Bath, Anglia

Publicat pe 1 mai 2018 de monica frimu

Bath este un oraș din Anglia, situat pe cursul râului Avon, în comitatul South West England. Din 1987 face parte din patrimoniul UNESCO.

În 43 î.Hr. s-au descoperit izvoarele termale. S-a ridicat de către celți prima construcție, pe care au dedicat-o zeiței Sulis, Minerva la romani. Aceștia au construit un Templu în anii 60-70 e.n.. În timp s-au construit băile, localitatea devenind un centru de relaxare. Sub Regina Elisabeta I a devenit localitate balneară. În perioada georgiană s-au construit multe clădiri, în care elita britanică își petrecea verile, mai ales la izvoarele termale considerate curative.

Am trecut pe lângă King Edward’s School, construită în 1552, cu fonduri de la școlile mănăstirești, desființate în 1545, sub domnia Regelui Henry VIII. Prima școală a fost situată lângă poarta de nord a orașului și în jurul anului 1750 s-a ridicat noua clădire pe care am văzut-o și noi.

Am urcat printre clădirile aliniate până la Circusul Regelui.

The Circus, o stradă istorică construită între anii 1754-1768, formează un cerc cu trei intrări, în jurul unui parc central în care azi se află copaci seculari. Fațadele caselor au coloane dorice, ionice și corintice. Frizele celor dorice sunt decorate cu embleme picturale, simboluri nautice, masonice, iar parapetul cu forme de ghindă din piatră.

În apropiere am văzut renumitul Royal Crescent. Este format dintr-un rând de 30 de case terasate așezate în formă de semilună. A fost construit între anii 1767-1774, cu fațada frontală curbată, uniformă, prevăzută cu coloane ionice și spatele cu înălțimi și dimensiuni diferite.

Era de fapt o stradă, denumită inițial „Crescentul”, la care s-a adăugat „Royal” în sec. XVIII, după ce Prințul Frederik duce de York și Albany s-a stabilit acolo. Actual este cunoscut și sub denumirea de „Semiluna Regală”. Casele au fost locuite de familii înstărite și personalități. În sec. XX au fost transformate în apartamente și birouri. Am aflat că 10 case au rămas în stadiul inițial, 18 au fost transformate în apartamente, una în Muzeul „Royal Crescent” și una în Hotelul „Royal Crescent”.

În fața lui se întindea o parte din Royal Victoria Park, deschis în 1830 pentru Prințesa Victoria. Acesta ocupă 23 de hectare în care se găsesc terenuri de golf, tenis, bowling, iaz cu bărci și alte atracții pentru distracție sau relaxare. În cadrul lui se află Grădina Botanică pe o suprafață de 9 hectare.

Ne-am îndreptat către Obeliscul dedicat Prințesei Victoria, ridicat în 1837.

Am traversat parcul, am coborât pe străduțele flancate de casele în stil georgian, îndreptându-ne spre partea veche a orașului.

Am ajuns la Băile Romane. Acestea fac parte dintr-o construcție ridicată în 1897 în care, la subsol, se află izvorul natural de apă termală descoperit î.e.n.. Este compusă din Izvorul Sacru, Templul Roman și Casa Băilor Romane.

În 1980 au fost descoperite 130 de tăblițe, de pe vremea romanilor, inscripționate cu doleanțe către zeița Sulis-Minerva vis a vis de furturile care au avut loc la băi. Tăblițele „de blesteme” invocă zeița pentru a blestema hoții și nu populația. Sunt păstrate în muzeu.

Lângă băi se află Bath Abbey, Catedrala din Bath, biserica parohială a orașului. În 675 s-a construit o casă de rugăciune care în 781 a devenit mânăstire. S-a construit o biserică care în 1090 a devenit catedrală. Dorindu-se o clădire maiestuoasă s-a început construcția unei biserici închinată Sf. Apostoli Petru și Pavel, care a fost terminată în 1156. Pe parcursul timpului, nefiind îngrijită, a început să se ruineze, menținută fiind de către localnici. Cu ajutorul lor, între anii 1574-1611, Regina Elisabeta I a început renovarea și restaurarea abației. S-a ridicat în stil gotic târziu englezesc.

Cele 52 de ferestre vitraliu acoperă 80% din suprafața zidurilor și în partea de est înfățișează scene din viața lui Isus.

Am vizitat și noi interiorul sobru, datorat specificului gotic, simplu, decorat doar cu coloane, arcuri și vitralii.

Îndreptându-se spre râul Avon am trecut pe lângă Guildhall (Casa breslelor), o clădire în care se află birourile consiliului. Clădirea a fost construită între anii 1775-1778, extinsă în 1893 și formează corp comun cu Galeria de Artă Victoria și piața acoperită, în care se intră printr-un pasaj de legătură. Fațada este prevăzută cu 4 coloane ionice. Clădirea este ocazional sediu pentru evenimente culturale ca Festivalul Internațional de Muzică Bath, de asemena se celebrează și nunți.

Clădirea în care se află Galeria de Artă Victoria s-a construit începând cu anul 1897 și a fost inaugurată în 1900, cu ocazia împlinirii a 60 de ani pe tron de către Regina Victoria. Inițial o parte a fost Bibliotecă publică ulterior muzeul s-a extins în toată clădirea. Prezintă două galerii, una superioară și una inferioară, legate printr-o scară de marmură, monumentală. Deține peste 1500 obiecte de artă.

Am făcut câteva cumpărături în piață și am ieșit pe malul râului Avon, în apropierea podului Pulteney, Pulteney Bridge. A fost construit peste râu, între anii 1770-1774, pentru a lega orașul de cel nou construit, Bathwick. Pe ambele părți prezenta magazine care în timp s-au extins. Distrus la sfârșitul secolului de inundații a fost reconstruit în aceeași manieră. În secolul XIX s-au construit canale peste râu și pavilionul de vest a fost mutat pentru a se construi Grand Parade. Ultima reamenajare a fost în 1975.

Are o lungime de 45 m și lățime de 18 m. Formează o stradă îngustă între cele două părți cu magazine. A fost inclus în Patrimoniul Mondial.

De o parte a râului se desfășura un parc în care se afla Beazer Mazer, un labirint de piatră în jurul unui centru de mozaic, loc ideal de joacă pentru copii.

Am mers pe Grand Parade și, pe stânga, am văzut un parc, Grand Parade Gardens, un spațiu verde triunghiular, cea mai populară zonă de agrement a orașului cu loc de joacă pentru copii, șezlonguri pentru relaxare, chiar și o cafenea. Am aflat că vara, ocazional, au loc concerte.

Ne-a atras privirea turla înaltă a unei biserici. Firește că ne-am îndreptat spre a o vizita. Biserica romano-catolică „Sf. Ioan Evanghelistul”, o biserică din piatră, a fost construită între anii 1861-1863, în stil gotic. În 1942 a fost bombardată, culoarul de sud distrus și reconstruit ulterior în același stil.

În interior se află un altar cu moaștele Sf. Iustina de Padova.

Ieșind am căutat cu privirea cuibul unei perechi de șoimi călători care ni s-a spus că locuiau acolo. Din păcate nu l-am depistat.

Ne-am întors pe lângă Catedrală spre zona Băilor Romane.

Cum vizita noastră în Bath se apropia de sfârșit am ieșit prin zona cu Catedrala și Băile Romane. Am parcurs o stradă plină cu magazine, îndreptându-ne spre mașină.

Citește și Cardiff, Țara Galilor

Borșa, Mânăstirea Pietroasa și Cascada Cailor, județul Maramureș

Publicat pe 26 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Borșa, situat în sudul Maramureșului, pe valea râului Vișeu, este una dintre cele mai lungi localități din țară (52 km). Se află între Munții Rodnei, cu vârfurile Pietrosul Rodnei (2303 m) și Vârful Toroiaga (1929 m) și Munții Țibău la est. E atestat documentar din 1365 când făcea parte din domeniul Cuhea, deținut de Bogdănești, apoi de Bogdan. În localitate se aflau două biserici de lemn. Una a fost distrusă de invazia tătarilor în 1717, cealaltă refăcută a supraviețuit până azi.

Aproape de centru am vizitat-o pe cea care a supraviețuit, Biserica de lemn ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” (construită în 1700). Am intrat printr-o poartă de lemn sculptată în stil maramureșean. Am trecut pe lângă o biserică nouă și ni s-a arătat biserica din lemn, înconjurată de un mic cimitir. În sec. XVIII, a existat și o școală, care ținea de biserică, în locul numit Valea Caselor.

Interiorul a fost pictat de un anonim în 1775. Am aflat că este singura biserică de lemn din România cu picturile efectuate direct pe lemn, astfel face parte din Patrimonial Național.

tavanul

Am străbătut orașul și la ieșirea spre Iacobeni, pe dreapta am văzut un indicator ce preciza casa și atelierul unui sculptor în lemn. Am intrat să vedem operele de artă ale acestui localnic. Am ajuns într-un spațiu de basm. Un mic lac, traversat de un pod de lemn, se afla în centrul unui spațiu înconjurat de diferite clădiri.

