Comuna Colți, din nord-vestul județului Buzău, este situată în munții Buzăului, din zona Carpaților de Curbură, arie naturală protejată datorită prezenței zăcămintelor de chihlimbar. A fost numită după muntele Colți, un semicerc cu 7 colți de piatră. Zona a fost locuită din vremuri străvechi, fapt atestat de descoperirile arheologice, pe dealul „Vârful Bâi” de lângă comună fiind scoasă la iveală o necropolă din Epoca Bronzului (Cultura Monteoru, mileniile III-II î.e.n).
În comună se află Muzeul de Chihlimbar Colți, inaugurat în 1980, într-o casă în stil țărănesc, construită în perioada 1973-1974, cu piese aduse din expoziția permanentă din Muzeului Județean Buzău, realizată în 1972 cu material adunat din exploatare și de la localnici.
Chihlimbarul a fost folosit încă din Epoca de Piatră, în Mezolitic fiind folosit pentru crearea de figurine zoomorfe, folosite ca amulete, din Neolitic la bijuterii. Ajungând să fie foarte cunoscut, încă dinaintea erei noastre s-a pus problema originii lui, astfel în 340 î.e.n. filozoful grec Aristotel susținea că se formează din sucurile secretate de arbori. În 1751 mineralogul J. Behman a stabilit că este o rășină fosilă, devenită în secolul XIX foarte căutată. Existența lui în zona Sibiciu-Colți este menționată în Regulamentul Organic din 1831.
În 1867 chihlimbarul brun, împreună cu „Cloșca cu puii de aur”, tezaur descoperit la Pietroasele, au fost expuse la Expoziția Universală de la Paris, unde au primit medalia de aur. În decursul timpului mulți cercetători din țară și de peste hotare l-au studiat și descris în lucrările lor științifice.
Exploatarea lui a început în 1920. Fiind considerat foarte prețios, în Al Doilea Război Mondial a fost achiziționat de mulți demnitari, între care și naziștii Joachim von Ribbentrop și Hermann Wilhelm Göring . În 1948 Ministerul Minelor a închis exploatarea, dar zăcămintele au continuat să fie prelucrate și chiar colecționate de către săteni.
Deși spațiul expozițional e mic, Muzeul din Colți prezintă cca. 270 de piese, dintre care cea mai mare cântărește 3,45 kilograme, urmată de un bulgăre de chihlimbar de 1,840 kilograme și unele unelte folosite în prelucrarea lui.
strung pentru șlefuirea chihlimbarului
Sunt etalate podoabe, bijuterii, între care și setul oferit Elenei Ceaușescu cu ocazia vizitei sale de lucru la Buzău.
Se pot vedea și câteva fragmente de oase și colți fosilizate ale unor animale preistorice și o colecție de flori de mină din zona Baia Mare.
Dacă azi nu mai folosesc chihlimbarul, localnicii au găsit alte materiale pe care să le prelucreze manual, pentru a-și îmbunătăți veniturile. Unele dintre ele erau etalate spre vânzare în apropierea muzeului.
În vara anului 2023 m-am hotărât să vizitez o parte din județul Buzău. Îmi făcusem un itinerar, cu obiectivele pe care doream să le văd, primul fiind Canionul 7 Scări, din munții Piatra Mare. Din Arad, unde locuiesc, până la Timișu de Jos, județul Brașov, de unde pornea drumeția, am avut de rulat 450 kilometri. Din păcate fiind perioadă de concedii, zona era foarte aglomerată. Ajungând la Cascada cu Apă Vie, am avut norocul cu niște turiști care mi-au spus că biletele de intrare în canion se epuizaseră, așa că, posomorâtă, m-am întors la mașină.
Cum acea zi mi-o planificasem pentru canion, îmi rezervasem cazarea în Brașov. Dacă nu-l putusem vizita, am hotărât să merg în schimb până în comuna Budila, aflată la doar 18 kilometri nord-est de Timișu de Jos, pentru a vedea fostul Castel Béldy Ladislau, numit după Prefectul Comitatului Târnava Mare, ultimul descendent al familiei nobiliare Béldy (1940), care l-au construit și deținut începând cu anul 1731. Acesta l-a vândul inginerului român Barbu Panatazi, în proprietatea căruia a rămas scurt timp, sub comuniști fiind naționalizat. Împreună cu parcul înconjurător, castelul a fost folosit ca tabără pentru pionieri, apoi ca Poștă și în final a devenit sediul Primăriei Budila, care l-a renovat.
Clădirea, în stil baroc și neoclasicist, prezintă un corp central cu 2 etaje și două corpuri laterale cu un nivel. Accesul principal se face pe sub un balcon, susținut de 4 stâlpi și 2 coloane, mărginit de un gard din fier forjat. Deasupra ușii din balcon se poate vedea și azi blazonul lui Béldi-Sigmond.
La mijlocul fațadei dinspre parc, atât la parter cât și la etaj, se află câte o terasă acoperită, mărginite de pilaștri și coloane. Una din fațadele laterale prezintă un pridvor cu coloane. În interior în fosta Sală de dans funcționează Sala de ședințe. Din ornamentele fostului castel s-au păstrat doar tavanul cu lambriuri de lemn, câteva uși sculptate în lemn și șemineul din holul de la parter.
În curtea castelului se afla Biserica Sf. Mihail (1405). Fiind în stare avansată de degradare, a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1762-1770).
Clădirea a fost renovată în 2009 și este încă folosită.
În Budila se află și Castelul Nemes, construit în jurul anului 1751 de groful căruia îi poartă numele și fostele grajdurile, azi ruinate, de care nu m-am putut apropia, fiind păzite de un câine aprig.
Postbelic în comună s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1941-1946), în stil neobizantin, cu 2 turnuri clopotniță și o cupolă centrală, azi biserica principală a comunei.
Apoi am rulat cei 20 de kilometri spre vest, până la cazarea din Brașov, restul zilei petrecându-l vizitând locurile arhicunoscute ale orașului vechi. A doua zi începea „marea aventură”. Plecând din Brașov am rulat spre est, apoi sud, prin județul Covasna și după 42 kilometri am ajuns în satul Acriș, comuna Vama Buzăului, unde într-o depresiune înconjurată de munții Șiriului și masivul Ciucaș, în 2008 s-a înființat Rezervația „Valea Zimbrilor”- Vama Buzăului.
