În prima zi a excursiei prin Iordania, după ce am vizitat Situl arheologic din Jerash, am rulat 20 kilometri nord-vest până în Ajloun (‘Ajlūn), capitala guvernoratului Ajloun, care cuprinde 27 de sate și orașe. Deși creștinii sunt minoritari, formează aproximativ jumătate din populația capitalei.
Străbătându-l cu autocarul, în centrul orașului am trecut pe lângă Marea Moschee, construită pe locul unei biserici bizantine, al cărei turn se presupune că a fost clopotnița bisericii.
În apropierea orașului se află un sit arheologic, unde s-au descoperit mozaicuri bisericești bizantine și un altar, dedicat Sfântului Ilie (Mar Ilie), la care, pe timpuri, aveau loc ritualuri, în care oamenii îl înconjurau cântând, pentru a se vindeca de boala grea, numită „Rigeh”.
Localitatea e vizitată de turiști mai ales pentru Castelul Qal’at ar-Rabad, situat pe vârful muntelui ‘Auf, pe locul unei foste mânăstiri bizantine de călugări. Se spune că numele ‘Ajlun ar fi fost dat după unul dintre călugări. Castelul aparține districtului Mount Ajloun, cunoscut și sub numele de Jabal ‘Auf, după triburile beduine care trăiau acolo.
Autonomi, beduinii s-au aliat cu cruciații, au înființat o tabără de 100 de corturi lângă Castelul Belvoir, din Regatul Latin (al Ierusalimului, regat format după prima cruciadă), al Cavalerilor Ospitalieri, situat pe un deal din nordul Israelului, pe partea opusă a Văii Iordanului, la 20 kilometri sud de Marea Galileii. Cruciații mai avea în acea zonă încă două castele: Beisan și Kerak.
Pentru ca autoritățile din Damasc să poată controla triburile beduine și să prevină invadarea teritoriului de către cruciați, Generalul Saladin (sultan și lider militar) i-a ordonat nepotului său, comandantul Izz al Din Usama, să ridice un castel, pe locul fostei mânăstirii (1183-1184), numit inițial Qal’at Salah Ad-Dein.
De acolo se puteau vedea și urmări zona apropiată, unde se aflau minele de fier, material necesar fabricării armamentului, văile râurilor Kufranja, Rajeb, Alyabis, care coboară spre Valea Iordanului, teritoriile Palestinei din nordul Lacului Tiberias până în sud la Marea Moartă și drumul care lega Damascul de Egipt, asiguând astfel securitatea pelerinilor și a caravanelor care treceau spre Hejaz (azi parte din Arabia Saudită).
Inițial s-a ridicat un turn puternic, urmat de extinderi și turnuri suplimentare, legate prin ziduri de apărare, cu creneluri și fante pentru săgeți, înconjurat la exterior de un șanț uscat, de 12-15 metri adâncime și 16 metri lățime.
În timpul construirii castelului, zidurile au acoperit parțial Biserica bizantină de la etaj.
Din ea s-au păstrat până azi o parte din fosta navă, prezbiteriul (sanctuarul)- locul unde preoții oficiau slujbele, mai înalt decât nava, de care e separat absida semicirculară a corului și o parte din mozaicul podelei, în centrul căruia e decorat cu bucăți de pâine și doi pești, reprezentând miracolele făcute de Isus, pentru a hrăni populația. Pe el s-a păstrat și o inscripție greacă, dedicată diaconului Aryano.
Intrând sub stăpânirea guvernatorului mameluc Aibak ibn Abdullah, acesta a adăugat un turn, în colțul de sud-est, în etajul căruia se presupune că era palatul (1214-1215).
Tot atunci a construit și poarta de intrare dublă, fortificată cu 2 turnuri defensive. Era accesată pe un pod mobil, ce traversa șanțul uscat înconjurător.
De la ea se parcurgea un culoar înclinat, cu forma literei L, până la a doua poartă (Portcullis), prevăzută cu grilaj metalic, zăbrelele fiind fixate între arcurile sale, care putea fi ridicat sau coborât.
Castelul era locuit de o garnizoană militară. Soldații erau cazați în încăperi situate la parter, lângă grajduri. La acest nivel exista un puț, folosit pentru aerisire și pentru comunicare cu etajele superior, era amenajată o închisoare și se găseau depozitele de alimente.
De la castel se transmiteau mesaje care, din citadelă în citadelă, ajungeau până în est, la râul Eufrat și în vest la râul Nil, pe timp de noapte prin aprinderea torțelor și în timpul zilei prin nori de fum.
Se foloseau și porumbeii. De un picior se lega mesajul care trebuia transmis și, lăsat liber, porumbelul zbura la locul de origine. Revenind cu alte mesaje, poposeau în cuștile amenajate în turnurile castelului și mesajele aduse de ei erau împărțite destinatarilor.
La mijlocul secolului XIII castelul a fost cedat lui Yousef ibn Ayoub, Emirul Damascului și Alepului, care a renovat turnul nord-estic și a folosit castelul ca centru administrativ.
În castel exista și o școală, în care se preda economia de război. La al treilea nivel s-a amenajat o sală de mese mare, din care se vedea panorama orașului Ajloun.
A fost avariat în atacul mongolilor (1259), dar nu a putut fi cucerit, aceștia fiind învinși de mameluci. În perioada 1260-1277, la porunca Sultanului Egiptului și Siriei ad-Dhahe Baibars, guvernatorului castelului Izz ad-Din Aibak l-a restaurat, a refăcut șanțul înconjurător. A fost folosit ca depozit pentru recolte și provizii.
În timp la castel au fost încartiruite un contingent de 50 de soldați otomani (sec. XIV), apoi un contingent al Prințului Fakhr al-Din Ma’n, guvernatorul otoman al sangeacului Sidon-Beirut și al sangeacului Safed, personalitate marcantă a Levantului, în timpul luptei sale împotriva lui Ahmad ibn Tarbay (sec. XVII) și în 1812 a fost locuit de 40 de persoane.
Apoi a fost distrus de două cutremure (1837, 1927) și ruinele părăsite până în secolul XXI, când Departamentul de Antichități din Iordania a sponsorizat un program de restaurare și consolidare.
Azi în castel este amenajat un mic muzeu care etalează artefacte, mozaicuri, arme, descoperite în regiune, datate din diferite perioade istorice.
Începând cu anul 2019, pentru a acoperi nevoile energetice ale castelului, în afara zidurilor au fost postate panouri fotovoltaice, care folosesc energia solară.
Excursia mea prin județul Brașov lua sfârșit. Încetul, cu încetul, mă îndreptam spre casă, la Arad. De la Complexul Geologic Racoșu de Jos m-am întors și m-am îndreptat spre sud-vest, dorind să ajung în drumul național Brașov-Sibiu, la Șercaia, până unde aveam de rulat cca. 40 de kilometri.
După 15 kilometri m-am oprit în centrul comunei Hoghiz, unde doream să văd două castele vechi.
Castelul Haller, azi Școala Generală Hoghiz, este situat pe una din lateralele Parcului central al comunei. A fost ridicat în 1553 pe locul ruinelor unei foste mânăstiri (1311), din cărămidă și piatră, cu două turnuri de colț. În timp a fost deținut de familia Sükösd și în secolul XVII a fost preluat de Trezorierie. Fiind donat de Principele Transilvaniei Mihály Apafi I lui Borsai Nagy Tamás (1667), acesta l-a făcut cadou de nuntă fiicei sale, intrând astfel în proprietatea lui Bethlen Sámuel. Rămânând văduvă, s-a recăsătorit cu Președintele Guvernului Haller István (1708) și a rămas în posesia acestuia până la moartea sa, când a fost preluat de Contesa Bethlen Kata, care și-a petrecut mult timp acolo. Sub comuniști castelul a fost naționalizat. În 2009 a fost retrocedat lui Haller László. Acesta l-a vândut Consiliului Local, care l-a transformat în școală.
