua 1- din județul Bihor în județul Alba

Publicat pe de
Răspunde

După ce am văzut Cascada Oșelu și am ratat Cascada Bohodei ne-am continuat drumul prin județul Bihor până în orașul Ștei unde ne-am oprit pentru masa de prânz.

Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”

Primăria Ștei

Biserica Ortodoxă veche

sediul Pompierilor

De acolo am urmat un drum spre est pe care ne-am oprit în satul Fânațe, comuna Câmpani.

Doream să vedem o biserică veche din 1796, Biserica de lemn „Sf. Dimitrie”. Era situată într-un cimitir pe marginea drumul.

Biserica Ortodoxă nouă

Am continuat drumul până la orașul Nucet, numit după plantația de nuci care îl înconjoară. Am parcat lângă Centru de Informare Turistică aflat lateral de șosea.

Am trecut râul Crișul Băiței și am înaintat pe o alee cu scări.

Central se afla un parc în mijlocul căruia era situată o fântână arteziană. Pe o latură se afla clădirea Primăriei.

Văzând un turn de biserică care se înălța în spatele unei clădiri, am ieșit pe strada din spatele parcului.

Doream să vizităm Biserica Ortodoxă situată pe dealul din spate. Din păcate în acea zonă era înconjurată de un gard și timpul nostru era limitat.

Ne-am întors prin parc și pe alee până la mașină.

Ne-am îndreptat spre Băița de unde am început urcușul pe serpentine, drum unde se termina județul Bihor și se intra în județul Alba. Am oprim într-o parcare amenajată pentru a putea vedea superba panoramă.

Am coborât muntele și am continuat drumul prin județul Alba îndreptându-ne spre Gârda de Sus.

Făcusem rezervare on-line la o pensiune aflată pe teritoriul comunei. După indicațiile GPS-ului am ajuns la o pensiune care, însă, nu era cea căutată, așa că am trecut la metodele tradiționale, adică informarea de la oamenii întâlniți.

Orășeni, uitasem că administrativ comunele de munte, cu satele aparținătoare, ocupă teritorii largi situate pe diferiți versanți. Am urmat alte drumuri, găsind alte pensiuni doar a noastră nu.

Ne-am hotărât și ne-am îndreptat spre parcarea din apropierea Ghețarului Scărișoara unde ne-am dat întâlnire cu proprietarul pensiunii. Am lăsat acolo mașina, bineînțeles contra cost și am fost transferați de către proprietar la pensiune.

Deși în vârful unui munte, Pensiunea Gabriela era dotată cu toate utilitățile.

Fiind șocată de drumul, doar 2 kilometri, greu accesibil și întrebând dacă pensiunea funcționează și iarna, am aflat că era deținută de familia care locuia acolo.

Mi-am dat seama ce diferență este între modul de trai al celor de la oraș și al celor din mediul rural, mai ales munteni, care sunt mult mai căliți.

Se înserase. Am urcat în spatele clădirii, cu un ceai în mână, pentru a savura peisajul.

 

Excursie în munții Apuseni-ziua 1- prin județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Am hotărât să petrecem sfârșitul de săptămână în munții Apuseni. Am plecat dimineața devreme din Arad pe ruta spre Oradea. Am intrat în județul Bihor și de la Salonta am urmat drumul spre est, Tinca- Beiuș unde am făcut o mică oprire.

De acolo ne-am îndreptat spre Sudrigiu apoi spre est, drum care trecea prin  Pietroasa apoi comuna Boga, paralel cu râul Crișul Pietros.

Mă întrebat cât timp durase până să-și sape râul albia în rocile dure ale muntelui.

Am parcat în Satul de vacanță Boga.

În continuare pe jos  am parcurs Valea Oșelului.

Râul Oșelu, afluent al râului Boga, curgea între masivele împădurite.

După aproximativ 2-3 kilometri am ajuns la Cascada Oșelu.

Numită de un explorator Cascada Schmidl, în cinstea geografului vienez Adolf Schmidl, este cea mai de jos dintre cele 7 cascade aflate în canionul Oșelu.

Ca să fi putut să o vedem toată ar fi trebuit să urmăm un traseu montan dificil. Ne-am mulțumit cu porțiunea care ni se etala în toată splendoarea ei.

Lângă cascadă era delimitat un lac din care apa se scurgea în râul Oșelu.

