Fiind vară și dorind să scap de căldura orașului, mi-am planificat o excursie de o zi zi prin jud. Bihor, obiectivul principal fiind o cascadă din munții Pădurea Craiului., din Arad până la ea având de rulat cca. 185 kilometri. Străbătând numeroase sate și comune, traversând dealuri, o parte din munți, urmând Cheile Albioarei, cu versanții abrupți, acoperiți de vegetație, în care călătorii pot descoperi numeroase grote și peșteri neamenajate, am ajuns în satul Lorău, de unde urma să încep drumeția.
Traversând satul, cu casele răsfirate pe munte, am urmat Valea Boiului, inițial pe un drum forestier, apoi urcând și coborând o potecă prin pădure.
Cărarea s-a terminat și indicatoare nu existau… Am avut noroc să întâlnesc un cioban, cu oile la păscut, care mi-a explicat în ce direcție să o apuc. După nici 5 minute am ajuns la Cascada Boiului, capătul din amonte al văii, o cădere de apă în 2 trepte, de cca. 7 metri înălțime, la baza ei apa acumulându-se sub versant, restul curgând la vale. Anul 2024 fiind secetos, din păcate căderea de apă era sub așteptări, așa că nu am mai urcat și până la o a doua cascadă, mai mică, situată în amonte de prima, care poate era secată. Deși cascada nu a fost spectaculoasă, m-am bucurat de ieșirea în natură.
Întorcându-mă în sat, am pornit pe drumul de întoarcere acasă, pe care urma să fac 2 opriri, prima fiind în comuna Dobrești, pe teritoriul căreia se află Lacul Vida, lac artificial, întins pe 6 hectare, cu volum de 0,4 milioane metri cubi, creat pe râul Holod printr-un baraj de 70 m lungime și 10 metri înălțime, terminat în 1967, acoperind locul unde s-a aflat vechea moară a satului Luncasprie și 2 case, ale morarului și fiului său. Pentru a normaliza debitul apei în perioadele cu precipitații abundente, s-a creat un deversor în formă de pâlnie, unic în țară, care atrage mulți vizitatori, mai ales în perioadele în care, fiind plin, creează iluzia că apa se scurge în pământ, formând un vârtej, fără să aibă un capăt.
Rulând 33 kilometri spre sud-est am ajuns la Lacul Cărăsău, lac artificial, întins pe 18 hectare, creat prin construirea unui baraj pe valea Izvoarelor, afluent al râului Crișul Negru, în amonte de satul Cărăsău.
Este de fapt „o baltă pescărie”, populată cu specii de pești- caras, plătică, etc., folosită de pescarii amatori, care îi pot pescuit, bineînțeles plătind o taxă.
De acolo am luat viteză, până acasă, la Arad, având de parcurs cam 100 de kilometri.
Stațiunea balneo-climaterică Geoagiu-Băi, din județul Hunedoara, e situată la confluența râurilor Geoagiu și Mureș, într-o depresiune din Munții Metaliferi, la 6 kilometri de orașul Geoagiu, de care aparține administrativ.
Încă de pe vremea romanilor a fost cunoscut efectul terapeutic al apelor minerale din zonă. Aceștia descoperind un „lac” cu efecte benefice asupra sănătății, au început amenajarea băilor Thermae Germisara, create în apropierea Castrului roman Germisara, de unde erau accesate printr-un drum pavat cu dale, o porțiune din el putându-se vedea și azi.
Inițial pe un promontoriu circular, de travertin și tuf calcaros, cu diametrul de 90-95 metri, au săpat bazinele, pe care le-au căptușit cu scândură, apoi rețele de canale prin care apa era dirijată din „lac”, creându-se băile de suprafață, ulterior și cele din subteran.
Se pare că, după retragerea romanilor, băile au fost părăsite, ele fiind menționate abia la mijlocul secolul XVI de Geovan Andrea Gromo, mercenar italian, comandant al gărzii Regelui Ungariei Ioan Sigismund Zápolya, ca fiind refăcute de Regina Isabela.
Localitatea a fost prima dată atestată documentar în 1805, băile fiind foarte vizitate pentru cure balneare și relaxare, în 1885 fiind înregistrați 900 de vizitatori. În timp stațiunea a devenit foarte cunoscută și interbelic dezvoltarea ei a luat avânt, s-au construit vile și în 1932 Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, renovată și resfințită în 2010.
În 1935 a început amenajarea actualului ștrand termal, primul fiind săpat bazinul mic. În timpul lucrărilor arheologii au descoperit ruinele fostelor băi romane: 3 bazine exterioare- mare, mediu și mic, o clădire cu funcție medicală, un vechi canal dacic, în zona lacului monede de bronz și argint, un mic templu cu altare, 7 plăcuțe votive din aur dedicate zeițelor Diana, Hygeea, Nymphae, considerate tămăduitoare și protectoare a apelor termale și 3 statui prezentându-i pe Diana, Aesculap și Hygeea.
Azi ștrandul cuprinde 3 bazine, prevăzute cu trambuline, din care unul olimpic, de 2,4 metri adâncime, alimentate cu apă termală de 32-33 grade Celsius.
Apele au efecte benefice mai ales în afecțiunile aparatului locomotor, de nutriție, metabolice, dermatologice și gincecologice. În plus aerul fiind ozonat, stațiunea fiind situată la 350 metri altitudine, e recomandată pentru tratamentul unor boli ale sistemului nervos, în stări de oboseală, surmenaj, anemii, nevroze, etc.
Apele mezotermale din Geoagiu-Băi și 8 hectare de pădure din nordul stațiunii, cu numeroase izvoare, au fost declarate în anul 2000 rezervație naturală de tip mixt.
La marginea stațiunii se află Cascada Clocota, o cădere de apă pură, plată, de aproximativ 38-43 metri înălțime și 22 metri lățime, care colectează cele 16 izvoare termo-minerale din zonă și un pârâu, motiv pentru care apa ei nu îngheață niciodată.
O legendă spune că în timpul Imperiului Austro-Ungar un ofițer s-a îndrăgostit de fata unui morar din zonă. Iubind pe altcineva și părinții obligând-o să se căsătorească cu ofițerul, tânăra s-a aruncat de pe stânci, din lacrimile ei formându-se cascada.
Deși era luna iunie (2024), fiind timp frumos și cald, ne-am hotărât să petrecem sfârșitul de săptămână în zona Turda, județul Cluj, prima zi fiind destinată unor drumeții în Munții Apuseni. Dimineața devreme am pornit la drum, de la Arad până la primul obiectiv, Cheile Borzești, urmând să rulez cam 2 ore jumătate pe autostradă și încă 38 kilometri pe drumuri naționale.
Am parcat lângă Cabana Buru, situată în apropierea satului Buru și, străbătând pădurea, după 5 minute am intrat pe Cheile Borzești, din 1994 declarate rezervație naturală.
Încă din jurasic râul Borzești, curgând la vale, unde se varsă în râul Arieș, a săpat formațiunile calcaroase și în milioane de ani s-au format cheile. În el deversându-se și alte căderi de apă, în timp s-au format cascade, azi împărțite în Cascadele Inferioare și Cascadele Superioare, care pot fi văzute urmând semnele indicatoare plasate pe stânci sau copaci, traseul dus-întors durând cca. 2 ore.
Pentru a străbate mai ușor unele porțiuni, în care albia râului acoperă de multe ori potecile, pe partea dreaptă a versanților au fost postate cabluri și suporturi metalice.
Urmând albia râului, aproape secat, am ajuns la prima cascadă. Curgea doar un firișor de apă…
Sărind, sau urcând bolovanii, în unele zone ajutându-ne de cabluri, am ajuns la altă cascadă, și aceasta aproape secată.
Se pare că schimbările climatice, de care nu ținusem cont, au atacat serios natura.
De acolo până la Cascadele Superioare am fi avut de străbătut un drum monoton, plin de bolovani, mai puțin luminat. Cum la acea oră eram singurii vizitatori, neavând pe cine întreba dacă cascada mare avea debit, am decis că vom relua circuitul în alt sezon.