După ce am plătit un preț modic, am ajuns la gardul care înconjoară o poiană largă, ocupată de zimbri și căprioare, unde am fost întâmpinată de un cerb maiestuos, a cărei familie păștea în spatele lui.
În depărtare se vedeau câțiva zimbri, animale vânate masiv în Europa secolului XVIII, la începutul anilor 1900 rămânând în viață doar 12 exemplare, păstrate în grădini zoologice, unde treptat s-au înmulțit. În România există 4 rezervații, prima înființată la Silvuț, cu zimbri aduși din Polonia (1958 ), a doua la Vânători-Neamț (1968), a treia la Neagra Bucșani (1983), ultima fiind cea pe care o vizitam. Inițial avea 10 zimbri, aduși din Austria, Elveția, Italia și Franța, care în timp s-au înmulțit, primul născut fiind o femelă, numită Gențiana, din care în 2019 șase au fost mutați în Parcului National Vânători Neamț.
Le vizitasem pe primele două. Dacă la cea de la Silvuț animalele se răcoreau la umbra deasă a copacilor, în Vânători-Neamț erau total neîngrijite, acoperite de ierburi și insecte, iar la Vama Buzăului trăiau într-un perimetru destul de mic, în plin soare. Mă gândeam ce bine le era celor de la Măgura Zimbrilor din Banat, într-un spațiu mare de pădure, în semi-libertate, teritoriul fiind îngrădit doar pentru protecție împotriva prădătorilor. Înconjurând perimetrul, am avut norocul să găsesc 2 dintre zimbri aproape de gard, restul fiind vizibili doar în depărtare.
Dacă de zimbri nu m-am putut bucura, pe dealul din apropiere am văzut o cireadă de vite, păscând liniștite.
Rezervația adăpostește și câteva exemplare de reni, mufloni, păuni, pe lângă care am trecut, îndreptându-mă spre ieșire.
Cum la doar 9 kilometri sud, la poalele munților Ciucaș, se afla Cascada Urlătoarea -Vama Buzăului, m-am îndreptat și eu spre ea. După ce am parcat, am străbătut o stradă paralelă cu pârâul, gândindu-mă la minunea care urma să o văd, despre care legenda spune că sunetele revărsării de apă erau produse de vrăjitoarele ce trăiau acolo.
După 15 minute am ajuns la cascadă, formată din mai multe izvoare ce curg pe versantul roșiatic, ocupând o suprafață de zeci de metri. Mă așteptam la căderi tumultoase, zgomotoase, dar…imaginea a fost dezolantă și sunetele pe care le-am auzit au fost doar glasurile unui grup de copii, aflați în excursie.
M-am întors la Acriș și am rulat spre nord-estul județului Covasna, pe drum gândindu-mă la cele 3 obiective vizate, canionul eșuat, zimbri aproape de nevăzut și cascada aproape secată. Speram că ghinionul s-a oprit aici.
După 20 kilometri am ajuns la Mânăstirea Sita Buzăului „Schimbarea la Față”, una dintre cele 3 mânăstiri existente în județ, înființată pe terenul donat de câțiva clerici și localnici, sfințit în 1997.
Inițial s-a creat o platformă, pe care s-au construit o mică biserică de lemn, în care călugării țineau slujbele, casa duhovnicului, chilii de lemn și o trapeză. S-au amenajat alimentarea cu apă potabilă, energie electrică și s-a creat un drum de acces. Totuși, nesuportând clima, călugării s-au retras.
În anul 2000 mânăstirea a fost ocupată de măicuțe și din 2002 au început lucrările la noua biserică, din cărămidă, a cărei pictură interioară a fost executată începând cu anul 2007.
S-au ridicat noi chilii, un paraclis de iarnă și o clopotniță, dotată cu 3 clopote.
Anual, de hramul bisericii (6 august), se desfășoară pelerinaje, sutele de pelerini urcând la mânăstire, pentru a participa la slujbe.
Mânăstirea a fost ultimul obiectiv din județul Covasna. Rulând spre sud-est, am intrat în județul Buzău, zona pe care doream să o explorez. După 39 kilometri, pe marginea șoselei mi s-a arătat Lacul Siriu, lac de acumulare creat pe cursul râului Buzău (1982-1994), de 10 kilometri lungime, cu o capacitate de cca. 100 milioane metri cubi, care alimentează Hidrocentrala de la Nehoiașu, cu un baraj din pământ, piatră și argilă, fără structură de beton, de 100 metri înălțime. Lacul este vizitat și de pescarii amatori, în el găsindu-se scobar, păstrăv, crap, biban, etc.
Trecând de capătul sudic al lacului, pentru a vedea o cascadă, din Lunca Jariștei m-am îndreptat spre nord-est. După 10 kilometri, ultima porțiune neasfaltată, am parcat într-un loc semnalizat de la marginea drumului. Am coborât un șir de trepte, până la un spațiu amenajat cu bănci și mese de lemn, lateral de care am văzut Cascada Pruncea (Cașoca), o cădere de apă pe râul Cașoca, la baza masivului Podu Calului, de cca. 6 metri înălțime, care la bază forma un mic lac, din care se revărsa, continuând râul Cașoca.
Conform unei legende deschizătura din munte, o mică peșteră situată în stânga cascadei, a fost folosită de haiducul Negoiță Gheorghilaș, fost pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu și de tovarășii săi, pentru a ascunde prada luată de la boieri.
Următoarea destinație era localitatea Colți, până unde aveam de rulat 38 kilometri. M-am întors la drumul principal și l-am urmat în continuare spre sud-est, cu un scurt popas în fostul cătun Jețu, azi parte din Lunca Priporului, oraș Nehoiu.
Pe marginea șoselei se află Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena”, inclusă pe lista monumentelor istorice, construită la începutul secolului XIX, din lemn de stejar, pe fundație de piatră, acoperită cu șindrilă și înconjurată de un mic cimitir .
Din păcate era închisă, așa că nu am putut să văd decât picturile vechi de pe peretele din pridvorul deschis.
Ajungând în orașul Pătârlagele, am traversat râul Buzău și m-am îndreptat spre nord , oprindu-mă câteva minute în satul Sibiciu de Sus, aparținător de oraș, la Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, construită în perioada 1794-1796, din 2010 inclusă pe lista monumentelor istorice.
