În ultima zi dintr-o excursie prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Nagykanizsa, pe drumul de întoarcere în România, după o oră de rulat, m-am oprit în satul Mosdós, pentru a vedea fostul Castel Pallavicini (Pallavicini kastély), construit în sec. XIX de contele Eduard Pallavicini, propietar a numeroase moșii din zona Szeged.
Mergând frecvent în zona Mosdós la vânătoare, considerând că aerul și clima zonei diminuau boala lui respiratorie, contele a cumpărat moșia, până în 1892 a construit castelul în stil eclectic, asemănător celor scoțiene și s-a mutat în el. Pe lângă camerele de locuit, în castel a creat o bibliotecă cu cca. 4.000 de volume și și-a expus colecția de capete de cerbi împăiate.
În jurul lui a plantat diverse soiuri de copaci, creând un parc întins pe 17 hectare, în apropierea castelului postând o fântână și pe alei statui.
După moartea sa (1932) castelul a fost moștenit de fiul său György. Nelocuind acolo, l-a dat în grija administratorului moșiei, pentru care s-a construit un mic conac, azi numit „micul castel”.
În 1936 conducerea comitatului Somogy l-a cumpărat în scopul amenajării unui spital, în 1939 în el fiind găzduiți refugiații militari polonezi, apoi preluat de sovietici (1944) și folosit ca spital militar, 3 ani mai târziu devenind căminul copiilor refugiați greci.
Începând cu anul 1949 în castel funcționează Spitalul TBC și de Cardiologie al Județului Somogy, din 2002 fiind întreținut de Biserica Reformată din Ungaria.
În următorul sat, Nagyberki, pe marginea șoselei se poate vedea Castelul Schmidegg-Vigyázó (Schmidegg-Vigyázókastély), construit de contele Kristóf Niczky în 1760 și folosit doar când acesta venea, din Viena, la vânătoare. Fata sa Anna Mária căsătorindu-se cu contele László Schmidegg (1772), a primit în dar castelul și pentru a putea locui acolo, acesta a fost modificat, primind actuala formă de „U” și decorat în stil rococo.
După moartea ei (1816), fiind administrat pe rând de diverși membri ai familiei, castelul a fost neglijat și în 1862 vândut, împreună cu întreaga moșie, contelui Vigyázó Sándor, care l-a renovat, a refăcut clădirile fermei și a amenajat un parc înconjurător cu copaci și tufișuri ornamentale. Contele l-a folosit temporar, când venea la vânătoare, sau pentru relaxare. Prin testament, a lăsat întreaga moșie Academiei Maghiare de Științe.
În Al Doilea Război Mondial moșia și castelul au fost ocupate de armata sovietică care, defrișând o parte din parc, a creat un mic aeroport. După retragerea lor, localnicii au devastat castelul. În 1945 a fost naționalizat și transformat în Școală primară, aceasta funcționând până în 1978, când s-a mutat într-o clădire nouă. După ce a fost renovat, în perioada 1985-2016 castelul a fost ocupat de Arhivele Județului Somogy, apoi a fost părăsit.
După 2 ore de condus spre est m-am oprit la Moara de vânt din satul Felsőszentiván (Felsőszentiváni Szélmalom), construită în sec. XIX pentru măcinarea cerealelor. În perioada 1925-1926 fiind deținută de Nagy Torma Vince, tâmplar, constructor de mori, a fost modernizată și folosită până în anii 1960, când sistemul de mori a fost desființat. În decursul timpului s-a degradat, apoi o furtună puternică (2005) a dărâmat partea de nord, distrugând o parte din mecanismele de funcționare. În perioada 2018-2020 moara a fost refăcută, redevenind funcțională, punct de atracție turistic. E compusă dintr-o clădire înaltă, cu acoperiș, pe care e postată o elice (14 m diametru), palele ei, acționate de vânt, crescându-i rotația. În interior există 2 pietre de moară mari, una fixă, pe care se așează grânele și a doua, situată deasupra, care fiind acționată de rotația elicei, se freacă de prima, măcinându-le.
A fost ultima oprire, de acolo până în România, la Arad, mai având de parcurs cca. 190 kilometri, mare parte pe autostradă.
În vestul Transdanubiei, în satul Nagyvázsony din comitatul Veszprém, Ungaria, se află fostul Castel Kinizsy (Kinizsy-vár), construit la începutul sec. XV de familia nobiliară Vezsenyi, pe un deal din apropierea pârâului Vázsonyi-Séd, loc de unde se puteau controla 2 rute comerciale importante, care se intersectau în actualul sat. Era format din turnul de 25 metri înălțime, clădiri mai mici și un un zid ce înconjura curtea interioară. În 1472, pentru vitejia sa în numeroasele campanii militare, Regele Ungariei Matia Corvin i-a dăruit lui Pál Kinizsi (Paul Chinezul) moșia cu castelul. Acesta l-a extins cu o nouă aripă, cu 2 etaje și a amenajat o capelă.
L-a înconjurat cu un șanț umplut cu apă, la exterior fiind ridicat un zid de apărare, excavat parțial în timpul săpăturilor arheologice din 1959.
A creat și un avanpost fortificat (barbacană) din care, pe un pod de lemn, se intra în castel.