Casa sculptorului era din lemn. Pe pridvor, între multe ghivece cu flori, am văzut primele sculpturi. În interior era un amalgam de obiecte plasate pe și în jurul unor coloane din piatră și lemn.

Am ajuns într-un loc amenajat pe post de muzeu. Lateral se afla, după mine, opera de vârf a autorului, o sculptură mare în lemn ce lăsa loc imaginației.

Ne-am îndreptat spre Schitul Pietroasa Gârle- Mânăstirea Pietroasa. După indicatoare erau 3 km de parcurs. Am oprit mașina în ultimul loc ușor accesibil și am parcurs restul distanței pe jos, aproximativ 30 min., pe un drum mai mult pentru căruțe. În zare se vedeau Munții Rodnei.

145 coborâm Manastirea Pietroasa Borsa fbmw a

Am urcat până la 1000 m altitudine unde, pe un platou, la poalele Pietrosului Rodnei, se afla mânăstirea. Schitul a fost ridicat în 2007 pe terenul donat de o familie foarte credincioasă. Dintre cei 9 copii ai familiei, cele 5 fete s-au călugărit, două dintre ele au rămas la Pietroasa, unde slujesc 13 măicuțe și trei sunt maici în alte mânăstiri din țară. Schitul cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” trona în acel platou imens. În apropiere se afla o păstrăvărie.

Vis a vis se situa clădirea cu chiliile în care am aflat că se aflau un atelier de pictură și unul de croitorie.

Ne-am întors la mașină foarte entuziasmate și pline de energia pe care ți-o dă de fiecare dată un lăcaș de cult dar, mai ales, muntele.

Ne-am îndreptat spre Complexul Borșa situat la 5 km de centru. A fost construit în anii ’40, în scopul organizării Olimpiadei de iarnă din 1948. Astfel a fost dotat cu pârtia de schi Olimpia, trambulina pentru sărituri Tighina, cabane, un hotel și centrală electrică. În Al Doilea Război Mondial, pentru că frontul s-a apropiat de această zonă, amenajările au fost întrerupte și reluate abia în 1945. Olimpiada nu s-a mai ținut, dar au avut loc diferite concursuri naționale și internaționale. În 1986 s-a pus în funcție telescaunul, care face legătura între Complex și Runcul Știol.

Înaintea cabanelor și hotelurilor existente acolo am văzut o biserică ortodoxă nouă, din lemn, construită în 1992, Biserica „Înălțarea Domnului”. Turla bisericii are o înălțime de 40 m.

Doream să vedem Cascada Cailor. Aveam două opțiuni: să urcăm prin pădure, pe un traseu montan, aproximativ 1 ½ ore, sau să urcăm cu telescaunul. Am ales a doua variantă și am urcat peste pârtia de schi, aproximativ 40 min., până în punctul ei terminus, în Runcul Știol (1364 m), unde era și un punct Salvamont.

De acolo am intrat în Parcul Național Munții Rodnei și am coborât pe un drum destul de abrupt ce străbătea pădurea.

Cascada Cailor este cea mai mare cădere de apă din România, situată în Munții Rodnei. Are o înălțime de 90-97 m și o pantă între 45 și 100 de grade. Pădurea rărindu-se, am văzut-o în depărtare.

În apropierea ei erau amenajate scări din lemn pentru turiștii care doreau să se apropie cât mai mult.

Apa curgea învolburată peste un perete calcaros numit „Podul Cailor”, inițial vertical, parcă spălând muntele, apoi în trepte, bolborosind furioasă și formând în unele locuri mici ochiuri de apă ce stagnau între rocile golașe.

Apa rezultată din topirea zăpezilor și în urma ploilor abundente se adună într-un circ glaciar. De acolo alunecă pe versantul abrupt al muntelui, „Piatra Rea”, pe care în timp l-a dezgolit de vegetație și după mai multe coturi, în trepte, se adună într-un pârâu.

Despre cascadă circulă mai multe legende. Se spune că un grup de cai sălbatici, fiind urmăriți de un grup de urși flămânzi, au căzut în acest loc. Sau că o herghelie de cai a ajuns aici de pe celălalt tărâm. Cea mai simpatică mi s-a părut aceea în care se spune că o herghelie de cai s-a aruncat în acest hău pentru a scăpa de năvălirea tătarilor din 1700, iar stăpânii lor, care-i iubeau enorm, au vărsat atât de multe lacrimi încât s-a format cascada.

La întoarcere, din telescaun, am privit panorama munților și, jos, Complexul Borșa.

Citește și Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Salisbury și Stonehenge Anglia

Publicat pe 22 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Salisbury este un oraș din Anglia situat în comitatul Wiltshire. Datele istorice îl atestă în jurul anului 900, numele provenind de la cuvântul fortăreață (daar Searobyrig). Orașul a fost fortificat sub dominația romanilor. Sub normanzi (1075-1078) s-a început construcția unei catedrale, pe dealul Old Sarum. În 1215 Regele Ioan Fără de Țară a fost obligat de către baroni să semneze Magna Carta, act care îi limita puterea. Au fost trimise copii în toată țara. O copie, cea mai bine conservată din cele 4 care s-au păstrat, se găsește în catedrala Salisbury. În 1220 au fost abandonate catedrala veche și fortificațiile de pe Old Sarum. Episcopul Richard Poore a început construcția unei noi catedrale pe malul râului Avon, într-un loc mlăștinos. Aceasta a fost terminată într-un ritm foarte rapid pentru acele timpuri, în mai puțin de 40 ani.

Am intrat în Salisbury și imediat am oprit pentru a vizita Biserica St. Marck. În sec. XIX orașul mărindu-se în această direcție a fost necesară construirea unei noi biserici. (1894-1899) După Primul Război Mondial s-a construit în partea de nord a bisericii o capelă ca memorial al eroilor de război.

Ne-am îndreptat spre punctul forte al orașului, Catedrala Salisbury „Sfânta Fecioară Maria”. Am găsit un loc de parcare apoi am străbătut o străduță îngustă flancată de case vechi și am trecut pe sub poarta veche, pe lângă Colegiul Matroanelor.

A fost construit între anii 1667-1685 de Episcopul Seth Ward, ca azil de binefacere pentru 10 văduve de preoți din Dioceza Salisbury. Ulterior pentru a putea locui în azil acestea trebuiau să fie sărace și cu vârsta peste 50 ani.

După câteva case ni s-a înfățișat catedrala, în toată splendoarea sa. Era plasată într-un enorm spațiu cu gazon verde crud. Turnul său cu spiră, înalt de 123 m, se înălța parcă până în cerul senin. A fost construit în 1320, an când s-au construit curtea interioară și casa parohială.

Inițial romano-catolică, cuprindea cea mai mare mânăstire din Anglia Evului Mediu. În sec. XVI, după Reforma Protestantă, mânăstirea a fost desființată și catedrala a devenit anglicană.

Catedrala Salisbury alături de Catedrala din Ely și catedrala din Norwich nu are clopote. Am ocolit până la fațada a cărei zid era ornat cu o multitudine de statui sculptate în piatră.

Cum biletele de intrare aveau oră fixă am mers să vedem copia originală a Magnei Carta, păstrată în Casa Parohială. Aceasta are formă octogonală, central pilaștrii, de jur împrejur coloane și frize medievale.

Aproape de centru era plasată o „încăpere”, ca un cort, păzită de ghizi ai catedralei, în care am văzut copia. Fotografiatul era interzis.

Am ieșit pe coridoarele ce înconjurau curtea catedralei.

La ora programată am intrat în catedrală. În centrul ei se afla bazinul cu apă. Mare mi-a fost mirarea când, lateral de el, am văzut un patruped alături de stăpâna sa. Singura concluzie la care am ajuns era că această incintă era destinată, probabil, tuturor viețuitoarelor ?

Este construită în stilul gotic englez timpuriu.

Este neobișnuită pentru naosul înalt și îngust.

Pe intervalul dinspre nord am văzut ceasul mecanic, considerat a fi construit în 1386, astfel e cel mai vechi din lume care încă funcționează. Inițial acesta a fost plasat în clopotnița catedralei și suna din oră în oră. Aceasta a fost demolată în 1792 și ceasul a fost păstrat. A fost reparat și recondiționat în 1956.

transeful de nord

Vizitarea fiind încheiată am plecat să vedem orașul. Am străbătut străduțele flancate de clădiri prevăzute cu uși colorate, construite din cărămidă roșie, cu plante agățătoare sau vopsite în alb-negru, specific perioadei Tudorilor. Unele erau locuite, altele transformate în cafenele, magazine, pensiuni.

Am trecut pe lângă Chapter House și Old George Mall, în care am intrat pentru câteva cumpărături.

Înaintând pe High Street am ajuns la Biserica ”Sf. Thomas Becket”. A fost construită în sec. XIII ca loc de cult pentru masonii care lucrau la construcția catedralei. Reconstruită în 1450 s-a păstrat până azi.

Interiorul era simplu. Deasupra arcadei ce separa altarul de restul bisericii am văzut Murala „Doom” sau Ziua Judecății de Apoi, datând din 1475. Prezenta pe Isus împreună cu apostolii, scene din rai și iad.

