Arhive etichetă: cetăți

Comunele Toboliu, Girișu de Criș și Sântandrei, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Din cele opt comune situate în sud-vestul județului Bihor, la granița cu Ungaria, văzusem cinci. Pentru a le vedea pe ultimele trei, din satul Roit m-am deplasat spre nord, apoi spre vest și după 10 kilometri am ajuns în satul Cheresig care, din 2008, după înființarea comunei Toboliu, aparține administrativ de ea.

Biserica Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare” (1905)

Situat chiar pe granița cu Ungaria, are un punct de trecere al frontierei folosit doar de localnici.

Satul de câmpie, străbătut de râul Crișul Repede, a fost atestat documentar din 1289, cu numele Keresceg. Din acea perioadă s-au păstrat ruinele unui donjon, azi situate în plin câmp. El aparținea de Cetatea Cheresig, fapt atestat de un document din 1602.

Donjonul Cheresig a fost construit după marea invazie tătară (1242), ca turn de observație, înconjurat de o fortificație, azi o ridicătură de pământ.

Turnul din cărămidă, cu formă hexagonală, avea 5 nivele despărțite prin planșee de grinzi din lemn.

Cetatea era deținută de Voievodul Transilvaniei, Roland Borșa. Fiind atacată de Regele Ladislau IV Cumanul, frații Borșa l-au prins lângă donjon și l-au ucis. Un secol mai târziu cetatea a intrat în posesia lui Carol Robert de Anjou (1317), a familiei Losonczi (1390) și, în final, a familiei Csáky care, cu mici întreruperi, a deținut-o până la sfârșitul Primului Război Mondial. 

În 1514 iobagii s-au răsculat, conduși de Gheorghe Doja. 30.000 de iobagi, în frunte cu unul dintre căpitanii lui Doja, s-au îndreptat spre Cetatea Oradea. În drumul lor au asediat Cetatea Cheresig.

Au avut loc și incursiunile repetate ale turcilor, dorind să cucerească cetățile Gyula și Oradea. În drumul lor turcii au devastat zonele pe unde treceau. Au decimat populația, sau au luat-o în robie și satele au rămas pustii.

Fugind din calea lor, multe familii din zonă s-au refugiat în Cetatea Cheresig unde, lângă zidurile ei, și-au construit colibe.

În decursul timpului din fosta cetate au supraviețuit doar donjonul și câteva ziduri ruinate.

În secolul XIX turnul a fost acoperit cu scânduri și folosit ca hambar de cereale.

Azi, semeț, se înalță pe o ridicătură de teren, în plină câmpie, aducând aminte de acele vremuri.

Aș mai fi stat dar, fiind februarie,  ziua nu era așa de lungă, așa că m-am întors în drumul principal și l-am urmat spre nord. 6 kilometri și am ajuns în comuna Toboliu. Localitatea a fost atestată documentar din 1213.  A devenit comună după un referendum al populației (2005) în care s-a cerut desprinderea de comuna Girișu de Criș (2007).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1865)

Pe teritoriul ei au fost descoperite ape geotermale dar nu sunt exploatate. Comuna este cunoscută ca mare producătoare de varză care se cultivă acolo încă din 1242. De-a lungul timpului au fost eliberate peste 200 de certificate de producător și, anual, se desfășoară Festivalul verzei când sunt prezentate diverse preparate specifice zonei.

Comuna Girișu de Criș, situată la 4 kilometri nord-est de Toboliu, a fost atestată documentar din 1221. A fost locuită de români, ortodocși.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

Sub Imperiul Austro-Ungar, prin catolicizarea forțată, o parte au trecut la cultul greco-catolic. Sub comuniști cultul a fost interzis și biserica a fost folosită de ortodocși. După 1999 biserica le-a fost retrocedată.

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”

De comună aparține administrativ satul Tărian (1341), situat la doar 2 kilometri nord-est.

Biserica Reformată Calvină

În 1552, sub ocupația otomană, în sat exista o parohie catolică bine reprezentată. După eliberarea de sub turci a fost desființată și donată, împreună cu o parte din sat, iezuiților (1699).

În 1865 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Mariei” care în secolul XXI a fost renovată cu ajutor extern.

Pe vremuri în sat a existat și o Biserică de lemn ortodoxă care a fost donată unui sat de munte. În locul ei a fost ridicată o biserică din cărămidă, acoperită cu șindrilă, care a rezistat până în secolul XX. Actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” a fost construită între anii 1933-1939, în stil romano-bizantin.

Urmau ultimele două localități de pe lista mea, comuna Sântandrei cu satul Palota. De la Tărian după 6 kilometri est am intrat în satul Palota (1214). În secolul XIII era în proprietatea Episcopiei Oradea care, pentru merite în lupte, l-a donat familiei Czibak. Istoria ei s-a împletit cu cea a zonei. În secolul XIX, împreună cu alte 5 sate, a intrat în proprietatea ofițerului Frimont Janos Maria, care în urma meritelor câștigate în luptele purtate, a primit titlul conte de Palota. În 1810 contele a fost numit comandantul regiunii Veneția și s-a mutat la Padova.

În 1821 la Napoli a izbucnit o răscoală care l-a detronat pe rege. În luptele acerbe purtate cu răsculații, contele, cu frică de moarte, a promis că dacă scapă nevătămat va ridica în Palota o biserică. Reușind să înăbușe răscoala, a fost răsplătit cu bani și și-a ținut promisiunea. Între anii 1824-1829 a fost construită, de meșteri italieni,  Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” și a fost dotată cu un altar din marmură de Carrara. După moartea contelui (1831) în biserică a fost construit un cavou de marmură și rămășițele sale au fost aduse de la Viena. La aniversarea celor 150 ani de la construcție biserica a fost dotată cu un nou altar de marmură.

La 3 kilometri spre est, în apropierea orașului Oradea, se află comuna Sântandrei, atestată documentar din perioada 1291-1294.

Este o localitate polietnică, cu culte religioase diferite, fiecare cu biserică proprie.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1936)

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1782)

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. Andrei Șaguna”  (în parohia Sântandrei II)

Cetatea Mehadia și Cascada Bobot, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În acea zi se termina excursia noastră. Dar era de abia dimineață. După ce am vizitat Gara Băile Herculane am pornit pe drumul de întoarcere. După nici 6 kilometri am ajuns în comuna Mehadia. Lângă ea aveam țintite două obiective. Întrebând localnicii, am aflat cum puteam să ajungem la Cetatea Mehadia. Am ieșit din comună pe un drum neasfaltat care, după aproximativ 3 kilometri, s-a terminat într-un spațiu larg, înconjurat de munți.

Existând mai multe drumuri, nu ne puteam decide în ce direcție să o luăm. Nici urmă de indicatoare. Norocul nostru a fost că a sosit un localnic care urca cu vacile la păscut. El ne-a explicat, ce-i drept în felul lui, „cam” ce cărări trebuie să urmăm.

Inițial trebuia mergem pe un drum forestier din care, la un moment dat, se desprindea o cărare pe care, urcând, ajungeam la ruinele fostei cetăți, ridicată de familia nobiliară Gutkeled, probabil în secolul XIII. Cert este că  cetatea a fost menționată într-un act de danie din 1324. În secolul XIV a devenit centrul politic și administrativ al unei porțiuni din zonă apoi, un secol mai târziu, pentru o scurtă perioadă de timp a fost sediul cavalerilor teutoni, aduși acolo de Regele Sigismund de Luxemburg. 