Ne-am întors admirând cursul apei, micile poieni care apăreau printre copaci, versanții abrupți sau acoperiți de pădure.

La un moment dat am avut și companie, doi câini foarte prietenoși care ne-au însoțit aproape până la mașină.

De la Boga ne-am întors pe același drum pe care venisem. La un moment dat am deviat spre nord și am intrat pe un drum neasfaltat.

Drumul devenind imposibil de urmat cu mașina mea, am parcat lângă o poieniță și am continuat pe jos pe un drum forestier.

Doream să vedem Cascada Bohodei situată la limita vestică a Parcului Natural Munții Apuseni, în munții Bihorului. Am urmat valea Aleului prin natura parcă neatinsă de om.

După două ore și jumătate am întâlnit niște lucrători forestieri care ne-au oprit. Tocmai cobora un alt transport cu trunchiuri de copaci. Nu mai aveam mult de urcat până la cascada situată la aproximativ 1350 m altitudine, sub vârful Bohodei. Din păcate lucrătorii ne-au explicat că în urma unei furtuni mari drumul era inaccesibil.

Dezamăgiți ne-am întors spre poienița inițială.

Am părăsit zona întorcându-ne la Sudrigiu.

Comunele Foeni, Giera și Livezile, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Dorind să vizitez Comunele Foeni, Giera și Livezile din sud-vestul județului Timiș,  situate la granița cu Serbia,  din Timișoara am parcurs 40 de kilometri până la prima dintre ele,  comuna Foeni. A fost atestată documentar din 1289 cu numele de Föen dar așezarea a fost mult mai veche, fapt demonstrat de săpăturile arheologice din 1845 și 1890 care au scos la iveală obiecte ceramice și bani din perioada romană și urmele castrului roman Becaucius.

Comuna este străbătută de canalul Bega Mică și în sudul ei curge râul Timiș ale cărui ape, în momentul vizitei mele,  erau revărsate după o mare inundație (iunie 2020). Lângă râu, în locul numit Vadum Arenarum, în secolul X ducele Glad cu a fost înfrânt în bătălia cu invadatorii maghiari. Totuși el a mai condus ducatul până în 1003-1004 când a fost înlocuit de dinastia Chanadinus.

În urma invaziilor turcești se presupune că satul a fost pustiit, neapărând în documentele vremii, apoi, sub habsburgi (secolul XVIII), domeniul a intrat în posesia familiei macedo-română Mocsony care s-a mutat acolo și a construit Conacul Mocioni (1750).

În fostul conac azi funcționează Căminul Cultural și o grădiniță.

Majoritatea localnicilor fiind români și sârbi, fiecare comunitate a construit propria biserică.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1875)

Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”

Administrativ, de comuna Foeni aparține satul Cruceni, la care am ajuns după 4 kilometri. Și aici se vedeau urmele inundației râului Timiș care, din fericire, nu a ajuns în sat, acesta fiind apărat de un dig de pământ.

În vatra satului săpăturile arheologice au descoperit un cimitir de înhumație și mai multe obiecte din Epoca bronzului însă satul a fost pentru prima dată atestat documentar abia din 1722 când, în locul numit „Locul crucii”, s-au așezat coloniști germani care au format vechiul sat și au construit o biserică catolică (1780). Sub Imperiul Austro-Ungar vatra satului a fost mutată în actuala locație, satul a fost colonizat cu maghiari și a devenit majoritar unguresc (1868, 1895). Biserica veche a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică.

Până la începutul secolului XX în sat s-au mutat sârbi și români, populația s-a dublat și în 1921 a primit numele de Cruceni.

Biserica Ortodoxă nouă

Am continuat drumul pentru a vedea a doua comună, Giera, cu satele aparținătoare Grăniceri și Toager. După 5 kilometri am intrat în satul Grăniceri, comuna Giera, atestat documentar din 1256 cu numele Ciavoș. După perioada de ocupație otomană a intrat în posesia habsburgilor și a aparținut districtului Ciacova (1717). Localitatea ocupată de valahi apare pe harta Contelui Mercy cu numele Csavosch când aparținea familiei  Csávossy.

A urmat colonizarea Banatului cu germani, apoi cu maghiari, când românii și sârbii din Grăniceri au fost mutați în alte sate, satul a intrat în posesia familiei Endrődy (1760), a fost numit de maghiari Csávos și de germani Tschawosch, numele actual, Grăniceri, primindu-l abia în 1964.