Trei biserici, dintre care imensa catedrală, vizitate în aceeași zi, ne-au mânat pe malul canalului ce străbate la mijloc orașul. Am ajuns până într-o zonă plină de magazine.

Nu asta ne doream. Ne-am întors pe malul apei unde, la o terasă, am savurat un ceai bun, urmărind cum rațele, lebedele, gâștele își vedeau de treabă liniștite.

Îndreptându-ne spre parcare am trecut pe lângă un monument, Crucea de Păsări (Poultry Cross). Am aflat că a fost construit în sec. XIV și reprezenta locul de intersecție a două piețe ce existau aici, piața de legume și piața de ovăz. În 1853 partea de sus a fost restaurată în stil medieval.

La nici 20 km, situat în câmpia Salisbury, se află mult controversatul monument neolitic, Stonehenge. Lângă o clădire construită în scop comercial și turistic de abia am găsit un loc de parcare. După coada la biletele de intrare, am pierdut timpul în jurul clădirii așteptând microbuzul cu care urma să ne deplasăm până la intrarea în teritoriul ansamblului. Am văzut primul bloc de piatră din structura ansamblului așezat acolo probabil pentru cei care nu doreau sau nu aveau timp să viziteze întregul ansamblu. În apropiere era un loc amenajat în scopul evocării vieții omului în secolele îndepărtate.

Primul care a scris despre Stonehenge a fost Henry de Huntingdon în jurul anului 1130. Ulterior Geoffrey de Monmouth a asociat ansamblul de roci cu Merlin care, printr-o magie l-ar fi adus din Irlanda, la porunca lui Aurelius Ambrosius, pentru a deveni loc de înmormântare a prinților Marii Britanii. În 1655 John Webb susținea că a fost un templu roman dedicat zeului Caelus (Uranus la greci). În sec. XVII monumentul a fost considerat loc de muncă al druizilor, ulterior a fost atribuit saxonilor. Cercetătorii au stabilit în 2008 că a fost construit între 2400-2200 î.e.n. și că cei care l-au construit aveau cunoștințe astronomice.

Am intrat în perimetru și, cu căștile audio pe urechi, ne-am deplasat în jurul rocilor, ascultând multiplele relatări, mai mult sau mai puțin credibile, despre istoria lor.

Este format din 4 cercuri concentrice de pietre lungi așezate vertical peste care altele, curbate, sunt așezate orizontal.

În interior se află alt cerc de blocuri mai mic.

La mijloc, o placă de gresie a fost numită „Piatra de Altar”.

În secolul XX a fost utilizat ca loc religios de către cultele neopăgâne, New Age.

Dacă era să ne luăm după versiunea care atribuie monumentului semnificație religioasă, în această zi am văzut două lucrări mari: Catedrala Salisbury și Stonehenge.

Citește și Bath, Anglia

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Publicat pe 11 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

De la Arad la Șiria am parcurs 38 km în aproape 1 oră datorită drumului plin de gropi. Am parcat în centrul localității unde am văzut Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”. În fața clădirii, pe un platou cu scări, erau plasate bustul lui Ioan Slavici și bustul lui Mihai Eminescu, sculptate de Ioan Tolan.

Am urcat pe una din laturile platoului și am văzut al treilea bust, al lui Ion Russu-Șirianu, sculptat de C. Bălăcescu, situat la începutul unei alei ce înconjura conacul. În depărtare, pe munții Zărandului, se profila Cetatea Șiria.

Muzeul se află în fostul Castel Bohus, o clădire cu 30 de camere, construită în 1838, în stil baroc cu elemente neoclasice. A aparținut familiei baronului Bohus, înalt funcționar public la acea vreme. Soția sa Antonia Szogeny Bohus era o mare feministă și a sprijinit sistemul educativ maghiar, literatura și artele plastice. În 1849 aici s-a semnat actul de capitulare a armatei revoluționare maghiare în fața armatelor austriece și rusești.

În 1950 o parte a conacului a fost transformată în muzeu, dedicat lui Ioan Slavici, scriitor, pedagog, jurnalist și membru al Academiei Române, născut în Șiria. (1848-1925) Colecția muzeală conține cărți ale autorului, manuscrise, ziare, reviste, scrisori, acte și diplome, majoritatea donate de fata sa Fulvia Struteanu și fiul ei Al. Struteanu. În 1970 întregul conac a devenit muzeu, o parte fiind dedicată lui Ioan Monția, compozitor, culegător de folclor și avocat. Acesta s-a născut în localitatea Șicula dar a trăit în Șiria. (1887-1965) În porțiunea dedicată lui Emil Monția se pot vedea camera de lucru cu mobilierul, instrumentele muzicale, violoncelul și pianul, culegeri de folclor și ediții ale lucrărilor sale.

Am ocolit conacul și am urcat pe o străduță până la Cramele din Șiria, situate la baza munților pe care se află cetatea. În pivnițe din piatră se păstrează vinurile de colecție. Unele sunt construite pe vremea baronului Bohuș, în 1818. Și în prezent vinurile din zonă sunt faimoase datorită climei mediteraneene și îngrijirii atente ale culturilor de viță-de-vie, cu soiuri alese.

Nu departe, pe deal, am văzut o clădire ciudată, lăsată în paragină, pe care neapărat am imortalizat-o, pentru a afla ulterior istoria ei. De pe deal se vedea panorama localității Șiria.

De mulți ani nu am mai vizitat Căsoaia. Doream să vedem ce s-a întâmplat cu Tabăra de Sculptură care exista pe vremuri acolo. Am plecat din Șiria și în satul Mâsca am cotit la stânga pe lângă Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1797 și, în timp, renovată de mai multe ori, ultima dată în 2012.

Până la Căsoaia am parcurs 21 km. Amintirile îmi jucau feste. Nu recunoșteam locurile. Unde cândva, pe malul pârâului Arăneag, era un loc de campare cu corturi, erau construite căsuțe de lemn reunite într-un complex turistic. Acesta era completat cu terenuri de sport și chiar o mică tiroliană.

Căutând Tabăra de Sculptură am găsit un semn indicator vechi care preciza direcția și 10 minute de mers pe jos până acolo. Tabăra a reunit în anii ’70 mai mulți artiști, care și-au sculptat operele în sânul naturii, adunându-se la un moment dat aproximativ 70 de lucrări. Tot în acea perioadă funcționa și o tabără școlară în care am fost și eu într-o vară. Puteam să căutăm acul în carul cu fân. Totul a dispărut. Am aflat că mai existau câteva sculpturi pe care nu era indicat să le căutăm, zona fiind invadată de natură și exista riscul întâlnirii cu șerpi veninoși.

Triste, ne-am întors la Șiria și la 5 km am dorit să vizităm Mânăstirea Feredeu, cu două biserici, Feredeul din Vale „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” și Feredeul din Deal „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” unde se spune că se află un izvor de apă tămăduitor. Se spune că denumirea ar proveni din limba maghiară, feredeu însemnând izvor. După informațiile transmise oral se pare că ar fi existat un schit în perioada stăpânirii otomane a zonei. Acolo trăia un pustnic, Filimon, care a fost ucis de turci pentru că se ruga împotriva lor. Unii istorici susțin că prima biserică ar data din 1787, distrusă din ordinul Împărătesei Maria Tereza, care a eliminat numeroase schituri și biserici din Transilvania. Totuși, izvorul din pădure era vizitat frecvent. În 1870 un cetățen neamț din Sântana a ridicat o troiță, „Crucea Oarbei”, lângă izvorul cu apa care i-a vindecat fata oarbă. La începutul secolului XX un învățător din Otlaca, localitate în vecinătatea Șiriei, împreună cu elevii săi veneau adesea la izvor unde se rugau și se spălau cu apa izvorului. În timp profesorul a devenit preot. A făcut numeroase cereri Episcopiei Aradului și, în 1920, a primit autorizația să țină slujbele lângă izvor. Adunându-se la ceste slujbe tot mai mulți enoriași între 1931-1932 s-a construit schitul și în 1934, o clădire mică de locuit. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ducându-se lupte grele în perimetrul schitului, acesta și-a întrerupt activitatea până în 1985. Din 1986 s-au refăcut schitul, izvorul a fost amenajat și s-a construit o biserică pe locul celei vechi, deteriorată În 1992 s-a construit mai jos de schit o gospodărie și o biserică care, în 2000, a fost făcută mânăstire, primind denumirea de Feredeul din Vale și schitul Feredeul din Deal. În mânăstire trăiesc 8 călugări, 7 în feredeul de Jos și 1 la schit.

La Feredeul din Vale am găsit parcarea goală. Clădirea de lângă biserică parcă era nelocuită. Nu am întâlnit pe nimeni, doar un iepuraș care se odihnea la umbră. De fapt era o liniște totală care ne-a alungat tristețea acumulată la Căsoaia.

Pe un drum bunicel am rulat 4 km până la Schitul Feredeu, Feredeul din Deal.

Fapt ce ne-a mirat a fost că biserica era deschisă fără a fi cineva acolo. În general, în orașe, bisericile ortodoxe sunt deschise doar în cadrul slujbelor.