Lângă castel, pe locul unei Biserici medievale (sec. XIII), a construit Biserica „Sf. Ștefan” (Szent István-templom), în stil gotic târziu și lângă ea clopotnița din lemn. În 1964 în dreapta bisericii, privind spre castel, a fost postată statuia lui Pál Kinizsi (Pál Kinizsi-szobor) călare.
În apropierea castelului în 1478 s-a stabilit Ordinul Paulinelor care a construit o mânăstire, în cadrul ei Biserica Sf. Mihai (1483-1486), despre care legenda orală spune că au fost finanțate de Kinizsy, acesta folosind banii obținuți din răscumpărarea unui prizonier turc, ale căror ruine se pare că încă mai există, dar eu nu le-am depistat. În 1494 decedând, Pál Kinizsi a fost adus și înmormântat într-o capelă din cimitirul bisericii. Mormântul fiind devastat de hoți (1708), trupul a fost mutat în cimitir, fiind căutat și azi de arheologi.
Castelul a fost moștenit de soția sa care a avut pe rând 2 soți. Primul, căzând de pe cal, a decedat. Pe al doilea, foarte violent, în 1519 a poruncit să fie omorât, trupul său fiind aruncatl în tranșeele castelului, fapt pentru care curtea regală, recunoscând meritele lui Kinizsi, a pedepsit-o doar exilând-o într-o zonă muntoasă, azi pe teritoriul Slovaciei. În 1526 Regele Ioan a donat castelul lui Ferenc Bodó dar în 1594, după ocuparea cetății Vessprém de turci, gărzile l-au părăsit și pentru o scurtă perioadă de timp castelul a fost ocupat de turci, ulterior fiind recuperat de maghiari. În sec. XVIII nemaifiind important d.p.d.v. militar, treptat castelul s-a deteriorat, apoi a fost avariat de un cutremur și de incendiul din 1857. Ruinele sale au fost descoperite și conservate în timpul săpăturilor arhelogice (1954-1960 și 2005), în 2013 turnul a fost restaurat, în perioada 2017-2020 castelul a fost reconstruit parțial, în 2023 în el inaugurat un muzeu, etalând istoria sa.
Localitatea Nagyvázsony, atestată documentar din sec. XIII, s-a extins treptat în jurul castelului. În sec. XVIII, fiind situată pe drumul dintre Buda și Graz, în apropierea castelului s-a construit un han, stație a poștașilor și trăsurilor de transport, unde schimbau caii și se odihneau, din 1752 devenit un sistem regulat în Ungaria.
În 1862 stația a fost înlocuită cu un Oficiu Poștal permanent, din 1887 dotat cu o linie de telegraf. În clădirea și grajdul fostei stații din 1968 funcționează Muzeul Poștei (Postamúzeum) care etalează documente despre istoria poștei și telecomunicațiilor, hărți cu poziționarea rutelor și stațiilor din zona lacului Balaton.
Devenit loc turistic, într-o clădire veche din zonă, semănând cu un vechi han, este amenajat Restaurantul Várcsárda, în care se pot servi mâncăruri maghiare tradiționale.
Castelul Nádasdy (Nádasdy-kastély), în 1993 declarat monument istoric, e situat pe teritoriul satului Nádasdladány, din centrul Ungariei. În 1763 moșia, cu satul Sárladány, au fost cumpărate deKárolySchmidegg și,pe locul actualului castel, a construit un conac în stil baroc, înconjurat de un parc, clădire descrisăpe harta primului sondaj militar (1782-85). În 1851 acestea au fost cumpărate de contele Lipót Nádasdy, unde și-a mutat reședința din Felsőlendva, județul Vas și, cu permisiunea Ministrului de Interne, a schimbat numele satului în Nádasdladány (1859).
Un an mai târziu a amenajat parcul, întins pe 24 hectare, creând o grădină, cu o cascadă artificială, în mijlocul lui un mic lac, cu o insulă accesată printr-un pod de lemn, alimentate cu apă printr-un sistem de conducte din canalul Nádor, situat în apropiere.
În parc s-au construit un salon de vară, un loc de joacă, studioul pictorului familiei, în partea de sud grajdul de cai și depozitul de trăsuri, distruse în decursul timpului.
Fiind moștenite de fiul său Ferenc, cu ajutorul unui arhitect regal din Budapesta, acesta a extins fostul conac și modificat în stil Tudor (1873-1876), pe locul lui creându-se o clădire cu 2 etaje, partea centrală a castelului, pe care s-a postat stema familiei, flancată în dreapta de un turn.
În aripa din stânga, perpendiculară pe cea principală, s-a creat o mică capelă.
În subsol s-au amenajat încăperi pentru servitori și depozite, legate printr-un pasaj subteran de bucătărie, care funcționa într-o clădire din grădină. Tot acolo a fost creat un cazan din turbă, din care se încălzeau sobele și șemineele castelului. Castelul a fost iluminat cu gaz și dotat cu rețele de apă și canalizare, apa fiind pompată într-un rezervor de la etajul superior al turnului, de unde era dirijată în toalete, băi, în dușurile dintr-o terasă a castelului, folosite vara. Interbelic s-a introdus telefonia, s-au creat un teren de tenis și un bazin cu apă, accesate prin coridorul aripii secundare.
În perioada 1883-1885 în partea de nord-vest a parcului a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Elena” (Szent Ilona római katolikus templom), hramul amintind de mama sa, Ilona, decedată în 1873.