Dezamăgiți, ne-am întors la mașină și ne-am îndreptat spre Cheile Turzii.
După podul de la intrarea în satul Cheia, am virat la stânga și am parcurs cei 2 kilometri neasfaltați, paralel cu râul Arieș, până la o barieră, unde am parcat.
Urmând râul Hășdate, după cca. 150 metri am ajuns la Cascada Ciucaș, o cădere de apă de cca. 4-5 metri înălțime, formată de râul Hășdate care, ieșind din Cheile Turzii, după ce formează un defileu, se îngustează și formează cascada, cu un mic lac la bază, apoi se varsă în râul Arieș.
Fiind caniculă și sâmbătă, locul era plin de turiști zgomotoși, care se bălăceau în apele răcoroase, așa că nu am putut savura imaginea cascadei.
În aceeași perioadă (jurasic) cu râul Borzești și râul Hășdate a săpat rocile de calcar, formând în timp Cheile Turzii, azi rezervație naturală de tip mixt, în ea existând peste 1.000 de specii de plante, 67 specii de animale, fluturi, batracieni, etc. Dorind să străbatem o parte din ele, ne-am întors în satul Cheia și după 4 kilometri spre nord am parcat în apropierea intrării în chei, loc amenajat cu parcare imensă, restaurante, terase, tonete cu diverse mărfuri, etc.
Cheile se întind pe aproximativ 1,3 kilometri, mărginite de versanții abrupți, cu creste ascuțite, având în unele locuri până la 200 metri înălțime.
În versanți se află aproximativ 50-60 de peșteri, firide și arcade ale celor prăbușite în timp, între care Peștera Cetățeaua Mare, de 123 metri lungime, numită și Peștera lui Balica, după haiducul Nichita Balica, din Petreștii de Jos, participant la Răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), care s-a adăpostit în ea.
În anii 1711-1712 în chei s-au adunat și adăpostit participanții la Războiul de Independență condus de Rákóczi, numit și Răscoala Curuților.
Pentru a le putea parcurge mai ușor, peste râul Hășdate s-au creat 4 punți, Podul Peșterilor, Mijlocul Cheii, Vizuina Spălată și Portița Cheilor, care permit trecerea de pe un mal pe celălalt.
Datorită verticalității pereților, în zonă sunt amenajate peste 200 de trasee de alpinism și escaladă, foarte frecventate, anual pe ele desfășurându-se și concursuri.
În vara anului 2023 m-am hotărât să vizitez o parte din județul Buzău. Îmi făcusem un itinerar, cu obiectivele pe care doream să le văd, primul fiind Canionul 7 Scări, din munții Piatra Mare. Din Arad, unde locuiesc, până la Timișu de Jos, județul Brașov, de unde pornea drumeția, am avut de rulat 450 kilometri. Din păcate fiind perioadă de concedii, zona era foarte aglomerată. Ajungând la Cascada cu Apă Vie, am avut norocul cu niște turiști care mi-au spus că biletele de intrare în canion se epuizaseră, așa că, posomorâtă, m-am întors la mașină.
Cum acea zi mi-o planificasem pentru canion, îmi rezervasem cazarea în Brașov. Dacă nu-l putusem vizita, am hotărât să merg în schimb până în comuna Budila, aflată la doar 18 kilometri nord-est de Timișu de Jos, pentru a vedea fostul Castel Béldy Ladislau, numit după Prefectul Comitatului Târnava Mare, ultimul descendent al familiei nobiliare Béldy (1940), care l-au construit și deținut începând cu anul 1731. Acesta l-a vândul inginerului român Barbu Panatazi, în proprietatea căruia a rămas scurt timp, sub comuniști fiind naționalizat. Împreună cu parcul înconjurător, castelul a fost folosit ca tabără pentru pionieri, apoi ca Poștă și în final a devenit sediul Primăriei Budila, care l-a renovat.
Clădirea, în stil baroc și neoclasicist, prezintă un corp central cu 2 etaje și două corpuri laterale cu un nivel. Accesul principal se face pe sub un balcon, susținut de 4 stâlpi și 2 coloane, mărginit de un gard din fier forjat. Deasupra ușii din balcon se poate vedea și azi blazonul lui Béldi-Sigmond.
La mijlocul fațadei dinspre parc, atât la parter cât și la etaj, se află câte o terasă acoperită, mărginite de pilaștri și coloane. Una din fațadele laterale prezintă un pridvor cu coloane. În interior în fosta Sală de dans funcționează Sala de ședințe. Din ornamentele fostului castel s-au păstrat doar tavanul cu lambriuri de lemn, câteva uși sculptate în lemn și șemineul din holul de la parter.
În curtea castelului se afla Biserica Sf. Mihail (1405). Fiind în stare avansată de degradare, a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1762-1770).
Clădirea a fost renovată în 2009 și este încă folosită.
În Budila se află și Castelul Nemes, construit în jurul anului 1751 de groful căruia îi poartă numele și fostele grajdurile, azi ruinate, de care nu m-am putut apropia, fiind păzite de un câine aprig.
Postbelic în comună s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1941-1946), în stil neobizantin, cu 2 turnuri clopotniță și o cupolă centrală, azi biserica principală a comunei.
Apoi am rulat cei 20 de kilometri spre vest, până la cazarea din Brașov, restul zilei petrecându-l vizitând locurile arhicunoscute ale orașului vechi. A doua zi începea „marea aventură”. Plecând din Brașov am rulat spre est, apoi sud, prin județul Covasna și după 42 kilometri am ajuns în satul Acriș, comuna Vama Buzăului, unde într-o depresiune înconjurată de munții Șiriului și masivul Ciucaș, în 2008 s-a înființat Rezervația „Valea Zimbrilor”- Vama Buzăului.
După ce am plătit un preț modic, am ajuns la gardul care înconjoară o poiană largă, ocupată de zimbri și căprioare, unde am fost întâmpinată de un cerb maiestuos, a cărei familie păștea în spatele lui.
În depărtare se vedeau câțiva zimbri, animale vânate masiv în Europa secolului XVIII, la începutul anilor 1900 rămânând în viață doar 12 exemplare, păstrate în grădini zoologice, unde treptat s-au înmulțit. În România există 4 rezervații, prima înființată la Silvuț, cu zimbri aduși din Polonia (1958 ), a doua la Vânători-Neamț (1968), a treia la Neagra Bucșani (1983), ultima fiind cea pe care o vizitam. Inițial avea 10 zimbri, aduși din Austria, Elveția, Italia și Franța, care în timp s-au înmulțit, primul născut fiind o femelă, numită Gențiana, din care în 2019 șase au fost mutați în Parcului National Vânători Neamț.
Le vizitasem pe primele două. Dacă la cea de la Silvuț animalele se răcoreau la umbra deasă a copacilor, în Vânători-Neamț erau total neîngrijite, acoperite de ierburi și insecte, iar la Vama Buzăului trăiau într-un perimetru destul de mic, în plin soare. Mă gândeam ce bine le era celor de la Măgura Zimbrilor din Banat, într-un spațiu mare de pădure, în semi-libertate, teritoriul fiind îngrădit doar pentru protecție împotriva prădătorilor. Înconjurând perimetrul, am avut norocul să găsesc 2 dintre zimbri aproape de gard, restul fiind vizibili doar în depărtare.
Dacă de zimbri nu m-am putut bucura, pe dealul din apropiere am văzut o cireadă de vite, păscând liniștite.
Rezervația adăpostește și câteva exemplare de reni, mufloni, păuni, pe lângă care am trecut, îndreptându-mă spre ieșire.
Cum la doar 9 kilometri sud, la poalele munților Ciucaș, se afla Cascada Urlătoarea -Vama Buzăului, m-am îndreptat și eu spre ea. După ce am parcat, am străbătut o stradă paralelă cu pârâul, gândindu-mă la minunea care urma să o văd, despre care legenda spune că sunetele revărsării de apă erau produse de vrăjitoarele ce trăiau acolo.