Lângă biserică se afla izvorul cu troița alăturată și în fața lui, bănci de lemn pentru enoriașii ce veneau aici la slujbe. Un cățel prietenos ne urmărea discret.

Se spune că apa izvorului nu se alterează în timp. Prietenele mele și-au umplut câteva sticle pentru acasă. Noroc că nu au remarcat locuitorul de lângă izvor pentru că ar fi tras o sperietură strașnică. Un șarpe încolăcit parcă păzea apa „sfântâ”.

Cam asta a fost duminica de august.

Citește și Cetatea Șiria, județul Arad

Ljublijana, Slovenia

Publicat pe 5 aprilie 2018 de monica frimu

Aveam în plan să vedem cele două capitale, Ljublijana a Sloveniei și Zagreb a Croației. Fiind ultima zi din concediu, am plecat din Istarske Toplice, dimineața devreme, pentru a ajunge acasă, la Arad. Am trecut din Croația în Slovenia și, după 170 km, am oprit pentru un scurt timp în capitala țării, Ljubljana.

Orașul este situat între munți și este străbătut în partea centrală de râul Ljubljanica. Este capitala Sloveniei din 1991, după cucerirea independenței. Este supranumit și „Orașul Dragonilor”, dragonul fiind simbolul orașului. În 2016 a fost desemnat „Capitala verde a Europei” datorită curățeniei și reciclării deșeurilor în procent de 95%.

Prima pe care am văzut-o a fost Biserica Ursulină a Sfintei Treimi, construită între 1718-1726, când Ljubljana era capitala Ducatului de Carniola, aflat sub dominație habsburgică. Fațada este decorată cu 6 coloane și în fața bisericii se află Coloana Sfintei Treimi. Importanța acestei biserici o denotă și faptul că în 1991, când Slovenia a devenit independentă, imaginea bisericii a fost tipărită pe o bancnotă slovenă.

Ne-am îndreptat spre Piața Congresului (Kongresni) construită în sec. XIX. În fundal am văzut pe un deal Castelul Ljubljana. A fost construit în sec. XV și refăcut în timp de mai multe ori, destinat ca fortăreață, cazemată, reședința guvernatorului, închisoare pentru nobili și reședință regală. Am aflat că se poate urca cu funicularul. Din păcate noi nu aveam timpul necesar la dispoziție.

Pe o latură a pieței am văzut Universitatea Ljubljana care se află într-un palat mare. Cuprinde 22 de facultăți, 3 academii și un colegiu. Este cea mai mare universitate din Slovenia.

Am traversat în lung piața unde am văzut Filarmonica Slovenă, situată într-o clădire construită în 1701, pe locul fostului Teatru Național care a fost distrus într-un incendiu . Vis a vis, într-un chioșc de vară, o formație de jazz ne încânta auzul.

Am ajuns pe malul râului, care desparte centrul medieval de orașul modern. Peste el sunt construite 12 poduri.

Am văzut „Podul triplu” (Tromostovje), construit în 1657, în locul unui pod mai vechi din sec. XII care a ars într-un incendiu. Denumirea provine de la 3 poduri alăturate, proiectate de arhitecți diferiți, pe o parte cu un capăt și pe cealaltă cu trei, în ansamblu fiind format dintr-o zonă pietonală și o pistă pentru bicicliști. De-a lungul râului se continuă cu porțiune formată din coloane mari din piatră.

Am înaintat pe o stradă scurtă până în Piața Preseren, denumită după poetul național France Preseren, a cărui statuie se afla aici în fața unei clădiri impunătoare, în stil neo-renascentist, fost Palatul Mayer, azi Farmacia Centrală, cea mai mare din țară.

Într-o parte a pieței se afla o clădire construită în 1903 care găzduia Galeria Emporium.

Tot acolo am văzut Biserica franciscană „Buna Vestire”, construită în sec. XVII, inițial închinată Sfintei Maria, ulterior luând denumirea de Preseren. Devastată după un cutremur, a fost restaurată total în 1895, de când și-a păstrat până azi stilul baroc.

Într-o parte a pieței, în fața clădirii Primăriei, se afla Fântâna Robba, care a fost sculptată în 1751, în marmură albă de Carrara, de sculptorul italian Francesco Robba. Reprezintă 3 persoane cu ulcioare, presupuși a fi zeii celor 3 râuri Carniola și anume Ljublanica, Sava și Krka. Sunt așezați în jurul unui obelisc central din marmură roșie, înalt de 10 m. Dedesubt bazinul fântânii are formă de cochilie.

În apropiere de piață am văzut Catedrala „Sf. Nicolae”. Începutul construcției, în stil gotic, a fost în 1262, pe locul unei biserici vechi. A fost incendiată în timp de otomani, fasciști, naziști, a suferit numeroase restaurări, din sec. XVIII ajungând în stil baroc. Clădirea prezintă pe laterale 2 turnuri gemene și, între ele, în partea posterioară, o cupolă verde.

În 1996, cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, au fost adăugate 2 porți mari din bronz cu bazoreliefuri.

Ca în multe locuri din lume pe unde am umblat și în Ljubljana, în zona istorică, am întâlnit artiști stradali.

Am trecut pe străzile drepte, cu case vechi și am ajuns într-o piață de alimente, Piața Centrală din Ljubljana. Ne-am făcut aprovizionarea cu legume și fructe pentru acasă.

Am ieșit pe malul râului la Podul cu Dragoni (Zmajski Most), construit în 1901, pe locul unui pod mai vechi distrus în 1895 de un cutremur mare care a zguduit puternic orașul. A fost ridicat ca un omagiu adus Împăratului Franz Josef I, orașul fiind sub dominația autro-ungară. În ziua de azi poartă denumirea de la cei 4 dragoni sculptați din cupru, simbol al orașului, situați la capetele celor două balustrade de pe lateralele podului. Este un pod rutier cu o bandă pentru bicicliști și una pietonală.

Despre acest pod circulă 2 legende. Una povestește despre Iason și argonauții săi care au plecat din Grecia în căutarea lânii de aur. După ce au găsit-o, pe drumul de întoarcere au poposit în acest loc, pe atunci mlăștinos, în care trăia un dragon. Acesta i-a atacat dar a fost învins. Astfel dragonul a rămas simbol al orașului.

A doua legendă, mai puțin apreciată, spune că Sf. Gheorghe a ucis balaurul în acest loc.

După nici 100 de metri am ajuns la Podul Măcelarilor, un pod pietonal modern cu podeaua din sticlă și marginile laterale din lanțuri. Pe lanțuri erau prinse sute de lacăte de forme și dimensiuni diferite, de către îndrăgostiții care își urau în acel moment o dragoste veșnică.

Am ieșit de pe pod și am trecut pe malul apei pe lângă numeroase terase, baruri, cofetării în care oamenii se relaxau. Se părea că acea zonă era locul preferențial pentru arta urbană.

O ultimă privire și ne-am grăbit spre parcare. Ne aștepta un drum lung până acasă și în Ljublijana ne-am cam lungit.

Urmând itinerarul am părăsit Slovenia și am trecut iar în Croația unde, după 140 km, am ajuns în capitala ei, Zagreb. Orașul este situat la poalele muntelui Medvednica, pe două dealuri, Gradec și Kaptol și este traversat de râul Sava. Am intrat printr-o zonă cu construcții noi.

Am parcat în zona centrală și am trecut prin Piața Jan Josip Jelacic, în care se afla statuia lui Ban Jelacic.

De aici ne-am îndreptat spre Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” Zagreb. Construcția ei, în stil romanic, a început în 1093, în timpul domniei Regelui Ladislau I și s-a terminat în 1217. A fost distrusă de invazia tătarilor în 1242, apoi pe ruinele rămase s-a ridicat o altă catedrală dedicată Sfântului Ștefan. În sec. XV s-au ridicat împrejur ziduri de apărare împotriva otomanilor care invadau țara. În sec. XVII a fost ridicat un turn de pază care, împreună cu catedrala, au fost puternic avariate de o serie de incedii și dărâmate de cutremurul din 1880. Catedrala a fost reconstruită în stil neo gotic dar lucrările la turla de sud au fost oprite o dată cu venirea comuniștilor la putere. Lucrările au fost reluate în 1968 și continuă și azi. Este dedicată Maicii Domnului și regilor Ungariei, Ladislau I și Ștefan I.

Nu ne-a fost greu să ajungem la catedrală deoarece turlele sale foarte înalte erau vizibile din orice loc. Am avut noroc că era deschisă și am putut vizita interiorul.

Se însera, astfel nu mai aveam timp să vizităm orașul. Ne-am propus să revenim. Urma să parcurgem 510 km, trecând o porțiune din Ungaria până la Szeged, de unde, pe autostradă, rapid la Arad.

Pula sau Pola, Croația

Publicat pe 2 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Pula sau Pola este cel mai mare oraș din Istria și al optulea din Croația, cu o populație de aproximativ 58.000. Existența unei așezări în perioada neolitică (6000-2000 î. Hr.) este atestată de ceramica găsită prin săpături arheologice. Se pare că prima denumire de Polai (orașul de refugiu) a fost dată de colchienii care s-au stabilit în acest loc. Din acea perioadă s-au găsit ceramică greacă și o parte din statuia lui Apollo. În 177 î. Hr. Peninsula Istria a fost cucerită de romani. Orașul a fost construit de Cassius și ridicat la rang colonial. Dărâmat, apoi reconstruit, a făcut parte dintr-o regiune a Italiei Romane, Venetia et Histria.