Castelul Guthman-Valenta a fost construit în același an (1553), pe o suprafață de 500 metri pătrați, cu o pivniță boltită, clădire modificată în secolul XVIII.
Un secol mai târziu a fost preluat de Gutenau Károly și din 1885 a intrat în posesia Contelui Haller János.
Apoi a trecut din proprietar în proprietar și, neglijat, în timp s-a deteriorat, azi fiind o ruină.
În continuare spre sud-vest. Pe drum am făcut două scurte opriri, pentru a vedea o Biserică de lemn și un monument.
Cuciulata–Biserica de lemn
Comăna de Jos–Monumentul Eroilor
Încă 15 minute și am ajuns în comuna Șercaia, situată pe drumul național, unde am oprit pentru a vedea Biserica Evanghelică Lutherană „Sf. Caterina”, construită în stil neogotic (1868-1875), pe locul bisericii vechi (1429) care, foarte deterioartă, a fost dărâmată. În turnul-clopotniță, păstrat de la vechea biserică (1691), s-a montat un clopot (1870), al doilea fiind așezat în 1923, perioadă când s-a instalat și un orologiu german (1925). Tot atunci biserica a fost dotată cu o orgă (1921).
Poarta fiind încuiată, nu am avut acces la biserică. Din păcate am văzut doar turnul și casa parohială, clădire din secolele XVIII-XIX, azi declarată monument istoric, situată pe laterala străzii, lângă turn.
În apropierea ei, pe cealaltă parte a străzii, se află Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, construită între anii 1925-1926, a cărei pictură interioară, în tehnica fresco, a fost realizată în perioada 1988-1991.
Deși mă grăbeam să ajung la Sibiu, unde aveam rezervată cazarea, am făcut un mic ocol, 4 kilometri spre nord, până în satul Hălmeag, comuna Șercaia, unde doream să văd Biserica Evanghelică Lutherană , monument istoric. Cel mai vechi document, în care erau menționate cetatea Hălmeag și biserica, a fost scris de Andrei II Împăratul Ungariei (1211), specificând că care a dăruit cavalerilor teutoni acea zonă din Țara Bârsei, dar biserica a fost mult mai veche (1160-1190), fapt atestat de inscripția de pe o piatră găsită în timpul refacerii ei (1626).
Cavalerii au fost alungați după 14 ani, a urmat marea invazie mongolă care a distrus tot în cale, se pare că și biserica veche, în stil romanic (1241). După retragerea lor, biserica a fost refăcută în stil gotic, cu elemente cisterciene, stil arhitectural preluat de la Abația Ordinului Cistercian din Cârța (1260). Până în anul 1542 a funcționat ca Biserică Romano-Catolică „Sf. Petru”, an în care Johannes Honterus a emis Reforma Lutherană și majoritatea sașilor din Transilvania au aderat la ea. În decursul timpului, avariată, a fost refăcută și restaurată de mai multe ori (1626, 1818, 1841, 1870, 1924), ultima dată în perioada 1979-1980.
Azi biserica, formată din trei nave, una centrală și două laterale, este accesată prin patru intrări, două pe partea sudică, una pe partea nordică și una pe partea vestică, ultima prevăzută cu un portal romanic, cu arce frânte din piatră, conservat de la vechea biserică. Din păcate fostul turn, situat pe fațada de vest, a dispărut, probabil fiind distrus de un incendiu și demolat.
În interior consolele și cheile de boltă prezintă basoreliefuri în stil gotic, iar altarul din lemn, basoreliefuri în stil baroc.
În 1843 altarul din est a fost decorat cu o icoană care-l prezintă pe Isus crucificat.
Prima orgă, montată în 1777, a fost înlocuită cu actuala, executată de un meșter din Prejmer (1816). În biserică se păstrează cristelnița veche (secolul XVI), cioplită dintr-un singur trunchi.
Lângă biserică se afla cimitirul, în secolul XVIII împrejmuit cu un zid din piatră, înalt de 4 metri, când s-a ridicat și turnul de poartă, cu rol de clopotniță, prevăzut ulterior cu un orologiu.
În el se află o mică capelă, amenajată de cei patru fii ai lui Michael Fronius, Consilier al Guvernului Transilvaniei, Jude Primar al Brașovului și Țării Bârsei, în care acesta a fost îngropat (1799).
De asemenea au fost postate și monumente pentru alte personalități, majoritatea distruse sub regimul comunist, dintre care au supraviețuit Monumentul Ecaterinei Varga, localnică care a luptat pentru drepturile țăranilor români din Munții Apuseni în perioada în care aceștia erau oprimați de administrația Imperiului Habsburgic (1840-1847) și bustul Împărătesei Austriei Elisabeta (Sissi), în amintirea celei care, după Revoluția de la 1848, a făcut numeroase donații pentru orfanii din zonă.
Comuna Racoș este situată în nord-estul județului Brașov, pe valea râului Olt, ultima localitate la granița cu județul Covasna. În ea s-a păstrat până azi Castelul Sükösd-Bethlen, vechi din secolul XVII.
A fost construit de boierul Sükösd György, comandantul oștirii Principelui Bethlen Gabor, în stil renascentist (1624-1636), pe locul unui conac mai vechi (1594-1603).
Nu după mult timp a intrat în posesia diplomatului Budai Péter, care l-a fortificat. Suprafața de 3.200 metri pătrați a fost înconjurată cu un zid dublu de apărare, cel exterior prevăzut cu bastioane, nișe pentru tragere și guri de aruncare, care delimitau o curte interioară și una exterioară.
Într-unul din bastioane a amenajat un depozit de arme. În afara zidurilor s-a creat un șanț cu apă, de 21 metri lățime și 5 metri adâncime, peste care s-a așezat un pod mobil, peste care se accesa castelul.
În 1694 castelul a intrat în posesia familiei Bethlen, de care a fost deținut timp de două secole. În 1863 a fost cumpărat de Banca de Credite din Transilvania, apoi a intrat în posesia Contelui Teleki Sámuel și din 1903 preluat de Composesoratul de Pădure și Pășune din Racoș. Clădirea nefiind întreținută, a început să se degradeze.
Deși izbucnise Primul Război Mondial, statul maghiar a hotărât să-l restaureze (2017), dat proiectul nu a mai fost realizat. Postbelic, sub regimul comunist, a fost folosit ca C.A.P., pentru depozitarea grânelor și grajd pentru animale, când o parte a fost demolat, pentru accesul utilajelor grele.
După 1989, cu fonduri strânse de „Fundatia Castelul Bethlen din Racoș de Jos” și de pastorul comunei, castelul a fost parțial restaurat. S-au renovat turnul de poartă, aripile de sud și nord au fost acoperite și s-a început reconstrucția pridvorului suspendat pe coloane dorice. Lucrările s-au oprit din lipsa fondurilor.
În anul 2019, după mai multe procese juridice desfășurate, castelul a reintrat în posesia Composesoratului de Pădure și Pășune din Racoș, care l-a închiriat Asociației Alsórákosért. Azi castelul poate fi vizitat, plătind bilet de intrare. Accesul în curtea interioară se face printr-un pasaj boltit, situat la baza turnului înalt, rectangular, de pe latura de sud.
Din fostul ansamblu s-au păstrat doar aripile de sud și vest ale castelului, turnurile circulare din colțuri și bastioanele folosite ca depozit de arme și bucătărie.
ComunaVermeș este situată în partea de nord-vest a județului Caraș-Severin. De ea aparțin administrativ satele Izgar, Ersig, primul situat la 7 kilometri nord-vest, la granița cu județul Timiș.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1879)
Satul Ersig se află la 3 kilometri sud-vest de comună. A fost prima dată atestat documentar din 1369, cu numele Egerzeeg, sau Egerzegh, când aparținea familiei lui Benedict Heem. Satul a rezistat sub ocupația otomană. Trecând sub cea austro-ungară numele i-a fost schimbat în Herzeck (1717).
