Revenind din excursia în Serbia, după ce am trecut vama la Porțile de Fier I în România, m-am oprit în orașul Orșova, un port la Dunăre din județul Mehedinți.
Primăria Orșova
Judecătoria Orșova
Am parcat lângă intrarea în Parcul General Ion Dragalina și am înaintat pe faleza Dunării.
Monumentul „Dezrădăcinați 1950”
Cum urma un drum lung până acasă, m-am oprit la o terasă pe malul apei, pentru a servi masa de prânz.
Eram doar noi și Dunărea, pe care se vedea insula Pescăruș, loc de relaxare al localnicilor, cu o promenadă lungă de cca. 2.000 metri, pe care însă nu aveam timp să o vizitez.
Deși aveam o variantă mai scurtă, de acolo m-am deplasat paralel cu Dunărea și cu drumul parcurs prin Serbia, dorind să văd câteva ruine și un monument, situate la nivelul fluviului.
La 18 kilometri de Orșova, între Eșelnița și Dubova, în zona Cazanelor Mici, se află Capul lui Decebal, cea mai înaltă sculptură din piatră din Europa și a doua din lume. A fost creat pe un versant care mărginește golful Mraconia, de un sculptor din Orșova, ajutat de 11 alpiniști și finanțat de omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan.
În decursul a 10 ani (1994-2004) s-a folosit peste o tonă de dinamită și cu uneltele clasice: ciocanul pneumatic, șpițul, barosul, s-a creat chipul lui Decebal. Înalt de 55 metri și lat de 25 metri, fostul rege (87-106) veghează granița țării.
De pe celălalt mal al fluviului, pe teritoriul Serbiei, un basorelief îi aduce aminte că Dacia a fost cucerită de Împăratul Traian, în războiul daco-roman din 105-106. Tabula Traiana, o placă de 4 metri lungime și 1,75 metri lățime, a fost așezată acolo la porunca lui Traian, cinstind victoria asupra dacilor.
În apropierea monumentului, pe malul apei, se află o mânăstire, spre care m-am îndreptat și eu.
În secolul XVI banul Nicola Gârlișteanu, dregătorul regiunii de graniță a Caransebeșului și Lugojului, aflată sub jurisdicția Episcopiei de la Vârșeț, a construit Mânăstirea Ortodoxă Mraconia „Sf. Prooroc Ilie” (1523).
Distrusă în războiul ruso-austro-turc (1787-1792), ulterior a fost refăcută și a funcționat până în 1967 când, construindu-se Hidrocentrala Porțile de Fier, cu lacul de acumulare, a fost demolată. S-au păstrat doar ușile împărătești și o candelă care azi se află la Muzeul Parohial din Eșelnița.
Mânăstirea Mraconia „Sf. Arh Mihail și Gavriil; Sf. Treime” a fost refăcută în perioada 1993-2000, la inițiativa Mitropolitului Olteniei.
Am continuat drumul paralel cu Dunărea, îndreptându-mă spre Svinița.
La 4 kilometri înainte de localitate am parcat pe marginea drumului și am coborât la malul apei, unde se află ruinele unei vechi cetăți, azi inundate.
Cetatea Tricule, sau Tri Kule, a fost atestată din 1419 într-o diplomă prin care regele Sigismund de Luxemburg a predat-o cavalerilor teutoni, pentru o mai bună apărare în fața atacurilor otomane.
În 1443 cetatea apare pe lista obiectivelor militare ale Banatului Severinului. Într-un hrisov din acea vreme se amintește că a fost construită de banul Petru Petrovici cu scop de apărare a granițelor. Până azi din cetate s-au păstrat două turnuri, restul ruinelor fiind inundate de lacul de acumulare.
După ce am trecut de Clisura Dunării, am oprit la ruinele unei alte cetăți, care a făcut parte din sistemul de apărare antiotoman, creat pe malurile Dunării, Cetatea Drencova (sec. XV). Împreună cu celelalte cetăți, în perioada 1429-1435 a fost sub controlul cavalerilor teutoni. Până în 1457 a fost deținută de familiile nobile Cerna și Bizere, apoi de Ladislau de Hunedoara, cunoscut ulterior ca Matias Corvin. Nu se cunoaște când și cum a fost distrusă cetatea, se presupune că de otomani. Săpăturile arheologice, efectuate pe locul cetății, începând cu anul 1819, au descoperit podoabe și brățări din bronz și argint, săbii, pumnale, vase din metal și o necropolă din secolele XII-XIII, în care se presupune că erau îngropați membrii familiilor princiare.
Ultima oprire a fost în apropierea localității Coronini, pentru a revedea Cetatea Golubac, pe care o vizitasem în dimineața acelei zile. Cetatea Ladislau, situată pe un munte din zonă, o văzusem de pe malul sârbesc.
În mijlocul apei, aparținând teritoriului românesc, marcând intrarea în Clisura Dunării, azi reper pentru navigatori, se află Stânca Baba Caia, o stâncă solitară din calcar, înaltă de 7 metri, numele ei tradus din turcă însemnând Stânca Tatălui (Babacai). Despre ea circulă o legendă care povestește că un moș, zeul Saturn (al agriculturii), și o babă, zeița Gaia (a pământului), se certau mereu despre modalitatea în care se taie iarba, moșul spunând că se cosește și baba că se taie cu foarfeca. Într-una din dispute moșul, pentru a scăpa de babă, a aruncat-o în Dunăre, dar baba și-a menținut părerea, ridicând două degete deasupra apei, sub formă de foarfecă, care s-au transformat în Stânca Baba Caia.
Excursia se încheiase. Se însera și până la Arad mai aveam de parcurs în jur de 220 kilometri.
Cetatea Golubac este situată în nord-estul Serbiei, la granița cu România, pe malul Dunării, la 4 kilometri aval de actualul oraș Golubac, în care am petrecut noaptea.
Ridicată în locul unde fluviul se îngustează pentru a forma defileul, având o lățime de 6,5 kilometri, era un punct strategic din care se puteau urmări rutele terestre și navale.
În timpul reconstrucției din anii 2010 s-au descoperit urmele unei așezări romane, ale unui sistem de canalizare din acea perioadă, deasupra lor rămășițe bizantine și ruinele unei clădiri, folosită de otomani ca hamam.
Cetatea a fost prima dată atestată documentar din 1335, când era ocupată de trupele maghiare, dar este mult mai veche. Fiind râvnită pentru poziția ei, îndexcursul timpului acolo s-au purtat numeroase lupte, trecând alternativ în posesia otomanilor, a maghiarilor și după Bătălia de la Kosovo (1389) în posesia sârbilor. Ulterior deținută de maghiari, Regele Sigismund al Ungariei a donat-o sârbului Ștefan Lazarevici (1403), cu condiția ca la moartea sa să fie returnată, împreună cu cetățile Belgrad și Mačva, ceea ce nu s-a întâmplat.
Otomanii au atacat iar și în Bătălia de la Golubac (1428) Regele Sigismund, împreună cu oștile sale, erau cât pe ce să fie capturați, dar au fost salvați de Cecília Rozgonyi și, câștingând cetatea, drept mulțumire, regele a donat-o pe viață familiei Ceciliei. Ultimele două cetăți au fost înapoiate, dar comandantul Cetății Golubac, având niște altercații cu regele, a predat-o turcilor. Jocul războiului a continuat, cetatea fiind capturată de otomani.
După Pacea de la Szeged, între maghiari și turci, teritoriul și cetatea au fost preluate de Despotul sârb Đurađ Branković (1444), care a deținut-o până la moartea sa, când a intrat din nou în posesia turcilor (1456). Rapid aceștia au refăcut și îmbunătățit fortificațiile. Cu o scurtă perioadă de timp, în care Regele Ungariei și Croației, Matthias Corvin, a reușit să o captureze, otomanii au deținut-o până în secolul XVII, când au început luptele cu habsburgii, care au reușit în două etape să o cucerească (1688-1690, 1718-1739).
La graniță s-a format Corpul Liber Sârbesc, care a controlat cetatea în perioada 1788-1791 și în timpul primei Revolte Sârbe (1804-1813). După înăbușirea ei a urmat ultima ocupație otomană. Turcii au fost alungați în 1867 și cetatea a fost preluată de Prințul Mihailo Obrenović al III-lea al Serbiei. Per ansamblu cetatea a respins peste 120 de atacuri.
Azi este formată din trei ansambluri, cu un palat, nouă turnuri, două porți, conectate prin ziduri de fortăreață, groase de 2 până la 3 metri, construite în mai multe etape. Cetatea era înconjurată de un șanț, probabil umplut cu apă, în afara căruia se afla un alt zid. În afara cetății se aflau casele localnicilor.
Am intrat în cetate prin Poarta principală (Main Gate), accesată pe un podeț de lemn, deasupra șanțului înconjurător.