Ajungând în posesia lui Iancu de Hunedoara, pentru o mai bună apărare împotriva atacurilor otomane, cetatea a fost înconjurată de ziduri cu aproximativ 2 metri grosime. Împreună cu celelalte cetăți existente în zonă, cetatea a rezistat atacurilor. Totuși în 1523 a fost cucerită de turci care, însă, nu au folosit-o și în timp s-a deteriorat.

Urcând și gândindu-mă la vremurile îndepărtate nu mi-am dat seama când am ajuns pe un platou întins. Nici urmă de ruină. M-am tot învârtit căutând și, din nou noroc. Pe platou a apărut un personaj ca din basme. Un localnic, ajutându-se de un toiag și purtând în spate un sac cu ceva greu în el, s-a apropiat agale. Mi-a explicat că fusese aici, nu departe, pe celălalt deal, să-și adune puținele mere care le găsise. M-a șocat când mi-a spus că avea în jur de 80 de ani. Orășenii, la acea vârstă, de abia urcă un etaj de bloc….

Deși nu era în drumul său, ne-a condus la o potecă îngustă, ascunsă după copaci și acoperită de vegetație, pe care, urmând-o, în depărtare am văzut un turn ruinat. De acuma nu mai puteam să ne rătăcim așa că localnicul ne-a părăsit și noi, mulțumite că nu am venit în zadar, ne-am îndreptat spre ruine.

Cetatea a fost descoperită de contele de Marsigli pe la sfârșitul anilor 1690 și a descris-o ca fiind deja ruinată. A fost plasată în vârful dealului, pe marginea unei prăpăstii, astfel accesul la ea se putea face doar dintr-o singură direcție.

Era o fortificație patrulateră prevăzută cu turnuri de apărare. La exterior, în jurul zidurilor se ridica un val de pământ înalt, în unele locuri până la 4 metri, despărțit de acestea printr-un șanț de apărare săpat în stâncă.

Pentru a se intra în cetate trebuia să se treacă peste acel șanț, pe un pod construit pe piloni de piatră, apoi să se traverseze unica poartă lângă care, de siguranță, exista un turn de apărare.

Donjonul avea zidurile groase de 2,5 metri și o înălțime de peste 16 metri. În interior, peste un parter boltit, pe ziduri se sprijineau planșee care delimitau mai multe etaje. Cetatea a fost distrusă în timpul celui de al treilea război între austrieci și turci (1738).

Ruinele, păstrate până azi, reprezintă porțiuni din zidurile acelui turn de apărare, înalte în unele locuri până la 15 metri.

Printr-o crăpătură în zid am văzut în depărtare Râpa Neagră. Luând-o ca reper, mi-am dat seama că eram la o înălțime destul de mare și abruptă care, într-un eventual atac, reprezenta un punct bine situat strategic.

După ce am savurat panorama munților am coborât la mașină.

Ne-am întors la șoseaua principală, pe care am traversat-o și am urmat șoseaua prin comună. În dreptul ultimelor case ne-am oprit. Decât să pățim ca la cetate, să nu găsim indicatoare, am apelat la o localnică, dorind să ne fie călăuză. Neavând timp, ne-a trimis copilul, un băiat în jur de 7-8 ani și am pornit la drum. După ieșirea din comună drumul mergea paralel cu valea Sfârdinului Mare. Citisem că undeva, în acea zonă, s-ar afla Cascada Bobot.

M-am mirat când copilul ne-a întrebat dacă dorim să vedem ambele cascade. Știam doar de una așa că întrebându-l ne-a explicat că cea de a doua, mai mare, se afla sus în munte și pentru a ajunge la ea trebuia să urcăm cam 2-3 ore. Revenind acasă am căutat pe NET dar nu am găsit nimic despre ea.

După ce am trecut un pod peste valea râului am mai înaintat cam 2-3 kilometri pe drumul folosit frecvent de camioanele care transportă lemnul tăiat în pădure. Se povestește că, pe vremuri, mulți dintre vizitatorii stațiunii Băile Herculane organizau excursii pentru a vedea și cascada. Îmi imaginam că în momentul în care ajungeau în zonă se simțeau de-a dreptul exploratori. Azi, de bine, de rău, exista acest drum prăfuit.

Am parcat la marginea drumului și am urmat „călăuza” noastră care pornise pe o cărare. Nici urmă de indicatoare și pe alocuri cărarea se pierdea în vegetația abundentă. După aproximativ 15 minute am ajuns la Cascada Bobot.

Sărind peste bolovani și trunchiuri de copaci uscate, am ocolit micul lac format la baza ei.

În fața mea, de la o înălțime de aproximativ 6 metri, cascada se revărsa peste peretele de stâncă, îmbrăcat în mușchi.

Apa ajunsă pe sol se acumula într-un lac care în acel moment nu era prea mare. Fiind vară și secetă debitul apei era scăzut. Nu am zăbovit mult deoarece trebuia să ducem copilul acasă și, în față, ne aștepta un drum destul de lung.

Ajungând pe șoseaua principală ne-am îndreptat spre nord. Foarte aproape de comună am parcat pe partea dreaptă și, sărind șanțul de scurgere, am înaintat prin bălăriile înalte, unde m-am și urzicat, până la Biserica Spartă. După unicele informații despre ea, găsite pe NET, este considerată ca datând din vremea romanilor. Tot din acea vreme, pe teritoriul comunei, arheologii au descoperit și urmele fostului castru roman Praetorium.

Citește și Jupa, județul Caraș-Severin- Castrul Roman Tibiscum

Turnu lui Ovidiu, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În august 2020, împreună cu o prietenă, ne-am propus să ne petrecem câteva zile la și în jurul Băilor Herculane. Prima zi, dis de dimineață, am străbătut autostrada Arad-Lugoj apoi ne-am îndreptat spre sud. După o oprire pentru a vizita orașul Caransebeș ne-am îndreptat spre comuna Turnu-Ruieni unde doream să urcăm la ruinele unui fost turn de apărare.

După 6 kilometri spre est am ajuns în satul Zervești, unul dintre cele patru sate aparținătoare administrativ de comună, atestat documentar din secolul XV.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1857)

La ieșirea din sat se află Lacul de Acumulare Zervești, construit în 1987. Pentru a-l vedea a trebuit să lăsăm mașina, să străbatem pe jos un drum de câteva sute de metri, să ocolim o poartă care închidea șoseaua pentru autovehicule și să urcăm digul, „efort” depus nici 10 minute.

Lacul a fost construit ca sursă de apă potabilă pentru zona înconjurătoare.

Încă 4 kilometri și am ajuns în comuna Turnu Ruieni, situată pe valea râului Sebeș, la poalele Muntelui Mic.

Inițial au existat două așezări, Turnu și Ruieni, atestate documentar din 1462 și  1458, care s-au unit în 1947 și au format actuala comună. În perioada războaielor dintre austrieci și otomani au fost devastate, ulterior refăcute.

Am oprit în centru, lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1968),  pentru a întreba cum să ajungem la ruinele fostului turn de apărare, care se vedea în zare, înălțat pe munte.

Conform indicațiilor am ieșit din comună, am depășit o intrare în subteran (probabil o mină ?) și am urmat un drum pe care, la un moment dat, trebuia să ajungem în apropierea releului TV.