Încă 7 kilometri și am ajuns în comuna Colți, unde urma să văd Muzeul de Chilimbar, apoi în satul Aluniș, la 5 kilometri de comună, Biserica Rupestră Aluniș.
Pentru acea zi mai aveam un singur obiectiv planificat, mai exact o mânăstire, situată la 21 kilometri distanță. Din Colți m-am întors la Sibiciu de Sus, de unde am urmat un drum spre sud, până în Zaharești, apoi spre spre est, până la ieșirea din satul Măguricea unde, pe un platou larg , am parcat mașina. De acolo mai aveam cca. 2 kilometri, pe care i-am parcurs pe jos, urmând un drum forestier.
Mânăstirea Cârnu a fost ctitorită de domnitorul Mircea Ciobanu împreună cu soția sa, doamna Chiajna, pe locul unde a existat cea mai veche sihăstrie de călugări de pe Valea Buzăului, pe culmea dealului Blindisel, într-o poiană de la marginea pădurii, teritoriu azi aparținând administrativ localității Tega.
Pe locul vechii Biserici de lemn în 1546 au construit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Buna Vestire; Izvorul Tămăduirii; Adormirea Maicii Domnului”, clădire din piatră, în stil muntenesc, cu o turlă cilindrică, în care s-a amenajat o mică încăpere ascunsă privirii, unde domnitorul se putea ascunde la nevoie.
Deteriorându-se, sub Domnitorul Matei Basarab biserica a fost reparată și i s-a adăugat pridvorul deschis, sprijinit de 6 stâlpi din lemn de stejar. În jurul anului 1800 mânăstirea a fost ocupată de călugări greci. În acea perioadă biserica a fost pictată în frescă, din care până azi s-au păstrat doar câteva porțiuni.
După plecarea lor, părăsită, chiliile s-au distrus, biserica s-a degradat și localnicii le-au folosit pentru adăpostirea animalelor.
Lângă intrarea în fosta mânăstire aceștia au descoperit un izvor cu apă curativă care anual este sfințit la o săptămână după Paștele Ortodox, de Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii.
În anul 1991 locația a fost din nou ocupată de sihaștri. În timp s-au construit o trapeză, Paraclisul de iarnă „Adormirea Maicii Domnului”, câteva chilii și din 2002 mânăstirea a fost ocupată de maici.
Lăsând liniștea mânăstirii și a munților înconjurători în urmă, m-am întors la mașină și am rulat cei 20 kilometri până la Cislău, unde aveam rezervată cazarea.
În ultima zi a unei excursii prin zona Brașov-Sibiu, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad, de la Dumbrava Sibiului am rulat 8 kilometri spre sud-vest, până în comuna Rășinari, una dintre cele mai vechi localități din Mărginimea Sibiului, atestată documentar din 1204.
În decursul timpului, pe lângă creșterea animalelor, ocupația de bază a localnicilor, s-au înființat breslele, localnicii ocupându-se cu prelucrarea lemnului, a lânii, cojocăritul, etc. Căruțele produse acolo au ajuns să fie vândute în lume, chiar până în Grecia. Actual în comună se desfășoară anual Festivalul Brânzei și Țuicii, când se pot degusta și cumpăra renumitele produse.
Muzeul Etnografic și Căminul Cultural Rășinari
În 1688 în sat exista o Biserică de lemn, vândută în secolul XVIII parohiei din Satu Nou (azi în județul Brașov). Pe locul ei Petru Pavel Aron, Episcopul Greco-Catolic de la Blaj, a construit actuala Biserică „Sf. Paraschiva” (1725-1758), în spatele căreia, o perioadă de timp, s-a desfășurat târgul săptămânal.
Un secol mai târziu, pe un deal din comună, localnicul Ion Bungarzan a finanțat ridicarea unei noi biserici, Biserica „Sf. Treime”, numită și Biserica din Copăcele (1801-1815). Din lipsa fondurilor, lucrările au stagnat, ulterior biserica fiind terminată prin contribuția credincioșilor din zonă.
Clădirea, în stilul renașterii italiene târzii,cu capiteluri dorice,a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, situat deasupra tinzii, având un acoperiș ascuțit, în stil gotic. În interior s-au creat altarul și două abside laterale semirotunde.
Pereții interiori au fost decorați cu picturi reprezentând personaje și scene biblice.
Comuna este cunoscută pentru mai multe personalități care s-au născut sau decedat acolo. Una dintre ele a fost Andrei Șaguna (1808-1873), fostul Mitropolit Ortodox al Ardealului.
Îmbolnăvindu-se, s-a retras la Rășinari, unde după trei ani a decedat și a fost înmormântat simplu, asistat doar de duhovnicul său.
Lângă Biserica „Sf. Treime”, Aron Românul a construit Mausoleul Mitropolitului Ortodox al Ardealului Andrei Saguna (1877-1878) , cu sicriul și un bust ale lacestuia.
În centrul comunei, pe malul râului Caselor, vis a vis de Biserica Mică, se află Casa Memorială Emil Cioran (1911-1995).
14
În ea s-a născut și copilărit filozoful și scriitorul român, simpatizant al mișcării legionare, care în anii 1940 a emigrat în Franța, la Paris, unde și-a petrecut viața și a decedat.
În apropiere, pe una din străduțele laterale, se află Casa Memorială Octavian Goga (1881-1938), în care s-a născut poetul și prozatorul român, ziarist, dramaturg, traducător, fascist și antisemit, ministru în diversele guverne din perioada 1937-1938, din 1920 membru al Academiei Române.
De acolo m-am îndreptat spre Mânăstirea Orlat, situată la 16 kilometri nord-vest de comună. În drum am trecut prin comuna Poplaca, atestată documentar cin 1488.
Despre înființarea ei există mai multe legende. Una relatează că pe vremuri două femei, Popa și Laca, culegeau din zonă plante de leac, pe care le vindeau în Sibiu. Apoi au construit o căsuță de lemn și s-au mutat acolo. În timpul iernii făceau împletituri de răchită și alun, adunate de cu vreme din pădurile înconjurătoare, pe care le comercializau în Sibiu. Devenind foarte populare, căsuța a primit numele de Popa-Laca. Treptat s-au așezat și alte familii, formându-se în timp vatra satului.