În acea perioadă a fost fortificat. S-a ridicat un zid de apărare cu 10 porți, un amfiteatru mare, Arena Pula (27- 68 î.Hr.), sistem de canalizare și alimentare cu apă.

Am parcat în apropiere și am vizitat Amfiteatrul roman, construit în sec. I. Este unul dintre cele 6 arene din lume care au supraviețuit. Actual este folosit vara în timpul festivalurilor de film.

După căderea Imperiului Roman de Vest orașul a trecut prin mai multe dominații astfel între 493-538 a fost condus de Ostrogoți, a devenit parte din Imperiul Bizantin (540-751) când a devenit portul principal al flotei.

A trecut apoi sub dominația francă, făcând parte din Regatul Italiei. În 1148 a fost cucerit de venețieni, sub care a prosperat. În luptele dintre venețieni și genovezi a suferit grave pierderi. Trecâd dintr-o cucerire în alta, a rămas sub venețieni până în 1797, apoi a devenit parte din Monarhia Habsburgică. O perioadă scurtă a fost inclusă în Imperiul Francez al lui Napoleon și a revenit sub Imperiul Austriac (1813), sub denumirea sa italiană, Pola, perioadă în care a prosperat, portul său a devenit baza navală principală a Austriei și centru de construcții navale. În timp s-a transformat în oraș industrial.

După prăbușirea Austro-Ungariei (1918) Pola a devenit capitala provinciei italiene Pola. A decăzut în mod principal datorită închiderii șantierului naval.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a făcut parte din Italia fascistă iar după căderea acesteia a fost ocupat de germani, care l-au folosit ca bază pentru ambarcațiuni. Între 1942-1944 a fost bombardat repetat. Între 1945-1947 a fost administrat de AMG (guvern militar aliat pentru teritoriile ocupate), apoi s-a unit cu Republica Federativă Jugoslavia și numele oficial a devenit cel croat, Pula. Din 1991 face parte din Croația, independentă.

Depășind Arena am trecut pe lângă Porta Gemini (Porțile Gemene). A fost construită în sec. II pe locul unei porți mai vechi.

În apropiere am văzut Poarta lui Hercule (sec. I), în vârful căreia se afla sculptat capul acestuia.

Am continuat drumul pe o stradă plină de tarabe cu suveniruri, vânzători ambulanți și artiști stradali.

Am ajuns la Porta Aurea sau Arcul lui Sergi (sec. I) de unde începea zona pietonală centrală a orașului. În 1829 anticul arc a fost demolat și reconstruit la începutul sec. XX.

Am străbătut strada plină de magazine, expoziții de pictură, suveniruri, până în piața centrală.

Forumul a fost construit în sec. I sub domnia lui Augustus. Era înconjurat de templele lui Jupiter, Juno, Minerva, Diana, Augustus. Am văzut Templul Augustus, păstrat integral (în foto la stânga). Lângă el Primăria orașului Pula. Clădirea a fost construită în sec. XIII pe locul Templului Dianei, din care păstrează și azi o porțiune de zid. Adăpostește biroul primarului încă din timpul dominației venețiene. În decursul secolelor a fost reconstruită de numeroase ori, în stiluri arhitectonice diferite, clădirea actuală datând din 1988.

Am părăsit Forumul și ne-am îndreptat spre Basilica „Sf. Maria Formosa”, o capelă bizantină construită în sec. VI. Împreună cu o altă capelă a făcut parte dintr-o mânăstire benedictină, demolată în sec. XVI. În 1605 Pula a fost atacată de venețieni care au devastat comorile aflate în capelă. Un exemplu sunt cele 4 coloane de alabastru oriental care se află în spatele altarului Bazilicii „Sf. Marcu” din Veneția.

În apropiere am văzut, între clădiri mai noi, o porțiune virană unde au fost scoase la iveală ziduri vechi și în 1940, un mozaic roman,vechi de 2000 de ani, care etalează o legendă grecească, „Pedeapsa lui Dirce”.

Am trecut de-a lungul Portului Pula în cares e lucra de zor. Am văzut amarate vase enorme sau mai mici care erau pregătite de drum. Portul se întinde pe malul Mării Adriatice. Mai există un port cu ieșire la Fazena. De aici pleacă și feriboturile care fac legătura cu insulele din apropiere cum ar fi Trieste și Veneția din Italia.

Am ajuns în dreptul Catedralei „Adormirea Maicii Domnului”, construită în sec. VI. Aici, în vremurile romane, se adunau credincioșii pentru rugăciune. A fost extinsă în sec. X, distrusă în atacurile venețiene și genoveze, reconstruită în sec. XV-XVI. Clopotnița din fața bisericii a fost ridicată între anii 1671-1707, cu pietre din amfiteatru. În interior era decorată pentru a se celebra o căsătorie.

În puținul timp pe care îl mai aveam am urcat pe străduțele vechi, înguste, pavate cu pietre de pe timpul romanilor, pe care se găseau, unul lângă celălalt, magazine cu diferite sortimente de marfă, aranjate astfel încât să te îmbie să le treci pragul. Dulciurilor nu le-am putut rezista.

Timpul presându-ne, am coborât spre malul mării, unde era parcată mașina, pentru a ne întoarce la Istarske Toplice. Am plecat cu părere de rău că nu am reușit să vedem tot ce ne-am planificat.

Citește și Ljubljana, Slovenia

Krk, Croația

Publicat pe 31 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Spre insula Krk am trecut podul de beton de la Kraljevica, lung de 1,8 km, construit în 1980, pentru a lega insula de continent.

Denumită și Insula de Aur sau, în perioada romană,Veglia, a fost locuită din perioada neolitică. A fost cucerită de romani, orașul Krk, situat într-un golf important strategic, a devenit municipiu. Când imperiul s-a împărțit, a aparținut de Imperiul Roman de Răsărit. În acea perioadă, în timpul războiului civil de la Roma (50 î. Hr.), s-au ridicat ziduri de apărare. Au fost consolidate în sec. II d. Hr. pentru a rezista atacurilor quadiilor și marcamanniilor.

Orașul Krk este situat într-un golf larg al versantului sud-vestic, la Marea Adriatică, unde s-a dezvoltat un port pentru ambarcațiuni.

Deși este cel mai mare oraș al insulei Krk are doar aproximativ 6.000 de locuitori, fiind actual destinat activităților comerciale, în zona nouă și turismului, în zona veche.

Am pornit să explorăm orașul vechi. Am străbătut faleza până într-o zonă plină cu tonete, vânzători ambulanți și artiști stradali.

Am intrat pe străduțele înguste ale vechii cetăți pentru a vedea Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” Krk, construită în sec. V sau sec. VI, prima mențiune documentară datând din 1186. În timp a fost refăcută de mai multe ori. Este legată printr-un portic de Biserica „Sf. Chirilius” (Sv. Kvirin) construită în sec. X-XII, în interiorul căreia se găsește Muzeul Eparhial cu o colecție impresionantă, dintre care un Crucifix din sec. XIV și o icoană lucrată în argint din sec. XV. Este singura biserică creștină creată în Croația. În cadrul acestui complex există, de asemenea, Biserica „Sf. Margareta” și un turn de clopot.

Am pornit pe străduțele din spatele catedralei unde se afla al doilea obiectiv important, Castelul Frankopan, construit între secolele XII-XV, tot din calcar. Și-a luat numele de la familia Frankopan. Contele a condus insula între 1118-1480 până a intrat sub controlul Republicii Veneția. O atestă leul de San Marco încastrat pe turnul rotund al castelului. Cel mai vechi este un turn pătrat, construit în sec. XII, în care se găsește sala de judecată. Castelul a fost completat treptat și restaurat în 1480 și 1600.

Am trecut printr-o portiță și am ajuns la malul mării lângă un turnul cilindric, construit în epoca venețiană, păstrat intact. Zidurile se prelungeau pe marginea mării.

Am revenit și am urcat pe străduțele pietruite și înguste. Pe unele erau inscripții cu referiri istorice. O stradă spre poarta de nord era denumită „Sf. Iosif” după capela cu același nume ce se afla aici.

Am ajuns în zona unde în trecut se afla Poarta de sus, apoi în Piața Călugărilor Glagolitici, denumită și „Micul Vatican”, deoarece această zonă a fost continuu loc sfânt. Aici era Mânăstirea Franciscană menționată ca datând din 1277. Făcea parte din zidul de nord.

Am văzut Biserica „Sf. Francisc”, veche din sec. XIII, la care s-a adăugat Clopotnița în sec. XVIII. În 1910 s-a construit aripa de est a mânăstirii ca Seminar. În Evul Mediu patricienii din localitate au construit capele dintre care 2 sunt păstrate, una fiind Capela „Sf. Anna”.

Lângă mânăstire au fost găsite Băile Termale de pe vremea romanilor.

