Satul Cincșor este situat în partea de vest a județului Brașov. Aparține administrativ de comuna Voila. În el s-a păstrat cea mai bine conservată biserică fortificată săsească din Țara Făgărașului, Biserica Evanghelică Fortificată „Sf. Ap. Petru și Pavel”.
Prima biserică, o bazilică romană, cu un turn în partea de vest, a fost construită în 1250, după invazia mongolă, care a distrus în mare parte satul.
În perioada 1421-1427 a fost transformată în stil gotic, parterul fiind prevăzut cu arcade care, intersectându-se, se deschid spre naos. Pe peretele naosului azi se poate vedea inscripționat anul construcției (1421).
Deasupra corului s-a creat o galerie sprijinită de contraforți din lemn, pe turnul clopotniță„ un drum de strajă”, ambele cu scop de apărare.
Biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare, prevăzut cu patru turnuri, înconjurat la exterior de un șanț cu apă.
Incinta era folosită de săteni ca refugiu și unele dintre turnuri ca loc de depozitare a proviziilor, cum ar fi Turnul Slăninii, din care se puteau aproviziona doar o dată pe săptămână.
Satul, situat la granița cu Țara Românească, de care îl despărțea râul Olt, în secolul XVI a fost atacat de oștile lui Mihai Viteazul (1599). Mare parte din case au fost distruse și biserica avariată, ulterior satul refăcut și biserica reparată.
În 1637, situat interior de primul zid, s-a construit al doilea zid de apărare, doar parțial, în partea de est biserica fiind poziționată spre râul Olt. Turnul a fost prevăzut cu un clopot (1644) care s-a păstrat până azi.
În secolul XIX tavanul naosului a fost înlocuit cu unul din lemn. Biserica a fost dotată cu o orgă (1805) care, restaurată, funcționează și azi.
Vechiul altar, pictat în 1655, din 1951 păstrat în Muzeul Țării Făgărașului, a fost înlocuit cu un nou altar, pictat în 1868. În 1937 clopotnița a fost dotată cu un nou clopot.
Biserica, înscrisă pe lista monumentelor istorice, a fost restaurată în perioada 2011-2014 și este încă funcțională.
Pentru comunitatea foarte mică, sub 20 de persoane, în fiecare duminică se oficiază slujbe.
Pe râul Olt, la 3 kilometri est de Cincșor, se află Lacul de acumulare și Hidrocentrala Voila.
Barajul, lacul de acumulare și centrala electrică au fost create în 1989.
Din păcate în momentul vizitei mele (2022) lacul era acoperit cu deșeuri, gunoaie, aruncate de populație, aduse de râu și afluenții săi și staționate acolo. Majoritatea fiind din plastic, au omorât peștii și speciile de păsări, care-și făceau cuiburile acolo, au părăsit zona sau au murit ingerându-l.
După ce vizitasem câteva obiective din județul Sibiu, ultimul fiind Castelul Brukenthal din Avrig, până să se însereze mai având timp, din drumul principal Sibiu- Brașov, am deviat spre sud, pentru a vedea „minunea de basm” construită în 2014 lângă satul Porumbacu de Sus și inaugurată doi ani mai târziu.
Castelul de Lut Valea Zânelor a fost construit manual dintr-un amestec de lut, nisip, paie și apă, cu două turnuri din piatră și acoperișul imitând castelele zânelor din povești. Se preconiza ca cele 10 camere să fie amenajate pentru cazare.
O legendă spune că acel loc a fost locuit de zâne, care-l protejează și azi.
Atrăgând mulți vizitatori, s-a ridicat o clădire din piatră, pentru un restaurant, unde se pot servi produse tradiționale zonei. Lateral de castel s-a creat un parc cu case tradiționale, asemănător unui muzeu etnografic. Ora la care ajunsesem acolo fiind înaintată, nu le-am putut vizita, fiind închise.