Turnul 1, numit Turnul Pălăriei (Hat Tower) a fost construit în partea cea mai înaltă a stâncilor Ridan, cu baza poligonală, etajele superioare circulare și interiorul pătrat. La el se ajunge urcând o cărare îngustă, de-a lungul stâncilor.
Săpăturile arheologice efectuate acolo au descoperit fragmente de ipsos pictate, ceea ce demonstrează că turnul a fost ridicat pe locul unei clădiri mai vechi, pictată în fresco.
Părțile superioară, de pe munte, și inferioară, spre apă, ale fortăreței, au fost legate printr-un zid, care superior se termina în stâncă.
El despărțea cetatea în două, accesul dintre părți făcându-se prin a doua poartă.
Turnul 2, Turnul de Observație (Watchtower) a fost construit în faza inițială, pe marginea unei prăpăstii, deasupra Dunării.
Turnul 3, Turnul apărat de săgeți (Tower defended by arrows), tot parte din construcția veche, a fost numit după cele aproximativ 7.000 de săgeți și vârfuri de săgeți, descoperite acolo de arheologi. La ultimul etaj având o terasă cu vedere spre Dunăre și bilele rotunde din piatră, folosite de tunuri, scoase la iveală, au demonstrat că era un turn de pază.
În Turnul 4, Turnul cu Capelă (The Tower with Chapel), situat pe panta dinspre Turnul 3, o clădire închisă, cu bază pătrată și cinci niveluri, la al doilea etaj s-a descoperit o capelă, cu intrarea decorată. Se presupune că etajele superioare erau folosite pentru cazarea armatei.
Turnul 5, Turnul care proteja Palatul (The tower that protected the Palace), ultimul turn de-a lungul zidului, a fost ridicat în a doua fază a construcției, sub domnia despotului Ștefan Lazarevici. Pe lângă rol de apărare, avea și spații de locuit, fapt atestat de rămășițele unor sobe și a unor toalete descoperite de arheologi.
În aceeași perioadă s-a ridicat și Turnul 6, Turn de apărare în fața atacurilor de pe munte (Tower defense against mountain attacks). Ca toate celelalte turnuri, sub ocupația otomană a fost întărit cu creneluri pentru artilerie și fundația creată cu șase laturi.
Turnul 7, aparținând celei de a treia fază a construcției, demonstrat de două pietre cu cruci și gravuri în limba slavă (sârbă), descoperite în timpul săpăturilor, a fost situat în partea superioară a fortului exterior. Partea superioară fiind deschisă, denotă că era un turn de apărare.
Turnul 8, unul din Turnurile de apărare ale porții principale (Defense tower of the main gate), construit a treia fază, cu etajele de jos închise, se presupune că serveau ca depozit de armament și alimente.
De cealaltă parte a porții, Turnul 9, turn pentru tunuri (Gun Tower), a fost creat în perioada otomană, ca parte din centura de coastă, cu ambrazuri pentru bateriile de tunuri, situate pe două depozite.
A fost utilizat în principal pentru paza portului, dotat cu cca. 100 de chaika, bărci de lemn cu catarg și velă, folosite de šajkaši, înarmați cu săbii, sulițe mai lungi, pentru a fi folosite la distanțe mari și săgeți.
Turnul 10, cel mai nou turn, numit și Turnul Alb, cu un singur etaj, legat de Turnul 9 printr-un zid, inițial se afla pe uscat.
După formarea Lacului de Acumulare Đerdap (anii 1960-1970), nivelul apei crescând, turnul a ajuns să fie localizat în apă.
În partea de jos a fortului, în a doua fază de construcție, s-a ridicat Palatul (Palace), clădire cu 3 niveluri și două intrări, azi transformat în muzeu.
O scară adiacentă intrării principale, care conducea la camerele din etajul inferior, inundate de Lacul Đerdap, a fost descoperită de arheologi, săpată în stâncă.
La parter erau amenajate locuința comandantului cetății și diverse încăperi pentru întruniri.
La etaj era cazată garnizoana palatului.
După Primul Război Mondial, pentru a lega Serbia de estul peninsulei Balcanice, a fost construit un drum, care trecea prin ambele grilaje ale fortului.
Între anii 1964–1972, pe Defileul Porțile de Fier a fost construit un baraj hidroelectric, Porțile de Fier I, cu un lac de acumulare, care a inundat părțile joase ale fortificațiilor.
Din 1979 cetatea a fost declarată monument cultural al Serbiei. Începând cu anul 2005 a început restaurarea ei. Zona din jurul cetății, întinsă pe 23 hectare, din 2011 a devenit Parcul Național Đerdap. Pentru protejare, drumul care trecea prin cetate a fost închis, fiind înlocuit cu un tunel, creat în afara ei (2015-2017).
Apoi cetatea a fost refăcută, restaurată și în 2019 deschisă vizitării.
De la cetate, pe celălalt mal al Dunării, în România, am văzut Cetatea Sf. Ladislau (St. Ladislau Fortress), situată pe dealul Cula, lângă localitatea Coronini, drum pe care urma să mă întorc acasă.
Celor care doresc să viziteze Cetatea Golubac le sugerez să-și aloce măcar jumătate de zi. Timpul fiindu-mi limitat, în acea zi urmând să ajung acasă, la Arad, am cumpărat biletul de intrare, cu preț mediu, care nu-mi permitea urcarea la turnurile de pe porțiunea stâncoasă, escaladarea durând mai mult.
Cei 85 de kilometri prin Serbia, între Vršac și Smederevo, i-am parcurs într-o oră și jumătate, de multe ori oprind, pentru a afla direcția (nu cunosc alfabetul chirilic). Era singurul drum mai scurt pe care puteam trece Dunărea, în acea perioadă bacul nefuncționând. Cred că le-am plăcut norilor, pentru că ne-au însoțit o parte din drum, picurând monoton.
Lacul Belocrkvansk
Cetatea Smederevo (Smederevo Fortress) a fost construită în perioada 1427-1439, sub despotul Đurađ Branković. În același secol, cucerită de otomani, aceștia au fortificat-o. A fost grav avariată în Al Doilea Război Mondial.
În momentul în care am parcat lângă zidurile ei, s-a dezlănțuit „iadul”. O vijelie cu ploaie torențială nu mi-a permis nici măcar să întredeschid geamul. Credeam că va trece repede, doar era vară. După 30 minute, timp în care a inundat porțiunile mai joase, vijelia s-a oprit și a continuat să plouă constant. Putând să folosesc ștergătoarele de parbriz, am părăsit Smederevo, sperând că voi ieși pe drum din acel front atmosferic, ceea ce s-a și întâmplat.
Am revenit spre est și după 57 kilometri, parcurși în cca. o oră, când pe ploaie, când pe senin, am ajuns la Cetatea Ram (Ram Fortress), situată într-un cot al Dunării, pe un platou, la 68 metri înălțime. Aici am avut noroc. Imediat după ce am parcat ploaia s-a oprit.
Primele săpături arheologice au fost făcute în 1980., urmate de unele mai ample în perioada 2015-2018, care au scos la iveală, în apropierea cetății, urmele unei așezări fortificate celtice și pe teritoriul ei un mausoleu roman, cu diametru de 13 metri și zidurile de 3 metri grosime, dedicat zeului Jupiter, datat din timpul domniei Împăratului Traian (98-117). Tradiția orală spune că în secolul V Atilla Hunul a ajuns în zonă.
Prima atestare documentară a cetății datează din anul 1128, când armata bizantină i-a învins în zonă pe maghiari. În secolul XV, deținută de otomani, Sultanul Baiazid II a fortificat-o și dotat-o cu arme de artilerie grea (1483), pentru apărare împotriva atacurilor maghiare.
Legenda spune că sultanul, odihnindu-se pe un covor (ihram) și privind panorama asupra Dunării și teritoriilor îndepărtate, a poruncit construirea cetății acolo, în jurul mausoleului roman, numită Cetatea Ihram. În interiorul ei s-a descoperit un turn închis, fără ferestre, despre care s-a presupus că a fost o moschee.
Intrarea în cetate se făcea prin dreptul Turnului de gardă, situat în sud-vestul fortului.
Fortificația avea formă de pentagon neregulat, cu lungimea maximă de 35 metri și lățimea de 25 metri.
A fost construită din piatră spartă și mortar, la arcade și bolți fiind folosite cărămizi.
În cele patru colțuri au fost ridicate turnuri cu patru niveluri, unite prin ziduri groase de 2-3 metri. La exterior a fost înconjurată de un șanț larg.
Pe exteriorul zidurilor au fost create locuri de tragere ale artileriei (metereze, creneluri).
Se presupune că cele 36 de tunuri erau deservite de cel puțin 100 de soldați.
În fiecare turn, la etajele inferioare, au fost create ambrazuri (locuri pentru tras cu pușca).