O altă legendă spune că în vecinătatea actualei locații, lângă un lac, se găsea un schit de călugări la care, de sărbători, fiind anunțați de clopotele trase, veneau familiile care locuiau în pădure. Într-una din invaziile mongole aceștia au fost uciși și schitul ars din temelii. Localnicii i-au îngropat acolo. În timp lacul a fost numit „Lacul popilor”, sub austro-ungari numele maghiarizat în Pop-lacu, ulterior devenind Poplaca.
Școala Gimnazială
În centrul comunei, la răscruce de drumuri, se află Monumentul Eroilor, un obelisc de 3 metri înălțime, pe care tronează un vultur cu aripile deschise, dezvelit în 1939.
De lângă el am urmat drumul spre vest. Având suficient timp, am făcut un mic ocol, pentru a vedea Lacul de acumulare Gura Râului, situat la 3 kilometri sud de comună. Se întinde pe o suprafață de 65 hectare, capacitatea maximă fiind de 15,5 milioane metri cubi de apă.
Pentru construirea barajului s-au creat o cale ferată și o suprafață pentru aterizarea avioanelor, mijloace de transport cu care se aduceau materialele necesare.
În partea superioară barajul are lungimea de 330 metri și lățimea de cca. 6 metri.
Pe înălțimea sa (73,5 metri) a fost prevăzut cu contraforți, devenind unul dintre cele patru baraje de acest fel din țară și al doilea ca înălțime. Lucrările au fost finalizate în perioada 1980-1981.
Este folosit pentru aprovizionarea cu apă a orașul Sibiu, a localităților Gura Râului, Cristian, Șura Mare, Ocna Sibiului, Șelimbăr și pentru producția de energie electrică la centrala Cibin. Lacul fiind populat cu diverse specii de pești (crapi, bibani, carași, păstrăvi, etc.), a devenit un loc frecventat de pescarii amatori.
M-am întors la Orlat și am rulat spre vest, în total 11 kilometri, până la ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad. Mânăstirea Orlat „Sf. Treime; Buna Vestire”, de rit ortodox, a fost înființată în 1992, la poalele munților Cindrelului. Inițial s-a construit o mică clădire pentru chilii.
În același an a început construirea bisericii, în stil neobizantin, cu o turlă mare, octogonală din lemn și două turle mai mici, hexagonale, situate lateral de pridvorul închis, prin care se accesează interiorul. Deși neterminată, prima slujbă s-a oficiat în anul 1994.
O dată cu lucrările la biserică, s-a ridicat o nouă clădire, în care s-au amenajat chilii, o trapeză, o bucătărie și încăperi auxiliare.
În perioada 1999-2000 interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. S-a realizat și catapeteasma, din lemn sculptat, decorată cu picturi reprezentând sfinți. În 2011 s-a creat un baldachin din lemn sculptat în care s-a așezat racla cu moaște sfinte. Actual la mânăstire locuiesc 5 maici, care o întrețin.
Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA Sibiu este situat la cca. 9 kilometri sud-vest de municipiu.
Muzeul în aer liber, ocupând osuprafață de 96 hectare din rezervația naturală „Dumbrava Sibiului”, poate fi vizitat, plătind un preț rezonabil..
Ideea înființării unui muzeu i-a venit Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, de la care s-a preluat numele de azi ASTRA. Adunând o colecție care prezenta obiceiurile, activitățile de bază, portul tradițional, a creat Muzeul Etnografic-Istoric al Românilor din Transilvania, deschis cu prima expoziție în 1905.
A funcționat până în 1950 când, închis, patrimoniul lui a fost transferat la Muzeul Brukenthal din Sibiu.
În anul 1963 s-a fondat Muzeul Tehnicii Populare. Primul monument care a fost adus în Dumbrava Sibiului a fost o moară hidraulică, azi prezentă în sigla muzeului, urmată de alte mori, din diverse zone ale țării.
Modul lor de funcționare este prezentat în Pavilionul machetelor hidraulice de la Etno Tehno Parc.
Există două categorii de mori- acționate de curenții de aer și acționate de apă.
Moară de vânt cu cupolă mobilă- Beștepe, jud. Tulcea
Moară plutitoare- Munteni, jud. Vâlcea
Morile au fost așezate pe marginea unui lac, întins pe 6 hectare.
Muzeul a fost deschis publicului în 1967.
Prin pădurea rezervației s-au creat peste 10 kilometri de alei pe marginea cărora au fost așezate case țărănești, ateliere meșteșugărești, modele de stâne, aduse din țară (1971), acestea ocupând o suprafață de 42 hectare.
Interiorul caselor a fost decorat cu mobilier de lemn, ustensile gospodărești, ceramică, țesături, broderii, lucrări de artă populară, obiecte religioase, etc., specifice zonei.
Azi muzeul are în patrimoniu 346 de construcții și cca. 35.0000 de obiete, dintre care multe sunt etalate în casele tradiționale.
gospodărie de pomicultori- Bălănești, jud. Gorj
teasc de ulei cu berbeci- Racovița, jud. Vâlcea
teasc cu șurub vertical („crăcană”) și masă de piatră- Vințu de Jos, jud. Alba
S-a amenajat și un spațiu în care se pot vedea mijloacele de transport folosite pe vremuri de țărani.
În 1990 a primit numele de Muzeul Civilizației Populare Tradiționale, an în care a fost adus patrimoniul vechi de la Muzeul Bruckenthal. Pe una din casele vechi a fost postată o placă pentru a aminti de Cornel Irimie (1919-1983), cercetătorul român în etnografie și folclor, născut în jud. Sibiu, creatorul și organizatorul muzeului.
Tot atunci s-a creat un nou sector, cel al monumentelor de utilitate publică, care include 3 Biserici de lemn (sec. XVII-XVIII), de la Bezded, jud. Sălaj, Dretea, jud. Cluj și Comănești, jud. Gorj, azi folosite și pentru oficierea de nunți și botezuri.
În același sector s-au adus și 3 hanuri tradiționale- Cârciuma din Bătrâni, Hanul din Veștem și Hanul din Tulgheș, în care se pot servi bucate tradiționale, gătite după rețete vechi, Vechea popicărie de la Păltiniș și două remize de pompieri.
Pentru cei care doresc să înnopteze acolo, s-a amenajat Hostelul „Diana”. De asemenea pe lac, vara, se pot face plimbări cu lotcile și bărcile, iarna, cu trăsurile trase de cai, pe aleile muzeului.