Clădirea a fost construită din cărămidă roșie, în stil neo-gotic, cu turnul și fațada principală asemănătoare castelului.
La scurt timp după moartea contelui Ferenc (1944), apropiindu-se frontul militar, familia a părăsit castelul, ulterior ocupat de trupele germane în retragere, apoi de trupele sovietice, ambele jefuindu-l, multe piese de mobilier, cărți, manuscrise, etc., fiind luate de localnici și folosite pentru aprinderea focului. În 1945 operele de artă și fondul bibliotecii recuperate, au fost duse la Muzeul Național Maghiar. Castelul a fost preluat de sindicate și folosit ca destinație de vacanță, apoi aripa principală a fost amenajată cu birouri pentru Fabrica de Turbă, capela transformată în magazin, aripa secundară ocupată de Poliție, apartamentele ofițerilor, o grădiniță, ocazional fiind cazați și prizonierii care lucrau în șantierele de construcții din zonă. A fost folosit și pentru întâlnirile cluburilor sportive. O perioadă de timp în el au funcționat un atelier de cusut și un Oficiu Poștal.
În 1983 a fost preluat de Armata Populară Maghiară și până în 1993, neutilizat, s-a degradat. Intrând în administrația Direcției pentru Protecția Patrimoniului Arheologic din Ungaria, în 1994 a fost renovat și până în 1999 o parte din colecția bibliotecii a fost readusă în castel.
După restaurarea clădirii, interiorul a fost amenajat după planul inițial al clădirii, creându-se un muzeu, inaugurat în 2021, pe care l-am vizitat și eu.
Traversând pe rând încăperile, ai senzația că trăiești în acele vremuri.
Salonul de biliard
camera cu trofee de vânătoare
Salonul Mic
Salonul Mare
o mică seră
Sala Strămoșilor- o galerie cu pereții din lemn, decorați cu picturi ce prezintă numeroși membrii ai familiei
Pentru mine cea mai fascinantă a fost Biblioteca, având plafonul din lemn și pereții acoperiți de mobilier plin de cărți.
Pentru accesarea cărților din partea superioară, s-a creat o galerie, mărginită de balustradă din fier forjat sculptat, care era accesată printr-o scară spirală din lemn.
În anii 1880 biblioteca deținea cca. 25.000 de volume și 1155 manuscrise, multe distruse în 1944, azi etalând doar o mică parte din cele recuperate, restul fiind păstrate în Biblioteca Națională din Széchényi și Muzeul Castelului din Keszthely.
În județul Tolna, din partea sud-vestică a Ungariei, se află orașul Simontornya, numit după fostul Castel Simontornya, construit de Simon în secolul XIII într-o zonă mlăștinoasă, creată de râul Sió, azi situat în centrul orașului.
În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari, care au făcut modificări, în secolul XIV familia nobiliară Lackfi construind o nouă aripă, în stil gotic și în spate creând o logie cu arcade.
În 1482 familia Garai l-a extins, în stil Renaissance și după câțiva ani a trecut în posesia Reginei Beatrice de Aragon, soția Regelui Matei Corvin.
Sub Regele Ioan Zápolya, în 1536 a fost donat Mareșalului Curții, care l-a deținut până în 1543, când castelul a fost cucerit de otomani și transformat în sangeac. În cei 143 de ani de ocupație a suferit doar mici modificări, în scop militar.
În 1686 otomanii fiind alungați, castelul a fost ocupat de trupele lui Ludwig Wilhelm, margrav de Baden-Baden (azi în Germania), comandantul șef al armatei imperiale și transformat în fortăreață (1702-1704).
După ce trupele s-au retras (1717), castelul a intrat în posesia Casei de Limburg-Stirum. Aceștia au construit un nou castel, cel vechi fiind transformat în hambar, folosit în acel scop până în 1960, când arheologii au scos la iveală ruinele vechi și castelul a fost restaurat. Azi în el funcționează un muzeu care etalează istoria zonei.
În ultima zi a unei excursii prin țară, plecând din Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud, spre casă, la Arad, urma să străbat mai multe județe, primul fiind județul Mureș unde, după 2 ore de rulat, am făcut o scurtă oprire la unul dintre lacurile artificiale, Lacul Zău, în care pescarii amatori pot pescui mai multe specii de pești- somn, șalău, crap, caras, etc.
Încă 28 kilometri spre sud și, depășind orașul Luduș, am ajuns în localitatea Gheja, unde se află fostul Castel Bánffy, înscris pe lista monumentelor istorice. A fost construit în secolul XIX pe moșia familiei Bánffy, în stil baroc, la extremități prezentând câte un bastion hexagonal, prevăzut cu ferestre, o perioadă de timp fiind deținut de baronul Zoltán Bánffy, în 1883 numit judecător al comitatului Mureș-Turda.
Sub comuniști, naționalizat, a fost folosit de Gospodăria Agricolă Colectivă (1949). Azi în el funcționând secția de Psihiatrie a Spitalului din Luduș, am reușit să văd cât de cât exteriorul și să „fur” o fotografie, urcând prin cimitirul alăturat,
Pentru a vedea un alt castel, monument istoric, am rulat 18 kilometri spre sud, până în satul Ozd.