Pe tot drumul nici un indicator, dar am avut noroc. O mașină, cu șoferul în ea, era parcată la margine de drum și acesta ne-a explicat că de acolo trebuia să urmăm pe jos o cărare. Nici până azi nu am înțeles ce făcea acel domn acolo, în vârful muntelui, singur. Acolo l-am găsit și la întoarcerea de la ruine.

Nici 20 de minute și în față se înălța Turnul lui Ovidiu, numit de localnici după renumitul poet, dar neavând nimic în comun cu acesta. Probabil datorită faptului că a fost construit pe locul unui fost turn roman.

Turnul, un donjon, a fost ridicat în Evul Mediu, o dată cu multe alte turnuri, la comanda banului de Lugoj Petru Petrovici, care dorea să asigure siguranța zonei împotriva eventualelor atacuri turcești.

A fost înălțat pe culmea dealului Stârminița, la o altitudine de 420 metri, un loc strategic din care se putea observa valea râului Sebeș și culoarul Timiș-Cerna.

Avea formă patrulateră și o înălțime de aproximativ 12-14 metri.

În interiorul, etajat pe patru nivele, stăteau patrule care, la un eventual atac, dădeau alarma.

Accesul în donjon se făcea pe o ușă, situată la 7,5 metri de sol, la care se urca pe o scară mobilă.

Împrejurul lui, la o distanță de 20-25 metri, era săpat un șanț de apărare, azi invadat de vegetație, peste care se trecea pe un pod.

Liniștea înconjurătoare mi-a lăsat imaginația să zburde, gândindu-mă la vremurile de mult apuse.

O ultimă privire asupra panoramei și am lăsat în urmă donjonul singuratic, părăsit și nu prea vizitat. Era timpul să continuăm drumul spre Băile Herculane.

Citește și Schitul Piatra Scrisă și Schitul Feneș, județul Caraș-Severin

Comuna Conop cu patru sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Conop, județul Arad, este situată pe partea dreaptă a râului Mureș. De ea aparțin administrativ satele Belotinț, Chelmac, Milova și Odvoș, două dintre ele, ciudat, situate pe cealaltă parte a râului. Din Arad am urmat drumul spre Deva, paralel cu valea Mureșului apoi am deviat spre nord și după aproximativ o oră am ajuns în satul Milova.

Satul, situat  la limita regiunilor istorice Banat și Crișana, a fost atestat documentar din 1440.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie, Intrarea Maicii Domnului în Biserică”

La nici 2 kilometri de Milova, atestat documentar din același an, se află satul Odvoș. În decursul timpului satul a fost și este locuit predominant de români ortodocși care în secolul XVIII aveau o Biserică de lemn. Deteriorată a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1804) apoi cu cea actuală, din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1868-1870).

În cea de a doua jumătate a secolului XVII familia nobiliară maghiară, proprietara terenurilor, în mijlocul unui parc cu copaci seculari a ridicat Castelul Konopi și o capelă.

Castelul și capela au fost grav avariate în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784). Ulterior a fost reconstruit și de mai multe ori modificat, ajungând la forma actuală sub ultimul său proprietar, baronul Kálmán Konopi (1880-1847), inginer și cunoscut cercetător agricol care a inventat mai multe soiuri de grâu numite “Odvosi”. Clădirea în stil clasicist prezintă un fronton bogat ornamentat. La intrare prezintă o terasă delimitată anterior de trei coloane cu capiteluri corintice.

Moșia baronului, 556 hectare de pădure și un teren arabil, au fost naționalizate (1948) și castelul a fost transformat în tabără de pionieri. Tabăra desființându-se castelul s-a degradat în timp. A fost retrocedat însă proprietara, nedispunând de resurse financiare, nu l-a putut renova și a scos proprietatea la vânzare. Acum, se pare că noul proprietar se pregătește să-l transforme într-o pensiune de lux.

În continuare pe Valea Mureșului, după 6 kilometri am intrat în comuna Conop. Între anii 1506-1510 cele două cătune existente, Ghighinecea și Sibișel, s-au unit și au format o localitate 5 kilometri mai spre nord, în mijlocul pădurii, unde erau feriți de atacurile tâlharilor. În secolele XV-XVI familiile nobiliare din zonă au construit pe malul râului Mureș o cetate care a fost cucerită de turci (1556) care au deținut-o pentru o scurtă perioadă de timp. Retrăgându-se de frica atacurilor creștine, au incendiat-o.

La sfârșitul secolul XVIII localitatea s-a stabilit pe actuala vatră. A primit numele Conop (slavonă-cânepă) probabil de la faptul că erau mari cultivatori de cânepă folosită pentru confecționarea funiilor. O dată cu o moșie care cuprindea terenuri agricole și păduri, întinsă și pe celălalt mal al râului Mureș, Conop a intrat în posesia lui Ștefan Cicio Pop, doctor în drept și om politic, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, ulterior vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1918) și ministru de stat în Guvernul Vaida-Voievod.

Acesta a ridicat Conacul Ștefan Cicio Pop, o clădire în stil neoclasic, înconjurată de un parc, la a cărei fațadă a fost delimitată o terasă mărginită de coloane cu capiteluri dorice. În el a funcționat pentru o perioadă o școală generală.

Tot spre sfârșitul secolului XVIII s-a declanșat Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan care a fost înăbușită rapid. Cei 9 localnici care au participat la incendierea Castelului Konopy au fost spânzurați (1784).

Monumentul Eroilor

Localnicii, români ortodocși, au deținut o Biserică de lemn (1562).  Deteriorându-se  și vatra satului mutându-se în actuala locație, a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1782). Numărul populației crescând, biserica a devenit neîncăpătoare. A fost dărâmată, lemnul vândut și banii folosiți pentru ridicarea unei biserici din zid, actuala  Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1902-1910).

De la Conop, pe un pod vechi, am traversat râul Mureș pentru a ajunge la cele două sate situate pe celălalt mal.

Satul Chelmac, situat la extremitatea nordică a fostei regiuni Banat, în secolele XIV- XV aparținea familiei Patoh de Eperyes care a ridicat un mic-castel cetate și, în apropierea râului Mureș, Abația Benedictină Eperyes, ale căror ruine se mai pot vedea și azi.

Localitatea a fost atestată documentar după cucerirea Banatului de către austrieci (1717) când pe harta contelui Mercy apărea cu numele Kelmak și, pe o hartă ulterioară, Kelnak (1761).

Chelmac a fost alipit județului Timiș (1779) și a intrat în proprietatea erariului până în 1845 când, împreună cu Ususău, au intrat în proprietatea lui Ștefan Cicio Pop.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Sf. Cuvioasă Parascheva” (1756)

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

De la Chelmac am urmat un drum neasfaltat, spre est, paralel cu râul Mureș.

După 5 kilometri am ajuns în satul Belotinț, atestat documentar din 1607. În diferitele documente ale secolul XVII apare cu diferite nume-Baillet, Beletháza și Belotincz. A fost în proprietatea erariului (fiscului) până în 1845 când a fost donat lui Tour Teodor. Locuitorii aparțineau cultelor religioase ortodox și greco-catolic.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1856)

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX o parte din ortodocși au trecut la ritul greco-catolic. În 1948 ritul fiind interzis, greco-catolicii au fost nevoiți să treacă la ortodoxie.

