Arhive etichetă: castele

Conace și castele între Târnăveni și Târgu Mureș

Publicat pe de
1

În mini-concediul meu prin țară, ajungând în județul Mureș,  după ce am făcut o pauză în orașul Târnăveni, am continuat drumul spre est și după 3 kilometri, în satul Seuca, comuna Gănești, pe marginea șoselei, am văzut Castelul Rhédei-Rothenthal. A fost construit în secolul XVIII pentru familia Rhédei. Lângă el au fost ridicate și alte clădiri anexe. Toate erau înconjurate de un parc mare.

După ce contesa s-a căsătorit (1859), a intrat în posesia soțului, baronul István Wesselényi. Numele Rothental l-a primit de la baronul Henrik Rothenthal, cu care fata lor s-a căsătorit. Stabilindu-se acolo, aceștia l-au refăcut (1898) și într-o clădire anexă au amenajat o casă de oaspeți. Din camerele, situate la etaj, se putea ieși pe o prispă acoperită cu arcade. La parter se afla o bucătărie și alte spații ale servitorilor.

Neavând copii, castelul a fost deținut de alți proprietari, ultimul fiind baronul Artúr Petrichevich-Horváth.

Apoi, naționalizat, domeniul a intrat în posesia unei asociații agricole. În prezent este administrat de Agenția Domeniilor Statului. Deși încă în viață, ultimul moștenitor nu l-a revendicat.

La 6 kilometri nord-est, în satul Abuș, comuna Mica, pe dealul de la marginea șoselei se află Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Adormirea Maicii Domnului”, adusă acolo (1883) de pe alt deal din apropiere, unde fusese construită în urmă cu un secol. Din păcate nu am avut timp să o vizitez, în acel drum prioritatea mea fiind conacele și castelele.

În anul 1775, azi în centrul satului, a fost construit castelul Gyulaffy, în stilul renașterii târzii. Intrând în posesia familiei Apor, a fost reconstruit și extins (1830), pe fațada principală a fost adăugat un portic cu coloane (1870), formă în care s-a păstrat până azi, când poartă numele de Castelul Apor. Era înconjurat de un parc în care, până la sfârșitul secolului XIX, s-a păstrat un turn, unde existase o bibliotecă cu aproximativ 6.000 de volume.

După naționalizare (1945) în castel au funcționat pe rând un magazin, un han și diferite instituții de învățământ. Din anul 2010 a fost încadrat pe lista monumentelor istorice, ulterior, prin retrocedare, a fost preluat de moștenitorii familiei Apor.

La nici 2 kilometri sud-est, în satul Deaj, comuna Mica, se află Conacul Pataki, construit, începând cu sfârșitul secolului XIX, de familia căreia îi poartă numele. Conacul, în stil neo-baroc, era înconjurat de un parc în care se afla un lac, folosit frecvent pentru plimbări cu barca. Lângă conac au fost construite clădiri anexe și amenajat un teren de tenis.

Clădirea a fost construită din două corpuri alipite. Între ele se afla intrarea mărginită de piloni și în fața ei o mică prispă în care se ajungea urcând câteva trepte.

În colțul drept al fațadei de est a existat o terasă mică care, ulterior închisă, a format un pavilion hexagonal cu acoperișul susținut de cinci coloane cu capiteluri toscane.

Sub comuniști a fost naționalizat și folosit ca sediu al unor instituții, din 1968 al unui cabinet medical, perioadă când a fost renovat (1972). În 1996 a fost retrocedat moștenitorului familiei, Hídi András, care l-a închiriat unor instituții.

În comuna Mica s-a păstrat Castelul Eperjesy-Gal, construit în secolul XVIII pentru comitele comitatului Târnava, contele Márton József Keresztes. După câțiva zeci de ani a intrat în posesia familie Gál de Hilibi care l-a deținut până la naționalizare. La mijlocul secolului XIX clădirea a fost modificată în stil eclectic-romantic, în partea de sud-vest i s-a alipit un turn poligonal, pe latura sudică a fost amenajată o terasă și lângă clădire o grădină. Începând cu anul 2019 în el funcționează  Primăria Mica.

Mi s-a părut foarte ciudat că nu am putut intra în curtea Primăriei, poarta fiind încuiată. Probabil trebuia să mulțumesc acelei instituții pentru placa afișată lângă portiță, placă care nu dădea nici o informație utilă.

Am continuat drumul spre nord-est, apoi spre sud, în total 8 kilometri, până în comuna Bahnea unde știam că există fostul Castel Bethlen. Construit în anul 1545, în secolele următoare a fost modificat și înconjurat cu un zid de piatră care în cele 4 colțuri a fost prevăzut cu turnuri (1679-1719). La clădirea cu trei nivele, în care se aflau 42 de camere, a fost anexată o aripă și pe colțul de nord un pavilion. După naționalizare a fost folosit de diverse instituții care au dărâmat zidul exterior. Din 2008 a fost retrocedat fiicei lui Bethlen Ádám care l-a donat Bisericii Reformate din Bahnea. La momentul vizitei mele (septembrie 2021) castelul era în curs de reparații și renovare majoră.

În acea zi, înainte de a mă caza în Târgu Mureș, doream să mai văd încă un fost castel, situat în comuna Corunca, în care am ajuns după 32 kilometri.

În secolul XVII în apropierea localității și-a stabilit tabăra armata condusă de căpitanul suprem al Scaunului Mureș,  Toldalagi I. Mihaly, proprietar al unor moșii din zonă (1636).

Deși nu deținea acel sat (Korunka), a hotărât să locuiască acolo și a cumpărat un conac care a rămas în proprietatea familiei până în jurul anului 1830 când Francisc Toldalaghy (al IV-lea) l-a dărâmat.

În locul lui a ridicat actualul Castel Tholdalagi, înconjurat de o grădină întinsă pe aproximativ 6 hectare.

Într-o încăpere de 63 metri pătrați a amenajat o bibliotecă unde, în timp, s-au adunat în jur de 10.000 de volume.

După moartea lui cei patru fii au împărțit moștenirea. Ultimul care l-a ocupat a fost Jozsef Tholdalagi însă a murit la o vârstă nu prea înaintată (1943) și nu a lăsat urmași.

O dată cu naționalizarea familia a fost evacuată și conacul vandalizat. Din colecția bibliotecii au fost salvate aproximativ 2.300 de volume care azi se află în Biblioteca Teleki-Bolyai din Târgu Mureș.

Castelul a fost transformat în depozit de cereale apoi, părăsit, s-a ruinat.

În anul 2005, împreună cu 7.500 de hectare, castelul a fost cumpărat de omul de afaceri imobiliare, francezul Jean Claude Moscovici, care nu le-a folosit și castelul a continuat să se ruineze.