Castelul Radák Pekry a fost construit în jurul anilor 1705 de Radák István, fiind finanțat și de Pekry Lőrincz, unul dintre generalii curuţi care a participat la răscoala antihabsburgică condusă de Francisc Rakoczi II (1703 şi 1711), în care castelul a fost incendiat de trupele austriece. Refăcut în 1732, spre sfârșitul sec. XVII și începutul sec. XVII castelul a fost deținut de general.
Clădirea, în stil renascentist, de formă pătrată, cu 2 corpuri alipite pe două laturi, unul cu fațada principală, prin care se accesa castelul, celălalt cu fațada orientată spre parcul înconjurător, decorate cu frontoane triunghiulare și nișe în stil baroc, prezintă la colțuri turnuri circulare. La exterior, delimitând parterul de etaj, s-a creat un brâu de cărămidă, ancadramentele ferestrelor au fost sculptate în piatră, toate în stil renascentist.
În prima jumătate a secolului XX castelul a fost deținut de baronului Johann Konrad von Konradsheim și soția sa, Ilona Teleki, apoi a fost naționalizat (1945) și folosit pentru birourile C.A.P.-ului, ulterior ca școală, cămin cultural, locuință pentru diverse cadre didactice, perioadă în care nefiind reparat, s-a deteriorat și în final a fost părăsit. În 1997 fundația creștină Bonus Pastor l-a concesionat pentru 99 de ani și între anii 1998-2001 au început lucrări de reparații, inițial înlocuind acoperișul.
Prin legea retrocedărilor domeniul a intrat în posesia fiicei Ilonei Teleki, care l-a donat fundației, aceasta urmând să-l restaureze și să-l transforme în centru de terapie pentru persoanele ce suferă de diverse forme de dependență.
M-am întors la Luduș și m-am îndreptat spre est, după 29 kilometri oprindu-mă în comuna Cuci, unde contele Pekry Lőrincz a construit un alt castel. Din 1800 domeniul intrând în posesia familiei Degenfeld-Schonburg, aceștia l-au înlocuit cu Castelul Degenfeld, în stil neoclasicist, cu un singur nivel, prezentând central un portic cu coloane, la construcția lui fiind folosite materiale din vechiul castel și l-au înconjurat cu un parc. După 1905 Degenfeld Kristóf l-a extins cu 2 aripi, a modernizat interiorul și a transformat domeniul în fermă.
Postbelic clădirea a fost jefuită, apoi naționalizată și transformată în C.A.P. După marea inundație din 1970 în clădire s-au mutat Primăria, Biblioteca și Poliția. În 2010 castelul a fost retrocedat familiei Degenfeld.
În cimitirul comunei a supraviețuit Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în 1733, pe locul unei vechi biserici din sec. XVII.
În timp i s-au adăugat turnul-clopotniță și prispa, acoperișul fiind prelungit peste ea cu o șarpantă.
Timpul trecuse fără să-mi dau seama, așa că am luat viteză, până la Arad mai având de rulat cca. 350 kilometri.
Comuna Brănișca este situată în vestul județului Hunedoara, pe malul drept al râului Mureș. A fost atestată documentar din 1329, cu numele Baranchka, secol în care a fost construită o fortăreață militară, ulterior pe locul ei fiind ridicat un castel, până în 1551 deținut de György Martinuzzi, Episcop de Oradea și Guvernator al Transilvaniei.
Domeniul intrând în posesia lui Szalánczi László, pe locul vechiului castel acesta a ridicat un castel în stil renascentist, cu 4 bastioane, înconjurat de un parc situat de-a lungul râului Mureș (1590), unde azi se pot vedea urmele fostelor fortificații, 3 turnuri de apărare, în 1975 folosite ca spălătorie, călcătorie, magazie și fosta Capelă Reformată (1559) ruinată. După moartea lui castelul și satul Brănișca au intrat în posesia cancelarului Jósika István, familie care l-a deținut până la Reforma Agrară (1945).
În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784) castelul Jósika a fost incendiat. A fost reconstruit de baronul Jósika Miklós, care a adăugat o cameră de biliard, o baie și o cameră a fetelor (sec. XIX). Grânarul și grajdul au fost renovate, s-au ridicat un nou grajd din piatră, o moară și în apropiere un castel în stil clasicist, cu un etaj, prevăzut cu un cerdac deschis, cu 3 arcade, susținute de pilaștri. Sub ultimul proprietar, Jósika János IV (1888-1958), interbelic membru al Parlamentului român, prin Reforma Agrară (1921) moșia a fost împărțită țăranilor, rămânându-i cca. 60 iugăre de teren, castelul și parcul, pe care le-a pierdut după al Doilea Război Mondial, când au fost naționalizate. Ulterior în castel a funcționat o Școală de cadre sindicale, din 1975 Preventoriul T.B.C. și un Centru de tratament și îngrijire, când capela a fost transformată în magazie și după 1989 a fost retrocedat moștenitorilor.
La începutul secolului XX comuna s-a dezvoltat mai ales căii ferate, nou construită și a turnătoriei de fontă, în care se fabricau sobe.
Gara Brănișca
Populația fiind majoritar română, în 1942 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”.
Azi de comună aparțin administrativ 8 sate- Boz, Bărăștii Iliei, Căbești, Furcșoara, Gialacuta, Rovina, Târnava și Târnăvița.