Biserica Greco-Catolică (1935)

După ce greco-catolicii au primit din nou permisiunea să funcționeze, au urmat numeroase conflicte între ei și Episcopia Ortodoxă a Aradului care a refuzat să le înapoieze biserica pe care, fiind foarte degradată, doreau să o demoleze. Un alt refuz, de data aceea la o cerere administrativă, au primit Belotinț împreună cu Chelmac și Lalașinț. Fiind situate pe celălalt mal al râului Mureș, față de comunele de care aparțineau, în anul 2006 au cerut statutul de comună dar au fost refuzați.

Mica mea incursiune luase sfârșit, așa că de la Belotinț m-am întors pe același drum neasfaltat și, ca să evit traficul mare, m-am întors pe altă rută spre Arad.

Citește și Comuna Bârzava cu șapte sate aparținătoare, județul Arad

Excursie în Tunisia-ziua 6: Monastir

Publicat pe de
1

În ultima zi a excursiei în Tunisia, ziua a 7-a urmând să zburăm spre București, după ce m-am întors de la Parcul Friguia am servit prânzul și împreună cu colega de cameră, devenit prietenă în acea excursie, ne-am retras pe balconul situat spre curtea complexului, goală la acea oră din cauza căldurii mari. La taclale, o cafea, am așteptat ora la care ea pleca pentru o croazieră cu Nava Pirat. Eu îmi făcusem alte planuri.

Am hotărât să vizitez Monastir, o altă stațiune la Marea Mediterană, de care aparținea și Hotelul Nerolia în care eram cazată. Până la ora când venea autobuzul m-am întreținut cu un tânăr responsabil de sectorul cu narghilele al hotelului.

Cu autobuzul, după aproximativ 30 de minute am coborât lângă Parcul Baladia din Monastir.

Prima localitate, Ruspina, a fost creată de către fenicieni. Câtva ruine și mai multe morminte din acea perioadă au fost scoase la iveală de către arheologi.

După războaiele punice (264-146 î.e.n.) a intrat sub stăpânirea romanilor. A fost singurul oraș din Africa care s-a aliat cu Cezar în timpul războiului său civil împotriva armatei republicane. Tabăra lui Cezar fiind lângă Ruspina, orașul a trecut prin multe bătălii.

Gouvernorate- Municipalite Monastir

În Monastir exista un Ribat spre care m-am îndreptat și eu.

Pe lângă clădiri mai noi în care, la parter, funcționau magazine, bănci, am ajuns la Muzeu de Arte și Tradiții Populare (Musée des Arts et Traditions Populaires).

Era situat lângă Moscheea Hanafi de Bourguiba (Hanafi de Bourguiba mosquée), o moschee mai nouă (1963) dedicată primului președinte tunisian după eliberarea de sub Protectoratul francez.

Intrarea în moschee este delimitată de mai multe arcade susținute de coloane duble. În partea superioară prezintă un brâu decorat cu ceramică colorată. Moscheea, imensă, poate găzdui în sala de rugăciune până la 1.000 de persoane.

În interior bolta este susținută de 86 de stâlpi din marmură roz. Mihrabul, o nișă în perete care indică direcția spre Kaaba din Mecca, a fost situat într-o semi-cupolă și acoperit cu o jumătate de arc decorat cu un mozaic de aur.

Vis a vis de moschee se întindea Piața Artelor, cu alei străjuite de palmieri , în care era postat bustul lui Bourgbuiba.

În fundal am întrezărit Ribatul, în dreapta lui  Moscheea Mare, ambele situate pe malul mării.

Pe lângă Tribunalul Monastir (Premier Instance Monastir) m-am îndreptat spre un mausoleu în care, după deces (2000), a fost înmormântat fostul președinte.

Intrarea spre Mausoleul Habib Bourgbuiba era marcată de două cupole susținute de un sistem de arcade pe stâlpi, folosite și ca loc de relaxare la umbră.

La capătul unei alei pavată cu dale, lungă de aproximativ 200 metri, se înălța  mausoleul, construit în timpul vieții lui Bourgbuiba (1963). A fost extins în 1978 și în diverse aripi a fost îngropată toată familia lui.

Era situat în partea de vest a cimitirului Sidi El Mézeri.

Clădirea în stil arab-musulman modern este flancată de două minarete înalte de 25 metri, central prezintă o cupolă aurită situată între două cupole mai mici, verzi. Pe lângă morminte, în interior există și un mic muzeu în care sunt expuse obiecte personale, piese de mobilier din palatul Prezidențial Cartagina, fotografii, etc., ale fostului președinte.

Am străbătut înapoi aleea și m-am îndreptat spre cetate.

După moartea lui Mahomed (647-709), islamicii arabi au cucerit pe rând Maghrebul, teritoriile din Africa de Nord controlate până atunci de Imperiul Bizantin. Pentru  a apăra orașul de triburile nomade și de navele de război bizantine au construit un Ribat de formă patrulateră pe care l-au numit „Mănăstirea” , de unde și numele actualului oraș (796).

Sub domnia lui Abu al-Qasim ibn Tammam a fost extins cu trei clădiri noi care delimitau două curți interioare, formă păstrată până azi (966), în care s-au amenajat camere mici în care credincioșii jihadiști își făceau rugăciunile în timpul serviciului militar.

I s-a ridicat și un turn de veghe care putea fi accesat pe o scară de 100 de trepte. Din el, noaptea, erau schimbate mesaje vizuale cu turnurile cetăților vecine.

Au fost construite și două moschei. În una dintre ele, Moscheea Mare, azi se află o colecție unică de obiecte folosite la închinare și obiecte medievale tradiționale.

Pentru a găzdui artileria, în decursul timpului au fost ridicate mai multe turnuri de veghe (secolele XI, XIII, XVII, XIX).

În anii 1970 la Ribat au fost filmate unele scene din filmul Isus din Nazaret.

M-am așezat câteva minute pentru a savura imaginea mării pe care cine știe când urma să o revăd.

Într-un golf se afla portul de croazieră Marina Cap Monastir și pe strada paralelă cu țărmul clădiri noi, multe dintre ele construite în scop turistic.

În partea opusă faleza, plaja  continuată de un dig în mare….

Paralel cu ea se întindea un bulevard cu clădiri noi.

Se înserase și trebuia să mă întorc la hotel așa că am revenit la cupolele de la intrarea Mausoleului.

De acolo, pe sub o arcadă, am urmat o străduță la capătul căreia ajungeam la stația de autobuz. 

Cum în toate locurile pe care le vizitez în lume doresc să văd și modul de trai al populației, m-am bucurat că am intrat într-o zonă deloc turistică în care se desfășura viața de zi cu zi.

Clădiri mai noi se intercalau cu cele vechi, unele în stare deplorabilă.

În unele funcționaseră mai demult restaurante și un gen de pensiuni.

Poate eronat, dar m-am gândit că zona a regresat o dată cu construirea vilelor și hotelurilor noi de pe malul mării.

Unii se relaxau… alții munceau…alții se plimbau…

În micile încăperi amenajate sau chiar pe marginea străzii micii meseriași își desfășurau activitatea.

Existau mari discrepanțe. Am trecut pe lângă clădiri foarte bine întreținute și, hop, un maldăr de gunoi care nu deranja pe nimeni.

Strada se termina la altă arcadă care se deschidea într-un bulevard unde preț de o țigară am așteptat autobuzul. Era ultima cursă din acea zi și nu aveam voie să o ratez.

Excursia în Tunisia se terminase. A doua zi de dimineață ne-am îndreptat spre Aeroportul Enfidha-Hammamet de unde cu o cursă charter ne-am întors în România, la București.

