De la Sasca Română, județul Caraș-Severin, unde mă aflam pentru câteva zile, urma să cutreier împrejurimile. A doua zi, deși roua încă nu se ridicase, eram pregătită de drum.
Cu niște cunoștințe am rulat spre localitatea Potoc.
De acolo ne-am îndreptat spre vest până la Podul Bei unde am plătit o taxă de intrare în Parcul Național „Cheile Nerei”.
Am urmat un drum forestier care după 4 kilometri se termina la Cantonul Silvic „Valea Bei”. Cam la jumătatea distanței m-am oprit să văd prima „minune”, Cascada „La Văioaga” de pe valea pârâului Bei.
Pe un teren alunecos, printre copaci, am coborât până la albia pârâului, în apropierea locului unde acesta începea să se reverse pentru a forma cascada.
Apa cădea peste bolovanii acoperiți cu muchi și pietrele ascuțite, altele rotunjite în timp prin erodare.
În unele porțiuni cu debit mare, în altă porțiune sub formă de perdea…..asta era cascada care, învolburată, se arunca de pe o înălțime de 6 metri.
Jos, între copaci, se potolea și forma un lac albastru-verzui în care pădurea înconjurătoare se oglindea.
Sărind un mic baraj creat de om, pârâul cristalin își urma albia ca într-un final, departe, să se verse în râul Nera.
Am revenit la drumul forestier pe care l-am urmat până în capăt, la Cantonul Silvic „Valea Bei”.
În jurul cantonului erau amenajate o parcare și un loc de campare situat în apropierea pârâului Bei.
Probabil că în zonă existau și vile pentru cazare sau doar particulare. Spun probabil pentru că de la un podeț peste pârâu se continua o alee până în dreptul mai multor clădiri unde erau parcate automobile.
Mi-am propus să petrec câteva zile în sud-vestul județului Caraș-Severin unde doream să văd cât mai multe din minunățiile create de natură în acea zonă. Am plecat din Arad într-o vineri la amiază și am parcurs aproximativ 210 kilometri până în localitatea Sasca Montană.
Cu opririle de pe drum, după cam patru ore am ajuns la destinație. Înainte de a mă îndrepta spre cazarea reținută on-line doream să văd Mânăstirea Nera situată la 2 kilometri spre vest de intrarea în localitate.
Deși a început să plouă am parcurs acel drum forestier, plin de gropi umplute cu apă, formând adevărate bălți, drum care străbătea pădurea munților Locvei paralel cu malul stâng al râului Nera.
Am ajuns la mânăstirea așezată în mijlocul unui platou în care un spațiu larg era destinat parcării autovehiculelor. Mânăstirea „Sf. Treime; Cuv. Parascheva”, mânăstire de maici, cunoscută ca Mânăstirea Nera, a fost ridicată la inițiativa Prof. Univ. Dr. Pavel Chiriță, director al Fundației „Sf. Irina”, dedicată îngrijirii bolnavilor de cancer, de proveniență din satul Slatina-Nera aparținător comunei Sasca Montană (1994-1997).
Lângă locul de parcare am văzut o mică biserică în stil bizantin, Biserica „Sf. M. Mc. Mina”.
Inițial central a fost ridicată o biserică de lemn și în apropiere o clădire cu zece chilii și o bibliotecă.
Între anii 2007-2014 au fost construite paraclisul de iarnă și paraclisele mici închinate Sf. Arhangheli, Sf. Români, Cuv. Mc. Ioan Rusu, Sf. Ierarh Nicolae și Cuv. Siluan Athonitul.
În timp numărul măicuțelor a crescut, actual în mânăstire trăind 90 de persoane, de asemenea s-au construit numeroase chilii și încăperi în care funcționează ateliere de pictură, litografiere, sculptură în lemn, croitorie, muzică.
De asemenea măicuțele se ocupă cu traducerea cărților bisericești, până în prezent reușind să termine 45 de exemplare din limbile greacă, rusă, engleză și franceză. În decursul timpului unele dintre ele au urmat școli de asistență medicală, farmacie și psihologie. Sub îndrumarea doctorului, fitoterapeut și homeopat, în Laboratoarele Nera Plant prepară diverse produse naturiste pe care le comercializează în magazinul mânăstiri și cele ale Episcopiei Caransebeșului.
Mânăstirea a inițiat două proiecte. Unul prevede construirea Așezământului social „Sf. Ioan Maximovici”, numit după ierarhul declarat sfânt care a deschis în Shanghai un orfelinat pentru copiii părăsiți (1935), așezământ care să aibă același rol de ocrotire a copiilor cu nevoi speciale, orfani, a celor supradotați dar lipsiți de resurse materiale, etc. Al doilea proiect este ridicare Clinicii Nera pentru diagnosticarea și îngrijirea bolnavilor de cancer incipient, în care să funcționeze și un centru de cercetare.
De la mânăstire m-a îndreptat spre Sasca Română unde m-am cazat în Pensiunea „Patru Anotimpuri”, situată la margine de sat, impropriu denumită pensiune deoarece îndeplinea condițiile unui hotel dotat modern.
Comuna Belinț este situată în partea centrală spre est a județului Timiș. În secolul X a aparținut Voievodatului lui Glad. A fost prima dată atestată documentar în 1285 cu numele Becl, nume schimbat de mai multe ori în decursul timpului-Pelenche, Belintz, Belencze, Belinț.
Sub stăpânirea otomană, în actele vremii apar două localități românești distincte, Belințu de Jos și Belințu de Sus, care aparțineau familiei Horasty și care în decursul timpului s-au unit.
Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1797)
De comună aparțin administrativ satele Chizătău, Babșa și Gruni. La 3 kilometri spre vest, pe șoseaua Timișoara-Lugoj, se află satul Chizătău, atestat documentar din 1359 ca sat românesc purtând numele Kyzigtew. Era situat pe locul numit „În Deal”, pe malul drept al râului Bega Mică. În timp, apele retrăgându-se, vatra satului a fost mutată în locația actuală. În secolul XIX satul a devenit foarte cunoscut datorită corului bărbătesc înființat de preotul satului, cor care a concertat în tot Banatul și Ardeal.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1821)
La 7 kilometri spre nord se află satul Babșa, atestat documentar din 1488, când era format din 3 sate mici-Babșa Superioară, Babșa Inferioară, Babșa Mijlocie- care s-au unit în anul 1800. Satul era situat pe malurile râului Bega dar datorită frecventelor inundații și-a mutat vatra în locația actuală ducând și Biserica de lemn, ulterior înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1893-1896).
La începutul secolului XX satul a fost colonizat cu maghiari. Pentru ei a fost defrișată o porțiune de pădure din estul satului (1903-1906). În decursul timpului aceștia s-au mutat, casele lor s-au ruinat și unele au fost dărâmate. În anii 1970 cea mai reprezentativă casă a fost mutată la Muzeul Satului Bănățean din Timișoara unde poate fi văzută și azi.
Monumentul Eroilor
La 5 kilometri nord-est de Belinț se află satul Gruni, atestat din 1453 într-un document prin care zona îi era donată lui Iancu de Hunedoara de către Regele Ladislau V.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1891)
Monumentul Eroilor
Tot pe șoseaua Timișoara-Lugoj,la 8 kilometri spre est de Belinț se află comuna Coșteiu, atestată documentar din 1479 ca existând lângă un castel medieval Kastely, în acea vreme sub forma a trei sate- Coșteiu Mare, Coșteiu Mic și Sâlha. Este situată la confluența râului Timiș cu Canalul Timiș-Bega, canal construit în secolul XVIII când la Coșteiu a fost ridicat un stăvilar (1759-1760).
Biserica Greco-Catolică
În 1924 cele trei localități s-au unit și au format actuala comună de care aparțin administrativ satele Țipari, Păru, Hezeriș și Valea Lungă Română.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1895)
Satul Țipari, situat la 2 kilometri nord de comună, a fost înființat în anul 1881 prin colonizarea cu maghiari din districtul Cenad, cu numele Szapáryfalva, tradus însemnând satul cu ţipari.
Un teren de 4.400 de iugăre, proprietate a fiscului, situat lângă satul Sâlha, a fost defrișat. Pământul, devenit arabil, a fost împărțit coloniștilor cu condiția să-l muncească timp de 40 de ani pentru a intra în posesia lui.
Maghiarii, de religie reformată, calvină, au ridicat Biserica Reformată.
Spre nord de Țipari, la 2 kilometri se află satul Păru, atestat documentar din 1723 cu numele Pöel, schimbat în Begakörtes sub administrația maghiară, apoi în Poerul.
Biserica Greco-Catolică
În sat exista o Biserică de lemn care a fost mutată o dată cu vatra satului (secol XVIII). Un secol mai târziu a fost demolată și în locul ei ridicată o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1927).
La 12 kilometru sud-est de Coșteriu se află satul Hezeriș, atestat documentar din 1401 cu numele Hegeres. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, și-a mutat vatra în actuala locație și i s-a alipit satul vecin, Biniș. În vechea vatră a fost construită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1743) care a fost reparată la sfârșitul secolului XIX.
În 1960 a suferit reparații capitale, a fost tencuită și a rămas funcțională până azi.
La 4 kilometri nord-est de Hezeriș se află satul Valea Lungă Română care în 1510 aparținea districtului Caransebeș.
Sat de români ortodocși, în 1794 aveau o Biserică de lemn care a fost părăsită de mulți enoriași în perioada catolicizării (1869-1888). În anii 1930 aceștia s-u întors la ritul ortodox și a fost construită actuala Biserică Ortodoxă.
Comunele Doclin și Forotic sunt situate în nord-vestul județului Caraș-Severin, în apropierea orașului Bocșa. Le-am vizitat în drumul meu spre Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița unde intenționam să petrec câteva zile.
Prima menționare a localității Doclin datează din perioada stăpânii otomane (1597) când împreună cu Biniș aparținea familiei Negul (Neagu) din Caransebeș și era locuită de români. Doclin a fost atestat documentar din 1590. A fost numit Doklen după relieful cu dealuri în care se află- dolină, deal lin (sârbo-croată).
După alungarea turcilor de către austro-ungari mai multe familii au fost mutate forțat în satul Seleuș, azi sat în Banatul sârbesc. Biserica ortodoxă de lemn (1733), probabil distrusă în război, a fost înlocuită cu o altă Biserică de lemn (1787-1790) care, în timp s-a deteriorat și în locul ei a fost construită o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
De comuna Doclin, după reorganizarea administrativă din 1968, aparțin administrativ satele Biniș și Tirol. Spre nord-est, pe drumul spre Bocșa, la aproximativ 6 kilometru se află satul Biniș care pe vremuri era străbătut de drumul roman- Sarmizegetusa- Centumputia (Surducu Mare)- construit de Traian în invazia pentru cucerirea Daciei.
În secolul XIV satul este menționat ca aparținând voievodului Ladislau și făcând parte din districtul Kuesd (Bocșa). În 1601 aparținea castelului Lugojului din Comitatul Severinului.
Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1855)
Tot la aproximativ 6 kilometri, dar spre nord- vest de Doclin, se află satul Tirol, format prin colonizarea cu tirolezi (1810-1811), când a fost numit Königsgnade. După ce Napoleon a învins Austria la Austerlitz (1805), regiunea Tirol a fost ocupată de bavarezi și de trupele franceze împotriva cărora locuitorii s-au răsculat (1809).
Înfrânți, nu au avut altă cale decât emigrarea. Primind permisiunea Împăratului Francisc I al Austriei, s-au îndreptat spre Banat unde au ajuns în trei valuri (1810-1811). Până când să li se construiască casele, formând noua localitate, o parte au fost găzduiți la Fizieș, restul la Măureni.
Romano-catolici, inițial au ținut slujbele într-o capelă amenajată în hambarul comunal (1814) apoi au construit Biserica Romano-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1847-1850) și în jurul ei au amenajat un parc (1896).