Populația fiind formată majoritar din germani și maghiari, lângă care au rămas puțini sârbi,  în  1896 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Ignațiu de Loyola”.

Turnul bisericii a distrus de o furtună mare (1999) apoi reconstruit mai scund decât cel precedent (2002).

Satul Toager, comuna Giera, aflat la 8 kilometri de Grăniceri, a fost format în perioada colonizării cu iobagi de pe moșiile Episcopatului Romano-Catolic din Zagreb (1760-1770). Aceștia au ridicat o biserică ortodoxă (1770) care deteriorându-se în timp a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1909).

După 3 kilometri am ajuns în comuna Giera, străbătută de râul Timiș care pe o distanță de aproximativ 3 kilometri marchează granița între România și Serbia. Pe teritoriul comunei, au fost descoperite cărămizi romane și în locul numit „Gradinaț, urme presupuse ca făcând parte dintr-o veche cetate medievală.

fost depozit de cereale

Totuși satul vechi a fost atestat documentar din 1322 ca „posesiunea Geur” și a fost numit Gor în actele dintre 1343-1379.

fost depozit de cereale

Sub ocupația turcească localitatea era populată cu valahi și sârbi care aveau o Biserică Ortodoxă de rit vechi (1667). După izgonirea turcilor de către habsburgi, pe harta Contelui Mercy satul apare cu numele Gyr (1723-1725) de la familia Gyertyánffy care o deținea.

Primăria

Ulterior a fost colonizată cu germani, când a intrat în proprietatea fiscului austriac,  apoi cu maghiari.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ev. Luca” (1955)

În timp maghiarii și germanii s-au împuținat, sârbii au devenit majoritari. Actual comuna eare o populație preponderent românească.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Înălțarea Domnului” (1908)

Am urmat drumul spre sud apoi spre est, în total 9 kilometri, până în satul Dolaț, comuna Livezile, atestat documentar din 1332 ca localitatea maghiară Dolch. În timpul ocupației otomane aceștia au migrat și în sat s-au stabilit sârbi care l-au numit Dolaț.

După izgonirea turcilor și ocuparea Banatului de către habsburgi, aceștia l-au colonizat cu germani. Sârbii s-au retras în alte localități din Banatul Sârbesc (1810-1811).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1839)

În perioada interbelică numele i-a fost schimbat în Dolzești și a făcut parte din comuna Banloc până în 2006 când,  prin reorganizare administrativă, a fost arondat comunei Livezile.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1976)

M-am întors pe același drum  și după 6 kilometri am ajuns în comuna Livezile.

fosta stație de tren Livezile

Cu numele Tolvadia, a fost atestată documentar din 1333. Un secol mai târziu făcea parte din proprietățile lui Bergsoy Hagymas (1462).

Apoi a intrat sub ocupație otomană și după alungarea acestora de către habsburgi a făcut parte din districtul Ciacova (1717). Din 1964 a primit numele de Livezile.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sfinții Arhangheli”

Având loc reorganizări teritoriale, în 1972 a fost degradată la statutul de sat iar în anul 2006 reînființată ca și comună cu satul Dolaț aparținător.

Biserica Romano-Catolică

Citește și comuna Banloc

 

 

 

Comuna Brestovăț cu patru sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Fiind o zi frumoasă de vară m-a hotărât să plec într-o excursie prin județul Timiș. De la Arad am urcat pe autostradă apoi am urmat un drum spre nordul județului Timiș pentru a vizita comuna Brestovăț și cele patru sate care aparțin administrativ de ea.

Am deviat din drumul principal spre vest și după aproape o oră, 77 kilometri parcurși, am intrat în satul Lucăreț, comuna Brestovăț, atestat documentar din 1337.

În perioada în care zona a fost ocupată de turci satul nu apare menționat în documentele timpului. După ce aceștia au fost alungați de austrieci apare doar în documentele din 1828 ca o localitate sârbească, ortodoxă.

Totuși în sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, biserică ortodoxă sârbească (1750) care este încă funcțională.

Din păcate era închisă așa că, pentru amintire, am pozat interiorul prin ferestrele mici.