Excursie în Tunisia-ziua 5: Sousse

Publicat pe de
Răspunde

În excursia prin Tunisia, după ce în primele zile am străbătut o parte din țară unde am vizitat câteva obiective istorice și am făcut cunoștință cu deșertul, ultimele două zile au fost planificate pentru relaxare pe malul mării.

Majoritatea colegilor de grup au răsuflat ușurați că drumul s-a terminat. În acea zonă, predominant turistică, fiind în sfârșit liberă, am luat un taxi spre Sousse, un oraș situat pe Golful Hammamet al Mării Mediterană, capitală a regiunii Sahel, supranumit „Perla Sahelului”,  al treilea oraș ca mărime din Tunisia după capitala Tunis și Sfax.

În sfârșit, în acea excursie puteam să vizitez în stilul și ritmul meu. Am coborât în zona Medinei, lângă  Guvernoratul Sousse (Gouvernorat de Sousse), unul dintre cele 24 Guvernorate ale provinciilor din Tunisia și am pornit în explorarea unei părți a orașului.

Prima localitate a fost construită în secolul XI î.e.n. de către fenicieni care au format colonia Hadrumetum ca punct comercial și punct de trecere de-a lungul rutelor lor comerciale către Italia și strâmtoarea Gibraltar. Încă din acele timpuri populația se ocupa cu fabricarea uleiului de măsline, în zonă existând, pe suprafețe foarte mari, plantații de măslini.

Pentru a putea prelua controlul asupra Siciliei și Mării Mediterane, în decursul timpului a fost atacat și cucerit de mai multe ori, începând cu regele Babilonului Nabucodonosor II (580-570 î.Hr.). Apoi au avut loc numeroase lupte, în cadrul celui de al treilea război sicilian, între Imperiul Cartaginez și orașele-state grecești conduse de Siracuza (580-265 î. Hr.).

Uniunea Tunisiană a Industriei, Comerțului și Artizanatului (Union Tunisienne de l’industrie, du Commerce et de l’Artisanat)

Au urmat al treilea război punic între Cartagina și Roma, purtat pe teritoriul Tunisiei, și războiul civil al lui Cezar, în urma cărora s-a format Africa Proconsularis care cuprindea teritoriile actualei Tunisia, nord-estul Algeriei și coasta de vest a Libiei. În urma reformelor dioclețiene localitatea a devenit capitala provinciei Byzacena. În acea perioadă au fost construite primele catacombe, zonă  spre care mă îndreptam și eu.

În secolul V vandalii au ocupat zona și  Hadrumetum a încetat să fie capitală. Supunând populația, au încercat să o treacă la arienism dar localnicii, în frunte cu un episcop și un proconsul, s-au opus. Cei doi au fost uciși și pentru curajul lor în decursul timpului au fost martirizați.  În 534 Imperiul Bizantin a recucerit orașul, au ridicat noi fortificații și biserici. L-au pierdut în secolul VII când trupele califatului Umayyad au capturat și distrus total orașul, numit de ei  Susa. De atunci cultura arabă a început să fie răspândită.

Sub aghlabizi (secol IX) lângă ruinele Hadrumetului a fost creat portul principal și în localitate s-a dezvoltat producția de vase și bărci. A devenit un punct strategic de unde au atacat Sardinia, Sicilia și în final au cucerit Malta (870).  

Centrul de Cercetare și Studii pentru Dialogul Civilizațiilor și Religiilor Comparative (Centre de Recherche et d’ Etudes pour Dialoquedes Civilisations et des Religions Comparees)

Luptele au continuat în decursul timpului și între secolele XII-XVI localitatea a intrat în posesia Regatul Siciliei apoi a Imperiului Otoman care a fost atacat de flotele franceze și venețiene. În timp ce înaintam spre catacombe, gândindu-mă la soarta tragică a populației din zonă, am ajuns la Moscheea Al Ghazali (Al Ghazali mosquée).

Moscheea a fost numită după Imam Muhamad-i Ghazali, unul dintre cei mai proeminenți și influenți filozofi, teologi, juriști, logicieni și mistici din islam, considerat de majoritatea musulmanilor un reînnoitor al credinței care, conform profeției, apare o dată la fiecare secol pentru a restabili credința pură.

În perioada medievală s-a dezvoltat industria textilă producându-se țesături de mătase și in numite Sūsī. Din ele se fabricau hainele numite shuqqas, unele tipuri pe scară mare, care erau comecializate în toate teritoriile de la Marea Mediterană.

Școală Primară

Din 1881 Tunisia a intrat sub Protectorat francez. Orașul s-a dezvoltat, s-au stabilit mulți francezi și alți europeni-italieni, maltezi, etc., numărul populației a crescut ajungând înainte de Primul Război Mondial la aproximativ 25.000 de locuitori. Portul a devenit garnizoana Regimentului 4 Tunisian Rifle.

Grădiniță

Am ajuns la Catacombele Bunului Păstor (Les Catacombes du Bon Pasteur) care se întind pe 1,6 kilometri cu 6.000 de morminte. Ele reprezintă doar o parte din cele 240 de pasaje subterane construite de romani și bizantini, păstrându-se până azi și Catacombele Hermes (sec III- 2.500 morminte), Catacombele Severus (sec IV- 5000 morminte), în total ocupând o suprafață de peste 5 km.

Au fost create pentru practică religioasă și ca locuri de înmormântare sub forma unor nișe de perete săpate în rocă moale (sec II-IV), situate una deasupra celeilalte, închise cu plăci, unele de marmură, în care oamenii au fost înveliți și îngropați. Din păcate nu le-am putut vizita. Erau închise pentru restaurare.

Printr-o zonă cu construcții mai noi m-am întors la Guvernorat.

În apropiere se afla Kasbah, cetatea construită în secolul XI î.e.n. cu ziduri fortificate și  turnul Khalaf, înalt de 30 metri, azi folosit ca far.

În anul 1951 în Kasbah a fost înființat Muzeul Arheologic (Musée archéologique) care a fost deschis publicului mult mai târziu (2012). Colecțiile sale etalează artefacte din antichitate până în secolul II î.e.n., unele din Hadrumetum, în camera punică unele stele votive și urne din sec XVII î.e.n.

Se pot vedea statui de marmură din epoca romană, cum ar fi bustul Împăratului Hadrian, ceramică din Grecia și colecția de mozaicuri situată pe locul doi în lume ca mărime.

Dorind să intru pe străduțele medinei am coborât pe lângă zidurile cetății căutând o intrare.

Prin Poarta Hammam Sidi Edhaher (Hammam Sidi Edhaher portail) am intrat pe străduțele înguste, orașul Sousse păstrându-și până azi aspectul specific arab.

Pe unele clădiri am văzut amprenta prezentului.

Continuând labirintul m-am îndreptat spre capătul sudic al medinei unde se afla o moschee veche.

Moscheea Bou-ftata (Mosquée Bou-ftata) a fost ridicată în timpul domniei emirului aghlabid Aboul Affan (838-841), fiind însărcinat cu construcția ei servitorul acestuia,  Foutata, de unde și originea numelui ei. În colțul de vest a fost ridicat un minaret cu influențe andaluze care în partea superioară prezintă golfuri încadrate de plăci ceramice. Pe fațadele de vest și nord s-au păstrat câte o inscripție în kufic, una dintre cele mai vechi forme caligrafice în arabă.

Aveam un itinerar propriu făcut în amănunt folosind GOOGLE maps.