De la Corunca, după 6 kilometri am ajuns în centrul orașului Târgu Mureș, la Hotel Continental Forum, unde aveam rezervată cazarea. Eram mulțumită că reușisem să văd câte ceva în acel drum care a străbătut 4 județe.

Citește și Cetatea medievală Târgu Mureș, județul Mureș

Un drum Sebeș- Târnăveni: câteva obiective istorice din județul Alba

Publicat pe de
Răspunde

Pornisem într-un mini-concediu prin țară. De la Arad, după aproximativ 3 ore, m-am oprit în județul Alba și am vizitat orașul Sebeș. Apoi m-am îndreptat spre nord, seara trebuind să ajung în Târgu Mureș, unde îmi rezervasem cazare. Normal că în acel drum doream să vizitez câteva obiective istorice așa că la 4 kilometri nord de orașul Sebeș am intrat în fosta comună Lancrăm care din 1968, când a fost desființată, aparține de municipiul Sebeș.

Pe o străduță îngustă, fosta Uliță Veche, se află Casa Memorială „Lucian Blaga”, în care a copilărit fostul poet, filozof, jurnalist, ulterior Profesor Universitar și Academician.

În secolul XIX preotul satului era bunicul lui Lucian. După ce a decedat, casa a fost moștenită de părinții poetului și s-au mutat acolo (1870). Au avut 9 copii dintre care pe cel mai mic l-au numit Lucian. Și-a petrecut doar o parte din copilărie acolo deoarece, tatăl său murind (1908), pentru a putea să-și crească copiii, mama a fost nevoită să vândă casa. 

A trecut din proprietar în proprietar până în 1995 când a fost răscumpărată de statul român. Casa a fost restaurată, interioarele amenajate pentru a se expune colecțiile adunate din diverse donații și în 1998 a fost deschis muzeul memorial. În el sunt expuse piese de mobilier, documente, cărți, manuscrise, ediții princeps ale operei lui Blaga, obiecte personale, etc.

Lângă casă se afla o șură care a fost recondiționată. În ea s-au amenajat o bibliotecă și o sală destinată unor manifestări culturale ca Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, organizat anual.

M-am întors pe drumul principal și l-am urmat spre nord, depășind orașul Alba-Iulia, pe care-l vizitasem deja de câteva ori.

După aproximativ 20 kilometri  am ajuns în comuna Sântimbru unde, lateral de șosea, pe o ridicătură de pământ, am văzut o veche biserică de piatră, azi pe lista monumentelor istorice. Prima biserică, romano-catolică, construită în secolul XIII, deși înconjurată cu un șanț de apărare, a fost distrusă în invazia otomană (1442).

În 1488 posesorii satului, familia nobilă Erdélyi de Şintereag, au donat terenul bisericii capitulului din Alba Iulia, cerând să se construiască o nouă biserică. Cu contribuția lui Iancu de Hunedoara a fost ridicată Biserica Reformată, în stil gotic, căreia, mai târziu, i s-a ridicat turnul. În interior se păstrează fragmente din picturile murale din secolele XV-XVI pe care nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.

M-am îndreptat spre est, urmând un drum care mă conducea la orașul Blaj. După  14 kilometri iar m-am oprit. În satul Obreja, comuna Mihalț, se afla fostul Castel Wesselényi, pe care nu puteam să-l ratez. Inițial domeniul a aparținut contelui Eszterházy care în secolul XVIII i l-a vândut baronului Wesselényi. Moștenit de fiul său, în 1778 acesta a ridicat castelul care azi îi poartă numele.

În partea stângă a castelului a fost ridicat un grânar din care s-a păstrat până azi un zid ruinat. Exista și o pivniță, folosită în secolul XX de săteni pentru depozitarea alimentelor, care a fost dărâmată în 1996.  Familia a părăsit domeniul la începutul Primului Război Mondial. Se spune că din cauză că unica sa fată s-ar fi spânzurat într-una din camerele conacului.

Cert este că în 1918 au vândut proprietatea Băncii Germane din Sibiu. Apoi a fost cumpărat de Biserica Greco-Catolică care a înființat o mânăstire, în conac un orfelinat pentru fetele rămase orfane în urma războiului și prima școală de menaj din țară, cu ateliere de croitorie, pentru gătit, în care se și predau cursuri pentru creșterea copilului, astfel fetele se pregăteau să se descurce în viitor singure. Din anul 1937 orfelinatul a primit și băieți de care aveau grijă călugării brazilieni stabiliți acolo. La finalul celui de Al Doilea Război Mondial comuniștii au interzis cultul greco-catolic, au închis mânăstirea și în 1948 măicuțele au fost mutate la Mânăstirea Bistrița, județul Vâlcea. Casa de copii a fost și ea închisă, aceștia fiind mutați la Turda, apoi naționalizată. Din anul 2005 a fost redată Bisericii Române Unite cu Roma.

Încă 30 kilometri și m-am oprit pentru a vizita orașul Blaj. Apoi, iar la drum, spre Târnăveni, bineînțeles cu opririle de rigoare, prima după 10 kilometri, în comuna Șona.

Localitatea, veche din 1313, purta numele Terra Scepmezeu.

A fost locuită majoritar de sași care în secolul XIII aveau o biserică, în locul numit „Zur Martinkirche” (La Biserica Sf. Martin), situat cam la 2 kilometri distanță de biserica actuală.

În secolul XVI, în partea de vest a satului, au construit Biserica Evanghelică Luterană Fortificată, înconjurată de un zid de piatră înalt de 6 metri și în afara lui de un șanț lat de 6 metri și adânc de 1 metru. În secolul XVIII clădirea a fost refăcută în stil baroc, zidul construit din cărămidă, mai jos cu 2 metri decât cel inițial. Până azi, din biserica veche s-au păstrat corul semicircular (1640) și clădirea porții de est cu două nivele, parter și etaj.

Azi comună, de ea aparțin administrativ șase sate.

Căminul Cultural

Școala Generală

În unul dintre satele aparținătoare, Sânmiclăuș, situat la 6 kilometri nord-est de comună, mă interesa în mod deosebit să ajung, deoarece acolo s-a păstrat, ce-i drept ruinat, fostul Palat Bethlen. 

Încă din secolul XIV moșia a fost deținută de familia Bethlen. Unul dintre urmași, Miklós Bethlen, având cunoștințe de arhitectură, s-a hotărât să ridice un palat după planurile lui. Deși în acea perioadă construcțiile erau în stil baroc, el a construit clădirea în stil Renaștere târzie (1668-1683).

Avea formă de pătrat, cu două nivele, împărțit în 9 zone de aceeași dimensiune și nu avea curte interioară. Colțurile semănau cu niște turnuri.

În două din ele s-au amenajat pavilioane de colț și între ele, la parter și etaj, câte o terasă.

După ce clădirea a fost terminată, a fost înconjurată cu ziduri de apărare și la exterior un șanț cu apă, care au dispărut în timp. Un secol mai târziu clădirea a fost decorată (1765). La parter, pe ancadramentele renascentiste au fost sculptate în piatră scoici și în jurul geamurilor de la etaj au fost realizate decorații specifice barocului.