Fiind zonă de dealuri, ocupația de bază a fost și este viticultura. După Primul Război Mondial la marginea viilor a fost construit Conacul Furlugeanu (1920), azi Crama Tirol care produce și desface o gamă largă de vinuri.
Postbelic, în localitate s-au mutat familii de români ortodocși care au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” (1999).
De comuna Forotic aparțin administrativ satele Surducu Mare, Brezon și Comorâște. De la Doclin spre Forotic am parcurs un drum neasfaltat, dar bun, care trecea dealurile spre sud.
Am ajuns în dreptul unei cariere de piatră care mi-a părut cu activitatea întreruptă. Pe săpăturile efectuate crescuse deja vegetație. În mintea mea eram bucuroasă că distrugerea dealului s-a încheiat așa că mi-am făcut o fotografie.
Am coborât dealul și am intrat în satul Surducu Mare, atestat din 1406 printr-un act eliberat de Comitatul Caraș. După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană, sub habsburgi, proprietate a statului, a fost inclus în districtul Vîrșeț, iar după revoluția de la 1848 a intrat succesiv în proprietatea a două familii, Csiky și vienezul Keil Golo (1881).
Capela Romano-Catolică „Sf. Elisabeta”
Românii, ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1721) care s-a păstrat până azi, renovată în decursul timpului și tencuită (1988-1989), Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.
Am continuat drumul care străbătea alte dealuri, parcă creat în pustietate. Eram doar noi, natura și liniștea înconjurătoare.
Am coborât dealul, rulând în total 3 kilometri de la Surducu Mare și am intrat în satul Brezon, creat la solicitarea Societății de Căi Ferate Maghiare prin colonizarea cu germani din Comitatul Torontal (1872).
Li s-a alocat o parte din terenul mărginaș care aparținea de Forotic în schimbul unei rente pe 15 ani și cu condiția să-și ridice singuri biserica, parohia și școala. Satul a fost numit după directorul societății, George Breson.
Mulți dintre coloniști nu s-au putut adapta climatului, unii s-au îmbolnăvit, alții au murit, o mare parte a părăsit zona, astfel de abia în 1879 au reușit să ridice Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin din Tours”. În anii 1970 majoritatea germanilor au plecat și satul a fost ocupat de români și țigani (romi).
La nici 2 kilometri spre sud se află comuna Forotic, atestată documentar din 1557 când aparținea moșiei Doclin și Biniș. În decursul timpului vatra satului s-a mutat de mai multe ori și numele i-a fost schimbat din Koradik, sub ocupația turcească, în actele secolului XVII, Fototyk.
După intrarea sub ocupația habsburgică, amplasat pe actuala locație, a fost numit Forotic (1719).
Am parcat lângă un spațiu înconjurat de gard în care central era postat un monument, ciudat numit pe o placă postată la intrare, Parcul Copiilor.
Sat de români, ortodocși, aceștia au construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1710-1743) care s-a păstrat până azi.
Mai aveam de văzut ultimul sat aparținător comunei Forotic așa că m-am îndreptat spre sud, de data asta pe un drum cândva asfaltat, plin de gropi, pe care l-aș fi schimbat bucuroasă cu cel de pământ urmat până acolo. Cică ne apropiam de civilizație ? Chiar am întâlnit și o ființă vie. Un măgar căpos stătea proțăpit în mijlocul drumului barându-ne calea.
Cu grijă l-am ocolit și până în satul Comorâște, unde ne-a întâmpinat un câine, în cei 6 kilometri parcurși nu am mai întâlnit pe altcineva.
În perioada cuceririi Daciei de Traian prin sat trecea Lederata-Tibiscum, unul dintre cele două drumuri construite pentru a lega între ele castrele. Satul a fost atestat documentar din 1597 când era în proprietatea Anei Racoviczay.
Comuna Topolovățu Mare este situată în zona central-estică a județului Timiș. Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1554, cu numele Kustelek, când era situată pe un deal din apropierea locației actuale. A fost cucerită de turci, perioadă când s-a mutat la întretăierea drumurilor principale, devenind stație pentru poștalioanele care treceau.
După alungarea turcilor localitatea de români a intrat în posesia habsburgilor care însă nu au colonizat-o ca pe alte localități din zonă.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1883)
Actual de comună aparțin administrativ cinci sate. La aproximativ 3 kilometri pe drumul spre Timișoara este situat satul Șuștra, atestat din 1597 când apare într-un act de donație.
Sub ocupația habsburgică satul numit Schustra (1771) a făcut parte din districtul Făgetului apoi a districtului Lugojului (1779) și actual a județului Timiș.
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1887)
Satul Topolovățu Mic, situat la 2,5 kilometri sud de comună, inițial a făcut parte din localitatea Topolovăț. Pe lângă sat trece canalul Bega ale cărui lucrări de amenajare au ajuns în zonă în anul 1728.
Pentru a se realiza unul dintre cele două noduri hidrotehnice între râul Timiș și canalul Bega, al doilea fiind la Coștei, a fost defrișată o zonă de la marginea pădurii Bazoșului, lucrări efectuate de antreprenorul Szomodi Iuda (1758-1760).
În cele două zone s-au format colonii de muncă, cea de la actualul Topolovăț Mic, situată pe malul stâng al Begăi.
Conform legendei orale, după antreprenor, a fost numită Sămăiuda.
În 1828 Șămăiuda, localitate românească, s-a desprins de Topolovăț și cele două au primit numele de Topolovățu Mic, respectiv Topolovățu Mare.
Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1992)
De la Topolovățu-Mare spre est, la 6 kilometri pe drumul spre Lugoj se află satul Iosifalău, format sub Imperiul Habsburgic, prin colonizarea cu șvabi bănățeni. În proprietatea statului, a fost administrat de Joszef Bethel. După el satul a primit numele Joszeffalva.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1937)
După unirea Banatului cu România o parte din germani au emigrat în America apoi postbelic majoritatea în Germania. Numele satului a fost românizat în Iosifalău. În timp satul a fost populat de români ortodocși veniți din zonele Bihor, Maramureș și de familii de slovaci catolici.