Stânga…dreapta… magazine…o multitudine de pisici…

Deși nu asta doream, am ajuns din nou la poarta prin care intrasem. Un sfat: nu vă bazați pe hartă în locuri cu multe alei și străduțe înfundate.

De acolo, pentru a vedea obiectivele pe care mi le stabilisem, am recurs la metoda veche și anume a întreba diverse persoane. Nu a fost ușor deoarece orașul era plin de turiști și cu greu găseam câte un localnic care să înțeleagă franceza mea clasică.

Am urcat iar pe lângă zidurile cetății, de data aceea prin interior, apoi am cotit pe lângă Kasbah.

Ieșind într-o arteră rutieră aglomerată am ajuns în dreptul unei Secții de Poliție (Police Sousse) de unde, întrebând, am fost îndrumată spre următorul obiectiv. 

Am intrat într-o zonă neumblată de turiști unde orașul îmi arăta o altă față a sa- viața de zi cu zi a locuitorilor.

Am avut noroc. Întrebând, am întâlnit un fost elvețian, însurat în tinerețe cu o franțuzoaică care, împreună cu familia, s-a stabilit în Sousse. Mi-a devenit un fel de ghid personal.

M-a condus, pe străduțele întortocheate, la o moschee veche din 1535 pe care nu aș fi văzut-o fără el.  Moscheea Sidi Righi (Sidi Righi mosquée), o clădire mică, cu un minaret pătrat, avea deasupra intrării o potcoavă arcuită sprijinită de două coloane deasupra căreia se afla o inscripție în limba arabă și anul construcției.

Povestind, am urmat ca un cățel „ghidul meu” care m-a condus la Moscheea Zaouia Zakkak (Mosquée Zaouia Zakkak) un complex format dintr-o moschee, o madrasa (școală) și un mausoleu, construit în secolul XVII în stil arhitectonic otoman, moscheea cu un minaret octogonal, decorată în stil andaluzian cu piatră albastră-verde și țiglă ecou.

Trecând pe sub o arcadă deasupra căreia, lateral, se afla un mecanism, mi s-a explicat că pe vremuri era o instalație la care era înhămat un cal. Prin deplasarea lui pe suprafața arcadei acesta trăgea de un lanț care deschidea un sistem prin care apa se scurgea până jos la băi. 

În dreptul unei Grădinițe, după ce mi-a indicat ruta următoare, elvețianul m-a părăsit.

Am coborât pe lângă Muzeul de Arte și Tradiții Populare El Koba ( El Koba musée) care funcționează într-o clădire din secolul X prevăzută cu o cupolă pliată în zig-zag, unică în Tunisia, a cărei fațadă era decorată cu nișe deasupra cărora au fost create arcade polilobate.

În secolul XIX a funcționat ca și caravanserai. Deși în 1945 a fost inclusă în Patrimoniul Național ca monument istoric, până în 1960 a funcționat ca han. Ulterior a fost amenajată ca muzeu, inaugurat în 1994.

În continuare am traversat un pasaj acoperit și am ajuns în dreptul unei porți a unui fost caravanserai. Lateral, în partea de jos era prevăzută cu o mică ușă rabatabilă, despre care mi s-a relatat că era locul pe unde oamenii intrau. Nu avea logică…sau era o glumă din zonă pe care eu nu o înțelegeam ?

Pe cealaltă parte a străduței se aflau Băile Turcești (Bains turcs) care funcționau încă din anul 1420.

Cam atâta am putut vedea în labirintul orașului. De acolo m-am îndreptat spre zona  predominant turistică.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 5: prin Medina Sousse

Excursie în Tunisia-ziua 2: Cartagina

Publicat pe de
1

Din Sidi Bou Said, Tunisia, am coborât în Cartagina, din 1919 municipiu, locuit în principal de rezidenți bogați care încă din 1906 și-au construit pe malul mării vile. Dintre ele cel mai important este Palatul Prezidențial ridicat pentru Președintele Tunisiei, Bourgbuiba (1960). După cucerirea independenței (1956) orașul s-a extins rapid apoi a fost transformat în suburbie a Tunisului.  Din mersul autocarului am văzut Moscheea Malik Ibn Anas, o clădire monumentală care ocupă 3 hectare din dealul Odéon, inaugurată în 2003.

Cartagina, numită pe atunci Byrsa, a fost întemeiată de către negustorii fenicieni prin înțelegere cu triburile berbere ca o colonie a Tyrului (814 î.e.n.). A fost unul dintre cele mai bogate orașe, cu importanță comercială și maritimă, care rivaliza cu metropolele feniciene.

Au avut un sistem unic de guvernare, inițial monarhie (650-308 î.e.n.) apoi republică oligarhică (308-146 î.e.n.). Devenind o forță maritimă pe Marea Mediterană în decursul timpului a fost atacată de berberi, grecii sicilieni, spanioli și în final de Imperiul Roman cu care s-au purtat 3 războaie punice soldate cu cotropirea de către romani (146 î.e.n.). Aceștia au distrus total orașul și pe locul lui au construit o altă localitate.

Săpăturile arheologice au scos la iveală o necropolă, situată azi în interiorul Parcului Băilor Antonine, cu urme de case punice decorate cu mozaicuri, ordonate pe străzi (secolele 3 și 2 î.e.n.), sarcofage, sculpturi feniciene, măști funerare, toate indicând coabitarea pașnică din acea perioadă.

Artefactele sunt azi etalate în Muzeul Național Cartagina.

De asemenea pe malul mării, în cartierul Magone, s-au descoperit urme de metereze, mai vechi decât cele de pe dealul Byrsa.  

Sub romani comerțul cu obiecte din manufacturile locale s-a extins în toată Africa și o porțiune din Europa. Societatea a fost urbanizată și orientată spre comerțul maritim. Portul Cartagina, cuprindea două bazine comunicante, inovație inginerească pentru acele timpuri, care puteau să găzduiască 220 de trireme de război și fiecare a fost echipat cu docuri pentru amenajarea bărcilor și depozite pentru întreținerea lor.

Între anii 120-131 romanii au construit un apeduct lung de 132 km care alimenta orașul cu apă din masivul muntos Djebel Zaghouan.

Au fost construite Băile Antonine, pe locul trei ca mărime în Imperiul Roman, după Băile Caracalla și Băile Dioclețian din Roma, ruinele lor fiind situate azi în partea de nord a orașului.

Complexul băilor era etajat. Până azi s-au păstrat ruinele subsolului unde se aflau cazanele în care se ardeau lemne sau cărbuni creându-se aburul pentru încălzirea calidariumului. Se mai pot vedea și canalele care au servit la scurgerea apei în mare sau la transportul aburului din cazane către camerele superioare.

În centrul complexului  se afla frigidarium, loc marcat azi de o coloană  înaltă de 30 metri.

După ce treceau prin caldarium și tepidarium, unde băile lor cu apă fierbinte deschideau porii pielii, treceau în frigidarium în care se afla o piscină cu  apă rece care închidea porii.

În spatele băilor s-au descoperit ruinele câtorva din bazilicile paleocreștine construite în perioada bizantină, către sfârșitul dominației romanilor, constând în colonade, podele cu mozaic colorat, etc.

Spre nord-vest alte ruine au fost cândva vilele aristocraților.

Am părăsit partea dinspre mare.

Înainte de a urca dealul am trecut pe lângă un cimitir.

În acea vreme se practica tofetul, un ritual prin care se sacrificau copiii, trecându-i prin foc,  pentru a-i mulțumi zeului Moloch,  descris în scrierile vechi ca un idol cu ​​cap de taur, cu mâinile întinse peste foc.