După 15 minute am ajuns la cascadă, formată din mai multe izvoare ce curg pe versantul roșiatic, ocupând o suprafață de zeci de metri. Mă așteptam la căderi tumultoase, zgomotoase, dar…imaginea a fost dezolantă și sunetele pe care le-am auzit au fost doar glasurile unui grup de copii, aflați în excursie.
M-am întors la Acriș și am rulat spre nord-estul județului Covasna, pe drum gândindu-mă la cele 3 obiective vizate, canionul eșuat, zimbri aproape de nevăzut și cascada aproape secată. Speram că ghinionul s-a oprit aici.
După 20 kilometri am ajuns la Mânăstirea Sita Buzăului „Schimbarea la Față”, una dintre cele 3 mânăstiri existente în județ, înființată pe terenul donat de câțiva clerici și localnici, sfințit în 1997.
Inițial s-a creat o platformă, pe care s-au construit o mică biserică de lemn, în care călugării țineau slujbele, casa duhovnicului, chilii de lemn și o trapeză. S-au amenajat alimentarea cu apă potabilă, energie electrică și s-a creat un drum de acces. Totuși, nesuportând clima, călugării s-au retras.
În anul 2000 mânăstirea a fost ocupată de măicuțe și din 2002 au început lucrările la noua biserică, din cărămidă, a cărei pictură interioară a fost executată începând cu anul 2007.
S-au ridicat noi chilii, un paraclis de iarnă și o clopotniță, dotată cu 3 clopote.
Anual, de hramul bisericii (6 august), se desfășoară pelerinaje, sutele de pelerini urcând la mânăstire, pentru a participa la slujbe.
Mânăstirea a fost ultimul obiectiv din județul Covasna. Rulând spre sud-est, am intrat în județul Buzău, zona pe care doream să o explorez. După 39 kilometri, pe marginea șoselei mi s-a arătat Lacul Siriu, lac de acumulare creat pe cursul râului Buzău (1982-1994), de 10 kilometri lungime, cu o capacitate de cca. 100 milioane metri cubi, care alimentează Hidrocentrala de la Nehoiașu, cu un baraj din pământ, piatră și argilă, fără structură de beton, de 100 metri înălțime. Lacul este vizitat și de pescarii amatori, în el găsindu-se scobar, păstrăv, crap, biban, etc.
Trecând de capătul sudic al lacului, pentru a vedea o cascadă, din Lunca Jariștei m-am îndreptat spre nord-est. După 10 kilometri, ultima porțiune neasfaltată, am parcat într-un loc semnalizat de la marginea drumului. Am coborât un șir de trepte, până la un spațiu amenajat cu bănci și mese de lemn, lateral de care am văzut Cascada Pruncea (Cașoca), o cădere de apă pe râul Cașoca, la baza masivului Podu Calului, de cca. 6 metri înălțime, care la bază forma un mic lac, din care se revărsa, continuând râul Cașoca.
Conform unei legende deschizătura din munte, o mică peșteră situată în stânga cascadei, a fost folosită de haiducul Negoiță Gheorghilaș, fost pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu și de tovarășii săi, pentru a ascunde prada luată de la boieri.
Următoarea destinație era localitatea Colți, până unde aveam de rulat 38 kilometri. M-am întors la drumul principal și l-am urmat în continuare spre sud-est, cu un scurt popas în fostul cătun Jețu, azi parte din Lunca Priporului, oraș Nehoiu.
Pe marginea șoselei se află Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena”, inclusă pe lista monumentelor istorice, construită la începutul secolului XIX, din lemn de stejar, pe fundație de piatră, acoperită cu șindrilă și înconjurată de un mic cimitir .
Din păcate era închisă, așa că nu am putut să văd decât picturile vechi de pe peretele din pridvorul deschis.
Ajungând în orașul Pătârlagele, am traversat râul Buzău și m-am îndreptat spre nord , oprindu-mă câteva minute în satul Sibiciu de Sus, aparținător de oraș, la Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, construită în perioada 1794-1796, din 2010 inclusă pe lista monumentelor istorice.
Încă 7 kilometri și am ajuns în comuna Colți, unde urma să văd Muzeul de Chilimbar, apoi în satul Aluniș, la 5 kilometri de comună, Biserica Rupestră Aluniș.
Pentru acea zi mai aveam un singur obiectiv planificat, mai exact o mânăstire, situată la 21 kilometri distanță. Din Colți m-am întors la Sibiciu de Sus, de unde am urmat un drum spre sud, până în Zaharești, apoi spre spre est, până la ieșirea din satul Măguricea unde, pe un platou larg , am parcat mașina. De acolo mai aveam cca. 2 kilometri, pe care i-am parcurs pe jos, urmând un drum forestier.
Mânăstirea Cârnu a fost ctitorită de domnitorul Mircea Ciobanu împreună cu soția sa, doamna Chiajna, pe locul unde a existat cea mai veche sihăstrie de călugări de pe Valea Buzăului, pe culmea dealului Blindisel, într-o poiană de la marginea pădurii, teritoriu azi aparținând administrativ localității Tega.
Pe locul vechii Biserici de lemn în 1546 au construit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Buna Vestire; Izvorul Tămăduirii; Adormirea Maicii Domnului”, clădire din piatră, în stil muntenesc, cu o turlă cilindrică, în care s-a amenajat o mică încăpere ascunsă privirii, unde domnitorul se putea ascunde la nevoie.
Deteriorându-se, sub Domnitorul Matei Basarab biserica a fost reparată și i s-a adăugat pridvorul deschis, sprijinit de 6 stâlpi din lemn de stejar. În jurul anului 1800 mânăstirea a fost ocupată de călugări greci. În acea perioadă biserica a fost pictată în frescă, din care până azi s-au păstrat doar câteva porțiuni.
După plecarea lor, părăsită, chiliile s-au distrus, biserica s-a degradat și localnicii le-au folosit pentru adăpostirea animalelor.
Lângă intrarea în fosta mânăstire aceștia au descoperit un izvor cu apă curativă care anual este sfințit la o săptămână după Paștele Ortodox, de Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii.
În anul 1991 locația a fost din nou ocupată de sihaștri. În timp s-au construit o trapeză, Paraclisul de iarnă „Adormirea Maicii Domnului”, câteva chilii și din 2002 mânăstirea a fost ocupată de maici.
Lăsând liniștea mânăstirii și a munților înconjurători în urmă, m-am întors la mașină și am rulat cei 20 kilometri până la Cislău, unde aveam rezervată cazarea.
Comuna Pietroasa este situată în estul județului Timiș, la granița cu județul Hunedoara. De ea aparțin administrativ satele Fărășești, Crivina de Sus și Poieni. Fiind în zonă, de la Mânăstirea Izvorul lui Miron am rulat 7 kilometri până în satul Fărășești, sat aflat într-o zonă izolată de la poalele munților Poiana Ruscă, între dealurile Negreșu și Prodan.
Inițial pe Valea Fara existau două sate. Zona fiind săracă în apă potabilă, doi tineri, unul din satul Trifești și unul din satul Runcuri, după ce s-au căsătorit, au căutat un izvor de apă lângă care să-și construiască casa și s-au așezat la Podul de Piatră. Au fost urmați treptat de familiile celor două sate și așa s-a format satul Fărășești. A fost prima dată atestat din 1548, cu numele Fornasfalva, fiind în proprietatea lui Ioan Bozvari. Moșia, formată din 43 de sate, i-a fost dată ca zestre fetei sale.
Zona era administrată de maghiari, care ocupaseră Banatul încă din 1028. În timp populația a suferit din cauza birurilor mari astfel, când turcii au atacat pentru a cuceri Banatul, li s-au alăturat (1552-1553). După ce au ocupat zona, turcii au donat-o unui Principe, cu condiția să le dea un bir anual, apoi au încadrat-o în Spahia Lipova (1607). Pentru întreținerea armatei, au cerut localnicilor cotă din vitele și oile pe care le creșteau și au început să exploateze aurul din zonă, o parte din el fiind trimis la Istanbul.