La etajele superioare se ajungea prin interiorul turnului, sau pe o scară exterioară.
Acolo se aflau camerele de locuit, fapt demonstrat de resturi din fostele sobe și ale hornurilor încorporate în pereți, găsite de arheologi.
Pe lângă rolul de apărare, cetatea controla traficul de pe Dunăre și a servit ca port militar. Multe din raidurile spre nord au pornit de acolo, în 1521 otomanii reușind să cucerească zona.
La exterior au fost construite două metereze mici. Pentru a ajunge la Dunăre, se ieșea prin Turnul de gardă și se cobora pe lângă șanțul înconjurător.
Se ajungea pe un platou, de unde coborau scări de piatră, până la port, azi docul feribotului.
După Bătălia de la Mohács (1526), când maghiarii au fost învinși, otomanii au ocupat și teritoriul din nord, de partea cealaltă a Dunării. În decursul timpului s-au desfășurat numeroase războaie între otomani și habsburgi. O dată cu declanșarea Războiului din Crimeea (1786), între ruși și otomani, austriecii au înarmat sârbii refugiați. În Banat s-a înființat Corpul Sârb Liber, miliție din aproximativ 5.000 de voluntari, care a luptat împotriva otomanilor, pentru a uni Serbia cu Imperiul Habsburgic.
După război, otomanii le-au dat sârbilor drepturi de a colecta taxe locale. Apoi au reorganizat armata și ienicerii excluși au ocupat Cetatea Smederevo. Dorind să o stăpânească ca în trecut, au încercat să revoce drepturile primite de sârbi. În timpul conflictului au fost uciși cca. 150 de sârbi, ceea ce a declanșat prima Revoltă Sârbă (1804).
Forțele sârbe au cucerit Cetatea Ram (1806), apoi luptele au cuprins toată țara, între 1804-1817 desfășurându-se Revoluția Sârbă, la finalul căreia Serbia și-a câștigat independența.
Până la mijlocul secolului XIX otomanii s-au retras și au evacuat cetatea. Sârbii au folosit-o ca birou vamal.
În cele Două Războaie Mondiale cetatea a fost grav avariată. În perioada 2017-2019 s-au efectuat lucrări de restaurare, reconstrucție, apoi a fost deschisă vizitării.
În decursul timpului în jurul cetății s-a creat satul Ram. În apropierea ei azi se află Biserica Ortodoxă Sârbă (Serbian Orthodox Church).
Biserica a fost construită în 1839.
În timpul lucrărilor s-au descoperit ruinele fostului caravanserai, cu 24 de încăperi, construit de otomani, singurul care a supraviețuit pe teritoriul Serbiei.
Încă 35 de kilometri, o parte paralel cu Dunărea, și am ajuns în Golubac, unde rezervasem cazarea. Speram ca a doua zi să fie senină. Urma să văd ultima cetate din itinerarul creat, de fapt și cea mai renumită din zonă, Cetatea Golubac.
Sfârșit de iulie. Week-end liber. Mi-am propus să văd câteva foste cetăți din Serbia. Dis de dimineață din Arad am rulat cei 141 de kilometri până la vama Stamora-Moravița, din județul Timiș. Știam că va fi coadă, Serbia nefiind în U.E., dar nici chiar așa. Trei ore în plină arșiță, fără toalete la nici una dintre vămi…
Încă 15 kilometri prin provincia Voivodina, Serbia și am ajuns în orașul Vršac (Vârșeț), centru administrativ al districtului Banatul de Sud, unde doream să schimb valuta în dinari sârbești, la băncile din Arad nefiind disponibili. Pierzând aproape toată dimineața cu drumul și statul la vamă, am văzut doar o mică parte din oraș, țelul meu fiind cetățile.
Pe teritoriul orașului arheologii au descoperit urme de locuire încă din paleolitic și neolitic. Regiunea a fost locuită pe rând de sciți, geți, daci, apoi cucerită de romani (102-271) și până în secolul VI de huni, gepizi și avari. În secolul al VI-lea s-a așezat obotriții, triburi slave din nordul Germaniei de azi, un secol mai târziu a aparținut Imperiului Bulgar. Bănățenii au fost creștinizați în timpul domniei ducelui Ahtum (sec XI). Când ducele Ahtum a fost învins de oștile maghiare, Vršac a intrat în componența Regatului Ungariei, când documentele maghiare menționează existența Castelului Vrscia, aparținând în secolul IX voievodului român Glad.
În 1425 în localitate s-au așezat familii de sârbi, formând satul care, în secolul XV, era în posesia despotului sârb Đurađ Branković . Unii cercetători afirmă că în 1411 a fost donat despotului de către Regele Ungariei Sigismund, alții că Cetatea Vršac a fost construită de Branković, după cucerirea Cetății Smederevo de otomani.
În 1590-1591 Cetatea Vršac a fost cucerită de aceștia și a devenit sediul autorităților otomane. În frunte cu Episcopul Teodor Nestorović, s-a declanșat o revoltă împotriva otomanilor (1594), care a fost înăbușită și episcopul ucis. Populația refugiindu-se în Transilvania, Banatul a fost pustiit, dar o parte s-au întors, după promisiunile de pace ale turcilor. Turcii fiind înfrânți, s-au retras, o dată cu ei și musulmanii din sat. Banatul a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (1716). În acea perioadă a fost construită Catedrala Ortodoxă Sârbă Sf. Nicolae, finalizată în 1728. Apoi au fost aduși coloniști germani, care s-au așezat lângă sat, formând localitatea Werschetz, ulterior cele două așezări fiind unite (1795). În timpul războiului ruso-turc, pentru o scurtă perioadă de timp Vršac a fost ocupat de otomani (1787-1788).
Ulterior revenind sub habsburgi, orașul a început să se dezvolte, activitatea de bază fiind agricultura și viticultura, vinul din regiune fiind și azi foarte căutat. S-a înființat prima cooperativă a artizanilor din Vršac, care a construit Hotelul Concordia (1847). În 1852 a fost cumpărat de municipalitate și până în 1884 în el a funcționat o Școală Generală. Clădirea a fost extinsă, transformată în stil clasicist modern și din 1896 transformată în actualul Muzeu Orășenesc (City Museum), cu săli de arheologie, istorie, etnologie, arte, etc., cu aproximativ 300.000 de exponate.
În timpul Revoluției Maghiare din 1848-1849 populația germană din oraș alăturându-se revoluționarilor și sârbii austriecilor, s-au iscat conflicte.S-a proclamat Voivodina sârbă autonomă, care a funcționat doar un an. În perioada 1849-1860 s-a format Voievodatul Serbiei și Banatului Temeschwar, care aparținea de Imperiul Austriac și din 1867, după abolirea voievodatului, a rămas inclus în Județul Temes, în cadrul Imperiului Austro-Ungar.
Judecătoria Vršac (Vršac Court)
În apropierea muzeului se află Biserica Catolică Sf. Mc. Gerhard (St. Martyr Gerhard Catholic Church), numită după fostul Episcop de Cenad (sec. X-XI), fiul Regelui Ștefan I al Ungariei, care a fost ucis în timpul revoltei păgâne de la Budapesta.
Clădirea a fost construită în stil neo-gotic (1860), pe locul unei vechi biserici, devenită prea mică și trei ani mai târziu interiorul ornat cu picturi.
În oraș numărul românilor crescând, în perioada 1912-1913 s-a construit Catedrala Ortodoxă Română Înălțarea Domnului (Romanian Orthodox Cathedral of Ascension).
Din 1918 orașul a făcut parte din nou-înființatul Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1941-1944) din Regiunea Autonomă Banat, în zona guvernată de Administrația Militară din Serbia. După ce germanii au fost învinși, în timpul retragerii armatei o parte din populația germană a părăsit orașul (1944). Cei care au rămas, au fost trimiși în lagărele de prizonieri comuniste locale sau au fost torturați și uciși de partizanii iugoslavi. Apoi s-a înființat Republică Socialistă Federativă Iugoslavia (1945-1992), când s-au desființat lagărele (1948) și germanii au primit cetățenie. Totuși rușii au obligat să emigreze mare parte din ei.
Azi Primăria Vršac (Vršac Town Hall), oraș începând cu anul 2016, funcționează într-o clădire în stil neo-gotic, construită în 1859.
Înainte de a urca la castel, situat la marginea localității, am oprit pe dealul Misa, pentru a vedea două biserici, una catolică, cea mai veche păstrată în Banat și una ortodoxă.
După o epidemie de ciumă, catolicii din oraș au ridicat Capela Sf. Rocco, dedicată ocrotitorului împotriva ciumei (1739), în 1782 transformată în Biserica Catolică Sf. Cruce (Holy Cross Catholic Church).