Localitate românească, în secolul XVIII avea o Biserică Ortodoxă de lemn. Ruinată, a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1880/1898), în anul vizitei mele (2020) în curs de restaurare.
În anii 1835-1836 satul a fost colonizat cu slovaci și în 1888 cu familii maghiare, care și-au ridicat propria biserică, Biserica Romano-Catolică .
Comuna Vermeș a fost prima dată atestată documentar din anul 1369, în proprietatea baronului maghiar Vermesy care, pentru munca în agricultură, a adus mai multe familii de iobagi din Transilvania și Ungaria, apoi a fost preluat de familia Himfy (1389). În 1650 Dieta din Ardeal a încadrat satul în districtul Lugoj și sub austro-ungari a fost trecut în districtul Ciacova (1717).
Ajungând să conducă Imperiul habsburgic (1740-1780), Maria Tereza a ordonat sistematizarea zonelor ocupate. Casele din Vermeș, dispersate pe dealuri, au fost demolate. Familiile au fost mutate pe actuala vatră, unde au fost construite noi case, formând satul, majoritar românesc. În timpul catolicizării forțate o parte din populație a trecut la ritul greco-catolic, restul rămânând la ritul ortodox vechi și fiecare rit și-a construit propria biserică.
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1853)
Pentru a ajunge în comuna Ramna, din Vermeș am rulat spre sud, apoi spre est, în total 14 kilometri. Așezarea a fost prima dată atestată documentar din 1364 dar a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe teritoriul ei obiecte de piatră şlefuită, ceramică, arme, oase de animale, unelte de metal din epoca pietrei, epoca bronzului, cele mai multe din epoca romană.
Într-un document din 1400, care se referă la iobagii luați de la nobilul Himfy, proprietarul zonei, satul este menționat cu numele Ramna. În 1552 otomanii au cucerit Banatul dar, dorind să-l atașeze imperiului, austro-ungarii i-au atacat. S-au purtat mai multe lupte, perioadă în care Ramna a intrat alternativ în posesia turcilor și a maghiarilor. Turcii fiind învinși, după Pacea de la Passarowitz (1718), a intrat în stăpânirea stăpânirea austro-ungară (1717), când Ramna a fost încadrat în districtul Vârșeț. Vatra satului a fost mutată pe actuala locație, unde s-a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1770), de rit vechi.
În 1865 o parte din populație a fost catolicizată și după instalarea dualismului austro-ungar, satul fiind încadrat în Regatul Ungariei, limba oficială a devenit maghiara.
Biserica Greco-Catolică „Învierea Domnului” (1894)
De comună aparțin administrativ două sate: Bărbosu și Valeapai. Pentru a le vizita, din comună m-am îndreptat spre nord, pe un drum neasfaltat, la capătul căruia se află satul Valeapai. Pentru a ajunge în satul Bărbosu, situat la 6 kilometri nord-est de comună, m-am abătut spre est, pe un drum asfaltat, care se termina la intrarea în sat, sistematizare a drumurilor pentru mine de neînțeles.
Satul a fost atestat documentar din 1699, numit Barbosz, când era deținut de Erariu.
Fiind situat la capăt de drum, format din case răsfirate pe dealurile în zonă, greu accesibil, mai ales iarna, în decursul timpului localnicii l-au părăsit, mutându-se în zona Bocșa, unde au găsit și locuri de muncă.
Azi în sat se află în jur de 15 gospodării.
Sat românesc, în 1828, în vale, s-a construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, în 2023 în curs de renovare.
M-am întors la drumul neasfaltat și l-am străbătut spre nord, în total 7 kilometri, până în satul Valeapai.
Satul a fost prima dată atestat din 1597, într-un document care-l menționează cu numele Valapay, în proprietatea lui Nicolae Iosika, locuit de iobagi români.
A rezistat sub ocupația otomană, când era inclus în districtul Lugoj, apoi a intrat sub stăpânirea austro-ungară și, numit Valle Pay, a fost arondat districtului Ciacova (1717).
Moara veche de pe râul Pogăniș
În perioada 1797-1799 mai multe moșii din zonă, inclusiv satul Valeapai, au intrat în posesia familiei sârbe Athanazievics, care l-a deținut până la începutul secolului XX.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1800)
În 1840 familia a adus muncitori din Serbia și Italia, care au construit o clădire impunătoare, în stil baroc. Azi, numit Castelul Atanasievici, este o ruină, situată înaltă pe o ridicătură din mijlocul satului.
După Primul Război Mondial familia și-a pierdut dreptul de proprietate.
Prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918) s-a hotărât unirea Banatului cu România și după un an două treimi i-au revenit României, restul de o treime Regatului sârbilor, croaților și slovenilor.
În 1922 țăranii au fost împroprietăriți și moșiile familiei Athanazievics împărțite între ei.
Sub comuniști, o perioadă castelul a fost folosit ca și casă de nașteri, apoi a fost abandonat.
Castelul Bran este situat în comuna Bran, la capătul nordic al Pasului Rucăr-Bran, din județul Brașov. A fost construit în perioada 1377-1388, de sașii din zonă, fapt atestat de un document emis de Ludovic I Regele Ungariei (1377), prin care le acorda permisiunea, cu condiția să folosească meșterii din zonă și costurile să fie plătite de ei.
Castelul a fost ridicat pe o stâncă abruptă, deasupra drumului ce străbătea munții, făcând legătura între Transilvania și Țara Românească, pe locul unde a existat un fort de lemn, construit de Cavalerii Teutoni (1211-1225), distrus de invazia tătarilor în 1242.
În 1395 a devenit baza militară a Împăratului Sigismund de Luxemburg. Pentru a-l ajuta pe vasalul său, Mircea cel Bătrân, oștile sale au trecut munții în Țara Românească și l-au îndepărtat pe Voievodul Vlad I, numit și Vlad „Uzurpatorul”, apoi i-a donat acestuia Castelului Bran și Cetatea Bologa (jud. Cluj), cele două intrând astfel sub autoritatea Țării Românești (1407).
Castelul a fost recuperat de Scaunul Brașovului (1419). Intrând în proprietatea regalității maghiare (1427), a fost extins, sub forma unui patrulater neregulat, fortificat și închiriat Scaunul Brașovului.
În timp castelul a suferit numeroase modificări. În 1622 i s-au adăugat turnurile din sud și est și în secolul XIX acoperișul a fost schimbat cu unul din țiglă.
În semn de recunoștință pentru serviciile aduse răniților din Primul Război Mondial și constribuției la înfăptuirea Marii Uniri, în 1920 castelul i-a fost donat Reginei Maria, care l-a restaurat (1920-1929) și s-a mutat acolo. După moartea ei (1938), a fost moștenit de fata ei, Principesa Ileana, care l-a deținut până la naționalizare (1948).
Intrând în proprietatea statului, acesta l-a amenjata și în 1956 s-a inaugurat Muzeul de Istorie și Artă Feudală. Clădirea a fost restaurată în perioada 1987-1993 și muzeul a fost redeschis. A funcționat până la retrocedarea castelului moștenitorilor familiei de Habsurg (2006), când colecțiile statutului au fost mutate la Vama Medievală Bran. Pentru a putea funcționa în continuare ca muzeu, proprietarii l-au amenajat cu obiecte din colecțiile personale și a fost redeschis în anul 2009.
Castelul Bran este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din țară, fiind cunoscut în lume mai ales datorită legendei contelui Dracula, personajul fictiv, descris de scriitorul irlandez Abraham Stocker (1897), în romanul „Dracula”, care era stăpânul unui castel din Transilvania, ridicat pe o stâncă înaltă, poziționare ca cea a Castelului Bran.
Folosind porecla dată Domnitorului Țării Românești, Vlad Țepeș (secolul XV), un despot care pedepsea fără milă, scriitorul l-a plasat în castelul bântuit de vampiri și stafii, personaje preluate din legendele și miturile transilvănene. Deși în realitate domnitorul și castelul nu au avut vreo legătură, în scop turistic, o secțiune din muzeu a fost amenajată cu „povestea” lui Dracula.