Am trecut pe o altă stradă marcată, Londrona, cu numele de origine grecească (Androna).

Am coborât în micul port de unde, contra cost, ne-am înscris într-o croazieră, pentru a vedea insulele din împrejurimi.

Îndepărtându-ne de țărm, pe partea dreaptă am văzut un loc amenajat pentru campare. Erau numeroase rulote creând impresia existenței unui oraș pe roți. Am trecut pe lângă un far vechi îndreptându-ne spre Insula Cres. Speram să avem noroc și să putem vedea măcar un vultur griffon, pasăre pe cale de dispariție, ce trăiește acolo.

Dacă aveam un aparat fotografic performant puteam imortaliza mai mulți vulturi.

Am navigat spre Insula Plavnik, o insulă de aproximativ 8-9 km pătrați, nepopulată de oameni, dar casă pentru diferite specii de păsări ca vulturul cu cap alb, pescăruși, fazani și pentru rozătoare. Din 2010 insula este în curs de a fi declarată rezervație zoologică și botanică. Am aflat că în vechime aici se pescuia coralul roșu.

A început să plouă. Nici o problemă pentru noi, speram ca până la ultima destinație, localitatea Punat, să se oprească. La îndrumarea conducătorului vasului am aruncat în mare bucățele de pâine. S-a ivit de îndată un stol mare de pescăruși care s-au aruncat pe pradă.

Ne-am îndreptat spre localitatea Punat, o comună mică cu aproximativ 2000 de locuitori. Ploaia s-a oprit și în ora pe care am petrecut-o acolo am văzut condițiile de trai ale unei comunități mici.

Ne-am întors în Krk pe o rută mai scurtă. Păcat cu ploaia care ne-a sechestrat o perioadă de timp în spațiul închis al vaporașului.

Citește și Pula sau Pola, Croația

Buzet, Croația

Publicat pe 23 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Buzet este un orășel din Croația situat pe valea Mirnei, în peninsula Istria. Inițial ocupată de iliri așezarea a fost condusă în timp de romani, bizantini, francezi. Sub Republica Veneția, în 1554 a devenit sediul guvernării militare din Istria, astfel, au fost construite ziduri de apărare, un rezervor, clădiri din piatră și orașul a fost renovat. În sec. XVI s-au construit cele două porți importante-Poarta Mare și poarta Mică, mai multe case și conace. A trecut sub Imperiul Austro-Ungar și azi face parte din Croația. Orașul vechi este situat pe un deal și este păstrat ca obiectiv turistic, populația retrăgându-se la poalele dealului în orașul nou. Este numit și orașul trufelor, alimente de lux ce se găsesc în pădurile înconjurătoare.

Fiind o zi frumoasă, m-am hotărât să vizitez micuțul oraș Buzet deoarece în Istarske Toplice văzusem tot ce era la îndemână. Mi-am adus aminte de acasă, așteptând în stație un autobuz care nu mai apărea. Am făcut autostopul și, cu o franțuzoaică amabilă, am ajuns la poalele dealului unde se vedea Orașul Vechi.

Am urcat pe o mulțime de trepte până la Poarta Mare (Vela Vrata) construită în 1547. Pe ea se află un relief al Sf. George. În partea dreaptă, înainte de a intra în cetate, am văzut un cimitir vechi în care se afla Capela Vid.

Orașul vechi prezintă 4 piețe legate prin 3 drumuri principale de piața centrală unde a fost construită pe stâncă o biserică și 2 porți- Poarta Mare și Poarta Mică.

Am pornit pe străduțele pietruite, înguste, printre casele vechi, unele locuite, până în centrul orașului.

Aici am văzut Biserica Parohială ”Fecioara Maria Binecuvântată” (1784), cu clopotnița construită în secolele XV și XVI, reconstruită în 1897. Am aflat că pe unul dintre clopote era o inscripție în alfabetul glagolitic în care era menționat anul 1541. Nu am putut intra fiind închisă. Aș fi dorit mai ales să văd orga construită de celebrul Gaetano Callida în 1787. În fiecare lună septembrie este loc de pelerinaj.

Se părea că orașul e pustiu, totul era închis. M-am putut cufunda nestânjenită în istoria locurilor. Ceea ce era de remarcat pozitiv erau plăcuțele cu inscripții de pe clădirile cu importanță istorică. Astfel am aflat că o clădire din apropierea bisericii era Palatul Vertiis, construit în 1629, casa căpitanului Raspor.

Casele care erau locuite erau recondiționate astfel încât păstrau elementele vechi și se încadrau în atmosferă.

În dreptul unei clădiri prevăzute cu o cruce, am aflat că era Biserica „Sf. George”. A fost construită în 1611 și înălțată în sec. XVIII.

Am ajuns într-o piațetă înconjurată de clădiri ruinate, am urcat treptele ce duceau pe metereze unde, aproape de un turn, se afla un clopot vechi din sec. XV.

De sus se vedea panorama orașului nou.

Am revenit în piațetă unde, pe două clădiri, erau plăcuțe indicatoare, magazia de cereale și brutăria.

Pentru mine, ca neinițiată, toate clădirile păreau asemănătoare, uitând secolul în care au fost construite, noroc cu plăcuțele.

M-am întors spre centrul orașului. În drum am trecut pe lângă Turnul Renascentist, construit în scop de apărare. A fost atașat unei case baroce în sec. XVII.

Apropiindu-mă de Poarta Mică am remarcat afișul unei expoziții de artă a pictorului Hari Ivancic. Galeria de artă se afla în Muzeul Regional Buzet, Muzeul Patrimoniului, fostul Palat Bigatto, construit în 1639. Pe lângă Galeria de Artă muzeul conținea colecții de unelte agricole vechi, etnografică, arheologică. Un exemplu sunt cerceii, vechi din secolele VII și VIII, găsiți în nordul Istriei și păstrați în acest muzeu.

Pentru a ieși pe Poarta Mică (Mala Vrata), construită în 1592, am trecut printr-un culoar format de clădirile învecinate.

De aici am coborât o mulțime de trepte de piatră dorind să ajung în partea de jos a orașului pe altă rută decât la venire. Scările m-au păcălit. Se terminau la baza zidurilor, dar nu m-am întors. O ultimă privire asupra vechiului oraș și am coborât dealul, prin natură, ghidându-mă după clădirile ce le vedeam în vale.

Am mers la autogară sperând ca de data asta să găsesc un autobuz cu care să mă întorc la Istarske Toplice, însă m-am văzut în aceeași situație ca la venire. Norocul a fost cu un autobuz de școală care m-a lăsat în apropierea destinației.

Citește și Krk, Croația

Peștera Urșilor și Peștera Meziad

Publicat pe 5 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o vară am hotărât să petrecem concediul în natură. Am plecat din Arad prin județul Bihor, să vedem câteva peșteri. După o oră de am ajuns în orașul Salonta unde ne-am oprit în centru, lângă Parcul Central, aproape de Primăria Salonta.

La un capăt al parcului se afla o porțiune cu statui între care am remarcat-o pe cea a lui Bocskai Istvan, principele Transilvaniei și bustul lui Avram Iancu. Tot aici am vizitat și Biserica Reformată.

În cealaltă parte a parcului am văzut Turnul Ciunt. În el este amenajat Muzeul memorial „Arany Janos” încă din anul 1899, azi numit după poetul și prozatorul maghiar, născut la Salonta în 1817, care alături de Petofi Sandor a participat la Revoluția din 1848. A fost membru al Adunării Naționale. În muzeu am văzut o parte din obiectele personale ale poetului care au fost donate orașului de către fiul său.

Nu departe se află Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” construită în anii 1931-1932.

După 25 de kilometri am ajuns în Băile Tinca, stațiune cu ape minerale cu care se tratează afecțiuni ale tubului digestiv, aparatului renal, de nutriție, reumatologice și ginecologice. Zăcământul de ape minerale a fost descoperit prin forare în 1884. În 1968 băile au devenit stațiune balneoclimaterică permanentă. Apele au proprietăți asemănătoare cu ale apelor minerale de la Vichy, Franța. Am văzut izvoarele amenajate, numerotate în funcție de apa pe care o conțineau și clădirile în care erau băile cu ape termale.

Ieșind din băi ne-am oprit să ne răcorim și noi cu apă minerală de la un izvor ce se afla pe marginea drumului.

După 42 km am ajuns în Beiuș, oraș situat în regiunea Crișana, pe malul drept al râului Crișul Negru și străbătut de un afluent al acestuia, Valea Nimăiești, care îl împarte în două părți. E înconjurat de munții Apuseni, Codru Moma, Bihor, Vlădeasa și Pădurea Craiului. Ca oraș a existat înainte de anul 1241 apărând în scripte ca fiind pustiit de invaziile tătarilor între anii 1241-1246. Am oprit în centrul orașului lângă parcul central, „Parcul cu gresie”, în care se aflau statui ale unor personalități ale orașului și Monumentul „Martirii Ioan Viordaș și Nicolae Bolcaș”.

În centrul orașului am văzut Biserica română unită „Sf. Dumitru” edificată la sfârșitul sec. XVIII.