Pe frontonul porții de acces în castel a fost postat blazonul familiei Bethlen care se mai vede și azi.

Terasele au fostă mărginite cu un parapet cu balustrade.

În 1856 palatul și moșia au intrat în posesia familiei Brukenthal. Aceștia au renovat palatul și l-au transformat în Școală Agricolă.

Din 1918 domeniul a intrat în posesia statului și după cel de Al Doilea Război Mondial comuniștii l-au încadrat în I.A.S. Jidvei.

Azi Palatul Bethlen este în proprietate privată, deținut de Compania Jidvei.

Sunt speranțe că va fii refăcut și utilizat din nou. Până atunci măcar are o întrebuințare… Vecinii conacului folosesc una din pivnițe pentru depozitare.

În comuna Cetatea de Baltă, situată la 13 kilometri est, este situat un alt castel, deținut de aceeași companie.  Pe vremuri a existat o fortificație pe care multă lume o confundă cu actualul castel. Ruinele ei se află pe un teren viran, la sud-vest de acesta. În comună se află o biserică, monument istoric, construită la sfârșitul secolului XIII, în stil gotic târziu, Biserica Reformată Calvină.

Turnul actual  a fost creat din două turnuri pătrate, unite prin zidărie. În el s-a  păstrat un clopot din 1417.

La începutul secolului XV interiorul a fost decorat cu fresce (1525). Unele dintre ele au fost descoperite în timpul restaurării din 1897. Tot atunci a fost dezgropată și cripta în care s-au găsit trei sicrie din secolul XVI.

Trecând pe lângă Biserica Greco-Catolică „Sf. Treime” (1855) m-am îndreptat spre marginea localității unde, pe un deal, era situat vechiul castel.

Castelul Bethlen-Haller a fost construit, în stil renascentist, începând cu sfârșitul secolului XVI și terminat în 1624, când proprietarul domeniului era István (Ștefan) Bethlen de Iktár, fratele Principelui Transilvaniei, Gábor (Gabriel) Bethlen de Iktár.

Clădirea rectangulară, cu patru turnuri circulare, acoperite, situate pe colțuri, era formată din subsol, parter și etaj, fără curte interioară. Camerele de la parter erau destinate servitorilor și cele de la etaj împărțite pentru familie și oaspeți. De una dintre fațadele secundare a fost alipit un turn octogonal prin care se putea urca pe o scară de lemn, păstrată până azi. În stânga porții de acces în castel au fost construite anexe, pe marginea colinei o capelă și la baza colinei un grânar care, deși foarte deteriorat, se mai putea vedea în 2011.

În anul 1785 domeniul și castelul au ajuns în posesia lui Miklós (Nicolae) Bethlen de Bethlen. Acesta a renovat castelul și l-a decorat cu elemente baroce (1770-1773). În partea din față a castelului a amenajat o terasă închisă care era accesată de o scară exterioară din lemn.

Conacul a rămas în proprietatea familiei până în a doua jumătate a secolului XIX când Márkus Bethlen de Bethlen  l-a vândut, după alte opinii pierdut la jocul de cărți, familiei Haller. În 1948 aceștia au fost deposedați, conacul naționalizat și folosit în diverse scopuri până când a fost transformat, decorațiile îndepărtate și a devenit secție de șampanizare a I.A.S. Jidvei.

După 1989 castelul a fost retrocedat familiei Haller. Aceștia l-au vândut familiei Necșulescu, proprietarii Companiei Jidvei, care au menținut activitatea secției de șampanizare. Din anul 2003 au început lucrările de restaurare care, la momentul vizitei mele (2020) erau pe cale de finalizare, proprietarii amenajând spațiul pentru diverse degustări de vinuri și nu numai. Oricum, pentru mine a fost greu și să obțin pozele. A trebuit să-l rog de mii de ori pe portarul, foarte vigilent, care, într-un final, m-a lăsat să ajung până lângă poarta de intrare.

După Cetatea de Baltă drumul meu părăsea județul Alba și intra în județul Mureș. Până la orașul Târnăveni erau doar 16 kilometri, distanță în care traversam două localități. În comuna Adămuș, situată pe marginea șoselei, am văzut Biserica Unitariană (sec XVI), cu clopotnița ridicată în 1694 și poarta un secol mai târziu (1794).  A avut un tavan casetat pe care parohia l-a vândut Muzeului Național Maghiar (1909 ) și azi se poate vedea la Galeria Națională Maghiară din Budapesta.

Citește și Orașul Blaj, județul Alba

Comuna Conop cu patru sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Conop, județul Arad, este situată pe partea dreaptă a râului Mureș. De ea aparțin administrativ satele Belotinț, Chelmac, Milova și Odvoș, două dintre ele, ciudat, situate pe cealaltă parte a râului. Din Arad am urmat drumul spre Deva, paralel cu valea Mureșului apoi am deviat spre nord și după aproximativ o oră am ajuns în satul Milova.

Satul, situat  la limita regiunilor istorice Banat și Crișana, a fost atestat documentar din 1440.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie, Intrarea Maicii Domnului în Biserică”

La nici 2 kilometri de Milova, atestat documentar din același an, se află satul Odvoș. În decursul timpului satul a fost și este locuit predominant de români ortodocși care în secolul XVIII aveau o Biserică de lemn. Deteriorată a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1804) apoi cu cea actuală, din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1868-1870).

În cea de a doua jumătate a secolului XVII familia nobiliară maghiară, proprietara terenurilor, în mijlocul unui parc cu copaci seculari a ridicat Castelul Konopi și o capelă.

Castelul și capela au fost grav avariate în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784). Ulterior a fost reconstruit și de mai multe ori modificat, ajungând la forma actuală sub ultimul său proprietar, baronul Kálmán Konopi (1880-1847), inginer și cunoscut cercetător agricol care a inventat mai multe soiuri de grâu numite “Odvosi”. Clădirea în stil clasicist prezintă un fronton bogat ornamentat. La intrare prezintă o terasă delimitată anterior de trei coloane cu capiteluri corintice.

Moșia baronului, 556 hectare de pădure și un teren arabil, au fost naționalizate (1948) și castelul a fost transformat în tabără de pionieri. Tabăra desființându-se castelul s-a degradat în timp. A fost retrocedat însă proprietara, nedispunând de resurse financiare, nu l-a putut renova și a scos proprietatea la vânzare. Acum, se pare că noul proprietar se pregătește să-l transforme într-o pensiune de lux.