În 1716 turcii au fost alungați de habsburgi. Aceștia au militarizat satele, apoi Austro-Ungaria a fost donată de Regele Wilhelm II al Prusiei sorei sale Maria Tereza. Sub conducerea ei satele au fost coborâte în vale, s-au construit școli, biserici. Au fost aduși specialiști din Germania și Veneția care au prospectat întreaga zonă în căutarea unor surse noi de aur, cupru,, cărbune, etc. Din 1846 la Fărăsești s-a dezvoltat exploatarea forestieră, lemnul fiind transportat cu carele de localnici și folosit la Fabrica de Sticlă din Tomești. După inaugurarea liniei de cale ferată Lugoj- Ilia, 2 trenuri/zi aduceau la Fărășești peste 1.300 de muncitori la minele din zonă.
La începutul secolului XX Fărășești aparținea Districtului Făget (Facsád) din județul Caraș-Severin. În acea perioadă minele au fost închise (1918) și a început construcția liniei de cale ferată Fărășești- Poieni, pentru transportul lemnului. După Tratatul de la Trianon (1920) țăranii au putut cumpăra maxim 2 lanțe de teren, devenind proprietari. În anul 1932 exploatarea lemnului a încetat, pădurile au fost vândute localnicilor, apoi calea ferată Fărășești- Poieni a fost dezafectată.
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1982)
Din Fărășești m-am întors spre nord, apoi am rulat spre spre est și după 11 kilometri am intrat în comuna Pietroasa, situată pe valea superioară a râului Bega, pe brațul numit „Bega caldă”.
Se spune că satul a fost creat de două familii de pietrari, din zona Hunedoarei, care, găsind pietre bune de prelucrat în pietre de moară, s-au mutat acolo. De la activitatea lor a primit localitatea numele.
A fost prima dată atestat documentar din perioada 1514-1516, când aparținea lui George Brandenburg. După ce a fost ocupat de austro-ungari, satul a fost mutat de-a lungul văii, numit Petrovoz și inclus în Districtul Făget (1717).
Pe parcursul unui secol a fost deținut de familia Trattner (1819), apoi de familia Cika și din 1890 a primit statutul de comună.
Pe dealul de la marginea de nord a satului a fost construită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1779), din lemn de gorun, cu lipituri de lut și acoperiș de șindrilă. La începutul secolului XX biserica a fost restaurată. Acoperișul a fost schimbat cu țiglă, turnul îmbrăcat cu tablă zincată, exteriorul a fost tencuit și interiorul pictat din nou.
Începând cu secolul XVIII s-au creat cariere de piatră unde, cu unelte rudimentare, din masivul stâncos se dislocau blocuri de piatră, erau prelucrate în pietre de moară, distribuite aproape la toate morile de apă din Banat. În decursul timpului munca în cariere s-a modernizat și a continuat până în jurul anilor 1950.
La 4 kilometri est de comună, într-o zonă de dealuri împădurite, pe malul drept al râului Bega, este situat satul românesc Crivina de Sus.
Prima dată a fost atestat documentar într-o diplomă maghiară care se referea la două așezări, Crivina de Sus (Also Kryvyna) și Crivina de Jos (Felso Kryvyna), care aparțineau de domeniul Cetății Șoimoș, intrat în proprietatea contelui George Brandenburg după căsătoria lui cu văduva lui Ioan Corvin, fiul Regelui Matei Corvin.
Ca toată zona, a fost ocupat de turci, apoi de habsburgi. O legendă spune că pe versantul estic al satului a existat o peșteră în care turcii, retrăgându-se, au adăpostit 900 kg monede de aur, comoară care, deși râvnită, nu a fost găsită.
În sat s-a păstrat până azi una dintre cele mai vechi biserici din Banat, Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, construită în anul 1676 și reparată în 1778. Am descoperit-o după ce am trecut printr-o poartă de lemn și am străbătut o scurtă cărare, prin zona plină de copaci.
În interior a fost decorată cu icoane pe lemn. Din cele care au supraviețuit 4 au fost păstrate la biserică, 7 se află la Muzeul de Artă Veche Bisericească de la Catedrala Mitropolitană și 3 la colecția de obiecte vechi bisericești de la Protopopiatul Lugoj.
Făcând parte din patrimoniul județului, biserica este întreținută, dar nu mai este folosită, în sat predominând penticostalii.
Sub Imperiul Austro-Ungar proprietara zonei era Contesa Leopoldina, nașa de botez a copiilor Împăratului Austriei Franz Joseph (1848-1916). Avea un conac în satul Poieni, unde venea anual și petrecea o parte din vară. În acea perioadă în Crivina de Sus morarul Negrea a pus în funcție o moară de apă, cu roată verticală, la care veneau țăranii cu căruțele pline de grâne. Neexistând pășune, contesa a împroprietărit morarul cu lunca și izlazul din zonă, pentru ca animalele care așteptau să pască și să se adape, iar în 1915, la porunca sa, s-a înființat Asociația de Pășunat a Urbariariștilor din Comuna Crivina. Moara a fost reconstruită în 1972 și a rămas funcțională până azi.
La 7 kilometri sud am intrat în satul Poieni, atestat documentar din 1514-1516, cu numele Pleyen, când era în proprietatea lui George Brandenburg. Conform tradiției orale satul a existat în locul numit azi Trifești, format din case răsfirate pe dealuri. Treptat populația s-a mutat în actuala locație, zonă cu mai multe poieni, după care au numit satul. Pe un deal învecinat aveau o Biserică de lemn pe care au demolat-o și în sat au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, acoperită cu șindrilă (1759).
Un secol mai târziu interiorul a fost decorat cu picturi în ulei, efectuate pe pânză, ulterior lipită pe pereți și boltă (1812). În decursul timpului acoperișul s-a deteriorat. În 1969, când în biserică a fost introdus curentul electric, acoperișul a fost schimbat cu unul din tablă. La ultima renovare (1982) acoperișul a fost refăcut din șindrilă.
Satul fiind situat la granița dintre Banat și Ardeal, pe anumite perioade de timp a aparținut administrativ județului Hunedoara, județului Severin și după 1968 județului Timiș. Sub comuniști în apropierea satului au funcționat taberele de școlari Poieni și Strâmbu, azi prima desființată și a doua transformată în Centrul de Agrement Tabăra Poieni Strâmbu.
Știind că în apropiere, în munții Poiana Ruscă, se află o cascadă, ușor accesibilă, am continuat să rulez pe un drum neasfaltat, dar bun. După aproximativ 7 kilometri am parcat în dreptul unui indicator care indica traseul spre Cascada Șopot.
De acolo am urmat o cărare prin pădure, întreruptă de un podeț din lemn, peste râul Șopot, numit și Puntea Vie, deoarece după crearea lui barele laterale au continuat să înverzească timp de 3 ani.
În continuare cărarea a început să urce domol, paralel cu râul Șopot, care trecea înverșunat peste bolovanii ce-i stăteau în cale.
După aproximativ 15 minute mi s-a arătat Cascada Șopot, străjuită de pereți stâncoși acoperiți cu mușchi.
Acolo s-a terminat excursia mea din acea zi. Urma să mă întorc acasă, la Arad, până unde aveam de rulat 154 kilometri (2 ore).
Dorind să vizitez și stațiunea Slănic Moldova, jud. Bacău, de la Salina Târgu Ocna am parcurs 18 kilometri sud-vest. Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1757, când făcea parte din moşia domnitorului Constantin Cehan Racoviță, fiul domnitorului Mihai Racoviță. În acea perioadă era locuită majoritar de ceangăi, maghiari romano-catolici care, pentru a lucra în ocnele de sare din zonă, au trecut munții și s-au așezat acolo, ajungând până la Gura Slănicului.
Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1943)
La începutul secolului XIX moșia a fost donată Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi care a dat-o în arendă boierului, cămăraș de ocnă, Mihalache Spiridon. Pe teritoriul împădurit boierul a descoperit 5 izvoare cu apă minerală (1801), ulterior primul izvor descoperit primind numele său, izvorul nr. 1 „Mihail”. Apele fiind tămăduitoare, i-a mers rapid vestea.
Pentru a putea fi accesate, s-a creat o cărare. Apoi, primind aprobarea Domnitorului Scarlat Callimachi, a adus din ocne rufetași (1808). Aceștia au tăiat o porțiune din pădure, au amenajat băi (feredeie), au construit 2 case din lemn și o Biserică de lemn (1810-1816).
Numărul vizitatorilor crescând, s-au construit alte case și în final s-a creat stațiunea Feredeiele Slănicului.
În acea perioadă în zonă s-au așezat țărani veniți de pe valea Oituzului și s-au creat satele Cerdac și Satul Nou.
Satul Nou, comuna Pârgărești- Biserica Romano-Catolică „Sf. Mihail” (1925)
Stațiunea a devenit renumită pe plan internațional mai ales după ce apele izvoarelor 1,3,4 au obținut medalia de argint la Expoziţia internaţionalã de balneologie de la Frankfurt pe Main (1881) și medalia de aur la Expoziţia din Viena (1833).
Până în 1851 s-au mai descoperit izvoarele 6 și 7. Stațiunea s-a extins după ce, prin legea dată, terenurile înconjurătoare au putut fi cumpărate cu condiția ca pe ele să se construiască vile (1884), apoi vechea așezare a fost mutată la periferia stațiunii și în perioada 1887-1912 s-au construit mai multe hoteluri.
Pe locul unde au locuit muncitorii s-a amenajat un parc și în apropierea lui o seră.
Pârâul Slănic a fost îndiguit și peste el s-au construit poduri. S-au captat izvoarele, s-a construit o fântână cu apă potabilă și s-a înființat o uzină electrică. Au fost aduși specialiști străini care, prin tehnică nouă, au modernizat pavilioanele de tratament.
În 1888 a fost dată în folosință linia de cale ferată Adjud-Târgu Ocna, cu stație în stațiune și în 1890 s-a construit șoseaua Târgu Ocna- Slănic Moldova.
În 1895 a fost construit un Cazinou, cu săli de teatru și concert, saloane pentru jocuri și un salon în care aveau loc baluri.
Acolo, având doar 8 ani, George Enescu și-a susținut primul concert.
La începutul Primului Război Mondial, înaintând spre a cuceri Moldova, trupele austro-ungare și germane au devastat stațiunea și Comandamentul german s-a cantonat în Hotelul Racoviță (1916-1918). După război stațiunea a început să fie refăcută, parțial Hotelul Racoviță, apoi s-a repus în funcție uzina electrică, s-a amenajat parcul, s-au reconstruit și reparat restul hotelurilor și s-a restaurat cazinoul, dotat cu o sală de muzică și un pavilion restaurant.
A urmat cel de Al Doilea Război Mondial când stațiunea a fost ocupată de germani și până în 1944 Vila Rica a devenit reședința comandantului armatelor germane „Ucraina de Sud”.
Postbelic, după naționalizarea stațiunilor balneare (1948), Slănic Moldova a fost refăcut. S-au construit noi hoteluri, un sanatoriu și o policlinică, s-au modernizat izvoarele și s-a amenajat o mofetă.
După reorganizarea administrativă (1968) orașul a primit numele actual, a fost inclus în județul Bacău și din 1974 a fost declarat stațiune.
Apele sale sunt folosite în tratarea afecțiunilor digestive, urinare, cardio-vasculare, respiratorii, endocrine, ginecologice, reumatismale, prin cure externe și interne.
În acea zi urma să părăsesc județul Bacău și să-mi continui drumul prin județul Covasna. Din Slănic Moldova aveam 2 variante, un drum mai scurt, greu accesibil și unul mai lung, asfaltat. Normal că l-am ales pe al doilea. M-am întors în Târgul Ocna și m-am îndreptat spre sud est. În total 23 kilometri și am ajuns în comuna Oituz, fostă Grozești, unde îmi fixasem 2 obiective.
În localitate a existat o Biserică de lemn (1642), situată pe malul râului Oituz care a fost distrusă în atacurile tătarilor (1700). Apoi a fost construită o Biserică din piatră (1854), la rândul ei distrusă în luptele din Primul Război Mondial (1916). După război a fost ridicată actuala Biserică Romano-Catolică „Preasfânta Treime” (1924), situată pe fostul tranșeu al liniei a 3-a a frontului românesc.
Clădirea, din piatră cioplită, în stil gotic, s-a construit sub indicațiile unui arhitect italian.
Abia după cel de Al Doilea Război Mondial, prin ridicarea turnului înalt de 35 metri, a fost finalizată.
Tot în 1924 la marginea satului, pe dealul Coșna, zonă în care s-a desfășurat cea de a 3-a bătălie de la Oituz, s-a ridicat un monument dedicat celor căzuți în luptele crâncene purtate.
La inițiativa unor generali, s-a constituit Fondul Oituz, din cotizații ale ofițerilor la care s-a adăugat și contribuția familiilor unor cavaleriști decedați. Locul și materialele de construcție au fost donate de soția fostului General Eremia Grigorescu.
Monumentul Eroilor Cavaleriști din Primul Război Mondial este format dintr-un obelisc din piatră, înalt de 5 metri, deasupra căruia tronează un vultur din bronz. La baza lui se află un cavalerist în poziție de atac, un cal și un scut cu stema României, din bronz. În momentul inaugurării (1931) pe fațada principală, în partea superioară, se afla un medalion din bronz reprezentându-i pe Regele Ferdinand I și regina Maria, ca soră de caritate. Pe laterale erau postate plăci comemorative cu numele batalioanelor care au participat la lupte.
În anul 2010 monumentul a fost restaurat și, pentru a fi ușor accesibil, s-a construit o scară cu 106 trepte.
Am continuat drumul prin Pasul Oituz, o trecătoare între munții Nemira, la nord și munții Brețcului, la sud, care azi face legătura între județele Bacău și Covasna. Săpăturile arheologice au descoperit că ea exista încă din neolitic. Șoseaua pe care rulam a fost construită sub Imperiul Austro-Ungar (1847).
Intrând în județul Covasna, pe marginea șoselei am văzut un complex cu restaurant și multe terase, la care m-am oprit, pentru a servi masa.
Lateral de complex era situată o biserică, cu o statuie în fața ei. Cerând detalii despre ele, nimeni nu a știut să mă lămurească.
De acolo m-am îndreptat spre Târgu Secuiesc. O ultimă oprire am făcut-o la Cascada Caraslău, o cădere mică de apă, situată pe marginea șoselei.
Stațiunea Durău este situată în județul Neamț, la poalele de nord-vest ale masivului Ceahlău, la o altitudine de 700-800 metri față de nivelul mării.
Din stațiune pornesc mai multe trasee turistice montane pentru care este frecvent vizitată, mai ales în sezonul estival.
De asemenea există Mânăstirea Durău, mânăstire ortodoxă de călugărițe, construită în secolele XIX-XX și în 2015 inclusă pe lista monumentelor istorice ale județului.
Încă din 1600 în Durău a existat un schit de maici, atestat documentar abia din 1779. Stareța, primind același post la Schitul Văratic, s-a mutat împreună cu maicile acolo. Schitul din Durău a rămas nefolosit până în 1802 când a fost ocupat de călugări din schiturile vecine. În jurul anului 1909 în cele 2 schituri care aparțineau de Durău, Tarcău și Bisericani, trăiau 44 de călugări și așezarea a primit statutul de mânăstire.
Biserica de lemn, deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1832-1835), care din anul 2003 a primit și hramul „Sf. Pantelimon”.
În apropierea ei a fost ridicat un turn-clopotniță, cu 2 etaje, azi calea de acces în mânăstire.