Am urcat pe deal, printr-un cimitir, până la Biserica Ortodoxă din Deal „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”. A fost construită între anii 1784-1790 fiind finanțată de negustorii greci și români. Nu am putut intra fiind încuiată. Nu ne-a părut rău de acel urcuș pentru că am putut vedea panorama orașului.

Pentru ziua respectivă ne propusesem să vedem două peșteri astfel am pornit spre prima. Drumul a fost neașteptat de bun, asfaltat ca nou, dar foarte aglomerat. Peștera Urșilor se află în localitatea Chișcău, comuna Pietroasa, la 25 km de Beiuș. A fost descoperită în 1975 prin dinamitările făcute la o carieră de marmură. S-au descoperit fosile ale ursului de cavernă vechi de peste 15.000 de ani, de unde și denumirea peșterii. Timp de 5 ani a fost amenajată și, în 1980, a fost deschisă pentru vizitare. Peștera are lungimea de 1,5 km, e formată din 2 galerii, una superioară, 488 m, ce poate fi vizitată și una inferioară, rezervație științifică.

Am parcat într-o zonă amenajată cu căsuțe de lemn destinate comerțului cu obiecte artizanale, suveniruri, produse apicole etc. De aici am urcat niște trepte, pe versantul dealului în care s-a format peștera, până la un pavilion în care am cumpărat biletele de intrare, spre mirarea noastră cu doar 20 lei bucata. Intrarea se face în grupuri organizate, cu ghid, din 30 în 30 min. și vizionarea peșterii durează cam tot atâta timp. În interior este o temperatură constantă de +10 grade. Am așteptat pe terasă ora la care era planificată intrarea. Se puteau consuma diverse dintr-un bar amenajat în clădire.

Partea vizitabilă a peșterii este formată din 3 galerii: Galeria Oaselor, Galeria Emil Racoviță și Galeria Lumânărilor și 4 săli: Sala Oaselor, Sala Spaghetelor, Sala Lumânărilor și Sala Emil Racoviță. Unele formațiuni au primit denumiri după forma asemănătoare ca: Draperiile din Galeria Urșilor, Căsuța Piticilor, Lacul cu Nuferi, Sfatul Bătrânilor.

Am intrat prin Galeria Urșilor unde, chiar lângă poteca pe care mergeam, am văzut o mulțime de oase ale urșilor preistorici. În scop turistic a fost asamblat și un schelet întreg expus într-o parte a peșterii. În peșteră au fost identificate peste 1500 oase între care 100 cranii de urs, 120 de culcușuri, unele mai mari, în care se presupune că ursoaicele dădeau naștere puilor.

Am trecut prin Galeria Emil Racoviță în care am văzut formațiuni de stalactite și stalagmite impresionante.

Urcând și coborând printre forme bizare, lacuri mici, am trecut prin Sala Spaghetelor în galeria Lumânărilor. În cea din urmă s-a găsit un schelet aproape întreg de capră sălbatică, astfel s-a demonstrat că peștera era locuită și de alte vietăți.

Formațiunile văzute ne-au amuțit. Erau „spaghete” coborâte din tavan, „păduri” de stalactite și stalagmite.

Aceasta era și cea din urmă galerie și turul s-a terminat. Ne-am întors la Beiuș și am urmat o altă rută, prin Remetea, la Peștera Meziad, în total 55 km. Peștera se află în extremitatea sud-estică a munților Pădurea Craiului. Inițial, în 1859, a fost studiată de un explorator vienez care a cartografiat 1150 m. În 1921 Institutul Român de Speologie (primul din lume) sub îndrumarea lui Emil Racoviță a preluat cercetarea peșterii. Pe parcursul timpului s-au făcut săpături, cartografieri și în 1992 s-a ajuns la dimensiunile actuale de 6292 m din care 1038 se pot vizita. A devenit obiectiv turistic de la începutul anilor 1900. La început a fost amenajată cu scări și lămpi de carbid, apoi cu lanterne electrice, din anul 2012 au fost montate balustrade și o rețea de iluminare. Temperatura în peșteră este constantă de +10-12 grade.

Am parcat într-o zonă amenajată în acest scop și am continuat pe un drum forestier bun. Am avut o surpriză grozavă ! Ne-a întâmpinat o căprioară despre care am aflat ulterior că era îngrijită de paznicii intrării în peșteră și devenise mascota turiștilor.

Am urcat scările până într-un loc amenajat în care am cumpărat biletele de intrare și unde se găseau suveniruri. O surpriză și mai mare decât la Peștera Urșilor. Biletul a costat 10 lei. M-am gândit cum se pot întreține peșterile din asemenea sume modice, cu un aflux modest de turiști și fonduri mici…

Vizitarea durează aproximativ 40 min. Am intrat printr-o gaură mare săpată în stâncă, am urmat traseul mergând pe scări metalice prevăzute cu balustrade și iluminate. Totuși era întuneric peștera fiind enormă.

De la ghid am aflat denumirile porțiunilor de peșteră prin care treceam: Sala Mare, Galeria Tulnicului, Galeria Dracului, Galeria Turnurilor, Sala Piramidei, Sala Liliecilor. În jurul nostru am văzut stalagmite și stalactite gigante.

Știam că în peșteră locuiesc într-o colonie mulți lilieci condițiile fiind prielnice. Am aflat că nu aveam ocazia să îi vedem.

Ne-am îndreptat spre ieșire unde, ca fundal, ni se înfățișa ziua însorită de afară.

Am continuat drumul trecând prin comuna Roșia spre satul Lazuri unde ne-am cazat la o pensiune de vis, Pensiunea Dorel Codoban. Clădirea modernă, cu toate utilitățile, este plasată într-un peisaj mirific.

Până spre seară am colindat ulițele comunei aducându-ne aminte de trecutul nu prea îndepărtat în care se treceau punți de lemn, se foloseau căruțe pentru transport, se adunau lemne pentru iarnă, etc. Chiar și animalele erau liniștite în ziua fierbinte de vară.

Am privit asfințitul visând la ce ne va aduce următoarea zi.

Noapte bună!

Citește și Peștera cu Cristale Farcu, Peștera Unguru Mare, Cascada Vadu Crișului, județul Bihor

Split și Zadar, Croația

Publicat pe 1 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Split, cu aproximativ 200.000 de locuitori, este al doilea ca mărime din Croația. În anul 295, la ordinul Împăratului roman Dioclețian, a început construirea unui palat, care a durat 10 ani. A fost folosită piatră din cariera de la Brac. În anul 305 acesta a abdicat. Fiind bolnav s-a retras în acest palat unde a trăit până la moartea sa.

Palatul cuprindea apartamentele imperiale care, spre mare, aveau o galerie de arcade cu 3 loggia. În rest era înconjurat de ziduri cu turnuri defensive, și prevăzut cu 4 porți de acces- Porta Aurea, Porta Argenta, Porta Ferrea, Porta Aenea. În centrul palatului se afla o piațetă în jurul căreia s-au construit Templul lui Jupiter, Templul lui Venus, Templul zeiței Cibelis și Mausoleul, în care Dioclețian a fost înmormântat. Au fosrt construite încăperi pentru armată, pivnițe, etc., în total 220 de încăperi. Palatul a funcționat ca reședință oficială a administrației provinciale până în secolul VI. S-au construit primele locuințe, inițial în interiorul zidurilor, apoi s-au extins și afara lor, orașul fiind un centru comercial puternic dezvoltat, mai ales prin manufactura de textile. În sec. VII, fiind atacat de avari, palatul a fost abandonat. Aici s-au adunat refugiații romani, astfel orașul mărindu-se. Între secolele XII-XIV orașul s-a dezvoltat rapid. În 1420 cetatea fost cucerită de armatele venețiene. Sub puterea Veneției a rămas până în sec. XVIII, perioadă în care s-a contruit un nou sistem de apărare. Republica Veneția căzând, a intrat sub dominația Imperiului Austro-Ungar și a urmat istoria întregii țări, azi Croația fiind stat independent.

În 1979 centrul vechi istoric și Palatul Dioclețian au intrat în patrimoniul cultural mondial UNESCO.

Am parcat pe Riva, faleza largă de pe malul mării Adriatice și am intrat în orașul vechi unde am străbătut străduțele înguste și întortocheate.

Am ajuns în Piața Fructelor (Vocni Trg) unde am văzut Castelul Venețian și, alăturat, un turn octogonal, construit în sec. XV ca turn de protecție.

Am trecut pe lângă Palatul Milesi (construit în sec. XVII) în fața căruia de afla statuia poetului național Marko Marulic.

De aici am mers în Piața Poporului în care se află printre alte clădiri câteva mai importante ca Primăria venețiană cu loggia (sec. XV), Palatul Karepic (sec. XVI) și Palatul Pavlovic.

Ne-am îndreptat spre Poarta de Fier. Deasupra ei se află Campanila unei biserici, „Sf. Teodor” (sec. XI).

Trecând pe lângă Templul lui Jupiter, transformat în sec. IX în Baptisteriul „Sf. Ioan” din care s-au păstrat doar câteva componente, am ajuns în curtea palatului, numită din sec. XX Peristil, datorită celor două colonade care o mărginesc.