Biserica Ortodoxă de lemn „Adormirea Maicii Domnului”
În sudul șoselei principale, la 2 kilometri de Iosifalău, pe malul drept al Begăi se află satul Ictar-Budinț, format din două vechi sate românești unite cărora le poartă numele. Ictar a fost atestat documentar din 1365 cu numele Ikthar când aparținea familiei nobiliare Bethlen. Din fostul Conac Bethlen și din multe alte clădiri azi se pot vedea doar câteva ruine acaparate de vegetație.
Satul era situat într-o zonă pe deal, ferit de inundații. După canalizarea Begăi vatra satului a fost mutată în actuala locație.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Ictar
Budinț a fost atestat documentar din 1444 cu numele Budfalva când era situat pe o terasă și după canalizarea Begăi s-a extins la baza ei. Inițial cele două sate de români ortodocși au avut o biserică comună.
În 1841 o parte mare din ortodocși au trecut la greco-catolicism. Din 1863 cele două rituri au împărțit aceeași biserică până când fiecare și-a construit propria biserică, toate cele trei biserici purtând același hram.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Budinț (1909)
Biserica Greco-Catolică „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1966)
De la Topolovățu Mare, rulând spre nord, apoi spre vest, după 6 kilometri se ajunge în satul Cralovăț, situat la poalele Dealurilor Lipovei. Localitatea a fost atestată documentar într-un act de donație prin care trecea în stăpânirea familiei nobiliare Bethlen (1598) dar după legenda locală a fost înființată de muntenegreneni care au fugit din fața oștilor otomane, s-au așezat în zonă și au format mai multe sate dintre care Slavoselo (sec. XV-XVI), actualul Cralovăț. Totuși și acea zonă a fost ocupată de turci. După alungarea lor a intrat în posesia Imperiului Austro-Ungar când a fost colonizat cu familii din Muntenegru (1760-1761) și numit Krafieszi.
Biserica Ortodoxă Sârbească (1776)
Deși până azi a rămas un sat majoritar sârbesc, după Primul Război Mondial numele i-a fost românizat în Craioveni (1924-1925) apoi după cel de Al Doilea Război Mondial în Cralovăț (1956), când a aparținut de Petrovaselo. După reorganizarea administrativă din 1968 a devenit sat aparținător comunei Topolovățu Mare.
Comuna Teremia Mare este situată în vestul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia, pe drumul care leagă Sânnicolaul Mare de Jimbolia. Este un important centru viticol și de vinificație, renumit fiind coniacul de Teremia. Pe teritoriul său se află numeroase izvoare geotermale (81 grade Celsius) folosite atât în fizioterapie cât și pentru încălzirea serelor și caselor. A fost atestată documentar din 1275 cu numele Villa Therimthelwk.
Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii. După alungarea lor de către habsburgi localitatea a fost colonizată cu șvabi (1779) care împreună Teremia Mică și actualele comune Comloșu Mare și Tomnatic au format o singură colonie (1770). Aceasta a intrat în proprietatea macedoneanului Cristofor Nako (1785) apoi a descendenților săi. Localitatea a rămas predominant germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv și în locul lor s-au mutat români.
Biserica Romano-Catolică „Coborârea Sf. Duh; Sf. Maria” (1925)
Administrativ, de comună aparțin satele Nerău și Teremia Mică. La aproximativ 5 kilometri nord-est de Teremia Mare se află satul Nerău despre care istorii susțin că s-a format în secolul XVI când făcea parte din „centura de apărare sârbească”. Sub ocupația otomană este menționat cu numele Durgheselia sau Durgoselo, însemnând satul lung. Deși purta nume sârbesc satul era locuit de români. În prima atestare documentară (1760) satul era format de români sosiți din satul Vovo (azi Neudorf, județul Arad) care și-au adus cu ei o Biserică de lemn, înlocuită în 1810 cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.
Apoi a fost colonizat cu șvabi din satele învecinate (1785). În timpul administrației maghiare numele i-a fost schimbat în Njero, germanii spunându-i Nero și românii Nerău. În secolul XIX în sat existau un cor bărbătesc și o fanfară. Satul s-a dezvoltat astfel interbelic, pe lângă corul renumit în țară existau o reuniune română de lectură, corurile bărbăteşti, societatea sportivă „Şoimii României”, un cazinou, o societatea de vânătoare şi o moară.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1871)
La 4 kilometri nord-vest de Teremia Mare se află satul Teremia Mică, format sub ocupația habsburgică, pe locul numit atunci Kulas Teremi, cu coloniști germani și francezi și numit Albrechtsflur (1769-177). În acea perioadă a fost construită o Biserică de lemn (1782) care a fost înlocuită în 1856 cu actuala Biserică Romano-Catolică „ Sf. Ion Nepomuk”.
La aproximativ 10 kilometri nord-vest de Teremia Mică se află comuna Vălcani, punct de trecere a frontierei româno-sârbă. A fost atestată documentar din 1256 cu numele villa Kywolkan. În secolul XVII a fost populată cu români veniți din Ardeal și Caraș Severin. Sub habsburgi a făcut parte din proprietățile familiei Csanad, când a fost alipită județului Timiș-Torontal (1717).
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1789-1799)
În 1877 avea statutul de comună. Postbelic, numărul populației scăzând, a decăzut la statutul de sat care aparținea comunei Dudeștii Vechi și din 2004 a redevenit comună.
Biserica Romano-Catolică (1896)
De la Vălcani, la 8 km nord-est se află comuna Dudeștii Vechi de care aparțin administrativ satele Cheglevici și Colonia Bulgară. A fost atestată documentar din 1213 cu numele Beșenova. Ulterior, aparținând de Cetatea Cenadului, s-a dezvoltat și a devenit târg (1331) în care se organizau piețe săptămânale. Sub stăpânirea otomană locuitorii au părăsit-o. S-a reînființat sub habsburgi prin colonizarea cu bulgari (1738, 1742) care o locuiesc și azi. Comuna a primit numele actual în anul 1964.