Biserica Ortodoxă Sf. Teodora (St. Teodora Orthodox Church) a fost construită în 2002, în cinstea Sf. Teodor Nestodorovic, episcopul ortodox sârb de Vršac, conducătorul Revoltei Banatului împotriva ocupației otomane (1594), canonizat în 1994.
Încă câteva serpentine și am ajuns la o parcare, amenajată lângă un restaurant, capăt de drum pentru mașini. A început să plouă torențial și, stând în mașină, mă gândeam că , dacă am ajuns acolo, ar fi păcat să nu pot vedea turnul. Noroc că a fost o aversă trecătoare.
După 15 minute de urcuș lejer, am ajuns pe platforma dealului Kula (399 metri altitudine), la fosta Cetate Vršac (Vršac Fortress), din care s-au păstrat câteva ziduri și Turnul de observație (donjonul), azi numită simplu Turnul Vršac (Vršac Tower).
Cetatea a fost construită în secolul XV, în două etape, prima fiind partea de est cu metereze și donjonul (turnul de observație), urmată de ridicarea unui turn semicircular, cu două niveluri, având diametrul de 10 metri și înălțimea 8 metri și a zidurilor de apărare.
Avea formă aproximativ dreptunghiulară, cu lungimea de 46 metri și lățimea 18 metri. Pe lângă clădirile militarilor, castel și donjon, în fortăreață a existat și o cisternă de apă, distrusă în momentul prăbușirii zidurilor.
Clădirea principală era situată lângă meterezele sudice. La parter existau două încăperi, una mai mare, folosită ca depozit de provizii și alimente și una mai mică, în care s-au descoperit rămășițele unui cuptor. Etajul era accesat pe o scară de pe peretele nordic.
Turnul cu trei niveluri, de 20 metri înălțime, a fost realizat din bolovani, zidiți cu mortar, cu o grosime între 2,5-3,9 metri, având baza patrulateră, de 13,8×11 metri și un acoperiș piramidal, acoperit cu scânduri sau șindrilă.
Partea superioară a fost prevăzută cu o pasarelă, de 2 metri lățime, pe care se accesau crenelurile. În partea vestică a fost prevăzut cu deschideri prin care, pentru apărare, se aruncau asupra inamicilor pietre sau ulei încins și în partea nordică, cu două găuri de tragere. Etajele erau accesate pe scări de lemn interioare.
Înaintând spre Timișoara, otomanii au cucerit-o și au deținut-o până în timpul Marii Revolte din Banat, când Vršac a fost eliberat. Revolta fiind înăbușită, otomanii au preluat fortăreața. Lângă intrarea principală, situată în partea vestică, pentru a o apăra, s-a construit o clădire, care găzduia militari. După Tratatul de la Karlowitz (Carloviț), când s-a semnat pacea între otomani și austrieci, fortăreața a fost părăsită de militari.
Turnul a fost consolidat în 1894, 1933, în perioada 1965-1966 restaurat, în 2009 refăcut și în 2021 renovat. Săpăturile arheologice efectuate în interiorul fortăreței (1997-2002) au descoperit vase ceramice, de sticlă, 2 vase din bronz, bijuterii, sulițe și vârfuri de săgeți. Din 1948 a fost declarat monument cultural al Serbiei.
După ce am savurat panorama, care cu prindea o mare parte din zonă, am coborât la mașină și am continuat drumul, îndreptându-mă spre Cetatea Smederevo, până unde aveam de rulat 85 kilometri.
Cittadella, o cetate din centrul orașului Victoria, insula Gozo, Malta, se presupune că a existat ca așezare încă din neolitic. Ceramica și urme de ziduri găsite de arheologi în acea zonă au demonstrat că a existat un castel care a fost fortificat în în Epoca Bronzului (1.500 î.e.n.). Din acea perioadă s- au descoperit și silozuri, situate în afara cetății, demonstrând că așezarea era mai mare decât actuala cetate. Ulterior Gozo a fost ocupată de fenicieni, apoi de romani, când s-a format orașul fortificat Glauconis Civitas, cu Templul lui Juno situat în locul catedralei cetății de azi.
După ce orașul a fost părăsit de romani, cetatea a fost transformată într-un castel, prima dată menționat documentar din 1241. În secolul XIII orașul a fost jefuit de genovezi (1274). Malta devenind o feudă în cadrul Regatului Siciliei, condusă de Contele de Malta, în castel s-au mutat nobili din Sicilia și Italia, care a fost deținut în timp de diverse familii nobiliare. În secolul XV Malta și insula Gozo erau conduse de Coroana Aragonului. Numărul populației crescând și cetatea devenind prea mică, în afara zidurilor ei s-a dezvoltat suburbia Rabat, azi centrul istoric al orașului Victoria, care a fost înconjurată cu un zid de apărare, prevăzut cu trei porți de acces. Din acea perioadă s-a păstrat până azi partea semicirculară din nordul cetății, construită atunci pe un platou natural, greu accesibil atacatorilor.
În 1530 Împăratul Carol V a predat Malta și Gozo Ordinului Sf. Ioan, expulzat de musulmani din Rodos. În urma unui atac otoman (1551), după câteva zile de lupte castelul din Gozo a fost cucerit, jufuit și cca. 6.000 de oameni, refugiați acolo, înrobiți. Castelul ruinat a fost imediat refăcut. Deși neatacat, a avut un rol important în marele Asediu otoman care a urmat (1565), menținând comunicarea între porturi și comunicând mișcările atacatorilor. Dacă a scăpat de otomani, a fost atacat în 1583 de corsari și Ordinul Sf. Ioan s-a hotărât să-l întărească, creând o fortăreață (1599-1622).
Flancul stâng a fost reconstruit cu ziduri puternice de apărare (1599-1603). La capătul cel mai sudic s-a construit Bastionul Sf. Martin (Bastion of St. Martin) în formă de vârf de săgeată, cu o turelă exterioară în partea superioară, înlocuită în 1858 cu un turn cu ceas.
În cortina dintre Bastionul Sf. Martin și Bastionul Sf. Mihail (St. Michael’s bastion) s-a creat Poarta Principală. În acea porțiune în interiorul cetății s-au construit Palatul Guvernatorului, Tribunalul și Închisoarea, azi transformată în muzeu.
Perimetrul sudic a fost înconjurat de un șanț, modificat în secolul XIX.
Spre exterior s-a ridicat o mică fortificație triunghiulară, pe locul căreia azi este amenajat un spațiu verde pentru relaxare (The Ditch gardens).
În 1614 la capătul de vest s-a ridicat Bastionul Sf. Ioan (Bastion of St. John), cu o turelă exterioară în partea superioară.
A fost legat de bastionul din est printr-un zid, cortina Sf. Filip, care în partea superioară, de-a lungul meterezelor, a fost prevăzut cu o pasarelă.
În 1701 deasupra lui a fost amenajată o magazie pentru praf de pușcă.
În spatele Bastionului Sf. Ioan, în partea de nord-est a Cittadellei, în secolul XVII a fost creată o platformă de artilerie (The Battery), deoarece de acolo se vedea mare parte din insulă.
Loc de tragere de pe metereze, a fost prevăzut cu șase deschideri pentru arme, trei de fiecare parte, astfel armele puteau fi rotite pentru a putea acoperi zona întregului șanț. Platforma a fost folosită și în Al Doilea Război Mondial.
În apropiere s-a cioplit în stâncă Silozul de cereale (Grain silo), depozit de alimente și apă, pentru a se putea rezista într-un atac prelungit. Lângă el s-a construit Magazia de praf de pușcă (Gunpowder magazine), folosită încă din secolul XVII. În secolul XIX britanicii au transformat silozul în rezervor de apă. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, între Bateria de artilerie și Siloz s-a creat un pasaj subteran, adăpost antiaerian cu cinci încăperi, în care intra câte o întreagă familie.
În zona de sud, in apropierea Porții Principale, se află Catedrala Adormirea Maicii Domnului (Cathedral of the Dormition of the Mother of God), clădire în stil baroc, construită în perioada 1697-1711, devenită catedrală după înființarea diocezei de Gozo (1864). O mică clădire din spatele ei găzduiește Muzeul Catedralei. În interior pictura tavanului creează iluzia interiorului unui dom care, deși planificat, nu a fost construit.
Se spune că a fost ridicată pe locul unde în perioada romană a existat templul lui Juno, ulterior transformat într-o biserică creștină, închinată Fecioarei Maria, distrusă după cucerirea insulei de arabii aghlabizi (870 e.n.). Documentar, în secolul XIII a fost menționată o biserică parohială, deteriorată în atacul otoman (1551). Ulterior refăcută, a fost distrusă de cutremurul din Sicilia (1693), apoi demolată, pentru a se construit actuala catedrală.