În colțul de sud-est am văzut Mausoleul lui Dioclețian înconjurat de 24 de coloane, unele din marmură roșie. Din sec. VII a fost transformat în Catedrala „Sf. Domnius” (Sv. Duje), închinată Fecioarei Maria. În sec. XIII a fost construită Campanila catedralei, un turn monumental.

La vestibulul mausoleului (Prothyron) sau pronaosul catedralei, la nivelul fațadei, s-au construit două capele albe.

Pe sub acesta am coborât în sălile subterane care au avut rol de magazii, pivnițe. Se întindeau sub toată suprafața apartamentelor imperiale și aveau ieșire spre mare prin Poarta de Bronz, destinată doar acestora. În subterane am găsit amenajate o mulțime de magazine, spațiul având actual destinație comercială.

Am ieșit în Peristil și am mers pe strada lui Dioclețian până la poarta nordică, Poarta de Aur, poartă dublă. Deasupra ei, în sec. XII a fost construită Capela „Sf. Martin”.

Am observat că se păstrează, bine conservate, zidurile de apărare din această parte.

Peste drum am văzut un parc în care se înălța un turn, Campanila Capelei „Preafericitul Arnir” (sec. XVIII), care aparținea Mânăstirii benedictine, astăzi în ruină.

Am înconjurat zidurile până pe Riva, faleza superbă la marea Adriatică.

Am văzut vasele, mai mari sau mai mici, ancorate în Portul Split. Este portul pentru vasele de transport, feriboturi, terminalele de marfă fiind situate în zonele industriale. Portul s-a dezvoltat mult în sec. XIX când orașul a început să se redreseze după apartenența la multe imperii, devenind necesare construirea de noi diguri, terminale, el făcând și legătura cu insulele înconjurătoare.

Ne-am odihnit puțin pe Riva, urmărind vasele care veneau și plecau, urmând să părăsim și noi în curând orașul.

Plecând din Split, după 144 km am oprit în orașul Zadar. A fost construit pe un promontoriu în Marea Adriatică, separat de continent printr-un șanț adânc. A fost cucerit de iliri, apoi de romani care au construit o colonie Julia Jader, după tipul roman, cu străzile drepte, un Forum, un apeduct lung de 40 km, etc. Din sec. VIII până în sec. XI a fost capitala temei bizantine din Dalmația. Între secolele XI-XIII a aparținut Regatului Croat. În 1409, disputat de unguri și venețieni, cei din urmă cumpărându-l pentru 100.000 de ducați, l-au fortificat, orașul a devenit un port important și totodată un nod socio-economico-cultural. Un exemplu este Cafeneaua Forum dechisă în 1730, care funcționează și astăzi. În 1797, Republica Venețiană destrămându-se, Zadar a trecut sub puterea austro-ungară. O dată cu războaiele conduse de Napoleon a fost o scurtă perioadă de timp sub dominație franceză (1805-1813), apoi a fost integrat iar în Imperiul Austro-Ungar. În acea perioadă s-au făcut modificări astfel, fortificațiile au fost transformate în promenade, păstrându-se doar pereții exteriori ai cetății. După Primul Război Mondial, din 1918 până în 1945, a aparținut Italiei, devenind un port marcant și un oraș comercial foarte bine dezvoltat. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial au fost distruse aproximativ 80% din clădiri. Au supraviețuit o parte din Forumul Roman și Apeduct, Biserica „Sf. Donatus” și clădiri din oraș. Fiind un nod important între coastă și uscat și apartinând Italiei, a foat asediat de sârbi pentru a împiedica legăturile cu Zagreb. După război a aparținut Jugoslaviei, iar din 1991a fost anexat Croației.

Este un oraș mic, în partea nouă dezordonat ca arhitectură, cu aproximativ 75.000 de locuitori, majoritatea catolici având în vedere istoricul său. Este punctul de plecare spre insulele Pag și Dugi Otok. Și actual are cea mai mare piață de pește din regiune. Tot timpul au loc evenimente culturale, festivaluri, concerte și străzile sunt pline de tineretul universitar.

Am trecut un pod pe lângă un mic port, Fosa, plic cu ambarcațiuni mici. Am intrat în orașul vechi prin Poarta Kopnena. Aceasta a fost construită de italieni în anul 1543 din materialele unui arc de triumf roman, pentru a sărăbători victoria de la Lepanto împotriva turcilor. Ca ornamente are la exterior Leul Sf. Marcu, emblema Veneției și la interior Sf. Cristofor călare, sfânt care patronează orașul.

311 poarta Kopneva ne-am pierdut de grup

Am intrat într-o piață largă, Forumul Roman, fostă piață publică, construită în secolul I înainte de Hristos. În partea dreaptă am văzut un turn înalt și lângă el o biserică cu arhitectură ciudată, Biserica „Sf. Donat”. A fost construită sub numele de Biserica „Sfintei Treimi”, între secolele VIII-IX, când Donato di Zara, un sfânt dalmatin, devenit episcop și diplomat, a fost creditat. S-au folosit materiale provenite de la fostele clădiri ale Forumului Roman. După moartea sfântului, acesta a fost îngropat în biserică și, în urma ocupației franceze, oasele au fost transferate în Catedrala „Sf. Anastasia”, unde se găsesc și în prezent. Italienii au schimbat numele bisericii în „Sf. Donato”.

Este cea mai mare clădire preromantică din Croația. Are înălțimea de 27 m. Interiorul este perfect circular, prezintă două nivele cu cupola centrală și împrejur firide semicirculare și are o acustică extraordinară. În timp a avut mai multe utilizări astfel sub venețieni, francezi și austrieci a fost depozit, când Zadar a fost anexat Iugoslaviei a fost Muzeu Arheologic, în prezent este utilizată ca loc pentru concerte, în cadrul Festivalului Internațional de Muzica Renașterii Medievale, datorită acusticii extraordinare.

Am ocolit biserica pe lângă turnul care era clopotnița catedralei. Construcția lui a fost începută în sec. XV și terminată de abia în sec. XIX. Se puteau urca cele 179 de trepte din interiorul lui pentru a vedea panorama. Lângă el Catedrala „Sf. Anastasia”, a fost construită în secolele XII-XIII pe locul unei biserici paleocreștine.

Depășind-o, am ieșit într-o piațetă în care, solitar, se afla un stâlp. Am aflat că în epoca romană era prevăzut cu inele mari din fier de care erau legați hoții și femeile adultere, de unde și denumirea de „Stâlpul Infamiei”. Peste clădiri se vedea turnul Bisericii „Sf. Ilie”.

Am ieșit în Forum. În față am văzut Muzeul de Arheologie (1832) și, lângă el, Biserica „Sf. Maria”. A fost ridicată în anul 1091 fiind fondată de Cika, o femeie de viță nobilă din Zadar, pe lângă o Mânăstire Benedictină, una dintre multele mânăstiri ridicare de acest ordin pe coastele Dalmației. Se spune că mânăstirea a fost închisă doar în timpul bombardamentelor nemțești din 1943 când a fost puternic afectată. Doar în 1970 s-au întors maicile în mânăstirea parțial refăcută și și-au reluat activitățile. Colecția de obiecte religioase, majoritatea aparținând benedictinilor, a scăpat pentru că a fost ascunsă de maici într-o groapă secretă din turnul bisericii. Muzeul are o expoziție permanentă „Aurul și argintul Zadarului” în care acestea pot fi văzute.

Am ieșit pe faleza largă de la malul mării și ne-am îndreptat, printre mulțimea de turiști, spre Orga Mării și Salutul Soarelui. De o parte era marea liniștită, de cealaltă parte clădiri de locuit cu spații de joacă pentru copii.

Sunt două opere tehnologice ale arhitectului Nikola Basic. Orga mării (Morske urgulje) a fost confecționată dintr-un sistem de 35 tuburi poziționate sub scările ce coboară în mare. Sub acțiunea valurilor cântă diferit, în funcție de tăria și frecvența acestora, creând senzația că însăși marea oferă recital. Salutul soarelui (Pozdrav Suncu) este un disc de 22 m format din 300 de panouri solare care reprezintă soarele și primele 3 planete solare. Panourile, care au captat energia solară în timpul zilei, o eliberează spre seară creând senzația că soarele e tot acolo, la asfințit. Din păcate nu am putut vedea cum soarele salută marea la asfințit fiind plecate deja din Zadar.

Ne-am întors spre orașul vechi unde am străbătut străduțele înguste cu multe magazine de suveniruri, articole de îmbrăcăminte, încălțăminte, alternând cu restaurante, cafenele și, multe, multe gelaterii care atrăgeau atenția prin diversitatea și aranjamentul sortimentelor.

Am părăsit acest oraș micuț dar plin de istorie urmând excursia noastră prin Croația.

Citește și Parcul Național Plitvice Jezera, Croația

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: biserici

Bath, Anglia

Borșa, Mânăstirea Pietroasa și Cascada Cailor, județul Maramureș

Salisbury și Stonehenge Anglia

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Ljublijana, Slovenia

Pula sau Pola, Croația

Krk, Croația

Buzet, Croația

Peștera Urșilor și Peștera Meziad

Split și Zadar, Croația