Primăria Brănișca
La 5 kilometri nord de comună se află satul Târnăvița, în care s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în 1661, în vremea Mitropolitului Sava Brancovici, nume și dată inscripționate deasupra ușii de intrare, când în interior, pe fața dinspre naos, un pictor din Târgoviște i-a pictat pe Sfinții Apostoli.
Un secol mai târziu deasupra pronaosului s-a construit turnul-clopotniță, cu foișor, care putea fi accesat pe o scară mobilă, rezemată de peretele nordic și în interior Constantin Zugravu a executat pictura pe lemn, azi foarte deteriorată. În secolul XX biserica a fost consolidată de 3 ori, ultima dată în anul 1985.
Două dintre icoanele vechi de pe tâmpla bisericii, ,,Iisus Pantocrator’’ și ,,Sf. Ierarh Nicolae’’, azi sunt păstrate în colecția Mânăstirii Gai din Arad.
În 1937 lângă ea s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă, biserica veche a fost folosită tot mai rar, apoi închisă.
Rulând încă 3 kilometri spre nord se ajunge în satul Târnava, menționat în harta Iosefină a Transilvaniei (1769-1773).
Școala Târnava
În el s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Ierarh Nicolae” care se presupune că a fost construită în perioada 1661-1665, în turnul clopotniței fiind descoperită o inscripție ce menționează numele Principelui Mihai Apafi. În secolul XVIII i s-a adăugat turnul-clopotniță și interiorul a fost pictat. În timp biserica a suferit mai multe reparații, ultima restaurare fiind efectuată în anul 2006.
M-am întors la Târnăvița și m-am îndreptat spre vest, în total 5 kilometri, până în satul Boz, atestat documentar din1453. Se presupune că a fost locuit din timpuri străvechi, pe teritoriul lui fiind găsită o secure din piatră, datată din epoca primitivă. În sat se află Biserica de lemn „Sf. Gheorghe”, construită în 1701 și în jurul anului 1791 extinsă.
Fiind deteriorată, în 1829 a fost refăcută și interiorul pictat.
Ulterior i s-a adăugat un pridvor din lemn.
Lângă ea se află Biserica Ortodoxă Nouă, cu clopotnița separată, construite în 1991.
Îndreptându-mă spre nord, la un moment dat trebuia să cotesc spre nord-vest, pentru a vedea Biserica de lemn „Întâmpinarea Domnului” (1760-1762) din satul Bărăștii Iliei, drum pe care nu l-am descoperit, așa că am continuat spre nord, în total 7 kilometri, până în satul Căbești, locuit încă de pe vremea romanilor, pe Dealul Coasta Varului de la marginea lui fiind descoperite ruinele unui fost apeduct roman care aducea apa unui izvor la cariera de calcar. În sat s-a păstrat Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”, menționată abia pe harta Iosefină, dar mult mai veche, o inscripție în ancadramentul ușii dintre naos și pronaos indicând anul 1673. În 1864 biserica a fost tencuită și în secolul XX renovată, când s-a creat acoperișul din tablă.
La 3 kilometri est de Cobești, în munții Metaliferi, se află satul Gialacuta, sat părăsit, cu un singur locuitor, în care a existat o mică Biserică de lemn (sec. XVII), distrusă în 2012 de un incendiu al vegetației. Din Cobești am rulat încă 2 kilometri spre nord până în satul Furcșoara, atestat documentar din 1518, cu numele Fwrsora, în care a existat o Biserică de lemn, menționată pe harta Iosefină (1769-1773), care fiind degradată a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh” (1808), din vechea biserică păstrându-se până azi doar mici fragmente din altar și în 1974 renovată, când a fost acoperită cu tablă.
M-am întors în Brănișca, de unde am rulat 3 kilometri spre nord-est, până în satul Rovina, unde citisem că s-ar afla Biserica de lemn „Înălțarea Sfintei Cruci” (1780), pe care însă nu am găsit-o.
Orașul Beclean, situat în vestul județului Bistrița-Năsăud, din regiunea Transilvania, a fost prima dată atestat documentar din 1235, cu numele Bethleem, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în zonă urme de locuire încă din paleolitic, neolitic, Epoca Bronzului și existența unei cetăți dacice. La sfârșitul secolului XII făcea parte din cnezatul Văii Meleșului.
Un secol mai târziu a ajuns în posesia familiei Apaffi, conducători ai Comitatului Solnocu Inferior, din Regatul Ungariei, care în decursul timpului au acaparat zona, ajungând în secolul XVI să posede 22 de sate și moșii, între care și Becleanul.
Din 1620 a trecut în proprietatea Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen, lider al mișcării antihabsburgice din estul și nordul Ungariei, Transilvania opunându-se Imperiului Romano-German. Pentru apărare, acesta a construit o cetate, ulterior avariată în timpul Răscoalei curuților (1702-1711).
În Beclean și-a construit o reședință în stil baroc, cu anexe, înconjurată de un parc englezesc (1768), azi numită Castelul Bethlen András, după moștenitorul său, deputat în Parlamentul de la Budapesta (1873-1882; 1890-1896), comisar regal (1886-1889), ministru al agriculturii (1890-1894).
Accesul la castel se făcea prin bastionul porții, poarta fiind prevăzută cu un portal semicircular, deasupra căruia s-a postat stema familiei Bethlen, vizibilă și azi, când în întregul complex funcționează Liceul Tehnologic Agricol Beclean.