Într-o porțiune apropiată de lac se pot vedea sculpturi realizate de artiști contemporani.
Anual se desfășoară Festivalul Național al Tradițiilor Populare, Festivalul Internațional „Cântecele Munților”, etc, pentru care a fost creat un mic amfiteatru.
De asemenea au loc diverse târguri, Târgul Creatorilor Populari fiind în curs de desfășurare în momentul vizitei mele (luna august).
Excursia mea prin județul Brașov lua sfârșit. Încetul, cu încetul, mă îndreptam spre casă, la Arad. De la Complexul Geologic Racoșu de Jos m-am întors și m-am îndreptat spre sud-vest, dorind să ajung în drumul național Brașov-Sibiu, la Șercaia, până unde aveam de rulat cca. 40 de kilometri.
După 15 kilometri m-am oprit în centrul comunei Hoghiz, unde doream să văd două castele vechi.
Castelul Haller, azi Școala Generală Hoghiz, este situat pe una din lateralele Parcului central al comunei. A fost ridicat în 1553 pe locul ruinelor unei foste mânăstiri (1311), din cărămidă și piatră, cu două turnuri de colț. În timp a fost deținut de familia Sükösd și în secolul XVII a fost preluat de Trezorierie. Fiind donat de Principele Transilvaniei Mihály Apafi I lui Borsai Nagy Tamás (1667), acesta l-a făcut cadou de nuntă fiicei sale, intrând astfel în proprietatea lui Bethlen Sámuel. Rămânând văduvă, s-a recăsătorit cu Președintele Guvernului Haller István (1708) și a rămas în posesia acestuia până la moartea sa, când a fost preluat de Contesa Bethlen Kata, care și-a petrecut mult timp acolo. Sub comuniști castelul a fost naționalizat. În 2009 a fost retrocedat lui Haller László. Acesta l-a vândut Consiliului Local, care l-a transformat în școală.
Castelul Guthman-Valenta a fost construit în același an (1553), pe o suprafață de 500 metri pătrați, cu o pivniță boltită, clădire modificată în secolul XVIII.
Un secol mai târziu a fost preluat de Gutenau Károly și din 1885 a intrat în posesia Contelui Haller János.
Apoi a trecut din proprietar în proprietar și, neglijat, în timp s-a deteriorat, azi fiind o ruină.
În continuare spre sud-vest. Pe drum am făcut două scurte opriri, pentru a vedea o Biserică de lemn și un monument.
Cuciulata–Biserica de lemn
Comăna de Jos–Monumentul Eroilor
Încă 15 minute și am ajuns în comuna Șercaia, situată pe drumul național, unde am oprit pentru a vedea Biserica Evanghelică Lutherană „Sf. Caterina”, construită în stil neogotic (1868-1875), pe locul bisericii vechi (1429) care, foarte deterioartă, a fost dărâmată. În turnul-clopotniță, păstrat de la vechea biserică (1691), s-a montat un clopot (1870), al doilea fiind așezat în 1923, perioadă când s-a instalat și un orologiu german (1925). Tot atunci biserica a fost dotată cu o orgă (1921).
Poarta fiind încuiată, nu am avut acces la biserică. Din păcate am văzut doar turnul și casa parohială, clădire din secolele XVIII-XIX, azi declarată monument istoric, situată pe laterala străzii, lângă turn.
În apropierea ei, pe cealaltă parte a străzii, se află Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, construită între anii 1925-1926, a cărei pictură interioară, în tehnica fresco, a fost realizată în perioada 1988-1991.
Deși mă grăbeam să ajung la Sibiu, unde aveam rezervată cazarea, am făcut un mic ocol, 4 kilometri spre nord, până în satul Hălmeag, comuna Șercaia, unde doream să văd Biserica Evanghelică Lutherană , monument istoric. Cel mai vechi document, în care erau menționate cetatea Hălmeag și biserica, a fost scris de Andrei II Împăratul Ungariei (1211), specificând că care a dăruit cavalerilor teutoni acea zonă din Țara Bârsei, dar biserica a fost mult mai veche (1160-1190), fapt atestat de inscripția de pe o piatră găsită în timpul refacerii ei (1626).
Cavalerii au fost alungați după 14 ani, a urmat marea invazie mongolă care a distrus tot în cale, se pare că și biserica veche, în stil romanic (1241). După retragerea lor, biserica a fost refăcută în stil gotic, cu elemente cisterciene, stil arhitectural preluat de la Abația Ordinului Cistercian din Cârța (1260). Până în anul 1542 a funcționat ca Biserică Romano-Catolică „Sf. Petru”, an în care Johannes Honterus a emis Reforma Lutherană și majoritatea sașilor din Transilvania au aderat la ea. În decursul timpului, avariată, a fost refăcută și restaurată de mai multe ori (1626, 1818, 1841, 1870, 1924), ultima dată în perioada 1979-1980.
Azi biserica, formată din trei nave, una centrală și două laterale, este accesată prin patru intrări, două pe partea sudică, una pe partea nordică și una pe partea vestică, ultima prevăzută cu un portal romanic, cu arce frânte din piatră, conservat de la vechea biserică. Din păcate fostul turn, situat pe fațada de vest, a dispărut, probabil fiind distrus de un incendiu și demolat.
În interior consolele și cheile de boltă prezintă basoreliefuri în stil gotic, iar altarul din lemn, basoreliefuri în stil baroc.
În 1843 altarul din est a fost decorat cu o icoană care-l prezintă pe Isus crucificat.
Prima orgă, montată în 1777, a fost înlocuită cu actuala, executată de un meșter din Prejmer (1816). În biserică se păstrează cristelnița veche (secolul XVI), cioplită dintr-un singur trunchi.
Lângă biserică se afla cimitirul, în secolul XVIII împrejmuit cu un zid din piatră, înalt de 4 metri, când s-a ridicat și turnul de poartă, cu rol de clopotniță, prevăzut ulterior cu un orologiu.
În el se află o mică capelă, amenajată de cei patru fii ai lui Michael Fronius, Consilier al Guvernului Transilvaniei, Jude Primar al Brașovului și Țării Bârsei, în care acesta a fost îngropat (1799).