Unii dintre enoriașii de origine bulgară, pavlichenii, au fost convertiți de franciscani.
În anul 1804 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.
Deși romano-catolică, slujbele se țin și azi în bulgara veche.
În memoria lor, lângă biserică a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.
La 10 kilometri spre nord se ajunge în satul Cheglevici. Înainte de intrarea în sat, un drum de aproximativ 3 kilometri, la data vizitei mele impracticabil cu automobilul meu, se află satul Colonia Bulgară care a fost înființat în 1845cu bulgari veniți din Dudeștii Vechi pentru a lucra pe plantațiile de tutun, cu numele Telepa. În decursul timpului acolo s-au stabilit maghiari care au devenit majoritari după Al Doilea Război Mondial.
Pe teritoriul satului Cheglevici, în Evul Mediu a existat localitatea Kokenyer sau Cocheni, aparținând familiei de Cenad, care a fost pustiită de invazia otomană (1552). Sub habsburgi, localitatea a fost din nou creată cu germani din localitățile vecine (1842-1844) și a primit numele contelui, președinte cameral, Gavril Keglevici.
În perioada dualismului austro-ungar (1867-1818) în sat s-au mutat familii de maghiari și germani.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol și Evanghelist Matei” (1905)
După unirea Banatului cu România numele i-a fost schimbat în cel actual. Postbelic multe familii de germani și maghiari au emigrat, satul a devenit majoritar românesc, dar mult mai mic.
Pe teritoriul comunei Beba Veche, situată în Câmpia Tisei, se află punctul cel mai vestic al României, numit Triplex Confinium deoarece acolo se întâlnesc granițele celor trei țări- România, Ungaria și Serbia. Este una dintre cele mai vechi așezări din Banat, săpăturile arheologice datând-o din epoca de piatră, motiv pentru care maghiarii care s-au mutat acolo au numit-o Obeda, adică Beba Veche. A fost prima dată atestată documentar din 1247. Un secol mai târziu, în invaziile otomane, a fost distrusă (1330).
După alungarea turcilor de către habsburgi a fost reînființată cu români de peste Mureș și maghiari (1760), apoi colonizată cu șvabi (1779). În 1781 contele Batthyányi, ulterior devenit Episcop al Ardealului, a cumpărat teritoriile pe care se aflau Beba Veche, Vălcani, Cherestur, Cociorhat și Oroszlamos și le-a colonizat cu maghiari (1792). În Beba Veche a adus de la Vălcani coloniști germani care au format satul numit după conte, Batthyánhaza, sat care în timp s-a alipit satului Beba Veche. În 1840 domeniul a fost împărțit pe parcele când s-a format și satul vecin Kübekháza.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1783)
După unirea Banatului cu România, granițele nefiind clare, Beba Veche a intrat sub administrație sârbească (1921-1924) apoi, printr-un tratat încheiat între România și Serbia, când s-a făcut schimb de teritorii, a intrat oficial în componența României.
Biserica Ortodoxă „Sf. Născătoare de Dumnezeu” (1779)
De comuna Beba Veche aparțin administrativ satele Cherestur și Pordeanu. Satul Cherestur, situat la 3 km sud-vest, a fost prima dată atestat documentar din 1274, ca parte a comitatului Cenad. Ulterior a fost deținut de mai mulți proprietari, nobili maghiari, dintre care și cel căruia i-a purtat numele, Fabian Kereszturi. A fost cucerit de otomani, apoi a intrat în posesia Imperiului Habsburgic când a fost colonizat cu maghiari și numit Puszta Kerestur (1773). Până azi a rămas un sat majoritar maghiar.
Biserica Romano-Catolică
Între 1921-1924, împreună cu Beba Veche, a fost sub administrație sârbească, apoi a fost integrat în România.
Căminul Cultural
La 6 kilometri nord-vest de Beba Veche se află satul Pordeanu, atestat documentar din 1244 prin existența unei mânăstiri, Pordanmunstra. Sub otomani, nu apare menționat în documentele vremii. Din 1750, sub habsburgi, era în proprietatea contelui Nako, când era numit Pardany, sat 100% maghiar. După unirea Banatului cu România o parte din localnici s-au retras în partea deținută de Ungaria.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin”(1969)
Interbelic, comună cu Primărie proprie, a pierdut din importanță o dată cu trasarea graniței și a amplasării punctelor de trecere și a devenit sat. Postbelic, sub comuniști, descoperindu-se țiței, lângă sat au fost montate instalații și sonde care mai funcționează și azi.
Comuna Comloșu Mare este situată în partea de vest a județului Timiș, aproape de graniță cu Serbia. A fost atestată documentar din 1453 când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara dar este mult mai veche, în acel loc arheologii descoperind o așezare din neolitic.
Invazia otomană (1529) a pustiit-o, rămânând doar o pustă până la sfârșitul secolului XVII când, în acea zonă, s-au așezat păstori sârbi, apoi și familiile lor (1717). Turcii alungați de habsburgi, aceștia au recreat localitatea cu români aduși din Oltenia ocupată de austrieci (1743-1745), dar au apărut conflicte interetnice și majoritatea sârbilor s-au mutat la Zernabara unde au format o nouă comunitate. Românii, ortodocși, au ridicat o biserică (1794-1796) care în decursul timpului a fost refăcută de două ori (secolul XIX), actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
Sub porțiunea dintre naos până la altar a fost creată o criptă în care, ulterior, au fost înmormântați membrii familiei Nako.
Satul a intrat în posesia macedoneanului Cristofor Nako (1781). Acesta a adus slovaci (1782) care au format prima biserică luterană (evanghelică) din Banat însă aceștia nu au rămas mult timp în zonă. În localitate s-au mutat familii de germani din satele învecinate (1791-1794).
Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” (1868)
În 1840 nepotul lui Nako a ridicat Conacul San Marco, format din două aripi despărțite de o poartă din fier forjat deasupra căreia, cioplit în piatră, a postat blazonul familiei.