M-am întors în drumul principal și l-am urmat spre nord. O altă intersecție, drum spre vest și după aproximativ 3 kilometri am ajuns în satul Teș, comuna Brestovăț, situat în valea Chizdiei. A fost atestat documentar din 1247, în Evul Mediu aparținea familiei Csanad și era încadrat în județului Arad. Locuit de români, aceștia și-au construit o Biserică de lemn ortodoxă (1760). La mijlocul secolului XIX a fost colonizat cu slovaci din nordul Ungariei, azi teritoriul orașului Bratislava, Slovacia, care și-au construit o Biserică Reformată (1900). În perioada interbelică satul a făcut parte din plasa Recaș, județul Timiș-Torontal și după 1968 din județul Timiș.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1929)

Din nou în drumul principal și iar spre nord, parțial pe asfalt, parțial pe drum de țară.

După 9 kilometri am ajuns în satul Hodoș, comuna Brestovăț, localitate de graniță cu județul Arad, atestată documentar din 1256.  Și acest sat a fost locuit de români, ortodocși, care în 1774 aveau construită Biserica de lemn „Sf. Dumitru”, din 1970 mutată în curtea sediului Mitropoliei Banatului din Timișoara și recondiționată.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1934)

Din Hodoș m-am întors spre sud, apoi spre est și după 6 kilometri am intrat comuna Brestovăț.

Localitatea a fost atestată documentar din 1440 când se numea Brestowetz și aparținea de Cetatea Șoimoș. Sub ocupația turcească (secolul XVII) a fost pustiită dar totuși, oral, era pomenită cu numele Aga. A fost reînființat ca Prestovaz, în locul actual, prin colonizarea cu familii de muntenegreni sârbi (1717-1725) urmați de coloniști maghiari și slovaci (1797) și sași (1840-1845).

Majoritatea catolici, în 1882 au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif”.

În timp maghiarii s-au împuținat, după cel de Al Doilea Război Mondial comuna fiind populată majoritar cu români și slovaci.

La 8 kilometri spre nord am ajuns în ultimul sat aparținător comunei, satul Coșarii, atestat documentar din 1440 cu numele Chizdia, locuit de români care, ulterior, au supraviețuit ocupației otomane.

Biserica Greco-Catolică (1888)

Excursia a fost o idee strălucită. După canicula din betoanele și asfaltul orașului, ieșirea în zona dealurilor m-a relaxat total.

Citește și Comunele Ghizela și Secaș, județul Timiș

Comunele Pișchia și Fibiș, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Fiind într-o excursie în județul Timiș, după ce am vizitat comunele Mașloc și Bogda, cu satele aparținătoare, m-am îndreptat în continuare spre sud. Între Mașloc și Fibiș, în câmp, pe partea stângă a șoselei, am văzut o biserică.

Normal că am deviat din drum, am trecut calea ferată și am parcat lângă un lac aflat vis a vis de ea.

Lângă biserica, înconjurată de un zid din piatră, se înșiruiau chiliile, nelocuite, formând în total o mânăstire. Lângă lac era construită o casă din lemn cu terasă de unde, în mare agitație, a ieșit un personaj care încerca să mă izgonească.

Nu pricepeam de ce nu am voie să văd/ vizitez o mânăstire până când mi s-a explicat. Ca în vremurile vechi, teritoriul agricol din zonă era deținut de un mare afacerist bănățean, Stelică Mălăeștean, care și-a construit Mânăstirea privată și slujbele, oficiate de un preot plătit de el, nu vor fi decât pentru „moșier” și anturajul său. Informațiile le-am obținut doar la întoarcerea acasă, din presă, personajul nervos efectiv gonindu-mă.

Contrariată, m-am întors la drumul principal și m-am îndreptat spre comuna Fibiș. Aceasta a fost menționată în documente ca existând în 1234, în 1446 purta numele Fyuves schimbat în Also-Fyes (1453), fiind o localitate românească. În perioada colonizării zonei cu șvabi satul, numit Fibesch,  a rămas românesc.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1812)

La sfârșitul secolului XIX s-au mutat acolo câteva familii de maghiari și germani pentru care a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1908).

Tot spre sud, după 10 kilometri am ajuns în comuna Pișchia. A fost atestată documentar din 1333 când localitatea era situată mai la sud de actuala locație. Sub ocupația otomană populația s-a micșorat astfel, după eliberarea Banatului și trecerea sub habsburgi, satul era format doar din 8 case (1717).