De asemenea au fost postate și monumente pentru alte personalități, majoritatea distruse sub regimul comunist, dintre care au supraviețuit Monumentul Ecaterinei Varga, localnică care a luptat pentru drepturile țăranilor români din Munții Apuseni în perioada în care aceștia erau oprimați de administrația Imperiului Habsburgic (1840-1847) și bustul Împărătesei Austriei Elisabeta (Sissi), în amintirea celei care, după Revoluția de la 1848, a făcut numeroase donații pentru orfanii din zonă.
Geoparcul Carpaterra se întinde pe teritoriul administrativ a 8 localități din județul Brașov, ocupând o suprafață de cca. 28.000 de hectare. În cadrul lui, în zona de contact a munților Baraoltului și Harghitei cu munții Perșani, este delimitată o arie naturală protejată, începând cu anul 2005, Complexul Geologic Racoșu de Jos, întins pe 95,2 hectare, care se suprapune Sitului Natura 2000- Dealul Homoroadelor.
În cele trei cariere sunt conservate Coloanele de bazalt (cariera MTTC), Lacul de Smarald (cariera Brazi) și Vulcanul Stins (cariera Dealul Hegheș),vechi din cuaternar.
Pentru a le vizita, am achizionat biletul de intrare de la Castelul Sükösd-Bethlen (15 lei în 2022). De acolo am rulat câțiva kilometri, până la o barieră păzită, pe care am depășit-o, arătând biletul.
Mai aveam puțin până la monumentele naturii, dar am pierdut timpul pe drum, imortalizând turmele de bivoli, oi, vaci, care pășteau nestingherite.
Am ajuns pe un platou, unde am parcat în dreptul unui mic restaurant cu terasă.
De acolo m-am îndreptat spre Lacul de Smarald, situat în partea de nord-est a complexului. S-a format după închiderea exploatării miniere la Cariera de bazalt Brazi, apa provenind din precipitații, izvoare de profunzime și din topirea zăpezii. A fost populat cu pești.
În prezent adâncimea maximă a lacului este de cca. 18 m, dar crește anual cu aproximativ 0,5-1 m, datorită dezvoltării vegetației. Timpul fiind frumos, cerul senin, am avut norocul să-i văd nuanța de smarald, care se schimbă în funcție de luminozitate.
Pe o lungime de 200 metri, cu înălțime de 50 metri, este mărginit de o parte din vulcanul bazaltic. L-am remarcat după forma scurgerilor bazaltice, situate spre baza lui.
M-am întors spre platou și m-am îndreptat spre Coloanele de Bazalt. După cca. 15 minute am ajuns în dreptul primelor formațiuni.
Exploatarea bazaltului de la Racoș a fost cea mai veche din zona munților Perșani.
A fost oprită în anii 1960, când situl a fost declarat monument al naturii, curgerile de bazalt de la Racoș fiind estimate ca aparținând perioadei de erupție din cuaternar (1,3-1,5 milioane de ani vechime).
Coloanele de bazalt au între 8 și 10 metri înălțime. Prezintă muchii ascuțite, acoperite de straturi suprapuse orizontal, descriind diferite forme geometrice.
Vulcanul Stins îl lăsasem la urmă. Se află situat pe dealul Hegheș, lateral de drumul pe care venisem și pe care urma să mă întorc. Ajungând la mașină, m-am oprit câteva minute lângă „prietenii” mei cei noi.
Cam la jumătatea drumului spre barieră, am parcat mașina și am urmat un drum lateral, apoi am urcat o potecă, până la marginea conului vulcanic.
Specialiștii afirmă că este locul unde au avut loc ultimele erupții bazaltice din munții Carpați în perioada cuaternară.
În timp lava răcindu-se, s-au format zgura, bazaltul și piatra ponce, o rocă poroasă pe care localnicii au folosit-o la construirea caselor.
Comuna Racoș este situată în nord-estul județului Brașov, pe valea râului Olt, ultima localitate la granița cu județul Covasna. În ea s-a păstrat până azi Castelul Sükösd-Bethlen, vechi din secolul XVII.
A fost construit de boierul Sükösd György, comandantul oștirii Principelui Bethlen Gabor, în stil renascentist (1624-1636), pe locul unui conac mai vechi (1594-1603).
Nu după mult timp a intrat în posesia diplomatului Budai Péter, care l-a fortificat. Suprafața de 3.200 metri pătrați a fost înconjurată cu un zid dublu de apărare, cel exterior prevăzut cu bastioane, nișe pentru tragere și guri de aruncare, care delimitau o curte interioară și una exterioară.
Într-unul din bastioane a amenajat un depozit de arme. În afara zidurilor s-a creat un șanț cu apă, de 21 metri lățime și 5 metri adâncime, peste care s-a așezat un pod mobil, pe care se accesa castelul.
În 1694 castelul a intrat în posesia familiei Bethlen, de care a fost deținut timp de două secole. În 1863 a fost cumpărat de Banca de Credite din Transilvania, apoi a intrat în posesia Contelui Teleki Sámuel și din 1903 preluat de Composesoratul de Pădure și Pășune din Racoș. Clădirea nefiind întreținută, a început să se degradeze.
Deși izbucnise Primul Război Mondial, statul maghiar a hotărât să-l restaureze, dar proiectul nu a mai fost realizat. Postbelic, sub regimul comunist, a fost folosit ca C.A.P., pentru depozitarea grânelor și grajd pentru animale, când o parte a fost demolat, pentru accesul utilajelor grele.
După 1989, cu fonduri strânse de „Fundatia Castelul Bethlen din Racoșu de Jos” și de pastorul comunei, castelul a fost parțial restaurat. S-au renovat turnul de poartă, aripile de sud și nord au fost acoperite și s-a început reconstrucția pridvorului suspendat pe coloane dorice. Lucrările s-au oprit din lipsa fondurilor.
În anul 2019, după mai multe procese juridice desfășurate, castelul a reintrat în posesia Composesoratului de Pădure și Pășune din Racoș, care l-a închiriat Asociației Alsórákosért. Azi castelul poate fi vizitat, plătind bilet de intrare. Accesul în curtea interioară se face printr-un pasaj boltit, situat la baza turnului înalt, rectangular, de pe latura de sud.
Din fostul ansamblu s-au păstrat doar aripile de sud și vest ale castelului, turnurile circulare din colțuri și bastioanele folosite ca depozit de arme și bucătărie.