Săpăturile arheologice au descoperit sute de morminte ale acelor copii.

Pe deal am văzut cartierul Hannibal care a fost construit pe locul unor ateliere de prelucrat metalul (secol 2 î.e.n.- 146 e.n.). În afară de case, cartierul Hannibal includea magazine care vindeau bijuteriile, figurinele, morile în miniatură, etc., direct în stradă.

Sub ocupația romanilor Cartagina a înflorit și s-a extins, cu cei 300.000 de locuitori ajungând al treilea mare oraș din imperiu, după Roma și Alexandria. Orașul a fost conceput cu zone dreptunghiulare pe o suprafață de 306 hectare. 

Dealul Byrsa a fost acoperit cu mii de tone de metri cubi de pământ, deasupra s-a creat un spațiu plan rectangular unde s-a construit forumul. 

Una dintre clădirile impunătoare care s-au ridicat acolo, pentru conducătorul zonei,  a fost întinsă pe 3.200 mp, cu o cameră imensă, cu peste 30 metri înălțime.

Ocupată de arabi, Cartagina nu mai mai fost capitală apoi sub stăpânirea otomană (698) a decăzut treptat. Din 1881 Tunisia a intrat sub Protectorat francez și Cartagina, europenizată, a început să se dezvolte.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 3: El Djem

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis, La Goulétte

Publicat pe de
1

Fiind în Medina Tunis, m-am pierdut de grupul turistic așa că întrebând mereu, când în franceză, când în engleză, când prin mimă, luând-o când spre stânga, când spre dreapta, am ieșit prin Bab el Bhar (bab=poartă) în Piața Victoriei. Piața a fost creată de francezi pe locul fostei porți de est a medinei, prin demolarea a zidurilor existente acolo, ca Piața Bursei. A fost numită Piața Victoriei cu referință la ziua întoarcerii din exil a liderului Habib Bourguiba (1955), cel care a devenit primul președinte al republicii (1957-1987).

Fără acte, doar cu ceva bani și aparatul foto, am început să caut un loc de parcare pentru autocare. Aproape fugind  și întrebând, la o terasă de pe bulevard am găsit o familie cunoscătoare a limbii engleză și domnul s-a oferit să mă ajute. Așa am cunoscut sistemul polițienesc din Tunisia și mi-am dat seama că populația era tot sub „regim de teroare”.

În mare viteză am ajuns la un sector unde, la un loc, se găseau câteva dube de poliție- Poliția de Circulație. Am fost îndrumați spre un alt sector, cu alte dube adunate- Poliția Orașului care ne-au îndrumat spre un alt sector unde, fără uniforme, se aflau alți polițiști- Poliția Turismului. Aceștia cunoșteau limba engleză așa că m-am pornit să explic ….Șoc ! Am fost oprită și au dorit să știe doar din ce grup făceam parte. Nu am trecut 1 minut și dintr-o multitudine de liste (normal că pe computer) au găsit locația autocarului, lângă Teatrul Municipal, pe cealaltă parte a bulevardului, vis a vis de locul unde ne aflam.

Cetățeanul amabil a trebuit să mă „escorteze” până la autocar. După ce ne-am despărțit, mulțumindu-i, am constatat că în graba mea am ajuns înaintea grupului. Poate a fost mai interesant decât să mai cutreier medina. Măcar așa am aflat sistemul lor de „urmărire”.

Teatrul Municipal Tunis a fost deschis în 1902 într-o clădire construită în secolul XIX, decorată cu tentă italiană. În el se desfășoară spectacole de operă, balet, dramă, concerte simfonice.

Șoferul, admonestat telefonic de poliție, nu a vrut să mă lase să părăsesc autocarul. Era un om foarte cumsecade și liniștindu-l, am plecat doar până la o biserică pe care o vedeam puțin mai departe. Catedrala Romano-Catolică „Sf. Vincent de Paul”, sediul Arhiepiscopiei Tunisului, a fost ridicată  într-un amestec de  stiluri maur, gotic, neobizantin (1893-1897), cu două turnuri înalte (1910), după ce prima construită s-a deteriorat rapid (1881-1892). Este situată în actuala Piață a Independenței, numită așa după eliberarea Tunisiei de sub francezi (1954). După eliberare numărul catolicilor a scăzut treptat.  Între Tunisia și Vatican s-a făcut un aranjament (1964) prin care unele dintre clădirile aparținând bisericii au intrat în folosința publicului dar catedrala a rămas în proprietatea bisericii romano-catolice.

La întoarcerea grupului am aflat că nu am pierdut nici un obiectiv turistic. Trecând pe lângă un giratoriu, în mijlocul căruia se afla o fântână arteziană, am văzut statuia Președintelui Habib Bourguiba, primul președinte al Tunisiei (1957) care în 1987 a fost îndepărtat din funcție de primul ministru, când statuia sa a fost mutată într-un port din afara orașului. A fost repusă în centru în anul 2016.

Fiind amiază ne-am deplasat din centrul capitalei spre un loc popular turistic unde să servim masa de prânz. Am străbătut o arteră de circulație care traversa Lacul Tunis, o lagună naturală situată între Tunis și Golful Tunis al Mării Mediterană, întinsă pe 37 kilometri pătrați, care datorită depunerii de sedimente își micșorează treptat adâncimea. Pe vremuri, deasupra ei, pe o pantă de deal, s-a dezvoltat orașul Tunis și laguna a devenit  un port natural.

Am pătruns în La Goulétte (Halq al-Wadi), suburbie numită după canalul pe care e situată și după forma ei, a unui vas- goeletă (goélette).

În acea zonă în 1535 Regele Carol I al Spaniei a construit o cetate (Kasbah) care a fost cucerită de otomani (1574). Atacată de Cavalerii Ordinului Maltei (1640),  pentru o apărare mai bună, Ahmed Khodja a supravegheat construirea fortului El- Karraka.

Lângă el, în perioada islamizării, a fost ridicată Moscheea Abu Bakr As-Siddiq.

Ne-am oprit pe malul mării unde, într-un restaurant dinainte anunțat, am servit masa de prânz.

Mi-am lăsat „colegii” să golească tot ce era pe masă și m-am retras la o țigară, făcând o plimbare de-a lungul plajei.

Îmi făcusem deja o imagine despre cum va decurge excursia și nu eram prea mulțumită. În Nabeul manufactură cu vânzare, în Hammamet medina, în Tunis partea comercială a medinei….ghida cu afaceri comerciale, mai mult un însoțitor de drum….Știam ce am de făcut. Din acel moment, pentru lămuriri am apelat doar la ghidul tunisian.

Masa servită, am traversat iar laguna și ne-am îndreptat spre Sidi Bou Said.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 2: Sidi Bou Said

Excursie în Tunisia- ziua 1: prin Hammamet

Publicat pe de
Răspunde

În prima zi în Tunisia după ce am vizitat Centrul Cultural Internațional „Dar Sebastian” ne-am îndreptat spre centrul istoric al orașului Hammamet unde, pe malul  mării, se afla Kasbah Hammamet, o fortăreață construită de arabi în secolul XIII.

Pentru a se proteja de pirații catalani și pisani cetatea a fost extinsă (secole XIV-XV), s-a structurat noul oraș Hammamet  a cărui Medina, veche din secolul X, a ajuns să fie poziționată central.