Coloniștii germani s-au așezat pe locul actualei comune (1724, 1766), românii au părăsit vechiul sat și li s-au alăturat astfel s-a format noua așezare, Bruckenau. O mare parte din populație a fost decimată de ciuma din 1771.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1776)

În timp satul s-a dezvoltat, ocupația de bază fiind agricultura, în mod special viticultura, pe dealurile înconjurătoare. Totuși în perioada interbelică mulți dintre germani au emigrat în America sperând într-un trai mai bun.

În perioada 1945-1948 mulți germani din sat au fost deportați la muncă silnică în Rusia, ulterior mulți dintre ei s-au întors. Casele și pământurile lor au fost naționalizate. În aceeași perioadă satul a fost ocupat de aromâni veniți din sudul Dobrogei, ocupată de Bulgaria, care au ocupat fostele gospodării ale germanilor. La sfârșitul războiului în sat s-au așezat familii de refugiați basarabeni și familii de olteni.

Au urmat deportările în Bărăgan (1951-1952) și, în timp, s-a ajuns ca populația satului să fie formată din 50% germani și 50% români apoi, după evenimentele din 1989, prin migrarea germanilor spre locurile de proveniență, a devenit sat românesc. Din 1966 satul a fost atașat administrativ comunei Mașloc și din 2004 s-a dezlipit devenind comună.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1991)

La 4 kilometri lateral de drumul principal se află satul Murani care aparține administrativ de comuna Pișchia. În prima atestare documentară (1318) apare cu numele de Murun, ulterior Murony. În apropiere se aflau alte două localități, satul Acsad (1318), în care se găsea o Biserică de lemn, distrusă la un moment dat într-un incendiu și satul Derase (1421). Ambele sate au dispărut, doar Murony a supraviețuit ocupației otomane.

După îndepărtarea otomanilor și cucerirea Banatului de către austrieci (1717) localitatea a intrat în posesia fiscului austriac de la care a fost cumpărată de Iosif Kulterer. Primind titlul de baron (1798), acesta și-a schimbat numele în „de Murany”, localitatea a devenit reședință de comitat și a fost numită după el. În mijlocul unui parc întins pe 6 hectare baronul a ridicat un conac cu acareturi.

Azi parcul împreună cu conacul sunt cunoscute ca Domeniile Murani.

În timp au trecut din proprietar în proprietar care au amenajat  parcul, fiecare după fantezia sa.

Lângă conac a fost ridicat un paraclis.

Ultimul proprietar a fost deputatul Gheorghe Andrașiu (1928) apoi moșia cu conacul au fost naționalizate.

După 1990 conacul a fost retrocedat fetei acestuia care l-a renovat. Actual conacul este cunoscut ca și Conacul Andrașiu.

Domeniile Murani sunt folosite ca loc de recreere. Se poate vizita parcul, consuma diverse produse la terasa deschisă, există un loc de joacă amenajat, totul contra unei sume care se plătește la intrare.

În anul 1845 pe locul fostei Biserici de lemn a fost construită una din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

În secolul XX localitatea a avut statutul de comună până în 1950 când a devenit sat arondat comunei Pișchia. Citisem că pe teritoriul satului se află Rezervația Naturală „Mlaștinile Murani”, întinsă pe 200 hectare, unde trăiesc numeroase specii de păsări și în care există un Lac de acumulare. În anii 1980 coada lui a fost drenată, stufărișul s-a transformat în pășune umedă, ceea ce a dus la migrarea multor specii de păsări. Din păcate, neavând o mașină de teren, nu am putut parcurge drumul care trebuia străbătut până acolo.

De la Murani m-am întors la Pișchia și m-am îndreptat spre est unde se află al doilea sat aparținător, Bencecu de Jos. Săpăturile arheologice au dovedit existența pe acel loc al unei așezări din secolul III dar abia în 1370 a fost atestat documentar ca sat românesc unde exista o Biserică de lemn. Un secol mai târziu, când devenise un sat sârbesc, a intrat în proprietatea lui Iancu de Hunedoara (1456).

Apoi a trecut din proprietar în proprietar, schimbându-și de fiecare dată numele în  Wencze, Benchsfalva, Benczekuta, Pensek, Olah Bentsek, Romanbencsek, etc.