În continuare pe Valea Mureșului, după 6 kilometri am intrat în comuna Conop. Între anii 1506-1510 cele două cătune existente, Ghighinecea și Sibișel, s-au unit și au format o localitate 5 kilometri mai spre nord, în mijlocul pădurii, unde erau feriți de atacurile tâlharilor. În secolele XV-XVI familiile nobiliare din zonă au construit pe malul râului Mureș o cetate care a fost cucerită de turci (1556) care au deținut-o pentru o scurtă perioadă de timp. Retrăgându-se de frica atacurilor creștine, au incendiat-o.

La sfârșitul secolul XVIII localitatea s-a stabilit pe actuala vatră. A primit numele Conop (slavonă-cânepă) probabil de la faptul că erau mari cultivatori de cânepă folosită pentru confecționarea funiilor. O dată cu o moșie care cuprindea terenuri agricole și păduri, întinsă și pe celălalt mal al râului Mureș, Conop a intrat în posesia lui Ștefan Cicio Pop, doctor în drept și om politic, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, ulterior vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1918) și ministru de stat în Guvernul Vaida-Voievod.

Acesta a ridicat Conacul Ștefan Cicio Pop, o clădire în stil neoclasic, înconjurată de un parc, la a cărei fațadă a fost delimitată o terasă mărginită de coloane cu capiteluri dorice. În el a funcționat pentru o perioadă o școală generală.

Tot spre sfârșitul secolului XVIII s-a declanșat Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan care a fost înăbușită rapid. Cei 9 localnici care au participat la incendierea Castelului Konopy au fost spânzurați (1784).

Monumentul Eroilor

Localnicii, români ortodocși, au deținut o Biserică de lemn (1562).  Deteriorându-se  și vatra satului mutându-se în actuala locație, a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1782). Numărul populației crescând, biserica a devenit neîncăpătoare. A fost dărâmată, lemnul vândut și banii folosiți pentru ridicarea unei biserici din zid, actuala  Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1902-1910).

De la Conop, pe un pod vechi, am traversat râul Mureș pentru a ajunge la cele două sate situate pe celălalt mal.

Satul Chelmac, situat la extremitatea nordică a fostei regiuni Banat, în secolele XIV- XV aparținea familiei Patoh de Eperyes care a ridicat un mic-castel cetate și, în apropierea râului Mureș, Abația Benedictină Eperyes, ale căror ruine se mai pot vedea și azi.

Localitatea a fost atestată documentar după cucerirea Banatului de către austrieci (1717) când pe harta contelui Mercy apărea cu numele Kelmak și, pe o hartă ulterioară, Kelnak (1761).

Chelmac a fost alipit județului Timiș (1779) și a intrat în proprietatea erariului până în 1845 când, împreună cu Ususău, au intrat în proprietatea lui Ștefan Cicio Pop.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Sf. Cuvioasă Parascheva” (1756)

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

De la Chelmac am urmat un drum neasfaltat, spre est, paralel cu râul Mureș.

După 5 kilometri am ajuns în satul Belotinț, atestat documentar din 1607. În diferitele documente ale secolul XVII apare cu diferite nume-Baillet, Beletháza și Belotincz. A fost în proprietatea erariului (fiscului) până în 1845 când a fost donat lui Tour Teodor. Locuitorii aparțineau cultelor religioase ortodox și greco-catolic.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1856)

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX o parte din ortodocși au trecut la ritul greco-catolic. În 1948 ritul fiind interzis, greco-catolicii au fost nevoiți să treacă la ortodoxie.

Biserica Greco-Catolică (1935)

După ce greco-catolicii au primit din nou permisiunea să funcționeze, au urmat numeroase conflicte între ei și Episcopia Ortodoxă a Aradului care a refuzat să le înapoieze biserica pe care, fiind foarte degradată, doreau să o demoleze. Un alt refuz, de data aceea la o cerere administrativă, au primit Belotinț împreună cu Chelmac și Lalașinț. Fiind situate pe celălalt mal al râului Mureș, față de comunele de care aparțineau, în anul 2006 au cerut statutul de comună dar au fost refuzați.

Mica mea incursiune luase sfârșit, așa că de la Belotinț m-am întors pe același drum neasfaltat și, ca să evit traficul mare, m-am întors pe altă rută spre Arad.

Citește și Comuna Bârzava cu șapte sate aparținătoare, județul Arad

Pécs, Ungaria- descoperiri arheologice din jurul catedralei

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin Ungaria după ce am vizitat Memorialul Bătăliei de la Mohács am rulat 53 kilometri până la ținta mea finală, orașul Pécs care în 1998 a primit premiul UNESCO „Orașe pentru pace” și în 2010 a fost selectat pe lista orașelor „Capitală Europeană a Culturii”. În jur de ora 17 m-am cazat la Joker Hostel  la care făcusem în prealabil rezervare.

Procedurile cazării fiind încheiate, fiind vară și ziua lungă,  am pornit imediat să explorez orașul. În drum spre centrul istoric am trecut pe lângă școala profesională  Sz.Angster József iskola care a fost fondată în 1885 ca școală de ucenicie. Din 1929 a funcționat în actuala clădire, construită pentru ea. În 1949 clădirea a fost naționalizată, patru ani folosită de armată, apoi redată școlii.  Din 1995 i s-a alocat și cădirea fostei școli primare.

În timpul pe care îl aveam la dispoziție, seara având întâlnire cu niște cunoștințe,  îmi propusesem să vizitez fosta cetate medievală și dacă o găseam deschisă, Catedrala Pécs.

Prima clădire istorică pe care am văzut-o a fost Moscheea lui Jakováli Hassan (Jakováli Hasszán Pasa Dzsámija) numită după pașa din Kanizsa, comandant-șef militar, descendent al orașului prin bunicul din partea mamei, singura din Ungaria care a supraviețuit cu minaretul atașat. A fost construită în a doua jumătate a secolului construită XVI, orientată spre Mecca. După alungarea turcilor,  lângă ea ridicându-se un spital, o parte a fost demolată (foaierul), restul transformată în capela spitalului, legată de acesta printr-o cale de acces directă și minaretul folosit ca clopotniță. În 1960  a fost restaurată în forma originală, în anii 2000 renovată  și redeschisă în 2010 ca moschee.

În anul 2016 lângă moschee a fost postată  statuia lui İbrahim Peçevi, istoric turc născut în Pecs.

Încă 5 minute de mers și mi-am atins obiectivul, rămășițele fostului Castel Pécs care azi înconjoară un complex de clădiri aparținând episcopiei, în centrul cărora se înalță Catedrala Pécs.

Pe locul actualului oraș în vechime se afla  așezarea Sopianae în care Regele Sf. Ștefan a fondat o episcopie (1009) ale cărei clădiri au ars într-un incendiu mare care a cuprins orașul (1064). Au fost refăcute ulterior și înconjurate cu ziduri. În a doua jumătate a secolului XIII a fost ridicat un castel, înconjurat de ziduri duble și șanț de apărare, care în decursul timpului a fost asediat și atacat de mai multe ori însă a rezistat.