Fiind situat la întretăiere de drumuri, în timp orașul a devenit un important nod feroviar. După reorganizarea administrativă (1968) a fost inclus în județul Bistrița-Năsăud.
Încă din secolul XV în Beclean exista Biserica Reformată, în stil gotic, cu un turn în partea de vest, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVI devenită Biserică Unitariană, a deservit și comunitatea reformată (1615-1620). În anii 1771-1772 a fost restaurată, când s-au adăugat elementele baroce, un secol mai târziu extinsă și dotată cu orgă (1877), plătită de familia Bethlen, a cărei blazon, postat pe amvonul din piatră, s-a păstrat până azi. În biserică se află morminte ale familiilor Bethlen și Bánffy.
În perioada 1902-1904 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Rege Ștefan”, în stil neogotic.
După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920) Transilvania fiind inclusă în România, românii din Beclean au adunat fonduri și în 1935 au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
În centrul orașului se află și Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. Martiri Brâncoveni”, considerată de localnici catedrală. A fost construită în perioada 1998-2003, la exterior decorată cu medalioane prezentând sfinți și interiorul cu picturi tempera (2013-2020).
La marginea orașului, în cartierul Valea Viilor, se află Mânăstirea Pantocrator „Sf. Paisie Aghioritul”, construită pe terenul donat de o familie de localnici, în perioada 2006-2011 fiind ridicată biserica și din 2018 clădirile pentru chilii.
De acolo, îndreptându-mă spre orașul Bistrița, după 10 kilometri spre est am făcut un scurt popas în comuna Șintereag, pentru a vedea un alt monument istoric, Biserica Reformată, construită în 1333, modificată în secolele XV-XVII, care din păcate era închisă.
În satul Mănăstirea din județul Cluj, situat la 5 kilometri sud-est de municipiul Dej, se află ruinele fostului Castel Kornis, din 2004 înscrise pe lista monumentelor istorice din județ. În anii 1553-1593 Kristóf Keresztúri a construit clădirea principală a castelului, cu un etaj, în stil renascentist, apoi clădiri anexe, o capelă, o fântână octogonală, înconjurata de stâlpi circulari si arcade, creându-se o incintă patrulateră, cu castelul în partea de sud.
Era înconjurată de un zid cu 3 turnuri octogonale, cel din partea de vest, cu poarta de intrare, flancată de statui prezentând inorogi, animale ce apăreau și pe blazonul familiei, prevăzut cu o punte suspendată care era ridicată în timpul nopții și în caz de pericol.
Moștenit de fata lui, Kata, măritându-se cu Kornis Boldizsár, un căpitan din Comitatul Trei Scaune (1602), castelul a intrat în posesia familiei Kornis, care l-au deținut până în Al Doilea Război Mondial, modificându-l în decursul timpului, Gáspár Kornis înălțându-l cu al doilea etaj (1673), ulterior fiul său, Sigismund Kornic, renovându-l (1680).
Deteriorat în timpul Războiului de Independență condus de Rákóczi, numit și Răscoala curuților (1703-1711), Sigismund, devenit Guvernator al Transilvaniei (1713-1731), a reparat castelul și i-a decorat interiorul, tavanele fiind pictate cu fresce.
A refăcut turnul de intrare și în partea de nord a adăugat 2 bastioane octogonale (1720).
În 1825 în partea nord-estică s-a construit un pavilion decorat cu coloane dorice.
Spre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) familia a părăsit castelul și sătenii l-au devastat, obiectele, operele de artă, mobilierul, etc., au fost furate, colecția de istorie naturală distrusă, o parte din colecția de 9.000 de volume a bibliotecii au fost arse sau aruncate în râul Someș și în final o parte din complex incendiat.
Sub comuniști clădirile rămase au fost folosite ca siloz și pavilionul ca școală. În perioada 1975-1976 pe o parte din fostul complex s-au construit clădiri, una fiind destinată Căminului Cultural. Capela a fost preluată de biserica ortodoxă. În decursul timpului, neîngrijite, treptat s-au ruinat, până azi supraviețuind doar turnul cu poarta de intrare și fântâna, prin legea retrocedărilor intrate în posesia Gabriellei Kornis, fata lui Kornis Károly.
Vară. Timp liber. Am planificat o excursie până în nordul țării și împreună cu prietena mea Mirela am pornit la drum. Din Arad până la primul obiectiv, orașul Jibou, din regiunea istorică Transilvania, aveam de parcurs cca. 250 kilometri, inițial străbătând o parte din județul Bihor, unde am făcut un mic popas în centrul orașului Aleșd.
De acolo, spre nord, am intrat în județul Sălaj. În centrul comunei Crasna, la intersecția de drumuri, am văzut Biserica Reformată, clădire în stil gotic, din 1908 inclusă pe lista monumentelor istorice, construită în 1805 pe locul fostei biserici catolice din secolul XIII.
În drum am trecut pe lângă Lacul de acumulare Vârșolț, realizat în anii 1977-1979 ca sursă de alimentare cu apă potabilă pentru numeroase localități din județ.
Încă 30 minute de rulat spre nord-est și am ajuns în orașul Jibou, situat pe malul stâng al râului Someș, renumit pentru Grădina Botanică, punct turistic foarte vizitat.