Anexată catedralei, Capela Sf. Barbara (St. Barbara Chapel)a fost construită la începutul secolului XVII, pe locul fostei Capele Sf. Ioan Botezătorul, deconsacrată și predată Frăției Sf. barbara (1598). Este una dintre cele două capele care au rezistat până azi, alte două capele fiind deconsacrate de Inchiziție în 1575 și în timp clădirile dispărute.
Într-o clădire alăturată, construită în secolul XVII, atunci numită Casa Bondi, azi funcționează Muzeul Arheologic.
În Citadella mai există încă trei muzee, cel din închisoarea veche, Muzeul Naturii și Muzeu Folcloric.
statuia Wistin Camilleri (1885-1979), artist și sculptor maltez
Într-o porțiune din interiorul cetății s-au construit case, în jurul unui patrulater, folosit ca piață deschisă (1516). Zona era accesată din stradă printr-o intrare acoperită, formată din trei arcuri echilaterale, prinse de contraforturile clădirilor adiacente.
Au fost înconjurate de alte case mici, formând cartierul Sf. Ioan Botezătorul (St. John Quarter), numit în 1637 după patronul Ordinului. Pentru decongestionarea zonei s-a dat o lege prin care, în perioada verii, locuitorii erau obligați să doarmă afară, între zidurile cetății. De multe ori pirații răpeau oameni și-i tranformau în sclavi. Când legea a fost abrogată, populația a părăsit cartierul și s-a mutat în suburbia Rabat, astfel fostele case s-au ruinat și nu au mai fost reconstruite.
A doua capelă care s-a păstrat, Capela Sf. Iosif (St. Joseph Chapel), a fost construită în 1625 pe locul unei capele vechi din secolul XI, dedicată Sf. Nicolae de Bari. În biserică a fost postată pictura Fuga Familiei Sfinte în Egipt (cca. 1600), azi păstrată în Muzeul Catedralei. Capela a fost restaurată în anii 1930.
În atacul francezilor și în Marea Revoltă malteză (1798-1800) cetatea s-a predat fără luptă. Apoi Malta, inclusiv insula Gozo, au intrat sub protectorat britanic. În perioada 1839-1843 în șanțul înconjurător a fost construit un rezervor de apă, azi transformat în Centrul de vizitatori al Cittadellei. Apoi s-a amenajat un drum pentru ca cetatea să fie mai ușor accesată (1854).
În 1856 Regimentul Regal și-a mutat sediul de la Cittadella la Fortul Chambray și cetatea a fost dezafectată (1868). A mai fost folosită doar în Al Doilea Război Mondial, când sub bastioane au fost săpate adăposturi antiaeriene. Cetatea a fost restaurată în două etape: 2008 și 2014-2016.
Orașul Sopron este situat județul Győr-Moson-Sopron din nord-vestul Ungariei, în apropiere de granița cu Austria. Este locuit preponderent de maghiari dar există și o puternică comunitate germană, orașul fiind oficial bilingv.
Pe vremea Împăratului Tiberius zona a fost provincie romană, când orașul era numit Scarbantia și avea Forumul situat pe locul unde astăzi se află Piața principală (Fő-tér). În secolul IV orașul a fost fortificat cu trei ziduri de apărare, unul intern, unul intermediar și unul extern.
Rotonda
Atacați de triburile migratoare, romanii s-au retras și fortăreața a fost abandonată. Triburile au fost unite de Árpád, care s-a instalat în fosta cetate (sec. IX). Succesorul său Ștefan, ulterior înscăunat ca primul rege al Ungariei, a construit un castel și după un administrator al acestuia, orașul a fost numit Suprun.
L-a înconjurat cu noi ziduri de apărare, de 7-8 înălțime, construite pe fostele ziduri romane, interior și intermediar (sec. XI), la exterior a creat un zid din scânduri și între ziduri a creat un șanț.
Zidurile au rămas întregi până în a doua jumătate a secolului XIX, când orașul era deja foarte extins și o parte a zidurilor a fost dărâmată.
În anii 1960, pentru a se realiza legătura dintre centrul orașului vechi și actualele străzi, situate între zidurile romane mijlociu și exterior, cele mijlocii au fost sparte și s-a creat un pasaj, ale cărui poartă și scări au fost amenajate în perioada 2011-2012.
Tot în anii 1960 săpăturile au scos la iveală și restaurat Rotonda mică (kis körforgalom), zidul în care era încorporată, ambele din perioada romană târzie.
În fața zidului s-au descoperit mormintele unui cimitir roman și o Biserică de lemn care, însă, nu au fost conservate.
Ulterior șanțul dintre ziduri a fost umplut și s-a creat Promenada Baley, încorporată în oraș, între fostele palate, clădiri cu magazine, etc.
În spatele Primăriei actuale se află Parcul Arheologic Scarbantia. În a doua jumătate a secolului XIX, pentru a se construi un drum, de 5 metri lățime, s-au făcut săpături. Ele au scos la iveală în partea de nord o clădire rezidențială din epoca romană și lângă ea un atelier pentru prelucrarea bronzului, în partea de sud o parte din zidul interior, lat de 3,5 metri, construit în 1340 de maghiari (sec. XI). De asemenea au fost descoperite și fundațiile de piatră a două clădiri din vremea lui Árpád.
Pe locul ruinelor, acoperite de vreme, în 1913 a fost construit Cinematograful „Steaua Roșie”(„Vörös csillag” mozi) în care inițial s-au proiectat filme mute, apoi sonore. A funcționat până în 1966, când a fost desființat. În amintirea lui, pe zidul paralel cu Primăria, Cercul de prietenie maghiar-austriac Corvinus a inaugurat o placă memorială (2010).
Alte artefacte se pot vedea în Muzeul Arheologic Scarbantia (Foruma Régészeti Múzeum), amenajat într-o clădire din apropiere.
În 1241 Regatul Ungariei a fost invadat de mongoli care, după victoria de la Mohl, l-au alungat pe succesorul Regelui Ștefan, Regele Bela IV. În drumul lor, neîntâmpinând o rezistență mare, au distrus jumătate din localități și au masacrat cam un sfert din populație.
Totuși după un an s-au retras, cercetătorii explicând prin faptul că fiind o iarnă grea, în primăvara anului 1242 teritoriul s-a transformat într-o enormă mlaștină și nemaiavând pășuni pentru cai, iar drumurile devenind aproape inaccesibile, au preferat să părăsească teritoriul.
În 1273 Regele Otakar II al Boemiei a cucerit castelul dar, cu ajutorul populației, armatele Regelui Ladislau IV al Ungariei și Croației (1271-1290) l-au eliberat. Pentru loialitatea lor, regele a ridicat orașul la rangul de oraș regal liber.
Locuitorii erau de mai multe religii. Orașul dezvoltându-se, au început să se construiasă mai multe biserici. Prima, azi cea mai veche din oraș, a fost Biserica Sf. Ioan Botezătorul (Szent János templom), ridicată de Cavalerii Ioaniți, stabiliți în Sopron încă din 1217. După plecarea lor (sec. XV) biserica, deteriorată, a fost refăcută prin donațiilor localnicilor. În perioada 1636-1674 a fost folosită de iezuiți. După ce ordinul a fost dizolvat, clădirea a fost cumpărată de Jakab Meskó. Acesta a donat-o capitolului catolic care între anii 1886-1890 a restaurat-o și a folosit-o până în 1950.
Cavalerii au construit și un spital, lângă care au ridicat o capelă. Extinsă în secolul XIV, în stil gotic, a devenit Biserica Sfântului Duh (Szentlélek temploma). Un secol mai târziu, în prelungirea frontonului, s-a construit un turn mic, hexagonal, pe care a fost postată crucea. În 1782 biserica a fost refăcută în stil baroc, interiorul a fost pictat și altarul decorat cu sculpturi de lemn (1750). Orga bisericii datează din 1830.
În cel mai înalt punct al orașului, pe locul unde a existat o biserică a avarilor creștini, în 1278 a fost construită Biserica Catolică Sf. Mihail (Szent Mihály katolikus templom). Clădirea, în stil romanic, a fost prevăzută cu 20 de altare, decorate cu statui.
În perioada 1567-1584 a fost folosită în comun de catolici și protestanți. În 1605, în timpul Războiului de Independență Maghiar, biserica a fost jefuită de trupele lui Bocksai, apoi a fost preluată de lutherani, care au îndepărtat sculpturile și au folosit-o până în 1674, când a revenit iar catolicilor, ca biserică parohială.
În decursul timpului a suferit mai multe reparații și renovări, cea din 1860, realizată de familia Storno, refăcând-o în stil gotic, cu interiorul în stil baroc. În mijlocul fațadei de vest se înalță turnul înalt de 48 de metri, cu un coif octogonal din piatră. În decursul timpului turnul a fost reconstruit de mai multe ori, pâstrându-se din secolul XIII parterul și primele 2 etaje.