În secolul XV orașul, fiind cel mai mare din Ungaria, era o țintă majoră a otomanilor astfel comandantul de oști Paul Chinezul (Pál Kinizsi), pentru a proteja castelul, a construit în colțul de nord-vest al zidului castelului un bastion circular, Barbakán, înconjurat de șanț de apărare.

Bastionul putea fi accesat doar pe un pod mobil

Turcii, câștigând Bătălia de la Mohács (1526, au înaintat spre a cuceri alte teritorii. Au atacat și Castelul Pécs care, neputându-se apăra, fortificațiile fiind învechite, s-a predat trupelor otomane.

În timp aceștia au transformat orașul construind clădiri publice,  mai multe moschei, băi, etc.

În secolul XVIII orașul a fost restructurat și remodelat. Castelul a fost demolat,.  Pentru crearea unor străzi șanțul de apărare a fost umplut cu pământ rămânând intact doar în partea vestică.

În secolul XIX zona, suburbie a orașului Pécs, era deținută de familia Zsolnay care a construit un teren de tenis, înlocuit cu unul de baschet, folosit iarna ca patinoar.

În 1967  a început excavarea zidurilor castelului apoi în 1968 bastionul și zidurile vechi au fost restaurate și au intrat în circuitul turistic al orașului.

Lângă Catedrala Pécs am văzut un șir din 12 statui reprezentând Apostolii Rătăcitori (Vandorlo Apostolok). Înalte de 2,5 metri, au fost efectuate pe parcursul a nouă ani (1854-1863). În timpul reconstrucției catedralei au fost mutate în altă locație  (1882-1891).

Pentru a le aduce în zona inițială în anii 1930 a fost construită o arcadă cu scopul de a le proteja și un piedestal comun. Statuile, ajunse într-o  stare avansată de degradare (1937), nu au putut fi restaurate din cauza celui de Al Doilea Război Mondial, abia între anii 1961-1963 aceasta fiind efectuată. Au fost mutate lângă catedrală abia în anul 2017.

Catedrala fiind închisă, am continuat explorarea zonei din jurul ei.

În partea de nord se află ruinele Universității medievală (Középkori Egyetem) creată de episcopul din  Pécs cu ajutorul Regelui Ludovic I (1367), pe locul unde se presupune că a existat primul Palat Episcopal, având două facultăți- arte și drept.

Fundațiile clădirilor au fost scoase la iveală prin săpăturile efectuate între anii 1978-1987.

De asemenea s-au descoperit bazele Capelei Sf. Fecioare Maria (Szűz Mária kápolna), ridicată de Episcopul Nicolae (1346-1360).

Capela a fost distrusă în timpul invaziei și ocupației otomane (1543).

În partea de sud a presupusei universități azi se află un Muzeu Arheologic.

.

Înconjurând catedrala am trecut pe lângă o statuie care reprezenta uniunea regalitate-religie, un rege și un episcop ținând împreună cheile orașului.

Citește și Pécs, Ungaria-Piața Domului și Piața Sf. Ștefan

 

Castelul Karátsonyi din Banloc, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Castelul Karátsonyi din Banloc, județul Timiș, azi o ruină, a fost construit în perioada în care zona făcea parte din Imperiul Habsburgic. Pe locul lui a existat un conac ridicat de banul croat Drașkovics, proprietarul moșiei la acea vreme (1720-1783).

Conacul a fost cumpărat de contele Karátsonyi (1783) împreună cu domeniul format din terenuri agricole, păduri bogate în vânat și lacuri de pescuit.

El l-a etajat, modificat și l-a transformat  într-un castel, azi numit Castelul Karátsonyi.

În jurul lui a amenajat un parc și a plantat specii rare de arbori.

Pe domeniu s-au dezvoltat ferme de animale, herghelii de cai lipițani, plantații de tutun și renumitele orezării.

După Primul Război Mondial contele a fost expropriat și a părăsit Banlocul (1922).

O parte din moșie a fost împărțită țăranilor care au luptat pe front. Restul domeniului, răscumpărat, a fost preluat de Casa Regală a României și a devenit reședința permanentă a Principesei Elisabeta, sora regelui Carol II al României.

Fațada castelului era încadrată între două porți egiptene.

Pe latura de nord a parcului se afla o poartă de acces în stil neogotic englez și pe latura de est o poartă decorată cu grifoni, Poarta Andrássy, dispărută după cel de Al Doilea Război Mondial.

Pe pereții castelului au fost postate basoreliefuri, unul dintre ele, situat deasupra unei uși de intrare în pivnița castelului, îl reprezenta pe zeul Pan cântând la syrinx, strămoșul naiului actual. Fragmente din basoreliefuri și câteva statui se află azi în Muzeul Banatului din Timișoara.

În parcul conacului au fost ridicate acareturi și alte clădiri, probabil pentru invitați.

O dată cu înlăturarea monarhiei (1947) domeniile au intrat în posesia statului și Principesa Elisabeta a părăsit Banlocul.

Castelul a fost folosit ca sediu al Gospodăriei de Stat (1950).

Ulterior a funcționat ca azil, orfelinat, școală, apoi a fost părăsit și s-a ruinat.

Citește și Deta și Ghilad, județul Timiș

Comuna Sânandrei cu satele Covaci și Cărani, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Sânandrei din județul Timiș se află în apropierea municipiului Timișoara, în nordul localității. Din anul 1972 administrativ i-au fost arondate satele Covaci și Cărani. Cel mai aproape de Timișoara se situează satul Covaci, o localitate mai nouă, atestată documentar din 1843 cu numele de Kowatschi (Kovács). A fost formată din germanii veniți din alte localități ale Banatului care s-au așezat acolo (1843-1853). Catolici, aceștia au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol Andrei” (1899).

Postbelic numărul germanilor a scăzut și localitatea a fost populată cu români ortodocși care în decursul timpului au devenit majoritari.

Biserica ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1984)

La 9 kilometri nord-vest de Covaci se află comuna Sânandrei, atestată documentar din 1230 ca proprietate a Capitulului din Arad. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală în sud-estul comunei o așezare neolitică mare, în zona brațelor râului Bega o necropolă prefeudală (secolele VII- IX d.Hr.) și o întinsă așezare daco-romană suprapusă de o alta (secolele X-XII d.Hr.).

În perioada medievală era o localitate românească care în 1461 era în proprietatea lui  Nicolae Hăgimaș. Sub Imperiul Habsburgic a fost numită Saint André (1717). Comuna a fost colonizată în trei valuri, primul cu coloniști germani (1748-1749), al doilea cu coloniști francezi (1766) și al treilea din nou coloniști germani (1772) care au numit-o Sanktandreas.

În 1785 germanii au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol Andrei”  care în 1811 a fost modificată în forma actuală.

Deși colonizată comuna a rămas cu o parte din populația română care și-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1830-1834).