Judecătoria Jibou
Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1205, cu numele Chybur, dar se presupune că era mult mai veche, fiind situată lângă drumul roman ce lega castrul de la Tihău de castrul Porolissum.
Primăria Jibou
În decursul timpului a fost locuită permanent și a urmat istoria zonei, locuitorii ei participând la Răscoala de la Bobâlna (1437), Răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), în anii 1610 și 1665 fiind devastată de invaziile turcești, un secol mai târziu iobagii alăturându-se Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784), apoi Revoluției de la 1848.
După inaugurarea căii ferate Dej-Jibou-Zalau (1890), urmată de cea spre Baia Mare, Jibou a devenit un important centru feroviar și dezvoltarea localității a luat avânt. La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918), în care s-a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Român, au participat și delegați din Jibou, conduși de deputatul George Petruca. Postbelic Jibou a fost reședință de raion din cadrul regiunii Cluj (1950-1960) și din 1968 a fost declarat oraș, de care azi aparțin administrativ 4 sate.
Casa de Cultură Jibou
În 1560 domeniul Jibou a fost deținut de baronul István Wesselényi, care și-a construit acolo un conac, din care până azi au supraviețuit doar ruine din fundație. În localitate exista o fostă biserică catolică (sec. XIII). Preluată de reformați, cu ajutorul financiar al baronului, Biserica Reformată a fost modificată în forma actuală. Ulterior incendiată de tătari (1658), avariată de armatele habsburgice (1705), de fiecare dată a fost refăcută, păstrându-i-se forma.
Moștenind domeniul, în 1778 Wesselényi Miklós a început construcția unui castel în stil baroc, înconjurat de un parc cu numeroase specii de copaci. Castelul Wesselényi prezintă un pavilion central și 2 aripi laterale, terminate prin câte un pavilion, pe fațada principală din nord o terasă mărginită de arcade, pe cea sudică un balcon cu balustradă din piatră. După moartea baronului, domeniul a fost moștenit de fiul său Wessélenyi Miklós al II-lea, care până în 1810 a finalizat lucrările, amenajându-se și 6 anexe- curie, grajd, manej, criptă, seră, şură, din care unele s-au păstrat până azi.
Miklós, lider al opozitiei nobiliare maghiare reformatoare împotriva conservatorismului monarhiei de Habsburg, luptând pentru eliberarea iobagilor, a ajutat mult dezvoltarea localității. A modernizat domeniul agricol, a adus vite, a organizat dresajul câinilor și a format herghelia de cai de rasă de la Jibou, la concursurile desfășurate acolo participând cai din toată lumea. Fiind membru al Academiei Ungare de Științe, în castel a creat un centru de cercetare, în care cei 10 învățăcei erau pregătiți pentru modernizarea domeniului agricol, urmând să o aplice în satele din Transilvania. În memoria sa în curtea Bisericii Reformate s-a postat Statuia Wessélenyi Miklós.
Pentru credincioșii catolici în 1886 s-a construit Biserica „Sf. Maria”, din 1925 devenită biserică parohială, numită Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.
După Al Doilea Război Mondial în castel s-a mutat Școala Gimnazială Jibou (1949), s-au creat un internat, bibliotecă, cantină, etc. Din 1957 în castel a funcționat și Școala Medie, apoi Liceul, când spațiile pentru internat au fost extinse și cantina mutată în clădirea fostului grajd, unde a funcționat până în anul 2000. Apoi o parte a castelului a revenit Palatului Pionierilor, după 1990 Clubul Copiilor, care a funcționat până în 2010. Din fostul parc înconjurător școlii i-au revenit 5 hectare, unde se aflau clădirile, curtea liceului și terenuri de joacă pentru copii.
În 1959 la catedra de biologie a liceului a sosit profesorul Vasile Fati. Văzând potențialul zonei, a făcut demersuri, în 1968 a primit 7 hectare din patrimoniul silvic și a fondat Grădina Botanică „Vasile Fati”, din 1970 devenită unitate independentă. În vestul castelului s-a amenajat o grădină romană, în care s-au amplasat vestigii arheologice aduse de la castrul roman Porolissum, ulterior mutate în Muzeul de Istorie Zalău.
În 1975 Primăria Jibou a alocat grădinii încă 6 hectare de teren și în 1978 a început amenajarea unui lac de acumulare, apa fiind necesară udării plantelor din grădină. Azi în Grădina Botanică este amenajat un rosarium și în zona din fața fostului castel se află numeroase ronduri cu diverse categorii de flori.
În Grădina Japoneză Mare și Grădina Japoneză Mică, se află câte câte un mic lac, în mijlocul lui o insulă, poduri și podețe de lemn, plante luxuriante, arbori și arbuști aduse din Orientul Îndepărtat.
Clădirile serelor adăpostesc numeroase plante tropicale, subtropicale, mediteraneene, soiuri de palmieri, plante ornamentale, medicinale, etc.
Într-o altă clădire se află acvariul, cu specii de pești oceanici și de apă dulce, între care piranha, rechini de apă dulce, floră acvatică, corali, etc.
După multe procese, castelul și o parte din anexe au fost retrocedate și azi sunt deținute de moștenitori, cripta, grajdul și manejul rămânând în posesia Centrului de Cercetări Biologice Jibou.