Pe lângă camerele de locuit, conacul dispunea de clădiri administrative și o sală de teatru. Lângă el, pe o suprafață de zece hectare, a fost amenajat un parc.
Ultimul proprietar a fost o ducesă văduvă, fără moștenitori, care înainte de a muri a donat conacul statului cu condiția ca aripa sa dreaptă să devină pentru totdeauna sediu al Primăriei.
Statul a vândut cealaltă aripă și parcul unui avocat din Arad care l-a deținut până sub comuniști, când a fost etatizat și folosit de C.A.P.-ul comunei, care l-a modificat. O dată cu legea retrocedărilor a fost primit de un urmaș care l-a vândut unui localnic.
Într-o porțiune a parcului, azi Parcul Central din Comloșu Mare, a fost construită Biserica Greco-Catolică (1896).
Localnicii o numesc Biserica Albastră datorită culorii pe care o are după ultima renovare.
În timpul Primului Război Mondial o parte din localnicii care au participat au decedat și în memoria lor, lângă Biserica Ortodoxă, a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.
Tot în parc se află bustul lui Iulian Grozescu (1839-1872), poet, publicist și traducător român, redactor-șef la revista Familia, născut în localitate.
În anii interbelici unui vechi hambar i s-a adăugat o nouă aripă și a fost transformat în Școală. Clădirea a fost concepută astfel încât să se încadreze în stilul arhitectonic al celor vecine.
Din 1921 localitatea a primit statutul de comună, făcea parte din plasa Sânnicolaul Mare, judeţul Timis-Torontal apoi din județul Timiș (1972) și din 1992 administrativ i s-au atașat satele Comloșu Mic și Lunga.
La 6 kilometri sud de Comloșu Mare, paralel cu granița România-Serbia, se află satul Comloșu Mic.
A fost format sub Imperiul Habsburgic cu coloniști germani și francezi (1770-1771, într-o zi de Paște, sărbătoare după care a primit numele german Ostern.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Tecla” (1806)
În timpul administrației maghiare a fost numit Kis Komlos, românizat după unirea Banatului cu România în Comloșu Mic.
Satul Lunga se află la aproximativ 3 kilometri vest de Comloșu Mare. În acte este amintit ca un sat de români veniți din sudul țării (1743). Sub ocupația habsburgică zona, mare parte mlăștinoasă, a intrat în posesia nobilului Nako care a adus germani pentru munca în agricultură. Fata sa, Constanța, a întemeiat o așezare cu case construite de-a lungul unei străzi care a primit numele ei (1824). Partea aflată azi în Serbia a primit numele familiei, Nakovo.
Sub administrația maghiară numele i-a fost schimbat în Kunszolos apoi după unirea Banatului cu România în Lunga. Postbelic germanii au emigrat, cei mai mulți după 1989 și satul a fost ocupat de români.
Comuna Sânpetru Mare este situată în zona de nord-vest județului Timiș. A fost atestată documentar din 1333 cu numele de sacerdos Sancto Petro. Localitate românească, din 1404 au început să se așeze familii de sârbi. Un secol mai târziu i s-a schimbat numele în Velika Szent-Peter (1558) apoi sub ocupația otomană, sârbii devenind majoritari, l-au numit Raczenpeter însemnând Sânpetru Sârbesc (1690-1700).
Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae”
După alungarea turcilor, sub ocupația habsburgilor a fost colonizată cu români aduși din Transilvania (1748). Apoi au venit germani din localitățile vecine care, la marginea comunei, au înființat Sânpetru Nou, un fel de cartier german care din 1868 a devenit independent și mult mai târziu (1960) a fost reinclus în Sânpetru Mare.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1889)
Postbelic numărul germanilor a scăzut, aceștia au emigrat masiv după 1989 și localitatea a fost ocupată de români.
Biserica Ortodoxă Românească
De comuna Sânpetru Mare aparține administrativ satul Igriș, situat spre nord, pe malul stâng al râului Mureș, râu peste care și azi încă funcționează un pod plutitor. Pe acel loc în anul 1179 s-a înființat mânăstirea călugărilor cistercieni, veniți din Franța, care au devenit proprietarii zonei și lângă ea s-au mutat mai multe familii de nobili. Mânăstirea a fost fortificată cu ajutorul Regelui Andrei al II-lea, care a și fost înmormântat acolo. A fost cucerită de tătari (1242) care au lăsat în viață călugării dar au decimat nobilii. După retragerea lor, mânăstirea a fost refăcută și întărită cu bastioane.
Biserica Penticostală Golgota (construită în 1910 ca Biserică Catolică)
Considerând-o foarte puternică, Regele Ladislau al IV-lea și-a păstrat acolo coroana și tezaurul apoi a apărat-o cu oștile împotriva cumanilor (1280). În jurul anului 1500 mânăstirea și proprietățile ei au intrat în posesia Episcopului de Cenad. Călugării au părăsit-o, mutându-se în zona Sibiului, apoi a fost preluată de Prefectul de Timiș care a populat localitatea cu grăniceri sârbi (1541). În 1551 mânăstirea a fost predată turcilor. Pentru o perioadă de timp localitatea a fost părăsită apoi s-au mutat acolo familii de sârbi. Sub habsburgi a trecut din proprietar în proprietar.
În localitate au început să se mute familii de români venite din zona de graniță a Mureșului și din munții Apuseni (1715, 1750-1790). Ortodocși, au construit o biserică din văiugă (1758) care a fost înlocuită cu una din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1819). Postbelic, prin deportările în Rusia și Bărăgan, apoi prin emigrări, numărul populației a scăzut și Igriș a primit statutul se sat.
La 9 kilometri vest de Sânpetru Mare se află comuna Saravale, atestată documentar în 1333 cu numele Zarafoula, însemnând Satul cu noroi sau Glodeni, un sat de români.
În 1508 a intrat în proprietatea familiei Patocsi. Localitatea fiind distrusă de o incursiune turcească (1529), proprietarul a refăcut-o, populând-o cu familii de sârbi care au numit-o Saravola.
Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae”
După alungarea turcilor, sub habsburgi, încetul cu încetul sârbii au plecat (1718-1725) și în comună s-au stabilit români, apoi coloniști germani din satele învecinate.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1874)
Postbelic germanii au emigrat și în sat s-au mutat români. Administrativ a aparținut de comuna de Sânpetru Mare până în anul 2004, când populația crescând, a obținut statutul de comună.
Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1898)
Pentru a ajunge în comuna Tomnatic, de la Saravale se înaintează până la intrarea în orașul Sânnicolau Mare, apoi spre sud, în total 20 de kilometri. Lângă Tomnatic a avut loc ultima bătălie dintre Ahtum, conducătorul românilor, pecenegilor și bulgarilor din Banatul de astăzi și maghiarii conduși de Chanadinus, un general care s-a răsculat împotriva lui (1003 sau 1030).
Sf. Samuel
Ulterior s-a format așezarea Naghiuz, locuită de români și sârbi, care a intrat sub stăpânire otomană și după alungarea lor de către habsburgi, în administrație maghiară, când i-a fost schimbat numele în Nagyeöz.
Sf. Albert
În 1772 a fost colonizat masiv cu francezi și mult mai puțini germani, ultimii așezându-se în partea de sud a satului, numită Deutschegasse (strada germană).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1850)
Până în 1890 francezii s-au mutat în alte localități și satul a rămas majoritar românesc. Din 1920 fostul nume Triebswetter a fost românizat, devenind Tomnatic. Satul a aparținut administrativ de comuna Lovrin până în anul 2004 când a primit statutul de comună.
Orașul Jimbolia din județul Timiș este situat la extremitatea vestică a României, aproape de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar între anii 1332-1333 cu numele de Chumbul. Din 1489 a intrat în proprietatea familiei Csomboly. Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii.
Casa de Cultură Jimbolia
După alungarea turcilor și ocuparea zonei de către habsburgi, prin colonizare cu germani (1766) au fost formate două zone distincte, Landestreu şi Hatzfeld care în decurs de doi ani s-au unit și au format localitatea Hatzfeld, numită după primul ministru al imperiului.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1776)
Localitatea era înconjurată de mlaștini. Coloniștii trăiau în condiții grele, mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și au murit, apoi în 1770 a avut loc o epidemie de ciumă care a decimat mare masă din populație.
Din 1781 terenul a fost arendat apoi a intrat în posesia familiei colonelului Csekonics care a populat satul cu maghiari. Colonelul s-a retras pe moșia din Jimbolia unde a construit un conac cu trei aripi, în formă de U, azi numit Conacul Csekonics. Aripa estică a fost demolată (1907-1908) și conacul a primit forma actuală.
Descendenții familiei au vândut conacul comunei Jimbolia (1935). A fost renovat și din 1937 până azi în el funcționează Primăria Jimbolia.
În 1857 au fost încheiate lucrările la calea ferată care făcea legătura între Timișoara și Szeged, de unde se continua spre Budapesta și Viena. Având stație în Jimbolia, a fost construită o gară. După câțiva ani au fost construite încă două linii de cale ferată care aveau stație în Jimbolia (1895) astfel în 1902, lângă clădirea veche a fost ridicată o Gară nouă care funcționează și azi.
În decursul timpului lângă clădirea veche a fost ridicat un turn de apă. Împreună azi formează Muzeu Căilor Ferate care a fost inaugurat în 1997, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la construirea primei linii de cale ferată. În muzeu sunt etalate cărți poștale cu diferite tipuri de locomotive, plachete, insigne, etc. și în curtea lui sunt expuse obiecte vechi folosite în transportul feroviar și la lucrările de întreținere.
Având stație de cale ferată comuna a început să se dezvolte. În 1864 s-a deschis o fabrică de cărămidă în care s-au angajat agricultori veniți din sudul Banatului. Stabilindu-se acolo, au format cartierul Futok, al fugarilor de pe moșiile agricole. Majoritatea maghiari, au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Mihail”.
În 1875, pentru a preveni și opri desele incendii, a fost înființată remiza de pompieri voluntari care folosea căruțe dotate cu pompe manuale de apă. Lângă clădirea pompierilor, ca punct de observație a fost ridicat un turn. În clădire azi funcționează Muzeul Pompierilor „Florian” unde au fost adunate și expuse căruțe, atelaje, utilaje, mașini de intervenție folosite în decursul timpului.
În centrul comunei, azi în mijlocul unui giratoriu, în 1866 a fost așezată statuia Sf. Florian, sfânt care după înființarea pompierilor voluntari a devenit protectorul și simbolul localității.
În acea perioadă s-a născut în Jimbolia Karl Diel (1885), cel care a ajuns un chirurg renumit pentru operațiile pe creier, folosind tehnici inovatoare. El a ridicat Spitalul “Erzsebet Korhaz” recunoscut de nivelul celor din Viena, Budapesta și Berlin. În 1940 statuia Dr. Diel a fost postată în apropierea celei a Sf. Florian și spitalul orașului a fost numit după el. În Jimbolia există și o Casă Memorială Dr Diel în care sunt etalate cărți medicale, instrumente chirurgicale, documente, etc. ale fostului medic.
La începutul secolului XX populația Jimboliei era predominant germană urmată de maghiari și doar puțini români și sârbi. În timpul Primului Război Mondial a devenit oraș de graniță apoi, după unirea Banatului cu România, a rămas în granițele provizorii ale Serbiei.
În 1923 la Conferința de Pace de la Paris s-a hotărât linia de demarcație, păstrată până azi, dintre România și Regatul Sârb. Între cele două țări s-a încheiat un tratat prin care se făcea schimb de teritorii prin care Jimbolia a intrat oficial în componența României.