În perioada 1946-1947 în localitate s-a stabilit refugiați basarabeni. Postbelic prin emigrare numărul germanilor a scăzut și în anii 1970 localitatea a redevenit majoritar românească. Administrativ a aparținut regiunii Timișoara (1956), regiunii Banat, 1966 și actual județului Timiș.

Primăria

Școala Generală

În timp unii localnici trecând la alte culte religioase și-au ridicat propriile clădiri pentru rugăciune.

Biserica Greco-Catolică

Biserica Creștină Adventistă de Ziua a 7-a

La 7 kilometri spre nord se află satul Cărani, așezare veche din mijlocul secolului XIV dar atestată documentar abia din 1717.

Venit din provincia franceză Lorena, contele Mercy s-a stabilit acolo (1723) și localitatea a intrat în posesia sa. Contele și-a construit drept reședință un castel numit azi Castelul contelui de Mercy (1733-1734).

În perioada comunistă castelul a trecut în proprietatea statului. În ultima perioadă nefolosit, s-a ruinat.

După 1989 a fost retrocedat unui urmaș din Austria. Din păcate nu l-a interesat prea mult moștenirea și legile fiind permisibile castelul a rămas tot o ruină.

Postbelic pe locul acareturilor a fost construită o Moară.

Lângă ea se află un mic iaz, probabil rămășiță din parcul castelului.

În mai multe valuri satul a fost colonizat cu italieni (1734, 1765-1769), francezi (1752, 1770-1771) și germani (1763) și a fost numită  Mercydorf. Urmaș al acestora, născut la Cărani (1853), Josef Gabriel, poet în dialect șvăbesc, este mândria comunei.

Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (1788)

În 1819 primele familii de români s-au stabilit în sat, în timp urmate de mai multe și postbelic de refugiați din Basarabia.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

La ieșirea din sat, în apropierea căii ferate, se află Moara Cărani, singura moară din România cu sistem integrat: cultură, recoltare, măcinare și livrare.

Este una dintre cele mai mari mori de măcinat grâu din România și Europa de Est, cu o capacitate de 500 tone/24 ore și capacitate de încărcare un autocamion de 20 tone făină/oră.

Citește și comunele Dudeștii Noi, Becicherecu Mic și Biled, județul Timiș

Comunele Macea și Grăniceri, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Macea din județul Arad a fost atestată documentar din 1380. Ulterior a făcut parte din teritoriul vestic al fostului Comitat al Zărandului.

Sub ocupația otomană a aparținut sangeacului Zărand.

După numeroasele lupte purtate, otomanii au fost alungați (secol XIII), teritoriul a trecut în Imperiul Austro-Ungar și comuna a intrat în posesia familiei Edelspacher.

Câțiva ani mai târziu aceștia au donat-o familiei nobiliare sârbească Csernovics care au reabilitat un conac transformându-l în reședință (1724).

Un secol mai târziu lângă conac a fost construit actualul Castel Csernovics (1820). Trecând în posesia altui nobil, proprietarul a extins castelul cu o aripă în stil francez și a amenajat grădina din jurul lui, azi Grădina Botanică Macea aflată împreună cu castelul în custodia U.V.V.Goldiș Arad.

În localitate a existat o Biserică Ortodoxă de lemn (1700). În locul ei familia Csernovics a ridicat o biserică din zid la care în secolul XVIII i s-a ridicat turnul și a fost pictat interiorul. În Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” s-au păstrat până azi câteva din icoanele vechi. La recondiționarea din 1968 pe unele din cărămizi a fost găsită monograma ctitorilor, familia Csernovics.

Pentru catolicii din comună a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Elisabeta” (1896).

După Tratatul de la Trianon, când teritoriile au fost reîmpărțite administrativ,  granița cu Ungaria a fost fixată la 2 kilometri nord-vest de comună.

După Primul Război Mondial, din 1925 Macea a aparținut de  plasa administrativă Sfânta Ana (Sântana).

Biserica Baptistă

Pe o suprafață de aproximativ 20 hectare, care aparțin administrativ comunei, se află o arie protejată, Rezervația Naturală Arboretul Macea. Ca în multe localități din zona de vest a județului și în Macea există un ștrand cu apă termală.

La 6 kilometri spre nord se află satul Sânmartin, aparținător comunei Macea.

În secolul XVIII populația satului era predominant catolică astfel în 1756 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin”.

În decursul timpului i s-a ridicat turnul și a fost extinsă (1910).

După cel de Al Doilea Război Mondial în sat s-au așezat familii de români ortodocși care s-au încadrat în Parohia Macea (1946). Abia în 1995 a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Ca în toată zona, populația se ocupa preponderent cu agricultura și creșterea animalelor.

Spre nord-vest, aproape de granița cu Ungaria, la 13 kilometri  de la Sânmartin, se află comuna Grăniceri. În acel loc săpăturile arheologice au atestat existența unei așezări încă din epoca bronzului.

Sub stăpânirea habsburgică în comună s-au mutat familii venite din zona Maramureșului (1706-1710). În 1732 toată zona aparținea Prințului de Modena. Comuna, deși locuită de români, era numită Ottlaka.

Pentru aceștia a existat o Biserică Ortodoxă de lemn care la sfârșitul secolului XVIII a fost înlocuită cu una din piatră apoi cu cea actuală, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1911).

Un secol mai târziu populația română a crescut prin familii din zona Hălmajului care s-au mutat în comună (1800-1820).

Școala Gimnazială

În a doua jumătate a secolului XIX zona a trecut în proprietatea Ducelui Iosif. În acea perioadă a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

La 7 kilometri sud-est se află satul Șiclău care din anul 1968 aparține administrativ comunei Grăniceri. În perioada când proprietarul zonei era Ducele Iosif (secolul XIX) în sud-vestul localității s-a construit satul nou Cotroceni numit așa de o localnică care a lucrat în București în zona Cotroceni și cu banii adunați acolo și-a construit în noul sat o casă. De asemenea o dată cu construcția Canalului Morii (1843-1845) în Șiclău a fost ridicată o moară. Satul cu populație majoritar română a avut o Biserică Ortodoxă de lemn „Sf. Teodor Tiron” (1755) care fiind deteriorată  a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Schimbarea la Față”.

Citește și Un drum Arad-Gyula

Șofronea și Curtici, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Pentru a vizita localitățile Șofronea și Curtici am ieșit din Arad pe drumul spre Nădlac apoi m-am îndreptat spre nord și după 10 kilometri am ajuns în satul Sânpaul, comuna Șofronea.

Pe lângă Biserica Romano-Catolică (1956) m-am îndreptat spre pescăria situată în afara localității.

La ieșirea din sat am văzut Capela Ortodoxă  „Duminica Tuturor Sfinților”.

Pe un drum neasfaltat am ajuns la cele două bălți pescărie, situate de o parte și de alta a drumului.

Balta1.

Balta 2.