Până în comuna Cârțișoara am mai avut de parcurs doar 21 kilometri. Îmi rezervasem acolo cazarea, dorind să vizitez Muzeul „Badea Cârțan”
Casa Andra, Cârțișoara
Localitatea a fost prima dată atestată din 1252 într-un document emis de de Regele Andrei II al Ungariei, în care apărea cu numele Kyrch, făcând parte din teritoriul donat în 1205-1206 Mânăstirii Cisterciene Cârța, centrul administrativ și politico-religios al Țării Făgărașului. După mutarea administrației în Cetatea Făgăraș, în documentele maghiare (1322) satul apare cu numele de Cârța Română. În secolul XVII, format din două componente, Oprea și Streza, satul a fost donat familiei nobiliare maghiare Teleki.
Căminul Cultural „Badea Cârțan”
Locuite de români, ortodocși, la începutul secolului XIX în cele două sate s-a construit câte o biserică, în Oprea Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1806) și în Streza Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1818).
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”
Abia în 1964 Oprea și Streza au fost unite, formând Cârțișoara, localitate numită după țăranul român, născut acolo (1849), care a luptat pentru independența românilor din Transilvania, în memoria căruia s-a amenajat Muzeul „Badea Cârțan” din Cârțișoara. Trecând cu oile în Țara Românească, l-a cunoscut pe Ion Cotigă, intelectual brașovean devenit cioban, care l-a educat. Oierul a învățat să scrie, să citească și a primit informații despre istoria românilor. Trecând cu oile pe teritoriul celor două țări, a adus cărți românești, pe care le-a distribuit în satele din Transilvania.
Pasionându-l istoria neamului și dorind să-și extindă cunoștințele, Badea Cârțan a călătorit prin țările Europei, Egipt, Ierusalim, etc., din care se întorcea întotdeauna acasă, la oile sale. Pentru a vedea Columna lui Traian, mărturie a originii daco-romane, a parcurs drumul până la Roma pe jos. În 1877 s-a înrolat voluntar în Războiul de Independență al României. Decedând, a fost înmormântat în cimitirul din Sinaia (1911).
În micul parc de lângă muzeu se află statuia Badea Cârțan și statuia Andrei Budac (1873-1912), Andrei fiind considerat ultimul haiduc al Transilvaniei. Născut în Cârțișoara și lovindu-se de nedreptățile imperiale, la 18 ani a fugit în Țara Românească, undea intrat în ceata de haiduci a lui Tican, care acționa în zona Rucărului de Argeș. Tican fiind ucis, Andrei a preluat conducerea cetei și împreună cu cei 12 haiduci au furat bogățiile ciocoilor, ajutând oamenii săraci, trecând munții când în Țara Românească, când în Transilvania. În 1907 s-au alăturat Răscoalei Țărănești. Aceasta fiind înăbușită, Andrei, împreună cu un alt haiduc, au fost arestați și întemnițați la Câmpulung Muscel. Au reușit să evadeze și au trecut munții în Ardeal. Urmăriți, nu au putut fi capturați. Dându-se un premiu mare pentru prinderea lor, au fost trădați și în 1912, la 38 de ani, haiducul a fost ucis, loc pe care azi este amenajat parcul.
Localnicii au participat la cele Două Războaie Mondiale, în care mulți au murit. În memoria lor în 2004 a fost inaugurat Monumentul Eroilor, inscripționat cu eroii războaielor și cei doi decedați în Revoluția din 1989.
La 8 kilometri nord, pe malul stâng al râului Olt, se află comuna Cârța, în care s-au păstrat ruinele Mânăstirii Cisterciene, fondată în 1202.
La mânăstire au fost aduși coloniști germani (1252-1322), care și-au construit casele în jurul ei și au format localitatea Cârța Germană.
În actuala comună funcționează două biserici, Biserica Evanghelică, din cadrul fostei mânăstiri și Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”.