Castelul este înconjurat de un parc mare, în care se află două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului și Casa Principesa Ileana. Pentru a-l vizita, există mai multe variante de prețuri, incluzând întreg ansamblul, sau doar porțiuni din el. După plata biletului se parcurge o alee, care urcă prin parcul înconjurător, până la intrarea în castel.
Sălile cu exponate sunt amenajate sub forma unui circuit, care urcă până la etajul patru, străbate terasa, apoi coboară spre ieșire. Cine dorește poate urca și în unul din turnuri.
În fostele odăi se pot vedea piese de mobilier vechi și sobele decorate, unele cu motive tradiționale.
Sala Armelor expune scuturi și steaguri decorate cu steme din Transilvania și Țara Românească, armuri, coifuri, arme albe: halebarde, spade, securi, un buzdugan și o arbaletă, create după modelele originale.
Protejate în vitrine de sticlă, se află modele de îmbrăcăminte purtate pe vremuri de oșteni.
Sala Gotică, numită după forma tavanului, ocupă fosta capelă a cetății. Preluând castelul, Regina Maria a transformat-o în Salonul Galben, pe care-l folosea pentru a servi micul dejun și pentru lectură.
În aceeași perioadă, la etajul II, a fost amenajat apartamentul Regelui Ferdinand I. Ușile antreului au fost pictate cu motive florale săsești.
În fostul dormitor azi sunt expuse coroana și sceptrul regelui.
Soba, îmbrăcată în ceramică, a fost pictată cu motivul arborelui vieții.
În camera de zi se află o masă, susținută în colțuri de lei sculptați în lemn.
În cadrul muzeului se află și o expoziție cu obiecte de tortură. Pentru a o vedea, am plătit un preț suplimentar. Exponatul principal este „Fecioara din Nürnberg”, creată și prima dată folosită în Germania (1515), obiect de tortură dotat cu lame interioare ascuțite, în care condamnatul era închis. Lamele erau poziționate pentru a răni părți ale corpului în care nu se aflau organe vitale, astfel tortura era de lungă durată.
În Scaunul Inchizitorial, folosit în Germania până în 1846, prevăzut cu țepi, deținutul era așezat dezbrăcat, imobilizat cu încuietori și lăsat să stea ore întregi, perioadă în care i se aplicau și alte torturi, cum ar fi strivirea degetelor, biciuirea, etc.
Pe Banca de alungire , tortură folosită în majoritatea țărilor Europei, deținutul era culcat, imobilizat, apoi alungit, provocându-i rupturi musculare. În paralel, pe corp i se aplica fierul înroșit, i se fracturau, sau smulgeau cu cleștele, unele părți din corp.
Pentru celelalte obiecte de tortură, pe care le-am văzut acolo, o să las imaginația Dvs. să lucreze.
Herghelia Sâmbăta de Jos, din județul Brașov, a fost înființată în 1874 de contele Franz Josef von Brukenthal (1803-1867), unul din moștenitorii lui Samuel von Brukenthal, Guvernatorul Transilvaniei (sec. XVIII).
Pe un teren primit în arendă de la Împărăteasa Maria Terezia a Austriei, în perioada 1750-1760 fratele lui Samuel a construit Castelul Brukenthal, în stil baroc. În clădirea, cu zidurile de peste un metru grosime, au fost amenajate 35 de încăperi, cu podeaua din lemn de stejar, dotate cu sobe de ceramică, aduse de la Viena și decorate cu picturi.
Neavând copii, Samuel von Brukenthal a lăsat un testament complicat, prin care averile erau împărțite diferitelor rude, între care au avut loc altercații. Castelul a intrat în posesia unui nepot, Franz Joseph, care a preluat și arenda.
La sfârșitul secolului XIX, decedând și ultimul moștenitor al familiei Brukenthal, castelul a fost părăsit, a început să se degradeze și la începutul secolului XX acoperișul a fost distrus de un incendiu. Lucrările de renovare au avut loc abia în 1932, când picturile interioare au fost acoperite cu var. Sub comuniști castelul a fost naționalizat și folosit ca sediul administrativ al hergheliei de cai. Azi, monument de arhitectură din patrimoniul național, castelul ruinat așteaptă fonduri pentru restaurare.
Herghelia a fost înființată cu cai din rasa Lipițan, aduși de la Herghelia Lipica din Slovenia, rasă creată acolo în 1580. În timp, prin împerechere, numărul cailor s-a mărit, la începutul secolului XX ajungând la 322 de exemplare.
Izbucnind Primul Război Mondial, în 1913 herghelia a fost mutată la Bábolna, în Ungaria.
După război statul a reînființat-o la Sâmbăta de Jos, cu 3 armăsari și 22 de iepe (1920).
În perioada 1990-2002 herghelia a făcut parte din “Cai de Rasă R.A.” și “S.N. Cai de Rasă S.A.”. Ulterior, împreună cu castelul, au intrat sub administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor–Romsilva. Din 2015 herghelia a fost încadrată ca unitate a Directiei de Crestere, Exploatare si Ameliorare a Cabalinelor.
Dacă la reînființare avea 25 de exemplare, azi e formată din cca. 300, fiind una dintre cele mai mari herghelii de lipițani din lume.
Cuprinde 7 linii de sânge, fiecare purtând numele armăsarului de la care s-au creat: Conversano, Favory, Maestoso, Neapolitano, Pluto, Siglavy-Capriola şi Tulipan.
Caii sunt crescuți în secții separate, armăsari de montă, armăsari pepinieri, iepe-mamă, armăsari de dresaj, armăsari de sport și agrement, tineret în creștere, etc.
Fiind cai blânzi și vioi, este principala rasă folosită în școlile de dresaj.
În cadrul hergheliei au loc concursuri sportive și spectacole.
Există un mic muzeu în care sunt etalate trofeele câștigate de-a lungul timpului, poze vechi, piese de harnașament, etc.
Vizitatorii pot face plimbări călare, cu trăsura sau sania, bineînțeles contra cost.
După ce vizitasem câteva obiective din județul Sibiu, ultimul fiind Castelul Brukenthal din Avrig, până să se însereze mai având timp, din drumul principal Sibiu- Brașov, am deviat spre sud, pentru a vedea „minunea de basm” construită în 2014 lângă satul Porumbacu de Sus și inaugurată doi ani mai târziu.
Castelul de Lut Valea Zânelor a fost construit manual dintr-un amestec de lut, nisip, paie și apă, cu două turnuri din piatră și acoperișul imitând castelele zânelor din povești. Se preconiza ca cele 10 camere să fie amenajate pentru cazare.
O legendă spune că acel loc a fost locuit de zâne, care-l protejează și azi.
Atrăgând mulți vizitatori, s-a ridicat o clădire din piatră, pentru un restaurant, unde se pot servi produse tradiționale zonei. Lateral de castel s-a creat un parc cu case tradiționale, asemănător unui muzeu etnografic. Ora la care ajunsesem acolo fiind înaintată, nu le-am putut vizita, fiind închise.
Până în comuna Cârțișoara am mai avut de parcurs doar 21 kilometri. Îmi rezervasem acolo cazarea, dorind să vizitez Muzeul „Badea Cârțan”
Casa Andra, Cârțișoara
Localitatea a fost prima dată atestată din 1252 într-un document emis de de Regele Andrei II al Ungariei, în care apărea cu numele Kyrch, făcând parte din teritoriul donat în 1205-1206 Mânăstirii Cisterciene Cârța, centrul administrativ și politico-religios al Țării Făgărașului. După mutarea administrației în Cetatea Făgăraș, în documentele maghiare (1322) satul apare cu numele de Cârța Română. În secolul XVII, format din două componente, Oprea și Streza, satul a fost donat familiei nobiliare maghiare Teleki.