Activitatea era în toi. Pescarii, aliniați de-a lungul bălților, își așteptau cu răbdare „trofeele”.

M-am întors în sat și am rulat 5 kilometri până în comuna Șofronea. Săpăturile arheologice au descoperit că în acea zonă a existat o așezare încă din epoca bronzului și au descoperit monezi din perioada cucerii dacilor de către romani. Cu numele Ketsopron a făcut parte din Domeniul Herczegh (1436-1446) apoi a aparținut lui Iancu de Hunedoara (1454), a fost cucerit în invazia otomană (secol XVI) și a intrat în posesia Imperiului Habsburgic când zona a fost împărțită în 24 sesii și 8 domenii nobiliare.

În perioada 1743 în localitate s-au așezat grăniceri care și-au preluat și lucrat unele terenuri fără aprobarea comitatului Arad. Satul, un amestec de agricultori și militari, a intrat în posesia familiei Kaszony (1745) apoi a Ducelui de Modena (1752).

Biserica Romano-Catolică (1967)

În 1854 a fost construită calea ferată Lokoshaza-Curtici-Arad, care avea stație și în Șofronea, ceea ce a dus la o dezvoltare mai bună a comunei.

Gara Șofronea

Teritoriul a intrat în proprietatea Baronului Purgly care și-a construit Castelul Purgly (1889) și anexele aferente, înconjurate de un parc întins pe aproximativ 3 hectare.

Lângă castel azi, îngrădit, se află Ștrandul Șofronea, foarte frecventat vara.

La încheierea Primului Război Mondial (1918) moșierul a împroprietărit țăranii cu locuri de case, situație care a atras și plugari din localități învecinate, care s-au mutat acolo, apoi populația a crescut iar prin stabilirea mai multor familii de români din Nădlac (1925), Curtici, Macea și Grăniceri (1932), perioadă în care a fost creată Parohia Ortodoxă Șofronea (1929). Fiind mulți enoriași, cu ajutorul Prefectului Aradului, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1939-1942).

Până în 1972 numărul locuitorilor s-a dublat. Aparținând mai multor religii, pe lângă Bisericile Ortodoxă și Romano-catolică au apărut o Biserică Baptistă și o Casă de Rugăciuni Adventistă de Ziua a 7-a, ultima amenajată în 1989.

Primăria

Părăsind comuna Șofronea, am rulat 9 kilometri spre nord, intrând în Zona Liberă Curtici- Arad, zonă care se întinde pe 90 de hectare, singura zonă liberă amplasată pe un coridor rutier european, în apropierea a patru puncte vamale.

În zona liberă, pe 75 de hectare funcționează peste 100 de firme cu investiții mari. Mai mult ca sigur, aparținând uneia dintre ele, la intrarea în orașul Curtici am văzut suprafețe mari de teren ocupate cu autoturisme.

Orașul Curtici, oraș de tranzit spre Ungaria, în perioada interbelică a purtat numele „Decebal”. Pe locul orașului, prima dată atestate documentar se aflau localitățile Kurtegyhaz (1332) și Kuthos (1399), dar prin săpăturile arheologice s-a datat o așezare din perioada neolitică, a bronzului și fierului, obiectele descoperite aflându-se azi în Muzeul Județean Arad. Pe teritoriul orașului au fost descoperite monede romane republicane (1862) și morminte din secolul IV.

În secolul XV au trecut din proprietar în proprietar. După înfrângerea lui Gheorghe Doja (1514), prin decretele vremii iobagii au fost  legați de glie, dijmele au crescut, și în localitatea Kurtekhaz s-au stabilit țărani refugiați sau mutați forțat din zonele de baștină (1519). În secolul XVI, în funcție de învingătorii bătăliilor purtate, au intrat când în proprietatea turcilor, când a habsburgilor, în final sub dominație habsburgică.

În anii 1751 localitatea era deținută de trei proprietari. În ea s-au mutat și grăniceri care ulterior au emigrat în Ucraina. Pe lângă munca grea din agricultură, iobagilor li s-a îngreunat viața prin construirea Castelului Keszonyi (1769) și a unei biserici.

În castel actual funcționează sediul administrativ al unui Combinat Agro-Industrial lângă care a fost amenajată o mică Grădină Zoologică.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1777)

Pentru ortodocși a existat o biserică veche care a fost lovită de trăsnet (1775), refăcută, în timp extinsă, remodelată, interiorul pictat (1950), a devenit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

Lângă biserica distrusă de trăsnet a fost construită o alta mai mică (1778), actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

Satul Cutos a fost depopulat treptat, figurând pe hărțile vremii ca pustă (1808-1913), în timp ce dezvoltarea Curticiului a luat avânt și între sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX de comuna Curtici aparțineau satele Garankurtos, Kiskurtos, NagyKurtos si Kutosul, locuite de români (80%), germani și maghiari și alte etnii. O dată cu darea în funcțiune a căii ferate, în 1921 a fost construită Gara ca Vama Curtici, existentă și azi, lângă care au fost ridicate Atelierele de reparații. În actele vremii (1907-1948) se consemnează exportul de cereale și animale efectuat prin punctul de frontieră Curtici.

Casa de Cultură

Din 1995 Curtici a primit statutul de oraș. Din punct de vedere religios populația este împărțită în mai multe culte.

Casa de rugăciune Adventistă (după 1989)

Biserica Creștină Baptistă „Golgota”

Citește și Comunele Macea și Grăniceri, județul Arad

 

Comunele Sintea Mare și Șepreuș, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Sintea Mare și Șepreuș sunt situate în partea de nord-vest a județului Arad. Pentru a le vizita am parcurs drumul de la Arad spre Oradea, am depășit  Chișineu-Criș de unde m-am îndreptat spre est până în satul Adea, comuna Sintea Mare, în total 50 kilometri într-o oră. Localitatea Adea a fost prima dată atestată documentar din anii 1202-1203.

A urmat istoria comitatului Zărandului care a fost stăpânit de turci (1556-1595),  după ce aceștia au fost alungați de habsburgi (1726) a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar. Localitatea a fost populată cu maghiari, numită Ágya și în 1730 în centrul satului a fost construită Biserica Reformată Calvină.

În turnul bisericii a fost montat un clopot (1856) și, deteriorându-se, în 1908 a fost refăcută.

Între anii 1920-1930 satul a fost colonizat cu români din zona Sebiș-Vârfurile pentru care a fost construită o școală și amenajată o capelă.

Fiind o comunitate mică și lipsind fondurile, nu au putut să-și construiască o biserică.

Dorința le-a fost îndeplinită de o familie din Arad care împreună cu preotul satului au făcut demersurile necesare, au asigurat fondurile și cu ajutorul unor meșteri din Maramureș au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (2009).