Pe strada principală se află fosta casă a bunicilor renumitei cântărețe de muzică populară Maria Tănase (1913-1963), mama ei fiind născută în localitate, în care a locuit și Maria, în unele perioade din viață, când a cules cântece din zonă. Pe casa, azi privată, la 100 de ani de la nașterea cântăreței a fost postată o placă comemorativă (2013).
În fosta casă a învățătorului din sat, la intrarea în mânăstire, azi este amenajat un mic Muzeu Etnografic în care sunt expuse portul tradițional, piese de mobilier, unelte, podoabe, instrumente muzicale, folosite de comunitate de-a lungul timpului.
În colțul uneia dintre încăperi am văzut o jumătate de gargui, ornament din gresie al unui fost burlan, o jumătate prezentând un tânăr și cealaltă un bătrân.
De asemenea este amintit Viktor Kästner (1826-1857), fiul fostului pastor din Cârța. Născut acolo, și-a petrecut copilăria printre ruinele abației cisterciene. Apoi a studiat dreptul la Sibiu și a devenit funcționar civil, ulterior jurnalist și lingvist. Din 1841 a scris poezii în dialectul săsesc. Izbucnind Revoluția Maghiară 1848, s-a înrolat de partea sașilor care luptau contra revoluționarilor maghiari. După ce revoluția a fost înfrântă, a atacat în scrierile sale habsburgii, care doreau reîntregirea imperiului.
La aproximativ 2 kilometri est de comună se află una dintre hidrocentralele construite pe râul Olt, Hidrocentrala Arpașu, cu baraj și lac de acumulare.
Comuna Turnu Roșu este situată în partea de sud a județului Sibiu, în stânga râului Olt, pe locul unde cândva a existat Marea Eocenica, viețuitoare din ea, pietrificate, fiind găsite de localnici în timpul săpăturilor efectuate pentru extragerea pietrei de var, în locul numit „Lunca lui Cercel”, azi rezervație geologică.
A fost prima dată atestată documentar din 1453, într-o diplomă a Regelui Ladislau I al Ungariei, prin care satul, numit atunci Porcești, împreună cu alte șase sate, au fost incluse în administrația celor Șapte Scaune (săsești).
În 1602 lângă Turnu Roșu s-a desfășurat bătălia dintre oștile Domnitorului Țării Românești Radu Șerban și armata Imperiului Austriac de o parte și cele ale Domnitorului Moldovei Ieremia Movilă unite cu trupele tătarilor și turcilor de cealaltă parte, bătălie câștigată de Ieremia Movilă.
Fiind aproape de graniță și drumul bine apărat, era calea cea mai frecvent folosită de solii ungari, transilvăneni spre Țăra Românească și invers. De asemenea iobagii din Ardeal, sătui de munca și birurile grele, părăseau moșiile, fugind pe acolo.
În secolul XVII Matei Basarab a devenit Domn al Țării Românești (1632-1654), perioadă în care a ctitorit și refăcut numeroase biserici, una dintre ele fiind Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, construită în Turnu Roșu (1653). Inițial o biserică sală, în stil muntean, ulterior a fost extinsă, când pe locul altarului s-a realizat un naos, în vest s-a construit tinda, pictată în frescă și deasupra ei s-a ridicat turnul-clopotniță, în stil gotic (1750). Interiorul a fost pictat în aceeași tehnică (1755). Deteriorat în timp, a fost văruit.
De la vechea biserică s-au păstrat naosul și pronaosul vechi, care formează actualul pronaos. Pe fațada de nord au fost reprezentați ctitorii ei, Matei Basarab și Doamnei Elina.
În apropierea bisericii se află Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, dezvelit în 1959.
Numele localității, Porcești, a fost schimbat în cel actual, Turnu Roșu, începând cu anul 1966.