În biserică s-a păstrat o singură statuie din lemn, reprezentând-o pe Maica Domnului, pe care lutheranii au mutat-o în pod. Când au revenit catolicii, ea a fost trimisă la Institutul Teologic Pázmáneum din Vien, înființat în 1619 de cel căruia îi purta numele. A fost readusă în biserică abia în 1865. De asemenea există obiecte religioase, din argint și aur, datate din secolele XVI-XVIII. În 1944 biserica a fost dotată cu o orgă.
Biserica se afla într-un cimitir, înconjurat de un gard, unde în Evul Mediu breasla măcelarilor a construit Capela „Sf. Iacob” (Szent Jakab kápolna), azi una dintre cele mai vechi clădiri din Sopron. Cimitirul devenind prea mic, mormintele vechi au fost reutilizate, atfel în cripta capelei au fost depuse oasele din mai multe morminte vechi, devenind un osuar. În secolul XVII a fost folosită de lutherani. Un secol mai târziu, din fondurile orașului, a fost reparată. În timp a fost folosită ca depozit de muniții, apoi de obiecte bisericești și în 1866 familia Storno a restaurat-o.
În curtea bisericii se mai pot vedea câteva dintre pietre funerare vechi, cum ar fi cea a lui Joachim Maltzam (1664), mormântul familiei Voss (1768) și statuile care formează „Calea Crucii” (1892).
Biserica benedictină „Sf. Fecioară Maria” (Szűz Mária bencés templom) a fost construită de călugării franciscani la sfârșitul secolului XIII, azi situată în partea de sud a Pieței principale (Fő-tér). Lângă ea au ridicat o capelă și o mânăstire. Abia în secolul XV a fost ridicat turnul, înalt de 47 metri.
A fost numită și Biserica caprei (A kecske temploma) deoarece o legendă spune că a fost construită folosindu-se comoara găsită de un căprar. Există de fapt mai multe legende, una dintre ele relatând că a fost ridicată din banii lui Henrik Geissel, care și-a donat averea, drept penitență, după ce l-a ucis pe un localnic.
În timpul marelui incendiu de la Sopron (1676) acoperișul bisericii a ars. Ulterior biserica a fost refăcută în stil baroc. În interior au fost create altarul și amvonul în stil rococo.
În 1802, după dizolvarea ordinelor religioase, între care și cel franciscan, o parte din clădire a fost folosită ca hambar de fân.
La începutul secolului XIX a fost preluată de călugării benedictini. Aceștia au restaurat-o, în stil gotic și au folosit-o până în 1948, când au fost alungați. Au recuperat-o abia în anul 1990.
Cele trei nave prezintă sculpturi, unele reprezentând animale cu cap de om, păcatele de moarte ale omului.
În secolul XVI în biserică au fost înmormântate mai multe familii nobiliare, criptele familiilor Esterházy, Széchényi, Czirákys, fiind vizibile și azi.
Au fost încoronați Regele Ferdinand III, Reginele Eleonora Anna Gonzaga și Eleonora Magdolna Theresa din Pfalz-Neuburg (sec. XVII) și s-au desfășurat 5 ședințe ale Parlamentului. Biserica a fost restaurată în 2007 și ultima renovare s-a făcut în anul 2011.
Conform legendei în care Henrik Geissel a ucis un localnic, acesta a fost ajutat de János Schmuckenpfennig. Drept penitență, în locul unui pelerinaj la Roma, Papa Bonifaciu IX i-a permis lui János să doneze un teren, pentru construirea unei biserici.
Pe acel teren, cu banii adunați de la clerul orașului, între anii 1393-1398 Marea Frăție Sf. Gheorghe a ridicat Biserica Sf. Gheorghe (Szent György templom), cu un turn octogonal, situat deasupra fațadei principale, o navă gotică și 8 altare. În secolul XVII Episcopul de Győr a dat-o iezuiților. După incendiul din 1676 au refăcut-o în stil baroc.
După dizolvarea ordinului (1802) biserica a fost dată noului capitol, care a numit-o Biserica Catedrală. În 1869 turnul s-a prăbușit. A fost construit un nou turn, înalt de 55 metri, cu două clopotnițe, dotate cu 4 clopote, situat pe fațada posterioară a bisericii.
În jurul anului 1300 în Sopron s-au stabilit familii de evrei. Protejați se legile Regelui Béla IV, aceștia au ocupat o zonă din apropierea actualei Piețe principale și au construit cca.10-16 case.
La începutul secolului XIV au construit o sinagogă, azi numită Sinagoga veche (Ó Zsinagóga), unică în Europa Centrală.
Clădirea, în stil gotic, a fost construită la distanță de stradă, locul din fața ei fiind folosit ca loc de judecată și de comerț cu creștinii. În dreapta ei au înființat un spital.
Conform religiei iudaice, în centrul clădirii a fost creată camera bărbaților (camera Tora).
Central s-a plasat masa de lectură.
Femeile, care nu puteau intra în acea cameră decât cu ocazia căsătoriei, aveau o intrare separată, care ducea într-un spațiu, prin ale cărui ferestre puteau urmări desfășurarea ritualului.
Baia rituală, în mod normal făcută prin scufundarea în apă curgătoare, a fost creată în afara sinagogii și alimentată cu apă dintr-o fântână.
Sinagoga a funcționat până la expulzarea evreilor (1526). Apoi spațiul cu clădirea a fost împărțit în două și vândut localnicilor, care și-au construit locuințe.
Clădirea a fost restaurată în 1968. În interior, pe lângă spațiile cu rol religios, s-a amenajat un mic muzeu cu obiecte de cult.
Pe aceeași stradă, în jurul anului 1370, un bancher evreu din Viena a cumpărat un teren, pe care a construit o casă în stil baroc și lângă ea o sinagogă privată, azi numită Sinagoga nouă medievală. Avea o singură cameră, cu masa de lectură, în care femeile priveau de afară prin ferestre. Pentru baia rituală, în dreapta intrării a creat o fântână de marmură roșie. Azi fosta sinagogă este nefolosită.
La capătul străzii, în apropiere de Piața principală (Fő-tér), se află Casa Gambrinus (Gambrinusház), donată de Regele Sigismund de Luxemburg pentru Primăria veche a orașului, care a funcționat până în 1496.
Apoi clădirea a fost deținută pe rând de familii nobiliare, care au modificat-o până la aspectul actual, fațada arătând mai multe stiluri arhitecturale folosite.
În 1496 zona situată lângă Biserica Caprei și Primăria veche a fost cumpărată de oraș. Clădirea situată pe locul actualei Primării a devenit clădire publică, care a funcționat până în 1892, când a fost demolată și în locul ei s-a construit actuala Primărie Sopron (Soproni Városháza), inaugurată în 1896.
Sub arcada clădirii a fost postată statuia Primarului Mihály Thurner.
Lângă ea, pe ruinele zidurilor romane, s-a construit Turnul de Foc (A Tűz Tornya), a cărui parte superioară a ars în incendiul din 1676. Ulterior a fost refăcut, înălțat în stil renascentist, i s-a creat un balcon, până la care azi se pot urca cele 200 de trepte interioare, s-a postat un ceas și a fost acoperit cu o cupolă în stil baroc. Turnul a fost folosit pentru supraveghere. de acolo se anunțau apariția oștilor ostile, a incendiilor și se anunța ora exactă, trâmbițându-se din sfert în sfert de oră.
La intrarea în turn, omagiind alegerea localnicilor la Referendumul din 1921, când aceștia au ales ca Sopron să rămână Ungariei, s-a creat Poarta Fidelității (a Hűség kapuja).
Fosta reședință a primarului de atunci, clădire din secolul XV, a fost declarată de Regele Ludovic II ca primul monument național din Ungaria. A fost cumpărată în 1752 de Antal Pál Esterházy, care a refăcut-o în stil renascentist târziu. Deasupra porții, încadrată cu coloane toscane, a instalat stema familiei și într-o nișă mică, deasupra stemei, o copie sculptată în piatră a Madonei Bisericii Mariazell. În fostul Palat Esterházy (Esterházypalota) azi funcționează Muzeul Mineritului (a Bányászati múzeum), care prezintă exploatarea cărbunelui în minele Brennberg (1753-1951), diverse utilaje și o impresionantă colecție de minerale.
Cetatea Dezna este situată în nordul județului Arad, la marginea localității cu același nume, pe dealul Ozoiu, la o altitudine de aproximativ 400 metri.
Pentru a vedea ruinele care au rezistat de-a lungul timpului, aveam două variante: un urcuș mai abrupt, dotat în unele zone cu lanțuri, sau o cărare care ocolește dealul și urcă lin spre fosta cetate, ambele marcate cu semne pe copaci. Am ales-o pe a doua.
Se presupune că cetatea a fost construită de nobilul Laurențiu de Pâncota, apoi a fost deținută de Kopasz Borsa, palatinul Ungariei și fratele voievodului Transilvaniei și în 1317-1318 a fost cucerită de oastea Regelui Carol Robert de Anjou, an în care este prima dată atestată documentar.