M-am întors la Chișineu-Criș de unde m-am îndreptat din nou spre est și după 14 kilometri am ajuns în comuna Sintea Mare. Deși atestată documentar din 1337, așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind obiecte, unelte, monezi datând din anii 200-300 î.e.n. În aceeași perioadă (1338)documentele arată existența unei Biserici de lemn cu hramul dat după constructorul ei, „Fericitul Briciu Mărturisitorul”.

Și Sintea Mare a fost ocupată de turci, perioadă în care populația, de două religii, aparținea aceleași parohii. Turcii fiind alungați de habsburgi care au maghiarizat zona, au creat cultul greco-catolic, românii ortodocși fiind forțați să treacă la catolicism și a fost ridicată Biserica Greco-Catolică (1873-1874). După 1948 cultul a fost interzis în România și biserica și-a reluat activitatea doar din 1990 când restricția a fost ridicată.

Puținele familii care au rămas la credința ortodoxă și-au ridicat propria biserică, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1898-1899) al cărei interior a fost pictat în tempera și frescă abia în 1950.

Deși catolicizați, au conlucrat cu cei ortodocși, cele două biserici ajutându-se reciproc, la nevoie slujbele ambelor rituri ținându-se în aceeași biserică.

Căminul Cultural

Din Sintea Mare am urmat drumul spre Ineu, apoi un drum secundar lateral spre sud și după  6 kilometri, la capătul lui am intrat în satul Țipar, comuna Sintea Mare. Satul, atestat documentar din 1881, era un sat de maghiari situat pe șes.

Biserica Evanghelică Luterană

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1910)

Începând cu anul 1928 a fost populat cu familii de români venite din satele situate pe dealuri. Ortodocși, inițial au folosit o capelă și din 1971 au demarat construcția unei biserici, Biserica ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

Din Țipar m-am întors la Sintea Mare și am urmat alt drum, spre spre nord-est.

După 19 kilometri am ajuns în comuna Șepreuș. Atestată documentar din 1364, localitatea Șiproș apare mai frecvent în actele din secolele XIV-XVI sub forma unor dispute între familiile nobiliare maghiare Bethlen și Neczply.

Comuna era înconjurată de o pădure mare de răchită din care locuitorii confecționau mături din nuiele pe care le comercializau. Se pare că și-a preluat numele după cuvântul maghiar Seprős care tradus înseamnă confecționare de mături.

După ocupația otomană, intrând sub cea habsburgică, localitatea, fără stăpân, a intrat în posesia erariului (1726).

Populația, majoritar română, ortodoxă, avea construită o Biserică de lemn „Sfinții Arhangheli” (1775). Sub habsburgi vatra satului a fost mutată în locul actual și a fost construită o altă Biserică de lemn (1780) care a fost înlocuită cu una din cărămidă și zid (1854), cea actuală, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”.

În 1821 comuna și teritoriul înconjurător au fost cumpărate de familia Czaran, formată din mai mulți frați.

Aceștia și-au construit Castelele Czaran în care azi funcționează Primăria și Grădinița.

Comuna a participat prin Mihai Veliciu, născut acolo, la Memorandumul Transilvaniei (1892) și cu doi membri ca deputați în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918).

Căminul Cultural

În 1906 a fost înființată Comunitatea Baptistă care a cuprins Aradul, Valea Mureșului, zona Banatului, Șiria, Chișineu-Criș, apoi în 1907 au sosit la Șepreuș misionarii germani care au încercat să răspândească religia adventistă.

Biserica Adventistă de Ziua a 7-a (1981)

Locuitorii comunei au participat la cele Două Războaie Mondiale. Dintre ei mulți au decedat. În amintirea lor a fost ridicat Monumentul Eroilor sub forma unei troițe (1998).

Populația actuală este format predominant din români, urmată statistic de alte etnii la egalitate cu romii și foarte puțini maghiari.

La periferia comunei au fost ridicate adevărate conace care estompează fostele Castele Czaran.

Citește și Comunele Seleuș, Zărand și Olari, județul Arad

Kiszombor, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Kiszombor din Ungaria, atestată documentar din 1247 cu numele de Zumbur, ulterior Sombor, este un sat situat în județul Csongrád, în  sudul Marii Câmpii Ungare, pe malul stâng al  râului Mureș. În perioada invaziilor turcești satul a fost  distrus total (1596). După eliberarea de sub turci a fost refăcut și din 1717 a făcut parte din districtul Cenad (Csanad), regiune militară de frontieră.

După ce am vizitat localitățile Sânnicolau Mare și Cenad din județul Timiș, ultima fiind localitate de graniță cu Ungaria, am trecut punctul de frontieră și după 15 km am ajuns în Kiszombor unde doream să vizitez obiectivele istorice care se aflau acolo.

Am parcat lângă Piața „Sf. Ștefan” (Szent István tér) unde am văzut statuia  „Sf. Ioan Nepomuk”. Prima statuie a sfântului a existat în fața vechii biserici încă din secolul XVII. Deteriorată în decursul timpului a fost demolată (1963) apoi la  cea de-a 750-a aniversare a satului refăcută și postată deasupra fântânii, în piața din fața bisericii (1997).

Primul meu obiectiv era Biserica Romano-Catolică a cărei capelă, Rotunda,  mă interesa în mod special. Biserica rotundă construită în perioada Árpádiană (secolul XII), cu aspect circular, era una dintre cele patru din Europa, celelalte aflându-se în  Gerény și Karcsa, Ungaria și Mânăstirea din Cluj-Napoca, România.

În secolele XIV și XVIII interiorul a fost decorat cu fresce. Din păcate capela era închisă și nu le-am putut vedea.

Biserica rotundă a fost extinsă cu o navă lungă în stil baroc (1776). Când satul a fost preluat de moșierul Oexel, devenit prin schimbarea numelui Rónay, acesta a demolat partea de navă și în locul ei a ridicat actuala Biserică Romano-Catolică, în stil neoromanic (1910).

Rotunda, păstrată, a fost transformată în capela acestei biserici.

În apropiere se aflau alte două obiective istorice. Primul, Conacul Rónay, a fost construit în stil clasic (1835). În 1955 a fost preluat de Áfész și transformat în Restaurantul „Cuib de Barză” (Rónay Kuria) când a fost extins pe peretele nordic pentru bucătărie.

Atât conacul cât și grânarul său au fost renovate în anul 2005 și numele restaurantului a fost schimbat în Conacul Rónay.

În jurul anului 1858 a fost ridicat Castelul Rónay, în stil romantic, prevăzut pe partea de vest cu un turn de tip bastion înalt de trei etaje.

Castelul  a fost înconjurat de un parc care în perioada comunistă a fost distrus.

În cealaltă parte a Pieței „Sf. Ștefan” se afla Grânarul cu portic, o clădire în stil clasic, unică în Ungaria, ridicată în anul 1835.

M-am bucurat că am făcut acei puțini kilometri. Istoria își spunea cuvântul și în acea micuță localitate ungară de graniță.