În jurul bisericii s-au construit stăreția și case pentru călugări, una dintre ele (1832) devenind reședința Mitropolitului Veniamin Costachi, stabilit acolo.
Catapeteasma bisericii, sculptată din lemn de tei, a fost poleită cu aur.
Interiorul a fost pictat abia în perioada 1936-1937. Picturile prezintă scene și personaje biblice, îmbinate cu motive din viața de zi cu zi a locuitorilor zonei. În 1969 pictura a fost restaurată.
Cea mai veche dintre icoanele păstrate, icoana de argint a Maicii Domnului (sec. XVIII), este considerată „făcătoare de minuni”.
În mânăstire se află și o parte din moaștele „Sf. Mc. Pantelimon”, aduse dintr-o biserică ruinată din Rusia, unde au fost găsite de călugării care au luptat pe frontul sovietic în cel de Al Doilea Război Mondial.
Sub comuniști mânăstirea a fost desființată (1959) și biserica a devenit parohială. Totuși în 1972 s-a înființat un schit de călugări. În 1977 majoritatea chiliilor și biserica din cimitirul satului au fost demolate. Pe terenul obținut au fost construite vile și s-a înființat Stațiunea Durău. Apoi schitul de călugări a fost transformat în mânăstire de maici care a început să funcționeze în 1991.
În același an lângă mânăstire a fost construită o clădire, pentru un centru de conferințe, care aparține Bisericii Ortodoxe Române. Centrul Cultural Pastoral „Daniil Sihastrul” a fost sfințit în anul 1995.
Azi în stațiune există 4 hoteluri, numeroase vile și terase.
Pentru a vedea cascada Duruitoarea, după ce am vizitat mânăstirea m-am îndreptat spre intrarea pe unul dintre cele 3 trasee turistice amenajate în Parcul Național Ceahlău. Ca tot omul iubitor de natură, deși nu era obligatorie, am plătit taxa modică pentru intrarea în parc și am pornit la drum.
Cascada, declarată monument al naturii, este situată la o altitudine de 1.270 metri, într-o arie protejată, întinsă pe 1 hectar. Traseul până la ea are un grad mediu de dificultate. Urcușul durează aproximativ 2 ore, în funcție de condiția fizică a celui ce-l străbate.
S-a format pe valea pârâului Rupturii, între versanții abrupți care coboară de la Piatra Ciobanului, în est și Piciorul Șchiop, în vest.
Pârâul este alimentat din izvorul Fântâna Rece, situat pe platoul alpin și de câteva izvoare mai mici care au perioade când seacă.
Fenomenele de îngheț-dezgheț și avalanșele au detașat coloane din pereții verticali ai muntelui, au format jgheaburi și au apărut săritori și cascade.
Cascada are o cădere de apă, de aproximativ 100 metri înălțime, care produce un vuiet asurzitor, mai puternic în perioadele cu ploaie, când debitul apei este mai mare. Datorită zgomotului a fost numită „Duruitoarea”.
Este formată din 2 trepte. Prima, o cădere de 25-30 metri, se termină pe o platformă la care se putea ajunge urcând o scară de lemn, azi dispărută.
De la platformă apa se răsfiră ca un evantai, cade de pe stâncă și continuă să curgă sub forma unui pârâu care, în final, ajunge în lacul Bicaz.
Cele două obiective atinse, mânăstirea și cascada, restul celei de a 3-a zi din concediu urma să-l petrec prin stațiune.
Orașul Toplița este situat în nordul Depresiunii Giurgeu, străbătut de râul Mureș și administrativ aparține județului Harghita. În descrierile lui Ptolomeu pe locul actualului oraș ar fi existat cetatea dacică Sangidava, nedescoperită de arheologi. Zona era locuită de dacii liberi și carpii, majoritatea păstori de oi, cu care, după cucerirea de către romani, aceștia au păstrat legături. Până în 1228 regiunea a fost deținută de Simon Bán apoi a intrat în posesia familiei Bánffy care a reușit să o păstreze până în 1945, la un moment dat devenind un district privilegiat care nu aparținea de nici un scaun săsesc.
statuia Lupa Capitolina
În 1567 pe unul din terenurile deținute de Bánffy Pál, pentru a exploata pădurea înconjurătoare, căpitanul cetății Brâncovenești a adus trei familii din Moldova și astfel s-a format așezarea, prima dată atestată documentar din acel an. A fost numită Taplócza („izvor de apă caldă”), nume primit de la apele termale existente în zonă. Pentru a nu fi confundată cu localitatea Csik Taplócza, în 1660 numele i-a fost schimbat în Toplicza.
În decursul timpului teritoriul localităţii s-a extins pe Valea Topliţei, în stânga şi în dreapta Mureşului și s-au format satele, azi cartiere ale orașului. În 1658 armatele moldovenești conduse de Pintea au distrus satul care, după 2 ani, a fost repopulat cu țărani români aduși din Deda. Sub Imperiul Habsburgic, datorită dărilor imense impuse, iobagii s-au răsculat (1702-1711), apoi s-au alăturat Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785).
Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi” (1791)
La începutul secolului XVIII a început transportul lemnului cu plutele pe râul Mureș, numărul comercianților a crescut și localitatea a început să se dezvolte. Dacă la înființare avusese 3 familii, conform recensământului din 1785 în Toplicza existau 255 de familii.
În perioada 1830-1836 în localitate s-a stabilit familia Urmánczy care, în anii ce au urmat, a avut un rol important în dezvoltarea ei. János Urmánczy și-a ridicat o casă cu un etaj, înconjurată de un parc care se întindea până la râul Mureș. Ulterior extinsă, prin preluarea casei vecine, etajată și renovată, a devenit Hotelul László. Acesta a fost distrus în timpul Primului Război Mondial. Ulterior refăcut, în el au funcționat magazine, prima sală de teatru, în limba maghiară, și prima bibliotecă din localitate. La inițiativa lui, pe locul vechii Biserici Catolice de lemn, s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1865-1873) și s-a înființat Școala Romano-Catolică, transformată în Școală Maghiară de Stat (1948-1960).
În 1895, pe terenul familiei Bánffy, a fost ridicată Biserica Reformată Calvină, din banii donați de fata lui Urmánczy, împreună cu soțul ei, care atunci locuiau la Reghin. Reparată în 1993 și 2010, biserica funcționează și azi. În același an, fiul lui János, Nándor Urmánczy, ulterior parlamentar în Budapesta, a fondat primul ziar local, numit Topliczai Híradó, iar un an mai târziu a fondat o școală, pe propriul teren și pe cheltuiala sa.
Pentru a se construi o nouă cale ferată, urmașul său, baronul Jeremos Urmánczy, a trebuit să vândă o parte din terenuri. Din banii obținuți a ridicat Castelul Urmánczy (1903-1906). Clădirea în stil Art Nouveau, situată pe o ridicătură de teren, aproape de malul râului Mureș, a supraviețuit până azi. În partea dreaptă a fațadei principale a fost construit un turn înalt. În interior, după intrarea principală, a fost amenajat un salon, înalt pe 2 etaje, din care se accesau încăperile. La parter se aflau apartamentul proprietarilor, sala de mese și camerele bărbătești și la etaj camerele copiilor, cele pentru oaspeți. În subsol se aflau camerele servitorilor, bucătăria, pivnița și depozitele.
În 1948 a fost naționalizat și a rămas nefolosit până în 1963 când, împreună cu anexele, a fost transformat în spital. În 1989 una dintre anexe a fost preluată și au început lucrările, în vederea amenajării unui muzeu orășenesc, întrerupte un an mai târziu, reluate în 1997 și în 1998 Muzeul Etnografic și-a deschis porțile. Din păcate eu l-am găsit închis. Castelul, retrocedat urmașilor în anul 2008, a fost închiriat de stat până în 2013.
Jocurile politice din cele două războaie mondiale au trecut Transilvania când în proprietatea Ungariei, când a României. Până în 1918 a aparținut Austro-Ungariei.