Căminul Cultural „Badea Cârțan”
Locuite de români, ortodocși, la începutul secolului XIX în cele două sate s-a construit câte o biserică, în Oprea Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1806) și în Streza Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1818).
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”
Abia în 1964 Oprea și Streza au fost unite, formând Cârțișoara, localitate numită după țăranul român, născut acolo (1849), care a luptat pentru independența românilor din Transilvania, în memoria căruia s-a amenajat Muzeul „Badea Cârțan” din Cârțișoara. Trecând cu oile în Țara Românească, l-a cunoscut pe Ion Cotigă, intelectual brașovean devenit cioban, care l-a educat. Oierul a învățat să scrie, să citească și a primit informații despre istoria românilor. Trecând cu oile pe teritoriul celor două țări, a adus cărți românești, pe care le-a distribuit în satele din Transilvania.
Pasionându-l istoria neamului și dorind să-și extindă cunoștințele, Badea Cârțan a călătorit prin țările Europei, Egipt, Ierusalim, etc., din care se întorcea întotdeauna acasă, la oile sale. Pentru a vedea Columna lui Traian, mărturie a originii daco-romane, a parcurs drumul până la Roma pe jos. În 1877 s-a înrolat voluntar în Războiul de Independență al României. Decedând, a fost înmormântat în cimitirul din Sinaia (1911).
În micul parc de lângă muzeu se află statuia Badea Cârțan și statuia Andrei Budac (1873-1912), Andrei fiind considerat ultimul haiduc al Transilvaniei. Născut în Cârțișoara și lovindu-se de nedreptățile imperiale, la 18 ani a fugit în Țara Românească, undea intrat în ceata de haiduci a lui Tican, care acționa în zona Rucărului de Argeș. Tican fiind ucis, Andrei a preluat conducerea cetei și împreună cu cei 12 haiduci au furat bogățiile ciocoilor, ajutând oamenii săraci, trecând munții când în Țara Românească, când în Transilvania. În 1907 s-au alăturat Răscoalei Țărănești. Aceasta fiind înăbușită, Andrei, împreună cu un alt haiduc, au fost arestați și întemnițați la Câmpulung Muscel. Au reușit să evadeze și au trecut munții în Ardeal. Urmăriți, nu au putut fi capturați. Dându-se un premiu mare pentru prinderea lor, au fost trădați și în 1912, la 38 de ani, haiducul a fost ucis, loc pe care azi este amenajat parcul.
Localnicii au participat la cele Două Războaie Mondiale, în care mulți au murit. În memoria lor în 2004 a fost inaugurat Monumentul Eroilor, inscripționat cu eroii războaielor și cei doi decedați în Revoluția din 1989.
La 8 kilometri nord, pe malul stâng al râului Olt, se află comuna Cârța, în care s-au păstrat ruinele Mânăstirii Cisterciene, fondată în 1202.
La mânăstire au fost aduși coloniști germani (1252-1322), care și-au construit casele în jurul ei și au format localitatea Cârța Germană.
În actuala comună funcționează două biserici, Biserica Evanghelică, din cadrul fostei mânăstiri și Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”.
Pe strada principală se află fosta casă a bunicilor renumitei cântărețe de muzică populară Maria Tănase (1913-1963), mama ei fiind născută în localitate, în care a locuit și Maria, în unele perioade din viață, când a cules cântece din zonă. Pe casa, azi privată, la 100 de ani de la nașterea cântăreței a fost postată o placă comemorativă (2013).
În fosta casă a învățătorului din sat, la intrarea în mânăstire, azi este amenajat un mic Muzeu Etnografic în care sunt expuse portul tradițional, piese de mobilier, unelte, podoabe, instrumente muzicale, folosite de comunitate de-a lungul timpului.
În colțul uneia dintre încăperi am văzut o jumătate de gargui, ornament din gresie al unui fost burlan, o jumătate prezentând un tânăr și cealaltă un bătrân.
De asemenea este amintit Viktor Kästner (1826-1857), fiul fostului pastor din Cârța. Născut acolo, și-a petrecut copilăria printre ruinele abației cisterciene. Apoi a studiat dreptul la Sibiu și a devenit funcționar civil, ulterior jurnalist și lingvist. Din 1841 a scris poezii în dialectul săsesc. Izbucnind Revoluția Maghiară 1848, s-a înrolat de partea sașilor care luptau contra revoluționarilor maghiari. După ce revoluția a fost înfrântă, a atacat în scrierile sale habsburgii, care doreau reîntregirea imperiului.
La aproximativ 2 kilometri est de comună se află una dintre hidrocentralele construite pe râul Olt, Hidrocentrala Arpașu, cu baraj și lac de acumulare.
Localitatea Avrig din județul Sibiu, oraș din 1989, este situată la poalele munților Făgăraș, pe valea Oltului. Prima atestare documentară datează din 1367, satul fiind pomenit în cadrul descrierii unei incursiuni în zonă a Domnitorului Țării Românești Vladislav Vlaicu, care urmărea recuperarea Făgărașului și Almașului. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind urme de locuire încă din Epoca Bronzului (1.700-800 î.e.n.).
În centrul orașului se află Biserica Evanghelică Fortificată, inițial construită ca o bazilică romanică, cu turnul în partea de vest (1270-1280), apoi fortificată (secolul XVI), formă în care s-a păstrat până azi.
Într-o clădire din apropierea ei azi funcționează Școala Evanghelică
Începând cu anul 1380 Sibiul a perceput dări satelor românești. Cele din zona Avrigului sunt menționate în registrele Sibiului începând cu 1468, ceea ce demonstrează că satul era populat cu români. Ortodocși, aveau o mică biserică. În secolul XVI s-au desfășurat mai multe războaie și s-au declanșat epidemii de ciumă, ceea ce a dus la moartea multor locuitori și satele săsești au fost repopulate cu români. Un secol mai târziu localitatea s-a dezvoltat mai ales datorită înființării manufacturii de sticlă suflată cu var, care funcționează și azi ca Fabrica de sticlă Avrig S.A.
Totuși ocupația de bază era creșterea animalelor, în special oieritul. Fiind zonă de tranziție între Transilvania și Țara Românească și oierii neținând cont în ce teritoriu se aflau, începând cu 1721, la ordinul Curții de la Viena, s-a delimitat granița și s-au creat locuri de vamă. Acolo oile erau numărate, se plăteau taxele și ulterior puteau traversa proprietățile fără să plătească alte dări. Una din cele două vămi mari era la Turnu Roșu.
Judecătoria Avrig
Pe locul bisericii vechi, în 1762 comunitatea românească a construit Biserica Ortodoxă „Duminica Floriilor”.
Clădirii i s-au creat ferestre în stil gotic, la exterior, pe una din fațade, patru nișe, deasupra un brâu de medalioane, toate pictate în frescă. Interiorul a fost pictat în aceeași tehnică.
În curtea bisericii se află o troiță, postată în cinstea ostașilor români din Avrig căzuți în numeroasele războaie care au avut loc în decursul istoriei.
În cimitirul înconjurător a fost înmormântat Gheorghe Lazăr (1779-1823), personalitate marcantă a orașului. Născut în Avrig, în decursul vieții a devenit pedagog, teolog, traducător și inginer. A înființat prima școală cu predare în română, Școala de la Sf. Sava din București, fiind azi considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească. Pentru a-l onora, în centrul orașului a fost postat bustul său. Există și o Casă Memorială care etalează viața acestuia.
Bustul Gheorghe Lazăr
În timp activitățile s-au diversificat, la sfârșitul secolului XVIII în Avrig existând o moară de hârtie, o țesătorie, pentru care erau formați mulți ucenici.
În 1892 s-a inaugurat calea ferată Sibiu-Avrig și în 1895 cea dintre Avrig și Făgăraș. Numărul populației a crescut, la începutul secolului XX localitatea devenind majoritar românească.