Monumentul Eroilor Revoluției de la 1848
Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial
În Jimbolia mai există Casa Memorială „Petre Stoica”, poet, publicist și colecționar de presă, Muzeul „Ștefan Jäger” cu secție de etnografie axată mai mult pe viața șvabilor și Muzeul Presei „Sever Bocu” care etalează instrumente vechi folosite la tipărirea ziarelor, publicații vechi, reviste din secolele XIX-XXI. Bustul lui Petőfi Sándor, poet romantic maghiar, erou al Revoluției de la 1848, a fost postat în zona centrală, în fața școlii numit după el, Școala Petőfi Sándor.
După cel de Al Doilea Război Mondial a avut loc emigrarea germanilor, masivă după 1989 și orașul este azi majoritar românesc.
Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1942)
Lângă Jimbolia, la ieșirea spre Comloșu Mic, se găsesc numeroase bălți și lacuri, devenite loc de relaxare pentru populația orașului.
Unele dintre ele au fost amenajate pentru pescuit.
Comuna Periam este situată în nord-vestul județului Timiș. A fost atestată documentar din 1332 când era în proprietatea lui Bechey Imre. Localitatea a fost distrusă de răsculații lui Gheorghe Doja (1514). Refăcută, sub ocupația otomană a devenit reședință de sangeac dar în decursul unui secol populația a părăsit-o, la recensământul din 1657 existând doar 7 case.
După ce otomanii au fost alungați, cucerită de austrieci a fost colonizată în două etape cu germani (1723, 1749) iar românii și sârbii au fost obligați să se mute în alte localități. În comuna, pur germană, a fost construită o Biserică Romano-Catolică de lemn (1743). În aceeași perioadă, în apropierea Periamului s-au așezat grupuri de coloniști și au format așezarea Haulikfalva care în timp s-a contopit cu comuna.
După o inundație mare a râului Mureș vatra satului s-a mutat în actuala poziție. Populația a crescut prin așezarea altor coloniști germani (1756-1762) apoi și a unor coloniști francezi și cehi (1764-1765). Azi pe locul fostei vetre, pe malul Mureșului, s-au construit case de vacanță care au format Periam Port, loc unde anual se desfășoară festivalul de muzică „Rock la Mureș”.
Coloniștii au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf Ioan Nepomuk”(1722), prevăzută cu un turn cu 4 clopote, care în 1938 a fost restaurată și pictată în interior.
Un secol mai târziu a fost ridicată Biserica Romano-Catolică Haulik (1847-1856), azi situată în Parcul Central.
Actual biserica este administrată de greco-catolici.
Până în perioada interbelică în localitate s-au mutat familii de români ortodocși. Pentru ei a fost construită Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1926-1933).
A fost situată central, în apropierea Bisericii Romano-Catolice Haulik.
La aproximativ 6 kilometri sud de Periam se află comuna Pesac, atestată documentar din 1399 cu numele Puerseegh, nume schimbat în Persek (1549). Până în 1768 localitatea nu mai apare în actele vremii. A fost reînființată de localnicii din Sânpetru Sârbesc, azi Sânpetru Mare, din cauza inundațiilor frecvente s-au mutat pe locația actuală a Pesacului și au format localitatea sârbească, Pesak.
Proprietarul moșiei, Bayzath, a populat satul cu familii de iobagi români din zona Sibiului (1799).
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1806)
Apoi în sat s-au mutat germani din localitățile vecine.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1809)
Satul a aparținut comunei Periam până în anul 2007 când s-a desprins, devenind comună.
Monument Eroilor din Primul Război Mondial
Cam la aceeași distanță spre sud (7 km) se află comuna Lovrin, un mic nod feroviar la intersecția dintre trei linii de cale ferată.
A fost atestat documentar din anul 1466 cu numele de Loránthalma. Din 1564 a intrat în proprietatea episcopului de Cenad. Era populată de sârbi care treptat, fugind de asuprirea turcilor, au părăsit-o.
După alungarea turcilor, intrând în posesia austriecilor, localitatea a fost repopulată cu militari din Administrația Banatului (1760) apoi cu coloniști bulgari care i-au schimbat numele în Lovrinac. Nu după mult timp în Lovrin au fost mutați sași din Cenad și localitățile vecine, sârbii și bulgarii, defavorizați, au plecat (1785-1792).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1789)
Pe clopotnița bisericii, după Primul Război Mondial a fost postată o placă scrisă în două limbi, română și germană, în amintirea eroilor războiului.
Localitatea a intrat în posesia Generalului Liptay, primită în dar de la rege pentru meritele deosebite în luptele cu turcii. Acesta și-a ridicat un conac care azi îi poartă numele, Conacul Liptay și aparține Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Lovrin.
După cel de Al Doilea Război Mondial, sub comuniști, mulți dintre germani au fost deportați în Bărăgan (1951-1956). Ulterior au emigrat, cel mai masiv după 1989 și satul a fost populat cu români.
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1970)
La 7 kilometri sud-vest de Lovrin se află comuna Gottlob. Localitatea a fost construită o dată cu sosirea primilor coloniști germani, când a fost înființată și parohia catolică (1770-1773).
Biserica Romano-Catolică „Îngerul Păzitor” (1822)
Până în 1940 a fost locuită predominant de germani. După război aceștia au fost deportați în Rusia, apoi în Bărăgan, de unde puțini s-au întors. Germanii au emigrat masiv după 1989 și satul, aparținând comunei Lovrin, a fost populat 90% cu români. Din anul 2004, primind statutul de comună, s-a desprins de Lovrin.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1962-1969)
De comuna Gottlob aparține administrativ satul Vizejdia, situat la 5 km vest. A fost atestat documentar din 1424 când era în proprietatea familiei nobiliară Vizesgyani, căreia îi poartă numele. În timpul ocupației otomane, în actele vremii apare ca o localitate de cumani și iobagi români apoi locuită de sârbi. Sub habsburgi li s-au alăturat germani, maghiari și bulgari (1745). Când Regina Maria Tereza a dat decretul de catolicizare obligatorie (1796) românii și bulgarii au plecat, satul a rămas șvăbesc și a fost numit Wiseschdia, nume schimbat în Vizeșdia după unirea Banatului cu România.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Mărturisitorul” (1893)
Excursiile Monicăi 