Parcul Eroilor
După Unirea Transilvaniei cu România a trecut sub administrația română și după Tratatul de la Trianon (1920) a fost cedată României. Prin Dictatul de la Viena (1940) partea de nord a fost cedată Ungariei, apoi a intrat sub administrație sovietică (1944-1945). O dată cu numirea lui dr. Petru Groza în funcția de prim-ministru, a revenit României, din care face parte și azi. În perioada 1952-1960 zona a devenit Regiunea Autonomă Maghiară, în cadrul căreia Toplița a primit statutul de oraș (1956). După reorganizarea teritorială (1968), orașul aparține de județul Harghita. Din anul 2002 a devenit municipiu.
Primăria Toplița
În anul 2006 Muzeul Etnografic s-a comasat cu Ansamblul folcloric „Rapsodia Călimanilor” și au format Centrul Cultural Toplița, care funcționează într-o clădire centrală.
În apropierea lui, la marginea Parcului Central, se află Cinematograful „Călimani”.
Lângă el este postată statuia Regelui Ferdinand I (1865-1927).
În anul 2018 s-a preconizat amenajarea unui parc care trebuia să fie terminat un an mai târziu, la sărbătorirea celor 100 de ani trecuți de la Marea Unire. Parcul Centenarului a fost creat pe o suprafață de 1570 metri, preluată din Parcul Central. Intrarea din bulevard a fost marcată cu un „arc de triumf”. De la el pornește o alee care se termină în dreptul unei fântâni arteziene.
În dreapta ei, pe o porțiune de zid, au post postate stemele pe care le-a avut orașul în decursul timpului și o placă inscripționată cu câteva date istorice. Lângă el a fost amenajată o scenă deschisă permanentă.
Pe o altă alee, perpendiculară pe prima, se află busturile unor personalități, postate pe socluri.
Partea din Parcul Central rămasă este amenajată cu multe rondouri cu flori multicolore, străbătute de câteva alei pe care, din loc în loc, se află bănci pentru relaxare.
La marginea parcului curge râul Valea, afluent care, pe teritoriul orașului, se varsă în râul Mureș.
Trecându-l pe un pod rutier și pietonal, am ajuns în dreptul Catedralei Ortodoxe „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
De acolo, pe o străduță laterală, m-am îndreptat spre Izvorului Cald. Apa lui este consumată de localnici, în scop curativ, fiind benefică în afecțiuni ale aparatelor digestiv, renal și respirator. În apropiere au existat Băile evreiești, formate dintr-un bazin mic, pentru scufundări rituale și 7 căzi, vândute de comunitate în anul 1984. Pe locul lor azi funcționează un atelier de reparat mașini.
De acolo m-am întors la parcare și, cu mașina, m-am îndreptat spre marginea orașului, unde urma să văd Cascada Mezotermală, monument al naturii încadrat într-o arie protejată, întinsă pe 0,5 hectare. Apa, foarte bogată în calciu, este alimentată de izvoarele stațiunii Bradul. Curge peste versantul, cu straturi profunde de travertin, care, reflectate, schimbă continuu culorile apei. Cu temperatura de 27 grade, nu îngheață aproape niciodată.
Datorită caracteristicilor ei a fost clasificată a doua de acest tip din Europa, pe primul loc fiind o cascadă cu apă termală din Saturnia, Italia.
Din păcate, în momentul vizitei mele, fiind vară toridă, cascada nu avea un debit mare.
În acea zi se termina excursia noastră. Dar era de abia dimineață. După ce am vizitat Gara Băile Herculane am pornit pe drumul de întoarcere. După nici 6 kilometri am ajuns în comuna Mehadia. Lângă ea aveam țintite două obiective. Întrebând localnicii, am aflat cum puteam să ajungem la Cetatea Mehadia. Am ieșit din comună pe un drum neasfaltat care, după aproximativ 3 kilometri, s-a terminat într-un spațiu larg, înconjurat de munți.
Existând mai multe drumuri, nu ne puteam decide în ce direcție să o luăm. Nici urmă de indicatoare. Norocul nostru a fost că a sosit un localnic care urca cu vacile la păscut. El ne-a explicat, ce-i drept în felul lui, „cam” ce cărări trebuie să urmăm.
Inițial trebuia mergem pe un drum forestier din care, la un moment dat, se desprindea o cărare pe care, urcând, ajungeam la ruinele fostei cetăți, ridicată de familia nobiliară Gutkeled, probabil în secolul XIII. Cert este că cetatea a fost menționată într-un act de danie din 1324. În secolul XIV a devenit centrul politic și administrativ al unei porțiuni din zonă apoi, un secol mai târziu, pentru o scurtă perioadă de timp a fost sediul cavalerilor teutoni, aduși acolo de Regele Sigismund de Luxemburg.
Ajungând în posesia lui Iancu de Hunedoara, pentru o mai bună apărare împotriva atacurilor otomane, cetatea a fost înconjurată de ziduri cu aproximativ 2 metri grosime. Împreună cu celelalte cetăți existente în zonă, cetatea a rezistat atacurilor. Totuși în 1523 a fost cucerită de turci care, însă, nu au folosit-o și în timp s-a deteriorat.
Urcând și gândindu-mă la vremurile îndepărtate nu mi-am dat seama când am ajuns pe un platou întins. Nici urmă de ruină. M-am tot învârtit căutând și, din nou noroc. Pe platou a apărut un personaj ca din basme. Un localnic, ajutându-se de un toiag și purtând în spate un sac cu ceva greu în el, s-a apropiat agale. Mi-a explicat că fusese aici, nu departe, pe celălalt deal, să-și adune puținele mere care le găsise. M-a șocat când mi-a spus că avea în jur de 80 de ani. Orășenii, la acea vârstă, de abia urcă un etaj de bloc….
Deși nu era în drumul său, ne-a condus la o potecă îngustă, ascunsă după copaci și acoperită de vegetație, pe care, urmând-o, în depărtare am văzut un turn ruinat. De acuma nu mai puteam să ne rătăcim așa că localnicul ne-a părăsit și noi, mulțumite că nu am venit în zadar, ne-am îndreptat spre ruine.
Cetatea a fost descoperită de contele de Marsigli pe la sfârșitul anilor 1690 și a descris-o ca fiind deja ruinată. A fost plasată în vârful dealului, pe marginea unei prăpăstii, astfel accesul la ea se putea face doar dintr-o singură direcție.
Era o fortificație patrulateră prevăzută cu turnuri de apărare. La exterior, în jurul zidurilor se ridica un val de pământ înalt, în unele locuri până la 4 metri, despărțit de acestea printr-un șanț de apărare săpat în stâncă.
Pentru a se intra în cetate trebuia să se treacă peste acel șanț, pe un pod construit pe piloni de piatră, apoi să se traverseze unica poartă lângă care, de siguranță, exista un turn de apărare.
Donjonul avea zidurile groase de 2,5 metri și o înălțime de peste 16 metri. În interior, peste un parter boltit, pe ziduri se sprijineau planșee care delimitau mai multe etaje. Cetatea a fost distrusă în timpul celui de al treilea război între austrieci și turci (1738).
Ruinele, păstrate până azi, reprezintă porțiuni din zidurile acelui turn de apărare, înalte în unele locuri până la 15 metri.
Printr-o crăpătură în zid am văzut în depărtare Râpa Neagră. Luând-o ca reper, mi-am dat seama că eram la o înălțime destul de mare și abruptă care, într-un eventual atac, reprezenta un punct bine situat strategic.
După ce am savurat panorama munților am coborât la mașină.
Ne-am întors la șoseaua principală, pe care am traversat-o și am urmat șoseaua prin comună. În dreptul ultimelor case ne-am oprit. Decât să pățim ca la cetate, să nu găsim indicatoare, am apelat la o localnică, dorind să ne fie călăuză. Neavând timp, ne-a trimis copilul, un băiat în jur de 7-8 ani și am pornit la drum. După ieșirea din comună drumul mergea paralel cu valea Sfârdinului Mare. Citisem că undeva, în acea zonă, s-ar afla Cascada Bobot.