Școala Gimnazială Avrig
În Primul Război Mondial localnicii au aprovizionat trupele române cu alimente și produse din țesătorie (pânză, feșe, etc.). Datorită poziționării satului, i-au putut informa despre amplasamentul trupelor inamice. Din 1921 Avrigul a devenit una din cele 6 plăși create și după reorganizarea administrativă (1968) a fost inclus în județul Sibiu.
Primăria Avrig
Obiectivul principal, pentru care este vizitat orașul, este Castelul Brukenthal, fosta reședință de vară a guvernatorului Transilvaniei (1777-1787), un ansamblu format din castel, orangerie și un parc întins până în lunca Oltului.
Samuel von Brukenthal (1721-1803), un sas născut în Nocrich (azi jud. Sibiu), a studiat la Viena, ani în care a devenit membru al Lojei Masonice din Magdeburg. Dorind egalitatea sașilor cu maghiarii și secuii, care aveau secretariate administrative în Viena, i-a prezentat problema Împărătesei Maria Tereza. Aceasta i-a acordat șansa să înființeze pentru sași unul, apoi l-a desemnat conducătorul lui (1754). În acea perioadă a colaborat cu guvernatorul Transilvaniei, Adolf Nikolaus von Buccow, când au înființat granița militară a Transilvaniei și au schimbat sistemul de impozitare. Mulțumită de aportul său, în 1862 împărăteasa l-a ridicat la rangul de baron.
Înlocuindu-l pe Buccow în funcția de Guvernator al Transilvaniei (1777-1787), funcție din care s-a retras după moartea împărătesei, Împăratul Iosif II neagreându-l, a preluat și construcția începută de acesta la Avrig. În 1779 pe o terasă, aflată la punctul cel mai înalt al satului, a construit un castel, în stil baroc târziu, lângă el două clădiri cu un singur etaj și anexe, toate luând forma literei „U”.
Clădirea cu două niveluri, privind spre parc, cuprindea camerele de locuit, birouri administrative, o bibliotecă și o imensă sală de bal. În castel se organizau serate muzicale și literare.
Colecția de artă europeană a baronului a fost amenajată și în 1790 deschisă publicului. Azi este etalată în Muzeul Brukenthal din Sibiu, înființat în 1817, conform dispozițiilor testamentare ale baronului.
De la castel se putea coborî până în apropierea râului Olt, parcul fiind amenajat cu terase, străbătute de alei, care treceau printre copaci și numeroase specii de plante exotice, azi multe dispărute, pe lângă cascade și curgeri de apă amenajate.
Parcul cuprindea o grădină olandeză, una franceză, una englezească, cu fântâni arteziene și ruine artificiale, grădini în care se cultivau legume și plante aromatice și un spațiu cu fazani.
O fântână arteziană, care a supraviețuit, se află la capătul unei scări, cu numeroase trepte, care coboară direct de pe platforma cu castelul. A fost creată în stil baroc de un arhitect vienez.
După moartea baronului complexul a trecut din proprietar în proprietar. La începutul secolului XX ajungând în posesia Bisericii Evanghelice, a fost transformat în sanatoriu care, deși naționalizat (1948), a continuat să funcționeze până în anii 2000.
În 1999 a fost preluat de Fundația Samuel von Brukenthal. Sanatoriul desființat, complexul refăcut, azi este deschis vizitatorilor și poate fi închiriat pentru diferite evenimente. Orangeria, construită în perioada 1770-1779, o seră cu numeroase plante exotice, a fost renovată în 2012.
În ea funcționează un hotel și un restaurant.
După ce am vizitat castelul, spre ieșirea din oraș am trecut pe lângă Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită din 1993 și interiorul pictat în frescă (2008).
Fiind într-o excursie prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Orosháza, m-am îndreptat spre nord, unde doream să văd două vechi castele. După 13 kilometri am intrat în satul Nagyszénás, atestat prima dată documentar din 1403, când aparținea Castelului Gyula și a fost donat de Regele Sigismund de Luxemburg familiei Maróti. Tradiția orală povestește că o așezare a existat acolo încă din secolul XI.
După ce János Maróti a murit satul, numit atunci Szénás, a fost deținut pe rând de alți proprietari, la sfârșitul secolului XV ajungând în posesia lui George de Brandenburg. Până la mijlocul secolului XVI numărul populației a crescut și satul a devenit cel mai important din regiune. A urmat invazia otomană, urmată de Războiul de 15 ani, între turci și habsburgi, cărora li s-au adăugat și atacurile tătarilor, în care majoritatea luptelor s-au desfășurat pe teritoriul Ungariei, perioadă în care satul s-a depopulat, rămânând un teren pustiu până la începutul secolului XX.
Lacul pescărieNagyszénás
În 1818 teritoriul a intrat în posesia Contelui Nagy-Károlyi, care a înființat ferma Mihálytelki, unde a adus zilieri, formându-se o așezare, în care familia contelui și-a ridicat un castel. În apropiere s-au așezat câteva familii, creându-se satul Kisszénás (1850). Ulterior cele două sate s-au unit și au format actualul sat, numit atunci Nagykurtics.
Majoritatea populației, inclusiv contele, erau catolici. La cererea localnicilor acesta a construit lângă castel o capelă (1889), care a funcționat până în 1942, când moșia a fost preluată de stat și capela demolată. În timp ce catolicii țineau slujbele în capelă, în 1900 evanghelicii au construit Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom).
Catolicii au dorit să-și ridice și ei propria biserică, dar a izbucnit Primul Război Mondial (1914-1918).
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)
Abia în 1926 au reușit să construiască actuala Biserică Romano-Catolică Maica Domnului (Nagyboldogasszony Római Katolikus Templom).
Localnicii au participat și la Al Doilea Război Mondial, în care mulți dintre ei au murit. În amintirea lor, în sat s-a postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve).
Postbelic, în timpul săpăturilor efectuate pentru extragerea petrolului (1954), s-au descoperit surse de apă termală și s-a construit un centru balnear. După ce a fost modernizat, în 2015 Nagyszénási Parkfürdő a fost redeschis.
La 10 kilometri nord-est de Nagyszénás se află fostul Castel Geist-Reckmann (Geist-Reckmann kastély). În 1871 moșia Kiscsákó a intrat în posesia familiei Geist. În perioada 1894-1895 Gáspár Geist a construit un castel de vânătoare, o clădire cu un etaj, cu o aripă laterală, în stil eclectic, cu influențe neogotice. În mijlocul fațadei principale a fost creat un turn cu două etaje. Sub cornișă, împrejurul clădirii, au fost create cca. 150 de graffiti, colorate în roșu și auriu, prezentând diverse scene de vânătoare.
La nord de el a fost construită Capela Catolică Sf.Iosif (Szent József katolikus kápolna), cu o clopotniță lateral de ea, sfințită în 1939. În 1944 familia a părăsit proprietatea. Ulterior castelul a fost ocupat de trupele sovietice, care l-au vandalizat.
După naționalizare, în castel a funcționat o școală (1946-1973), birouri, apoi a fost părăsit. În 1990 investitorul german Karl-Heinz Reckmann l-a cumpărat și a început să-l renoveze, lucrări neterminate la moartea sa. În 2013 a fost cumpărat de Miklós Varga, care a continuat renovarea, dar la un moment dat l-a părăsit. Azi, tot în proprietate privată, nu poate fi vizitat.
La nici 6 kilometri nord-est de Castelul Geist-Reckmann se află ruinele fostului Castel Batthyány-Geist (Batthyány-Geistkastély), construit de Contele László Batthyány (1844) ca și cabană de vânătoare.
Lider al mișcării reformatoare, în 1848 Batthyány a devenit șeful noului guvern, apoi a participat la formarea armatei revoluționare maghiară, ca ministru de război. În timpul Revoluției Maghiare (1848-1849), tratativele sale cu Împăratul Austriei eșuând, a demisionat. În acea perioadă Batthyány și Baronul Béla Wenckheim au înființat prima societate de vânătoare maghiară, Societatea de vânătoare Alföldi, cu sediul la castel, probabil ca acoperire a întrunirilor politice ce se desfășurau acolo. După ce revoluția a fost înăbușită, contele a fost capturat și executat.