În excursia mea prin județul Brașov, după ce am vizitat Cetatea Feldioara, m-am îndreptat spre nord-vest, pentru a vedea două Biserici Fortificate vechi, care au supraviețuit până azi, suferind unele modificări în timp. După 5 kilometri nord-vest am ajuns la prima dintre ele, Biserica Evanghelică Fortificată Rotbav.
A fost construită în perioada 1300-1350, din piatră de râu și de carieră, în stil romanic. Intrarea în biserică se făcea pe sub un portal cu arc frânt. În interior parterul era deschis printr-un portic boltit în cruce pe nervuri cu profil cistercian.
În vestul bisericii s-a ridicat un Turn-Clopotniță din calcar, pe mai multe niveluri, accesate pe o scară spirală, situată într-un turnuleț de pe latura vestică a bisericii.
În secolul XV biserica a fost fortificată. În jurul ei s-a ridicat un zid de apărare, de 6 metri înălțime, sprijinit de contraforturi, în partea superioară prevăzut cu metereze, unde s-a creat un drum de strajă, pe care se ajungea la nișele pentru tragere și la guri de aruncare (apă sau ulei clocotite, smoală, pietre), nișe cu care a fost prevăzut și Turnul-Clopotniță.
Porticul a fost zidit și intrarea în biserică blocată. În partea de sud-est s-a înălțat un nou turn și la intrare Turnul Porții, cu fațada continuând zidul de apărare. În el s-a mutat administrația localității și s-a creat o temniță pentru prizonieri sau condamnați. În incintă s-au creat cămări pentru depozitarea grânelor și slăninii, grajduri, camere folosite pentru locuit în caz de atacuri, etc.
În secolul XVIII interiorul bisericii a fost transformat în stil baroc, când s-a creat bolta actuală, tavanul a fost acoperit cu stucatură, s-a amplasat altarul, păstrându-se absida semicirculară și arcul bisericii inițiale.
O parte din zidul estic a fost dărâmată pentru construirea casei parohiale. În 1857 Turnul Porții a fost dărâmat, rămânând doar fațada, situată la nivelul zidului și pe locul lui creat un mic turnuleț.
În anul 1908 în biserică s-a instalat o orgă și în partea superioară a turnului, înalt de cca. 60 metri, s-a postat un ceas, ambele distruse în 2016, când turnul s-a prăbușit, fără să se poată afla cauza.
La ieșirea din satul Rotbav se află Lacul Rotbav, unul din cele 4 lacuri de crescătorie, întinse pe o suprafață de 42 hectare.
Fiind populate cu numeroase specii de pești-crap, știucă, biban, somn, etc., sunt vizitate frecvent de pescarii amatori.
După 7 kilometri spre nord am intrat în comuna Măieruș, atestată documentar din 1377, cu numele Villa nucum, după numeroasele tufe de aluni din zonă.
Biserica Evanghelică Fortificată Măieruș a fost construită în secolele XIV-XV. Lângă ea s-a ridicat un Turn-Clopotniță.
A fost înconjurată cu un zid de apărare, înalt de 6-8 metri, din care până azi au rămas doar câteva fragmente, invadate de vegetație.
Un secol mai târziu biserica și clopotnița au fost distruse de un incendiu, dar în 1573 au fost refăcute în stil gotic.
În decursul timpului interiorul bisericii a fost modificat, azi combinând mai multe stiluri arhitectonice- gotic, clasic, neoclasic, baroc și neo-renascentist, altarul și orga actuale fiind datate de la începutul secolului XIX.
În 1883 din ruinele fostului zid de apărare s-a construit o școală, ulterior înlocuită cu cea actuală (1911-1912).
Comuna Prejmer este situată în partea de est a județului Brașov. De ea aparțin administrativ satele Lunca Câlnicului și Stupinii Prejmerului. În centrul comunei se află Cetatea Țărănească cu Biserica Evanghelică Fortificată, din 1999 înscrise în patrimoniul UNESCO.
Primăria Prejmer
Prima specificație a râului Tartlau (Târlung), unde s-a format ulterior așezarea, apare într-un document (1211), adresat teutonilor, prin care Regele Ungariei Andrei II le acorda dreptul de proprietate asupra zonei.
Școala Gimnazială Prejmer
Pe locul unei vechi bazilici romanice (secolul XII), teutonii au ridicat Biserica „Sf. Cruce” (1218), de rit romano-catolic, în formă de cruce greacă, cu abside încheiate poligonal.
După ce Regele Andrei II a alungat Ordinul Cavalerilor Teutoni, construirea bisericii a continuat, în stil gotic timpuriu burgund, stil arhitectural introdus în Transilvania de Ordinul Cistercian.
Păstrându-se forma inițială, lateral de cor s-au creat câte două perechi de capele rectangulare.
În biserică s-a păstrat până azi cel mai vechi triptic din Transilvania (1450-1460), trei panouri pictate cu scene religioase, care se completează reciproc, prinse între ele prin balamale, astfel încât să se poată plia peste cel din mijloc.
În secolul XVI, când comunitatea săsească a trecut la ritul evanghelic lutheran (1530), planul bisericii a fost modificat, primind forma actuală.
În 1240 Regele Ungariei și Croației Béla IV a cedat-o capitulului Mânăstirii Citeaux din Burgundia, abația-mamă a Ordinului Cistercian, care a trecut-o sub patronajul Abației Cisterciene din Cârța, an în care este atestată prima dată documentar localitatea, numită Tartilleri, locuită de țărani și meseriași sași.
Fiind situată în calea năvălitorilor turci, care treceau prin pasul Buzău, în 1387 Regele Ungariei și Croației Sigismund de Luxemburg a hotărât ca bisericile din Țara Bârsei să fie fortificate. În jurul bisericii din Prejmer s-a ridicat un zid de apărare oval, la bază cu grosimea de 3-4 metri, înalt de 10-12 metri.
La sfârșitul secolului XV- începutul secolului XVI s-au adăugat 4 turnuri, trei circulare și unul poligonal, legate de Turnul Porții printr-un zid mai scund, azi dispărut.
De la poartă spre incinta fortificației se străbătea un coridor, lung de 32 metri, deasupra căruia în 1793 s-au creat magazia fiscală, azi un mic muzeu și casa sfatului, actual folosită pentru slujbe în timpul iernii.