În timp cetatea a trecut sub stăpânire spaniolă, apoi turcă, când Medina a fost complet zidită. În afara cetății, spre mare, a fost creat un cimitir islamic și în altă zonă un mic cimitir creștin. În acea perioadă europenii numeau orașul Mahomette.

Cetatea fiind un punct strategic la mare, multe națiuni au vrut s-o cucerească. Într-un final a fost ocupată, împreună cu toată țara, și a intrat sub Protectorat francez (1881). De atunci viața s-a schimbat. Orașul a fost ocupat încetul cu încetul de imigranți, mai ales veniți din sudul țării pentru a-și găsi locuri de muncă și au fost construite suburbiile actuale.

Din 1960 a început să înflorească turismul. Cetatea, situată în centrul orașului, a devenit un obiectiv principal în care a fost deschis un mic muzeu și pe litoralul din împrejurimi s-a dezvoltat cea mai mare stațiune din Tunisia. 

După ce am fost atenționați să nu luăm în considerare vreo cerere de taxă pentru intrarea în Medina sau pe zidurile cetății am fost lăsați liberi. Nu mai văzusem o Medina până atunci așa că prima mea mișcare a fost să intru în ea.

În Hammamet această „piață” nu este foarte mare (200×200 mp). Străduțele care duc la ea, azi devenite zone comerciale, sunt situate pe fosta zonă a bazinelor.

Diverse sortimente de marfă erau etalate într-o mare înghesuială. Nici nu puteam să-mi dau seama care a cui proprietar este.

Trecând de  multele tarabe, un magazin mi-a atras atenția. Proprietarii, bunic și nepot, îl amenajaseră ca pe un anticariat. Marfa, deși nouă, avea „patina vremii”.

Pe străduțele înguste am ajuns la Moscheea Kabir sau Moscheea Mare.

Deși știam că femeile nu au acces, am urcat scările până în poarta de intrare unde, rapid am făcut o fotografie.

Imediat am fost admonestată de un bărbat care lenevea pe un șezlong. Cuminte, am înaintat pe o străduță, pe lângă moschee. Tot am reușit să-l păcălesc pe acel mascul „feroce”. Nu l-a dus mintea să-mi urmărească mișcările. Am găsit o altă intrare deschisă din ușa căreia am pozat interiorul. Ce rău făceam ? Nici nu le-am încălcat regulile. Nu am pătruns în incintă.

Apoi am trecut pe lângă o ușă decorată în culori țipătoare, frumos armonizate. Era intrarea unor băi, Hammam Sidi Belghith.

Timpul trecea repede. Cum nu aveam de făcut cumpărături, văzusem ce înseamnă o Medina, m-am îndreptat spre nord, dorind să ies în centrul orașului.

De lângă cetate, pe unul din cele două bulevarde cu hoteluri, restaurante, magazine, etc., am ajuns la intersecția lor, în centrul orașului nou, unde se afla Piața Martirilor cu un monument construit ca un turn Eiffel în miniatură care comemorează eroii războiului de independență tunisian și o fântână arteziană care în acel moment nu funcționa.

În zonă traficul era foarte aglomerat. Pe lângă asta, lângă intersecție era amenajată și o stație de taximetre.

Ocolind zidurile cetății am ajuns pe o alee lângă plajă.

Prima zi a excursiei, pentru mine a doua (în prima am făcut drumul Arad-București), a fost interesantă. Am intrat în contact cu o cultură necunoscută mie pe care de abia așteptam să o aprofundez.

Relaxându-mă privind apusul de soare nici nu mi-am dat seama ce repede a trecut timpul. Ziua se terminase. Urma să ne întoarcem la hotel.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis

Cetatea Turcului și Lacul Doman, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Peștera Comarnic, județul Caraș-Severin, m-am întors spre Carașova. La intersecția cu drumul principal am parcat la umbră lângă o gospodărie. Deși caniculă și toiul zilei am pornit să urc Dealul Gad pe care, la o înălțime de 200 metri față de râul Caraș, se aflau ruinele Cetății Carașova, numită și Cetatea Turcului.

Am ajuns pe un platou plin de flori în toate nuanțele pe care l-am străbătut în plin soare.

De acolo am coborât și am traversat o pădure unde m-am oprit să mă răcoresc puțin, gândindu-mă la istoria cetății și întrebându-mă ce voi găsi acolo sus. Se spune că cetatea a fost construită în timpul dacilor apoi a fost preluată de romani. Poveștile locale explică rezistența ei datorită faptului că zidurile ar fi fost construite din mortar amestecat cu vin și lapte care le-au făcut de nepătruns.

Prima ei atestare documentară datează din 1323 când aparținea Regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. În timpul invaziei otomane aceștia au cucerit cetatea (1520). Pentru o mai bună apărare au săpat în fața ei două șanțuri de apărare, în rest fiind înconjurată de prăpastie. De asemenea au  ridicat un zid interior gros de 4 metri. Bucăți din el sunt singurele ruine ale fortificației rămase până azi.

Deși dezamăgită de puținele ruine, am fost plăcut impresionată că în acel loc uitat de lume și nu prea căutat de turiști erau postate o masă și două bănci,  pentru cei ca mine, care nu pot sta cuminți acasă, lângă care se afla un panou explicativ.

De pe panou am aflat că din vechea cetate arheologii au scos la iveală puține obiecte de ceramică din secolele XIII-XV.

Căldură mare….Stând sub umbra dată de un pomișor mă gândeam dacă meritase efortul.

Înainte de a coborî am înaintat până la marginea prăpastiei.

Am ajuns la concluzia că dacă nu pentru ruine, pentru panorama superbă a meritat efortul depus.

M-am întors și când am ajuns la mașină am rămas năucă. În plină caniculă o mulțime de oi își așteptau rândul la tuns. Mi s-a explicat că din cauza ploilor abundente oile au rămas cu blana pe ele. Dacă le tundeau se îmbolnăveau. Am urmărit cele două metode folosite- cu mașina de tuns electrică și metoda veche, manuală.

Apoi am pornit spre Reșița. Înainte de intrarea în oraș am virat spre est și pe un drum pietruit, plin de gropi și denivelări, am ajuns la fostul „Lacul Săracilor” azi numit Lacul Doman.

Situat la 2 kilometri de centrul orașului, înconjurat de dealuri, a fost format pe locul unei foste mine care exploata cărbune, pe o suprafață de 114.400 metri pătrați și cu o adâncime de 30 metri.

Lacul este în continuă creștere, atât în lățime cât și în adâncime, datorită ruperii treptate a faliilor. Nefiind amenajat de autorități,  multă vreme nu a fost cunoscut de orășeni. 

Actual locuitorii orașului, mai ales tinerii, îl folosesc ca loc unde ies la sfârșit de săptămână și nu numai, pentru baie și plajă. 

Ca ultim obiectiv al excursiei îmi planificasem să vizitez orașul Reșița. Aflând că centrul orașului era în plină reamenajare am lăsat vizitarea pentru altă ocazie. Fiind în drumul meu, ca să am totuși o amintire că am trecut pe acolo, m-am oprit pentru a fotografia o locomotivă veche expusă mai aproape de drum, una dintre multe alte exponate din cadrul Muzeului C.F.R. de locomotive. 

Am continuat drumul spre nord. După o ultimă oprire, unde am savurat imaginea dealurilor, urma să ajung în județul Timiș de unde, pe autostrada Lugoj-Arad, să mă întorc la câmpie, acasă.