M-am mirat când copilul ne-a întrebat dacă dorim să vedem ambele cascade. Știam doar de una așa că întrebându-l ne-a explicat că cea de a doua, mai mare, se afla sus în munte și pentru a ajunge la ea trebuia să urcăm cam 2-3 ore. Revenind acasă am căutat pe NET dar nu am găsit nimic despre ea.
După ce am trecut un pod peste valea râului am mai înaintat cam 2-3 kilometri pe drumul folosit frecvent de camioanele care transportă lemnul tăiat în pădure. Se povestește că, pe vremuri, mulți dintre vizitatorii stațiunii Băile Herculane organizau excursii pentru a vedea și cascada. Îmi imaginam că în momentul în care ajungeau în zonă se simțeau de-a dreptul exploratori. Azi, de bine, de rău, exista acest drum prăfuit.
Am parcat la marginea drumului și am urmat „călăuza” noastră care pornise pe o cărare. Nici urmă de indicatoare și pe alocuri cărarea se pierdea în vegetația abundentă. După aproximativ 15 minute am ajuns la Cascada Bobot.
Sărind peste bolovani și trunchiuri de copaci uscate, am ocolit micul lac format la baza ei.
În fața mea, de la o înălțime de aproximativ 6 metri, cascada se revărsa peste peretele de stâncă, îmbrăcat în mușchi.
Apa ajunsă pe sol se acumula într-un lac care în acel moment nu era prea mare. Fiind vară și secetă debitul apei era scăzut. Nu am zăbovit mult deoarece trebuia să ducem copilul acasă și, în față, ne aștepta un drum destul de lung.
Ajungând pe șoseaua principală ne-am îndreptat spre nord. Foarte aproape de comună am parcat pe partea dreaptă și, sărind șanțul de scurgere, am înaintat prin bălăriile înalte, unde m-am și urzicat, până la Biserica Spartă. După unicele informații despre ea, găsite pe NET, este considerată ca datând din vremea romanilor. Tot din acea vreme, pe teritoriul comunei, arheologii au descoperit și urmele fostului castru roman Praetorium.
A doua zi a excursiei noastre în județul Caraș-Severin urma să o petrecem în natură. Doream să vedem două cascade și câteva izvoare din Parcul Natural Domogled-Valea Cernei așa că, de dimineață, din Băile Herculane, am pornit la drum. Ieșind din stațiune pe lângă Hotelul Roman, la nici 2 kilometri ne-am oprit pentru a vedea o cădere de apă formată pe râul Cerna, numită Cascada mică Bobot, pentru a nu se confunda cu Cascada Bobot de lângă Mehadia.
În continuare am rulat pe un drum care urma valea Cernei, printre versanții muntoși.
La marginea drumului, folosit frecvent de amatorii de drumeții, am văzut un izvor captat care, direct din munte, curgea printr-o țeavă.
După ce am trecut de zona 7 Izvoare, pe care urma să o vedem la întoarcere, la câțiva kilometri ni s-a arătat Lacul Prisaca, lac de acumulare cu o lungime de 4 kilometri.
Lacul s-a format în urma construirii barajului din Băile Herculane care pe lângă scopul producerii de energie electrică are rolul și de a menține echilibrul apelor subterane din zonă.
Pe malul lui, mai ales spre coadă, au fost amenajate vile turistice de unde, cei cazați, pot face plimbări cu barca pe lac, să pescuiască în locurile amenajate, sau, dacă preferă, pot face doar drumeții.
Urmând cursul râului am ajuns în dreptul unui pod unde am parcat. Parcursesem 15 kilometri care, împreună cu oprirea la cascadă, au durat jumătate de oră.
Lângă mașină imediat a apărut un patruped cu care pe loc m-am împrietenit.
De la pod, urmând marcajul cruce roșie, am trecut pe lângă niște case, apoi un podeț, peste pârâul din spatele lor.
A urmat un urcuș foarte abrupt, pe bolovănișul care aluneca sub încălțări.
Nu a fost lung, dar pentru noi, oameni de la câmpie, fără pregătire fizică, extenuant.
Urcușul a continuat prin pădure, pe o pantă devenită rezonabilă.
Ieșite din pământ, rădăcinile copacilor formau niște „trepte” care ne ajutau dar ne și încurcau. În jocul de lumini și umbre trebuia să fim foarte atente pe ce călcam.
Noroc că drumul era foarte bine marcat.
Tot urcând, dintr-odată, printr-o porțiune fără copaci, am văzut în depărtare masivul muntos la care trebuia să ajungem. Acolo se afla Cascada Vânturătoarea.
Urcușul era intercalat de porțiuni mai line, unele plate, cu bolovani și copaci dezrădăcinați, căzuți în diferite direcții.
Din loc în loc cărarea trecea printre bucățile unor bolovani care, se vedea clar, au fost tăiați de oameni, probabil de acei cățărători germani care, îndrăgind locurile, au format o echipă, au marcat și amenajat multe din traseele din zonă.
În unele porțiuni cărarea trecea razant pe lângă pereții stâncoși ai muntelui.
Mi s-a părut foarte ciudat că liniștea era totală. Nu se auzea ciripit de păsărele. De fapt, pe tot drumul, ca viețuitoare am văzut doar câteva insecte și pânze vechi, țesute de păianjeni.
Din nou, printr-o zonă fără copaci, s-a văzut masivul muntos, de data asta mult mai aproape, ceea ce „ne-a dat aripi”.
Pentru a ne odihni, dar și pentru a savura peisajul, am ieșit de pe cărare într-un loc însorit, mai strâmt, pietros, de la marginea prăpastiei.
Vis a vis, la mijlocul peretelui de stâncă, se vedea un firicel de apă. Dacă l-am reperat, însemna că nu mai aveam mult până la cascadă.
Într-adevăr, după încă 5 minute de urcuș, a urmat o coborâre ușoară. Poteca trecea prin loc deschis, pe marginea pădurii. Înaintând, mă uitam la picioare, dar mai mult la muntele pe care cascada se revărsa și de care mă apropiam.
Poteca s-a terminat la baza cascadei. Eram foarte mulțumită că am ajuns până acolo și încă într-un timp foarte bun pentru mine, aproximativ 2 ore, având în vedere că timpul estimat pe marcaje era de 1:30 ore.
Cascada Vânturătoarea, aflată la 1.000 metri altitudine, este formată de un afluent al râului Cerna, Ogașul Slacini. Are o înălțime de aproximativ 50 metri și prezintă două trepte. În cădere, după ce trece de prima treaptă, apa se lovește de un prag de stâncă și urmează treapta de jos, cu cădere liberă pe o înălțime de 40 metri, când este pulverizată ca o ploaie fină, pe o suprafață de cel puțin 100 metri pătrați.
De multe ori acea perdea de apă este spulberată de vânt și împreună cu soarele, luminând-o din unghiul potrivit, formează curcubeie. Cantitatea de apă care o formează variază, fiind mare în anotimpurile ploioase. Din păcate, fiind vară, debitul cascadei nu era foarte mare. Oricum, aparatul foto nu poate reda măreția ei, doar retina o percepe. La mine a stocat-o ca amintire.
Ajungând în partea de jos, apa se scurge pe porțiunea plină de mușchi.
Apoi umple spațiul dintre numeroșii bolovani, acoperind o suprafață destul de mare.
Spre baza cascadei peretele vertical este înclinat în afară, în spatele căderii de apă delimitându-se un spațiu unde, cei cu încălțări care nu alunecă, nu ca mine, au putut să intre și, ca după o perdea, să vadă căderea de apă, fără a fi udați.
Pe drumul de întoarcere mă gândeam ce frumoasă trebuie să fie cascada iarna, când apa îngheață, luând diferite forme ciudate.
Și iar pe panta abruptă, plină de bolovăniș, apoi la auto. Drumeția s-a sfârșit cu bine și cu amintiri frumoase.
Excursiile Monicăi 