În 1858 Gáspár Geist a cumpărat moșia Csákó și în perioada 1864-1865 a transformat cabana de vânătoare într-un castel, o clădire în forma literei „H”, cu două etaje, în stil romantic, pe care l-a înconjurat cu un parc, întins pe 25 de hectare.
Pe o aripă, la etaj, s-a creat o logie, mărginită la exterior de un șir de arcade, sprijinite de coloane din fontă.
Frontonul celeilalte aripi a fost susținut de coloane elvețiene din lemn.
Clădirile fostei ferme au fost refăcute pe post de anexe.
La vest de castel a construit o capelă în stil renascentist. Deasupra ușii de intrare a fost creat un timpan triunghiular, spirijinit lateral de câte o coloană. La colțuri acoperișului a fost decorat cu sculpturi din piatră și central s-a ridicat o cupolă, pe care s-a postat o cruce. Sub clădire s-a creat cripta familiei.
Izbucnind Al Doilea Război Mondial, familia a părăsit castelul.
După naționalizare în el a funcționat o școală, apoi un centru agricol.
După 1990 a intrat în proprietate privată, dar nu a fost restaurat și în 1993 vândut orașului Kondoros.
După preluarea parcului (2015), acesta a fost amenajat cu alei și rondouri de flori. Din loc în loc au fost postate plăci inscripționate cu date istorice.
Acoperișul clădirilor a fost refăcut și până în 2020 capela restaurată.
Orașul Birgu, numit și Vittoriosa, este situat în regiunea de sud-est a Maltei, pe un promontoriu din sudul Marelui Port. A urmat aceeași istorie cu a întregii insule, începând cu fenicienii, până la ultimii ocupanți, britanicii. La capătul promontoriului a existat un castel, Castrum Maris. În Evul Mediu, când comunele insulei au fost organizate în regiuni, aflate sub jurisdicția diferitelor orașe, mulți locuitori din zona Birgu au refuzat jurisdicția Mdinei, susținând că aparțin de castel. După ce insula a fost ocupată de Ordinul Sf. Ioan, opt cavaleri, aparținând diferitelor limbi, au evaluat localitatea (1526), apoi a fost refăcută, s-a construit o mânăstire și ordinul și-a creat sediul acolo, Birgu devenind „capitală” a insulei.
Cum atacurile otomane erau dese, au înconjurat orașul cu un șanț și în afara lui au construit un zid de apărare. Pe locul vechiului Castrum Maris au construit Castelul Sf. Angelo, un fort legat de oraș printr-un pod mobil. În timpul Marelui Atac otoman (1565) fortificațiile au rezistat. Orașul nefiind cucerit, a fost numit Vittoriosa (oraș victorios). Apoi Ordinul a construit noua capitală Valletta și sediul, mânăstirea, casele cavalerilor au fost mutate în ea. În timpul blocadei franceze, o parte din trupele lor au fost încartiruite în Birgu. Maltezii s-au răsculat, cu ajutorul primit de la Marea Britanie, Portugalia și Napoli, i-au înfrânt și francezii s-au retras. Apoi insula a intraat sub Protectorat Britanic. În Birgu și-a stabilit baza Flota Mediteraneană a Marinei Regale, care a staționat acolo până în 1979 când, Malta câștigându-și independența, britanicii s-au retras. Azi Fortul St. Angelo este utilizat exclusiv de cavalerii Ordinului Suveran Militar al Maltei, drept primit de la guvern.
Pentru a vizita orașul istoric, am pornit de la Bastionul Sf. Ioan (St. John Bastion). În fața lui, în secolul XVII a fost construit un meterez (Couvre Porte Counterguard), în timp modificat.
Pe rând au fost construite patru porți, prima fiind Poarta Principală (Cover Gate).
Poarta Avansată (Advanced Gate) a fost creată în dreapta Bastionului Sf. Ioan. A existat și a patra poartă, Poarta Marină, situată în extremitatea vestică, care a fost distrusă în timpul unei explozii din armurărie (1806).
Pentru a face legătura între părțile bastionului a fost creată Poarta de Provence (Gate of Provence).
În secolul XVIII britanicii au transformat meterezul Couvre Porte în cazarmă militară, în Al Doilea Război Mondial transformată în sediu de Poliție, ulterior centru de apărare civilă, când s-au construit adăposturi antiaeriene. Azi în el funcționează Muzeul Războiului din Malta (Malta War Museum), care etalează arme, uniforme, medalii, documente, filmări originale ale războiului, unele situate în fostele adăposturi.
Azi intrarea în orașul istoric se poate face și pe o stradă rutieră, printr-o poartă mai modernă, amenajate ulterior.
Înaintând pe acea stradă am ajuns în dreptul Bisericii Sf. Gheorghe (St. George Church) care, după stabilirea cavalerilor în Birgu, împreună cu alte două biserici, care nu au supraviețuit, a fost folosită de cei de etnie greacă, restul bisericilor aparținând dominicanilor.
Biserica Dominicană BunaVestire (Good Annunciation Dominican Church) a fost preluată și modificată de Ordinul Sf. Ioan, de la vechea mânăstire, înființată de dominicanii stabiliți la Birgu (1528). După stabilirea în Malta a primului inchizitor, un reprezentant al Papei cu sarcina de a proteja credința romano-catolică din Malta și de a judeca cazurile de erezie (1574), biserica a fost înapoiată dominicanilor. A funcționat până în Al Doilea Război Mondial când, împreună cu mânăstirea, au fost distruse de bombardamente. Postbelic au fost reconstruite (1960).
După ce a preluat biserica, lângă ea Ordinul a construit un palat (1543), pentru Tribunalul nou înființat, Magna Curia Castellania Melitensis. Acesta a funcționat până în 1572, când a fost mutat în Castellania din Valletta. Apoi clădirea a fost renovată și folosită ca sediul al Inchiziției, tribunal, închisoare și o mică încăpere ca loc de rugăciune al evreilor. În timp Palatul Inchizitorului (Inquisitor’s Palace) a fost transformat în stil roman, cu influențe baroce. În 1630 inchizitorul Fabio Chigi, cel care ulterior a devenit Papa Alexandru VII, a achizionat câteva proprietăți alăturate și a extins palatul. În marele cutremur din Sicilia palatul a fost avariat, ulterior refăcut și în timp modificat, azi din fostul palat păstrându-se doar o curte mică înconjurată de galerie cu arcade.
Sub scurta ocupație franceză (1798-1800), Napoleon a desființat inchiziția, membrii ei fiind forțați să părăsească Malta în două zile. Apoi insula a fost preluată de britanici care au transformat clădirea în spital militar, apoi în loc de cazare a ofițerilor staționați la cazarma de lângă fortul din Senglea. La începutul secolului XIX clădirea a fost transferată autorităților civile, în schimbul unor proprietăți în Valletta. Din 1926 a fost adminstrată de Departamentul Muzeelor, care a restaurat-o. Timp de trei an, pân la refacerea ei, în fostul palat s-a mutat mânăstirea dominicană, distrusă în bombardamente (1942-1945), apoi, restaurat a fost amenajat ca muzeu (1966). La sfârșitul anilor 1980 muzeul era în declin și doar părți din el au rămas deschise pentru vizitatori. Palatul a fost redeschis ca Muzeu Național de Etnografie (1992), în care sunt expuse și exponate legate de inchiziție, machete ale unor clădiri azi dispărute, etc.
În 1542 Episcopul Domenico Cubelles a cumpărat casa familiei Abela și a amenajat-o pentru reședința sa. În Palatul Episcopului (Bishop’s Palace) funcționau adminstrația romano-catolică și un tribunal ecleziastic. Într-o clădire adiacentă se afla închisoarea în care deținuții așteptau judecata. După ce Valletta a devenit capitală, episcopul și-a mutat reședința acolo, în Birgu rămânând administrația (curia). În secolul XVIII palatul a găzduit o școală, dezafectată la începutul secolului XXI.