Biserica de lemn, ruinată, a fost dărâmată, construită o altă Biserică de lemn (1769) la rândul ei înlocuită cu una din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1899).

În 1794 la 1 kilometru de sat s-au așezat coloniștii germani și au format localitatea Greifenthal, numită de români Bencecu de Sus sau Bencecu German. În 1807 localitatea fost mutată  la 2,5 kilometri spre sud, unde a rămas până azi.

Sub administrația austro-ungară comuna a fost populată cu maghiari.

Până în 1814 comuna a făcut parte din domeniul Blumenthal al bisericii catolice.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1832)

După cel de Al Doilea Război Mondial populația germană a emigrat.

În anii 1960 în sat s-au stabilit români veniți din județul Hunedoara apoi din satul Sălciua Nouă (1965), județul Alba (1978) și având ca sat aparținător Bencecu de Jos a devenit o comună cu populație majoritar română.

Capela  Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1976)

Din 1968 a fost trecută la statut de sat și împreună cu Bencecu de Jos arondate comunei Pișchia.

La Sălciua Nouă, al patrulea sat aparținător de comuna Pișchia, nefiind un drum de legătură, nu am putut ajunge, accesul făcându-se doar din comuna Herneacova.

Comunele Mașloc și Bogda, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o sâmbătă frumoasă de vară am pornit la drum urmând să explorez câteva dintre comunele județului Timiș. Din Arad m-am îndreptat spre Zăbrani apoi spre sud am intrat în județul Timiș  și am ajuns în prima localitate, satul Alioș care aparține administrativ de comuna Mașloc dar anterior a aparținut comitatului Arad.

În nordul satului de azi, prima localitate, Eleuș (Satul Bătrân), a fost înconjurată de încă 3 sate care în decursul timpului au dispărut dar se pare că zona a fost ocupată încă din timpul romanizării Daciei, săpăturile arheologice scoțând la iveală un zid roman. În prima atestare documentară (1332) localitatea apare cu numele de Ellefalva. Sub invazia otomană satul a fost distrus (secolul XV). Din acea perioadă a fost depistată de arheologi fortificația de pământ „Cetatea Turcească”. După eliberarea Banatului de sub otomani, pe harta Contelui Mercy reapare cu numele de Alliosch.

Era un sat de români ortodocși pentru care, în 1826, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

În 1870 în sat s-au mutat germani din Mașloc și Remetea Mică. Catolici, în anul 1909 și-au ridicat propria biserică,  Biserica Romano-catolică „Sf. Iosif”. Biserica a fost ultima dată renovată în anul 2005.

La aproximativ 5 kilometri spre sud am intrat în comuna Mașloc, prima dată atestată documentar în dijmele papale ca Machalaka (1332). Un secol mai târziu a primit statutul de oraș (1475) apoi în acte apare ca localitate părăsită.

După ce Banatul a fost eliberat de sub ocupația turcească de către trupele habsburgice (secolele XVI-XVII), comuna a fost reînființată cu numele de Maschlok apoi a fost colonizată cu germani și schimbat numele în Blumenthal (1770-1771).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Bartolomeu” (1787)

După cel de Al Doilea Război Mondial germanii au migrat spre locurile de proveniență.

Monumentul Eroilor

Migrarea în masă a avut loc după evenimentele din 1989 și comuna a rămas populată majoritar cu români.

Bis Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (2006)

La ieșirea spre est din comună săpăturile arheologice au descoperit locul numit Fântâna Turcului. Am umblat pe câmp după indicațiile primite dar nu am reușit să o depistez.

Am continuat drumul spre est și după 4 kilometri am intrat în satul Remetea Mică,  comuna Mașloc. Și acolo a existat un sat medieval românesc, Remethe, distrus sub ocupația turcească. Sub Imperiul Austro-Ungar, o dată cu al doilea val al colonizării cu șvabi (1773), pentru aceștia, pe acel loc au fost construite două așezări- Königshof şi Greifenthal, ulterior a doua desființată (1783) și locuitorii mutați în Königshof, în timp numit de români Remetea Germană sau Remetea Mică.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1935)

Satul a rămas ocupat preponderent de germani, la sfârșitul secolului XIX populația era formată jumătate din români și jumătate germani iar după 1989, când germanii au părăsit localitatea, au rămas doar români.