Tot în secolul XVI s-a construit un castel care, unit cu turnul din sud-est, delimitau „Curtea brutarilor”, unde funcționau o brutărie și o moară antrenată de cai.
Zidul de apărare a fost prevăzut cu creneluri, guri de foc și s-a creat un drum de strajă lat, în caz de atac accesat rapid din camerele superioare.
La exterior zidul a fost înconjurat de un șanț cu apă, lat de cca. 7,5 metri și adânc de cca. 5,6 metri, azi astupat, peste care se trecea pe un pod mobil.
În interiorul zidului, a castelului și „Curții brutarilor, s-au creat peste 270 de camere, situate pe mai multe niveluri, accesate prin scări și galerii de lemn, folosite pentru provizii (grâne, slănină) chiar și în prima parte a secolului XX.
În cazul în care erau atacați, locuitorii se refugiau și locuiau acolo. Existau de asemenea și două camere folosite ca școală, în carestudiile nu se întrerupeau nici în caz de război.
În perioada 1960-1970 și din 1993 ansamblul a fost reparat și restaurat. Câteva încăperi au transformate în muzeu, cu exponate istorice și etnografice.
Lateral de Cetatea Țărănească se află Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, în stil neobizantin, sfințită în anul 2017.
Explorând o parte din județul Brașov, după ce am vizitat orașul Făgăraș, am pornit spre sud, unde se află trei mânăstiri, reînființate după anii 1990, pe locul celor distruse în secolul XVIII de armata Generalului austriac Bukow, când se urmărea catolicizarea forțată a Transilvaniei. În drum m-am oprit în comuna Recea, situată la 12 kilometri sud de Făgăraș.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”
Ea s-a format după Al Doilea Război Mondial prin unirea celor două așezări, Vaida-Recea și Telechi-Recea, menționate în conscripțiunea din Ardeal (1733) ca având 3 preoți ortodocși, trecuți la greco-catolism și în recensământul din 1930 fiind locuită majoritar de români, ortodocși.
Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”
Biserica Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”
Prima spre care m-am îndreptat, Mânăstirea Dejani „Acoperământul Maicii Domnului; Schimbarea la Față”, a fost refăcută în 1990, pe locul celei vechi (1700), distrusă de austrieci în 1761. După 5 kilometri spre sud am ajuns în satul Dejani unde m-am oprit pentru a mă informa. Localnicii mi-au spus că terenul pe care se află mânăstirea a fost retrocedat și proprietarul a baricadat drumul cu barieră, permițând accesul doar la sărbătorirea hramului mânăstirii. Așa că m-am întors spre Recea, apoi am rulat spre sud-est și după 10 kilometri am ajuns la Mânăstirea Berivoi „Sf. Ap. Andrei”.
După ce austriecii au ars vechea mânăstire, moment când mulți dintre călugări au fost omorâți, ruinele au dispărut treptat și, spre aducere aminte, localnicii au numit locul „La Mânăstire”.
În 1992 la inițiativa preotului din satul Berivoi, cu ajutorul Mitropolitului Antonie Plămădeală și a localnicilor, s-a reînființat mânăstirea.
Pe locul vechii mânăstiri, azi teritoriu administrativ al satului Berivoi, comuna Recea, s-a ridicat prima dată Paraclisul „Înălțarea Domnului”, sfințit în 1995 și câteva chilii.
În timp, pentru a oferi găzduire eventualilor pelerini, s-a ridicat un corp de clădire, amenajat cu numeroase chilii.
O dată cu schimbarea conducerii mânăstirii, noul stareț, venit de la Mânăstirea Afteia din județul Alba, ajutat de locuitorii satelor învecinate, a început construirea Bisericii Ortodoxe „Sf. Ap. Andrei” (1998).
Construcția fiind terminată, interiorul bisericii a fost pictat în frescă (2005).
Pentru a vedea a treia mânăstire, m-am întors spre Recea, apoi am rulat spre sud-est, în total 17 kilometri.
Mânăstirea Bucium „Schimbarea la Față” azi este situată pe teritoriul administrativ al satului Bucium, comuna Șinca, pe locul fostei mânăstiri, arsă în 1761 de trupele austriece.
În 1928 Regina Maria, soția Regelui Ferdinand I al României, a încercat să înființeze Mănăstirea „Întregirea Neamului”, dar nu a reușit.
Postbelic s-a încercat din nou refacerea mânăstirii.
Cu aprobarea Mitropolitului Ortodox al Ardealului, a început construcția unei Biserici Ortodoxe, neterminată însă.
Abia după căderea regimului comunist s-a refăcut întreaga mânăstire, compusă din Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” (1990-1995), paraclis, clopotniță, corpuri de clădiri pentru chilii și în anul 2009 mânăstirea a fost sfințită.
Știind că în satul Ohaba, comuna Șinca, situat la doar 10 kilometri nord-est de mânăstire, se află cea mai veche moară de apă din Țara Făgărașului, încă funcțională, am rulat cca. 20 minute, pentru a o vedea. Moara cu Noroc Ohaba a fost înființată în secolul XIX pe cursul de apă, ramificație din râul Șercăița, pentru măcinarea grânelor și porumbului, în final obținându-se făina.
La exterior o roată mare e învârtită de cursul de apă, care cade de la 4-5 metri înălțime. Pentru a nu îngheța apa, iarna era acoperită cu coceni de porumb.
Ea pune în mișcare un sistem format din roți dințate și curele, ce acționează sistemul celor două pietre enorme de cremene, fiecare cântărind câte o tonă. Între piatra de jos, fixă și piatra de sus, mobilă, cad grăunțele care, prin frecare, sunt mărunțite și în final transformate în făină. Pietrele au fost aduse din Franța, de la Lyon (1873) și nu au fost înlocuite niciodată.
Moara este deținută de urmașii familiei care au înființat-o (secolul XIX). Cum agricultura s-a tehnologizat și moara nefiind prea mult solicitată, pentru a o putea păstra, proprietarii au transformat-o în obiectiv turistic. În interiorul morii se pot vedea diverse ustensile, vase de depozitare, saci de făină, în plus câteva mostre de îmbrăcăminte tradițională, etc.
De asemenea au deschis o mică pensiune, cu câteva camere, pentru cei care doresc să petreacă noaptea acolo.
Excursiile Monicăi 