Actual populația orașului Jibou este majoritar română, doar cca. 11-12% fiind maghiari.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1998-2001)
Catedrala Ortodoxă „Sf. Prooroc Daniel” (2001)
Biserica Greco-Catolică „Neprihănita Zămislire” (2007)
La 20 kilometri sud-est de Jibou, pe dealul de la marginea comunei Gârbou, despre care bătrânii povestesc că ar fi fost format de sclavi, cărând pământul cu roabele și spinarea, se află ruinele fostului Castel Haller, din 2010 înscris pe lista monumentelor istorice. A fost construit în 1776, în stil baroc, de Guvernatorul Transilvaniei János Haller, an atestat de o inscripție de pe ruinele fostei porți de intrare în perimetrul înconjurat de ziduri de apărare, în care se aflau castelul și o Capelă Romano-Catolică, prevăzută cu un turn înalt din piatră (1783).
Între Haller János, conservator și vecinul său, baronul Wesselényi Miklós, reformator, au existat tot timpul neînțelegeri, culminând cu atacul lui Wesselényi, din 1781, când adunând o oaste de cca. 500 de iobagi, funcționari, vânători, a asediat și ocupat Castelul Haller, fapt ce a dus la arestarea lui, la porunca Iosif II de Habsburg. În secolul XIX, moșia trecând în proprietatea baronului Jósik, acesta a construit un castel, situat în altă locație și fostul castel a fost transformat în locuințe pentru angajații săi. În Monografia Comitatului Solnoc-Dăbâca în jurul anului 1900 în Castelul Haller sunt menționate ca funcționând Primăria, un Casino, o bancă și o școală.
În 1944 mare parte din clădiri au fost distruse, materialele ruinelor furate de localnici și folosite la construirea caselor, clădirile rămase fiind transformate în C.A.P. și depozit de materiale. Ulterior părăsite, treptat s-au ruinat, până azi supraviețuind doar poarta de intrare, turnul fostei capele și fântâna franceză din curtea incintei, pe care cu greu le-am depistat.
Satul Póstelek este situat în sud-estul Ungariei, cam la jumătatea distanței dintre orașele Gyula și Békéscsaba. A fost fondat în 1874, ca sat independent, cu primărie, magistrat municipal și notar, numit Gerla- Póstelek, în partea de est a moșiei Gerla, deținută de căpitanul de husari și șambelan, contele Károly Wenckheim (1811-1891). Inundațiile din 1888 au distrus satul, un an mai târziu teritoriul său fiind anexat satului Doboz. Când nepoata sa s-a căsătorit (1895) cu contele Antal Széchenyi de Sárvár-Felsővidék, a primit ca zestre cca. 1.200 de hectare din moșie, pe care în perioada 1905-1909 a construit un castel, azi numit Castelul Széchenyi-Wenckheim (Szécheny-Wenckheim kastély).
În jurul lui a plantat stejari, fagi, frasini, conifere, formând un parc, întins pe 14 hectare, în care s-au creat alei și 2 fântâni. În dreptul fațadei de est a castelului, pe 1,5 hectare, s-a amenajat o grădină ornamentală, cu 600 specii de trandafiri, având central un bazin circular cu apă, ornat central cu o vază sculptată. Putea fi accesată de pe terasa castelului, printr-un șir de trepte, doar de familie, oaspeți și grădinari.
Clădirea a fost construită în formă de „U”, partea centrală cu un etaj, aripile laterale având doar parter.
În subsol se aflau o bucătărie mare, cămări, depozite pentru lemn și cărbuni, spălătorii, camerele personalului, în total 30 de încăperi.
Parterul, accesat printr-un hol mare, cuprindea 28 de încăperi, din care un salon mare, care ocupa mijlocul clădirii, în nordul lui sala de mese, la sud de el camerele de zi ale contelui și contesei, dormitorul lor, cu vedere spre grădină, restul fiind ocupat de camere de zi, unele în cadrul apartamentelor, altele individuale, la care se ajungea prin mici coridoare.
La etaj, printr-un hol iluminat, se ajungea în cele 12 camere pentru oaspeți. Fiecare nivel era prevăzut cu toalete, băi, alimentate cu apă caldă, printr-un sistem de țevi, ce pornea de la un cazan din subsol. Camerele erau pardosite cu lemn, vopsit în diverse culori, tapetate, încălzite cu sobe de teracotă, frumos decorate și iluminate cu energie electrică, generată de utilajele din sala mașinilor, situată în apropierea castelului.
În partea de vest a castelului s-a amenajat un iaz cu nuferi, alimentat cu apă printr-o fântână arteziană, pe care se făceau plimbări cu bărcile.
După moartea contelui (1924), în castel a rămas doar contesa, fetele mărintându-se și fiul său, contele Károly Széchenyi (1906-1971), întreținând doar moșiile. În 1944 familia a emigrat în S.U.A. Castelul fiind abandonat, localnicii l-au vandalizat și jefuit.
Deși degradat, în 1947 se preconiza să fie ocupat de Institutul de Educație Specială pentru Fete din Gyula, ceea ce nu a fost posibil, castelul fiind preluat de stat, o perioadă nefolosit, apoi transformat în depozit al Cooperativei Agricole (1960). Din 1970, intrând în proprietatea Consiliului Județean, treptat s-a ruinat și în 1983 dărâmăturile au fost demolate, rămânând doar câteva ziduri, vizibile și azi, în parcul rămas intact, folosit pentru agrement.
Excursiile Monicăi 