Datorită localizării sale, în centrul cnezatului, la poalele munților Codru-Moma, a devenit un punct strategic, de apărare a vestului Transilvaniei. În anul 1387 a fost donată familiei nobiliare Losonczy, comiți de Timiș, bani de Severin și căpitani ai Croației, Dalmației și Slavoniei.
În secolul XV cetatea era centrul domeniului feudal, căruia îi aparțineau 24 sate, locuite majoritar de români, domeniu menționat documentar abia în 1579, după ce a fost cucerit de turci, când administrativ ținea de sangeacul de la Ineu, dar era deținut de Principele Ioan Sigismund Zapolya.
Spre sfârșitul secolului turcii au fost alungați și Principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, considerând-o importantă pentru apărarea Ineului, a refăcut și întărit cetatea. Pentru a fi terminată rapid, acesta a scutit de dări locuitorii. S- au construit ziduri noi, din stâncă, întărite cu piatră de râu și acoperite cu un mortar, la care s-a folosit varul de Agriș, un bastion în partea de nord-est și în același an a donat-o lui Gabriel Bethlen (1608).
După 10 ani acesta a dăruit-o fiului Domnitorului Petru Cercel care a deținut-o până când a fost recucerită de otomani (1619-1658). Aceștia și-au extins teritoriul, cucerind și Cetatea Ineului (1566) și l-au deținut până în 1693, când au fost alungați de habsburgi.
În timpul luptelor cetatea Dezna a fost distrusă de o explozie, urmele acesteia fiind descoperite de arheologi, despre care o legendă spune că una dintre tinerele destinate haremului unui conducător militar turc, nedorind așa o soartă, a incendiat depozitul de pulbere. Ulterior nu a mai fost refăcută, rămânând doar ruinele ei.
Până azi s-au păstrat părți din zidurile situate în partea de sud-vest, pe marginea prăpastiei, groase de aproximativ 1 metru și un turn exterior, situat la cca.11 metri de colțul sudic.
Azi cetatea e înscrisă pe lista monumentelor istorice și face parte din patrimoniul național. O recomand celor care ajung în zonă, până la ea urcușul ușor fiind de fapt o plimbare prin natură.
Cetatea Rupea este situată pe dealul Cohalmului, pe o stâncă înaltă de bazalt, la marginea de vest a orașului Rupea, județul Brașov. După ce a fost restaurată, în anul 2013 a intrat în circuitul turistic și fost deschisă spre vizitare. La momentul vizitei mele, în plin sezon turistic (august 2021), inexplicabil pentru mine, vizitarea cetății se putea face doar până la ora 17…
Pentru a o vedea, din oraș am urcat o alee amenajată, apoi am înconjurat zidurile cetății până la intrare, unde am plătit o taxă modică.
Fiind dimineață și ajungând la ora deschiderii, am avut norocul să fiu singurul vizitator, astfel am putut să mă „transfer” în timpurile de demult.
Pe locul cetății săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări încă din paleolitic și neoliticul timpuriu (5.500-3.500 î.e.n.), de asemenea urmele fostei cetăți dacice Ramidava despre care o legendă spune că a fost locuită de Decebal. Acesta fiind învins de romani, deci umilit, s-ar fi sinucis acolo. Cert este că cetatea a fost transformată în castrul roman Rupes, fortificație cu rol de a apăra zona și rutele comerciale care o legau de celelalte provincii ale țării.
Pe locul castrului ruinat în secolele X-XIII s-a construit o parte din actuala cetate. A fost atestată documentar abia din 1324 când sașii care s-au răsculat împotriva Voievodului Transilvaniei și a Regelui Ungariei Carol Robert D’Anjou s-au refugiat în cetate, numită atunci Castrum Kuholm.
În perioada 1432-1437 armata otomană a asediat, cucerit și jefuit cetatea. După retragerea lor, a trecut sub administrarea comunității săsești care a refăcut-o și a înconjurat-o cu ziduri defensive (sec. XIV-XV), ulterior modificate pentru adaptarea la tehnicile de apărare contra asediilor și a noilor forme de arme folosite. Cetatea a devenit un important centru comercial în care funcționau 12 bresle.
În lupta sa pentru unirea celor trei provincii românești, în drumul spre Șelimbăr, Mihai Viteazul a trecut prin zonă (1599). Sașii, nedorind unirea, i s-au opus și Mihai Viteazul a asediat cetatea.
Un secol mai târziu un incendiu puternic a distrus-o (1643), apoi a fost ocupată, fără luptă, de armata habsburgică. Aceștia au refăcut-o și în decursul timpului, prin adăugarea de fortificații noi, a fost extinsă, ajungând la forma spirală.
Cetatea Rupea este întinsă pe 11 hectare și, văzută de sus, seamănă cu cochilia unui melc. Este împărțită în trei secțiuni, după vechimea lor, pe care vizitatorii le parcurg începând cu secțiunea mai nouă, până la vârful dealului, unde se află secțiunea cea mai veche. Eu le voi descrie cronologic.
Cetatea de Sus, cea mai veche, a fost construită între secolele X-XIII, ocupând o suprafață de 1.500 metri pătrați. În acea zonă s-au păstrat până azi câteva repere. Din Turnul Pulberăriei, construit la sfârșitul sec. XIII- începutul sec. XIV ca turn de poartă, până azi s-au păstrat 2 arce de susținere. Superior, pe partea de vest, era prevăzut cu 3 guri de tragere. La demolarea parțială a fortificației (1809) turnul a fost distrus, supraviețuind doar partea de vest.
Rondela (sec. XV) a servit în scop militar o scurtă perioadă de timp. Apoi a fost dezafectată și legată de zidul dintre turnuri (curtină).
În secolul XVI mulți dintre sașii privilegiați s-au mutat în cetate. S-au construit case, spații pentru administrație, o capelă, casa preotului, locuri pentru depozitare, etc. și până în secolul XVII cetatea s-a extins, inițial cu Cetatea de Mijloc, apoi Cetatea de Jos. Din cele aproximativ 100 de case azi mai există doar 3, conservate până la nivelul acoperișului, situate în Cetatea de Sus.
Doar etajul era locuit, primul nivel fiind folosit ca depozit sau atelier.
Între case erau delimitate culoare. Pe unul, existent și azi, am urcat până la a treia căsuță, situată la cea mai mare înălțime a cetății.
Căsuța din Vârf, numită în timp Camera de sus (1664), Camera nouă (1792), se presupune că a fost amplasată pe locul unui vechi donjon care apare pe o reprezentare grafică a cetății din 1735.
Am coborât și am ieșit din Cetatea de Sus prin Poarta Cetății de Mijloc, construită în secolul XV, după retragerea turcilor.
Din vechea poartă s-au păstrat un arc de boltă și un șanț de culisare pentru grătar, situat vertical.
De acolo am intrat în Cetatea de Mijloc. Fortificațiile ei au fost construite în sec. XV și până în sec. XVII au fost extinse de austriecii instalați în cetate (1688).
Aceștia au renovat-o și fortificat-o puternic, construind, sau modificând, mai multe turnuri. Capela, situată pe latura de vest, a fost construită inițial cu rol de apărare. În secolul XVII a devenit locuința capelanului cetății. După inscripțiile religioase găsite pe ea (1650, 1718), azi dispărute, cercetătorii au considerat că la un moment dat a fost capelă lutherană.
Turnul Cercetașilor, inițial Turnul Greavilor, numit după judele regal Adam Greb (1491), era principalul fort al cetății. A fost refăcut în secolul XVII, având 3 niveluri cu creneluri înrămate cu cadru de lemn de stejar și prevăzute cu dispozitiv de închidere, pătrate până azi.
Din Turnul Ungrei, inițial pentagonal (sec. XV), apoi modificat într-o formă mai simplă (sec. XVII), azi se păstrează doar o parte.
Îndreptându-mă spre ieșire, am intrat în Cetatea de Jos, construită începând cu secolul XVII.
În față am văzut Turnul Porții care a fost prevăzut cu creneluri și guri de curgere a păcurii.
La momentul vizitei mele (2021) interiorul său era amenajat ca galerie de artă.
În dreapta lui a fost construit Turnul Nou, numit ulterior Turnul Slăninii, deoarece era folosit pentru conservarea produselor de carne și în stânga Turnul Slujitorilor, cu 3 nivele, primul semi-îngropat, prevăzut la exterior cu creneluri, menționat în documentele din 1644 ca fiind reparat.
În apropierea lui a fost creată o Fântână de 41 metri adâncime, mărginită cu ghizd de piatră, din care s-au recuperat câteva bucăți, care a fost terminată în timpul judelui regal David Weirauch (1613).