O parte dintr-una dintre cele mai vechi clădiri, construite de Ordinul Sf. Ioan în Birgu, s-a păstrat până azi, cu numele de Sala Cavalerilor (The Knights Hall). Inițial clădirea a funcționat ca Armurărie (Armoury). Avea un singur nivel. Pe cele patru fațade a fost prevăzută cu uși, pentru a facilita o distribuție mai rapidă a armamentului și proviziilor în caz de urgență. În timpul Marelui Asediu otoman (1565) a servit și ca spital pentru răniți. Clădirea a fost etajată în 1636. Intrând sub ocupația britanică a fost transformată în spital și cazarmă pentru militari. În 1806 o explozie puternică a magaziei prafului de pușcă a avariat grav multe din clădirile din apropiere. Postbelic clădirea a fost transformată în școală primară pentru copiii din Birgu și orașele învecinate.
Înaintând pe străduță, am ajuns la malul mării, unde se află fostul Bastion St. James, azi încadrat de clădiri de locuințe, o mică piațetă pentru relaxare și loc de parcare al proprietarilor din zonă.
Primul bastion, pentagonal, cu două niveluri (1565), a fost refăcut și modificat în secolul XVIII. În timpul lucrărilor de restaurare (sec. XXI) s-a descoperit o parte din bastionul original.
M-am întors spre centrul orașului vechi, pe lângă o clădire din 1660, construită ca mânăstire de călugărițe, folosită ulterior ca depozit de arme și din 1800 transformată în Primul Spital Naval Britanic din Malta (First British Naval Hospital).
Când Ordinul s-a instalat în Birgu, pe lângă sediul Marelui Maestru, clădiri administrative, mânăstire, biserici, au fost construite și cinci Auberge, case ocupate de cavalerii de diferite limbi.
Prima Auberge de Castille, León et Portugal (1530) nu a supraviețuit și în 1574 a fost înlocuită cu o nouă clădire, la rândul ei modificată în timp. Clădirea de azi, în proprietate privată, păstrează din vechea clădire doar o porțiune de zid și un decor.
Uitându-mă după plăcile explicative, postate pe clădirile vechi, m-a adus la realitate un atelier, demonstrându-mi că totul a fost cândva și că viața merge înainte, azi clădirile fiind funcționale sau locuite.
Trecutul cu prezentul se adunau și în următoarea clădire, fosta Auberge de France, azi Consiliul Local Vittoriosa (Vittoriosa City Council), pe care cavalerii francezi au locuit-o până când s-au mutat în Valletta (1533-1571). Ca toate clădirile părăsite de cavaleri și aceasta a fost vândută (1586). Până la începutul secolului XIX a trecut din proprietar în proprietar, apoi a intrat în posesia familiei Vella. Fiind foarte bogată, clădirea a început să fie numită de localnici Palatul milionarului. În perioada 1852-1918, fiind în administrația guvernului, a fost transformată în școală primară, ulterior a fost închiriată de Lorenzo Zammit Naro, care a transformat-o pentru fabricarea de mobilier. Postbelic a fost părăsită, în perioada 1966-1978 folosită ca atelier de dulgherie, transformată în muzeu (1981-1987) și după restaurarea din 2010, închiriată de Consiliul Local (2012), care funcționează și azi.
Legată de Auberge de France se afla reședința administratorului spitalului Ordinului, Sfânta Infirmerie Proud’Home, funcția fiind ocupată de unul din cavalerii francezi.
Reședința se afla în apropierea spitalului. Pe locul lui în 1679 s-au construit Biserica Sf. Ana (St. Anna church) și Mânăstiriea Benedictină Sf. Scolastica (St. Scholastica Benedictine Monastery), azi încă funcționale, mânăstirea fiind folosită de o mică comunitate de călugărițe benedictine.
Pe locul unei biserici vechi (1400), în 1561 a fost construită Biserica Maicii Domnului a Îngerilor (Church of the Virgin of the Guardian Angels). Biserica fost refăcută un secol mai târziu (1624) și preluată de Ordinul Sf. Filip Nerri (1652). Lângă biserică preoții Ordinului au construit un oratoriu, pe care l-au folosit până în secolul XIX, când Ordinul a fost dizolvat, clădire distrusă în Al Doilea Război Mondial. În perioada 1737-1739 au extins biserica sub forma actuală, ulterior i-au adăugat o sacristie și o clopotniță. Postbelic biserica, avariată de război, a fost părăsită.
În 1462 nobilul spaniol De Guevara, familie ai cărei membri ulterior au fost guvernatori ai Castelului St. Angelo, a construit Biserica Maica Domnului din Monserrat. În timp degradându-se, în 1784 a fost refăcută și hramul schimbat, devenind Biserica Sfinta Treime (Holy Trinity Church). Clădirea a fost distrusă de bombardamente din Al Doilea Război Mondial. Postbelic a fost refăcută (1945).
Dorind să vizitez Fortul St. Angelo, am coborât spre malul apei. Fortul a fost construit de Ordinul Sf. Ioan, pe locul fostului castel Castrum Maris, în centrul Marelui Port (sec. XVI). Din păcate am renunțat să-l vizitez, la intrarea în fort fiind o coadă mare de persoane.
Am luat-o agale înapoi, urmând faleza orașului.
Peste apă se vedea o parte din Senglea, unul dintre cele trei orașe fortificate din zonă.
La mal erau ancorate nenumărate vase mici.
Zona a fost restaurată la începutul anilor 2000. Într-o clădire ridicată în 1553, Palatul Generalului Galerelor (The Palace of the General of the Galleys), titlu deținut de Leone Sforza și Juan de Valette, folosită și de visteria Ordinului Sf. Ioan, azi funcționează un cazinou.
Lângă ea se afla arsenalul marinei Ordinului. Sub britanici, pe locul lui a fost construită Brutăria Marinei Regale Britanice (1842-1845). Zilnic aproviziona cu cca. 14.000 de kilograme de pâine și biscuiți, produse folosindu-se mașini acționate cu abur. Postbelic clădirea a devenit sediul Poliției Amiralității și în câteva camere au funcționat birouri și magazine. După câștigarea independenței Maltei, când britanicii s-au retras (1979), o perioadă clădirea a rămas nefolosită.
După ce a fost amenajat, în 1992 a fost inaugurat Muzeul Maritim din Malta (Malta Maritime Museum), care etalează bărci, ancore, amfore, tunuri, arme, documente, picturi, uniforme, un motor cu abur din anii 1950, o navă de clasa a treia a marinei Ordinului Sf. Ioan și cea mai mare ancoră romană găsită până azi în lume, cântărind 4 tone.
Trecând de muzeu, am ajuns în dreptul unui mic giratoriu, pe marginea căruia se înălța Biserica Colegiată Sf. Laurențiu (St. Lawrence Collegiate Church). A fost construită de cavalerii Ordinului Sf. Ioan pe locul fostei Capele Sf. Laurențiu (1436). Au folosit-o ca Biserică Conventuală până la construirea Vallettei, când Ordinul și-a mutat sediul acolo (1530-1571).
În perioada 1681-1696 clădirea a fost refăcută și i s-a ridicat un turn-clopotniță, al doilea fiind construit abia în 1913. În spatele altarului a fost postat un tablou reprezentând martiriul sfântului. În 1820 Papa Pius VII a transformat-o în Biserică Colegiată. În Al Doilea Război Mondial biserica a fost avariată, când cupola, sacristia, sala capitulară și capela Sf. Sacrament au fost distruse. Postbelic biserica a fost refăcută, capela în 1951, cupola în 1952 și restaurată.
De acolo am continuat plimbarea, studiind clădirile situate pe celălalt mal al apei, aparținând celorlalte două orașe fortificate, Cospicua și Senglea, pe care urma să le vizitez.
Excursiile Monicăi 