Capela Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1979)

În anii 1970 Remetea Mică a fost populată cu ucraineni din Maramureș veniți pentru munca în pădure. Aceștia s-au înmulțit ajungând la un moment dat să depășească ca număr românii situație care s-a reglementat în timp, azi satul fiind ocupat doar de români.

Biserica Ortodoxă Ucraineană (2012)

Am continuat drumul spre est, unde se situa comuna Bogda cu satele aparținătoare- Charlottenburg, Buzad, Altringen, Sintar și Comeat.  După 4 kilometri am intrat în satul Charlottenburg, cunoscut și ca Șarlota sau Barița. Satul a fost înființat o dată cu primul val de coloniști șvabi veniți în zonă (1771) și numit după soția Contelui Altringen care era atunci Guvernator al Banatului. A fost construit pe moșia acestuia, cu formă circulară având diametrul interior de 210 metri, în jurul unei plantații de duzi, pentru a-l proteja de daunele animalelor sălbatice.

În secolul XIX în centrul satului au fost ridicate o școală, poșta și Biserica Romano-Catolică.

Prin forma circulară, fiind unicat în Banat a fost declarat monument istoric. Din populația germană majoritară, după migrarea lor azi în sat au rămas doar 6 etnici germani. Pe lângă forma sa circulară, satul mai este cunoscut datorită Parcului de vânătoare Șarlota, populat cu cerbi din Boemia, Germania și Austria, care a aparținut Casei Regale a României și azi este administrat de Ocolul Silvic Timișoara.

Alt sat aparținător comunei Bogda este Altringen în care la recensământul din 2002 au fost înregistrați doar 27 de locuitori din care nici un german. În vechime acolo a existat satul româno-sârbesc Recașul Mic (Recășel) care în 1463 aparținea familiei Hagymas și purta numele de Rekas apoi a urmat istoria zonei, fiind colonizat cu șvabi (1770-1771) și românii mutați în alte localități.

Pe locul comunei Bogda au existat două sate românești, Felse Baagd (Bogda de Sus) şi Alsö Baagd (Bogda de Jos) care s-au unit și au format localitatea Bagd (1476). Și aceasta a fost colonizată cu șvabi (1771) și a primit numele Neuhoff.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1849)

În secolul XIX moșia a trecut în posesia mai multor proprietari. Au fost amenajate băile devenite în acea perioadă foarte cunoscute.  Deținută de Anton Negele, cu acordul Ministerului de Interne acesta i-a schimbat numele în Bogda-Rigos. Până după anul 1989, când toți germanii au părăsit-o, comuna a intrat în declin, a fost desființată apoi un an mai târziu reînființată cu români (1990).

Clopotnița fostei Biserici Romano-Catolică „Sf. Anna”

Următoarea localitate, satul Sintar, comuna Bogda, atestat documentar în 1455 cu numele de Zebthi, inițial a fost o localitate valahă (în documentele turcești) care a fost pustiită de invazia otomană. După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană localitatea apare pe harta Contelui Mercy cu numele de Sintar (1723), schimbat după colonizarea cu șvabi în Buchberg (1782) și după intrarea în administrație română iar Sintar (1921). Până în 2002 populația a scăzut foarte mult astfel la recensământ în localitate se aflau doar 16 locuitori din care 15 români și 1 german.

La capătul drumului, la 18 km de la Mașloc, se află satul Comeat, comuna Bogda, datat documentar din 1547 când aparținea comitatului Arad și era format din două așezări- Dolni Komjat (Comiatul de Jos) şi Gorni Komjat (Comiatul de Sus). După colonizarea cu șvabi (1771) au format o singură localitate, Lichtenwald,  numită de localnici Komeath. În perioada interbelică satul era populat doar cu români.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)

M-am întors spre Mașloc dar, din Charlottenburg, am deviat spre sud pentru a vedea ultimul sat aparținător comunei Bogda, satul Buzad.

Și acest sat de afla la capătul unui drum.

Prima dată a fost atestat documentar în anul 1415.

Numele satului provine de la nobilul care-l deținea, Benedict de Buzad.

Curios pentru mine este faptul că acest sat nu a fost colonizat. La recensământul austriac din 1717 apărea ca un sat românesc format din șapte case.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”

M-am întors în comuna Mașloc urmând să-mi continui drumul spre sud.

Citește și Comunele Pișchia și Fibiș, județul Timiș