La exteriorul cetății a fost săpat un șanț adânc peste care, pentru accesul în cetate, s-a creat un pod de lemn, mobil, acționat prin scripeți, azi dispărute.
În anul 1789 cetatea a fost folosită în scop de apărare pentru ultima dată, când populația s-a refugiat din fața ultimului atac otoman. Un an mai târziu o furtună puternică a avariat-o și cetatea a fost abandonată treptat.
În 1835 Primăria a creat un fond de întreținere a cetății, numită de atunci „monument”, la care s-a participat și cu donații. În cetate a fost angajat un paznic permanent. Acesta a locuit acolo, împreună cu familia, într-o casă refăcută în jurul anului 1850. Sub regimul comunist, deoarece se dorea reciclarea bazaltului pe care era situată, a scăpat cu greu de la distrugere. Totuși în 1954 cetatea a fost restaurată. În ce scop, nu am priceput, ulterior ea fiind abandonată.
În acea zi a excursiei prin țară urma să văd mai multe biserici fortificate. Părăsind județul Covasna, pentru scurt timp am străbătut județul Harghita. Am lăsat în urmă Satu Nou, unde urma să revin, și m-am îndreptat spre comuna Ocland.
Grădinița
În comună se află Biserica Unitariană, construită în a doua jumătate a secolului XIII, în stil roman. În 1465 i s-a ridicat turnul, în stil gotic. Biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare, din piatră, înalt de 2,5 metri.
Forma actuală a primit-o în anii 1937-1938, prin extinderea bisericii. În interior s-au păstrat mai multe casete vechi (sec. XVI, sec. XVIII).
M-am întors în Satu Nou, sat care aparține administrativ de comuna Ocland, situat la 2 kilometri de aceasta. Pe dealul de la marginea lui a existat o Biserică de lemn (1480).
În perioada 1798-1801 a fost înlocuită cu actuala Biserică Unitariană, în stil predominant baroc, cu elemente renascentiste și gotice. Vechimea ei este atestată de o inscripție situată deasupra intrării principale. În turnul bisericii au fost montate două clopote, apoi a fost înconjurată cu un zid de piatră, înalt de 2 metri (1828) și în interior a fost montată o orgă (1846) care s-a păstrat până azi. În timpul Primului Război Mondial clopotele au fost rechiziționate, cele actuale fiind montate în 1923 și 1947.
M-am îndreptat spre sud și după 5 kilometri, în județul Brașov, m-am oprit în satul Jimbor, comuna Homorod.
Așezarea a existat în timpul domniei Regelui Géza al II-lea Árpád (1141-1162) dar a fost prima dată atestată documentar abia în 1385, într-un act al Fraternității Capitulului de la Saschiz, în care era numită „Așezarea Summer”.
Pe teritoriul comunei Homorod se află un vulcan noroios, bogat în sulf, azi rezervație geologică și izvoare de apă minerală din care, la începutul secolului XX, 6 au fost captate în două bazine și s-a format stațiunea balneo-climaterică Băile Homorod. Apa minerală și noroiul au fost folosite în scopt terapeutic până în 1975 apoi stațiunea a fost părăsită și, în timp, bazinele s-au deteriorat. Totuși apa captată în fântâni este folosită și azi de localnici.
Căminul Cultural Jimbor
În centrul satului, lateral de șoseaua principală, se află două biserici. Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată a fost construită în a doua jumătate a secolului XIII, în stil romanic, din piatră și cărămidă, de formă pentagonală. Un secol mai târziu interiorul a fost decorat cu fresce. În secolul XV biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare și în partea de sud s-a ridicat turnul-clopotniță, în stil neogotic, cu 3 nivele, străbătut de un culoar de poartă. În decursul timpului biserica a suferit numeroase reparații, la cea din 1946, datorită unor alunecări de teren, fiind micșorată. Din vechea biserică s-a păstrat altarul pictat (1520), azi în Muzeul de Artă Cluj.
Despre a doua biserică, Biserica Romano-Catolică, nu am găsit informații și nici săteni care să mă lămurească măcar despre data construcției.
Pe dealul de la marginea localității s-au păstrat ruinele unei foste cetăți, spre care m-am îndreptat și eu.
Cetatea Jimbor a fost construită în secolul XIV, cu rol de apărare în fața invaziilor turcești.
În secolul XVII, în urma invaziei tătarilor, veniți în sprijinul Principelui Emeric Thököly, în lupta sa împotriva habsburgilor, cetatea a fost deteriorată.
Doi ani mai târziu a fost restaurată (1692), fapt atestat de o inscripție abia lizibilă.
În anul 1818 zidul exterior al cetății a fost dărâmat.
Până azi s-au păstrat zidul interior al cetății, un turn și o clădire cu două nivele, presupusă ca fiind fostă cămară de alimente.
M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre sud-vest. După 7 kilometri am oprit în satul Mercheașa, comuna Homorod, unde se află o altă biserică veche.
Biserica Evanghelică Fortificată a fost construită în secolul XIII pe locul unei foste bazilici romanice. În secolul XVI a fost înconjurată cu un zid de apărare patrulater, înalt de 6 metri, prevăzut în colțuri cu turnuri de apărare. Turnul-clopotniță a fost adăugat în perioada 1848-1858.
Am continuat drumul spre sud-vest, apoi spre nord și după 10 kilometri, în comuna Cața, am oprit la Biserica Evanghelică Fortificată, construită la sfârșitul secolului XIII, cu un turn vestic. În secolul XV biserica a fost extinsă prin prelungirea corului și a fost înconjurată cu un zid de apărare poligonal prevăzut cu patru turnuri din care două au fost demolate în timp. În jurul anului 1550 s-a construit un zid exterior, înconjurând tot ansamblul.
Biserica a fost restaurată și modificată în secolul XIX când i s-a adăugat sacristia și s-a construit turnul-clopotniță.
Comuna Turia este situată în partea de nord a județului Covasna, în Depresiunea Târgul Secuiesc. A fost prima atestată documentar din 1307 dar așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind urme de locuire din neolitic, epoca fierului, dacică, medievală, etc.
În comună s-a păstrat până azi Biserica Reformată fortificată, construită în secolul XVI, cu un turn-clopotniță și un portic de intrare datând din 1776, înconjurată cu un zid de incintă.
Biserica a fost refăcută în secolul XIX.
Pe teritoriul administrativ al comunei, între versanții muntoși, există o prăpastie cu emanații de hidrogen sulfurat, numită „Cimitirul păsărilor”, emanații care s-au acumulat în peștera Pucioasa, numită după mirosul urât al acestuia și au fost folosite în scop terapeutic. Pe pereții peșterii s-au format picături de „vitriol” care și azi sunt folosite pentru vindecarea diferitelor afecțiuni.
Pe vremuri au funcționat 3 colonii de băi, cea mai veche situată în pasul Bálványos, care ulterior s-au unit și au format stațiunea Băile Bálványos.
Au fost captate izvoare cu apă minerală și s-au creat mofete pentru tratarea afecțiunilor cardio-vasculare, reumatismale și ale aparatului osteo-articular.
Pe un deal de pe malul stâng al pârâului Bálványos a existat o cetate din care până azi s-au păstrat câteva ruine.
Despre Cetatea Bálványos se spune că datează din anii 1100 dar prima atestate documentară, cu numele „Castri Baluanus”, datează din 1360, când teritoriul era deținut de familia Apor.
Se pare că în timpul domniei lui Ștefan cel Mare acolo s-ar fi aflat templele păgânilor, care se rugau la idoli și de aceea a fost numită „Cetatea păgânilor” (bálvány=idol).
Cetatea era situată pe un platou. În incintă se înălța un donjon pătrat, datat din secolele XII-XIII.
În jurul lui s-au construit incintele din piatră (sec. XIII-XIV). Poarta de intrare în cetate se afla pe partea estică.
La exterior era înconjurată de un zid care se lega de colțul ei vestic.
Legenda spune că pietrele construcției fiind atât de mari, aceasta a fost realizată de uriași și zâne. În decursul timpului cetatea a fost de multe ori asediată și atacată, mai ales de tătari, dar nu a putut fi cucerită, astfel localnicii au numit-o „Cetatea victorioasă”.
Cert este că săpăturile arheologice efectuate în zonă au scos la iveală obiecte datând din perioada romană și medievală, ultimele datând din secolul XVII, secol când apar și ultimele menționări documentare. Se presupune că după moartea ultimului descendent al familiei Apor cetatea a fost părăsită. În timp s-a ruinat și a fost invadată de vegetație.
Pe cei dornici să o viziteze îi sfătuiesc să fie foarte atenți la semnalizarea traseului. Eu am pățit-o! La un moment dat același semn mi-a indicat 2 direcții diferite. Am avut noroc că m-au descoperit câinii unei turme de oi și ciobanul mi-a indicat direcția corectă.
Excursiile Monicăi 