Căminul Cultural „Regele Mihai I”
La aproximativ 3 kilometri de comună, în munți, se află Mânăstirea Turnu Roșu „Adormirea Maicii Domnului”. La ea se ajunge străbătând un drum pietruit care, pe porțiuni, urmează cursul pârâului „Valea Caselor”.
În 1601 pe locul, numit atunci „Curechiuri”, s-a înființat prima mânăstire. De la ea s-a păstrat un pomelnic în care apar numele a șapte călugări. A rezistat până în 1761, când a fost distrusă de generalul austriac Adolf von Buccow, perioadă în care Împărăteasa Maria Tereza dorea catolicizarea teritoriilor deținute. În secolul XIX, pe locul vechii mânăstiri, localnicii au construit o mică biserică (1850). Deși era greu accesibilă, pe cărări de munte, în timp a devenit loc de pelerinaj.
Sub comuniști, pentru a se îngreuna accesul la ea și pentru a o ascunde, în jurul bisericii au fost plantați numeroși brazi. Lăsată în paragină, după 1989 a fost reparată și pictura refăcută în stil bizantin. Azi este inclusă pe lista monumentelor istorice.
Lângă ea, cu ajutorul enoriașilor, preotul din Turnu Roșu a construit o clădire pentru chilii, apoi o clopotniță și din 1994 s-a reînființat mânăstirea.
Obștea de călugări a avut o viață grea. Neavând apă, o cărau de la distanță mare (800 metri), iluminatul se făcea cu lumânări, probleme rezolvate în anul 2004, când s-a construit o conductă de apă și s-a introdus curentul electric.
În 2009, în cadru festiv, Mitropolitul Ardealului a pus piatra de temelie a viitoarei Biserici „Adormirea Maicii Domnului”.
La demisol a fost amenajat paraclisul „Sf. Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei” în care, și azi, se oficiază slujbele.
Pentru a-l vedea, am fost însoțită de o enoriașă. Dorind să fotografiez, a trebuit să duc muncă de lămurire, personajul fiind atât de rigid încât, fără permisiunea „superiorilor”, nu știa dacă să-mi permită sau nu.
Nu voi înțelege niciodată cum poate dăuna fotografierea unor clădiri, mai ales dacă nu sunt deteriorate…
M-am întors la Turnu Roșu și m-am îndreptat spre nord, urmând aproximativ cursul râului Olt. După 10 kilometri am ajuns la Centrala Hidroelectrică și lacul de acumulare Racoviță. Au fost amenajate pe râul Olt începând cu anul 1990. Lacul îndiguit, malul stâng 14,7 kilometri și malul drept 4,6 kilometri, se termină într-un masiv muntos din zona localității Bradu.
Barajul s-a realizat după anul 2006, cu o înălțime de 21,5 metri și căderea apei de 15,5 metri. În paralel s-a construit hidrocentrala, lucrările fiind terminate în 2013 și complexul inaugurat un an mai târziu.
Lucrările nu au fost gândite și realizate bine. În 2016, pentru remedierea unor defecțiuni, lacul a fost golit. Reumplut, hidrocentrala a rămas nefuncțională, în aval existând două poduri de cale ferată., care nu au fost îndepărtate.
După ce am vizitat orașul Battonya, îndreptându-mă spre Gyula, urma să trec prin mai multe localități din județul Békés, aflate în apropierea graniței cu România. Zona pe care urma să o vizitez a urmat aceeași istorie. Regatul Ungariei s-a format în secolul X, când era condus de Regele Ștefan I. În secolul XVI, după ce Soliman Pașa a cucerit Belgradul, dorind să cucerească Europa, a început atacurile asupra Ungariei, ocupând treptat partea de sud și după ce au câștigat Bătălia de la Mohacs (1526), ajungând până la Buda, pe care nu au reușit să o cucerească. Un secol mai târziu de oștile austro-ungare au reușit să-i alunge definitiv pe otomani, să recupereze teritoriile cucerite de ei și să extindă Imperiul Habsburgic până pe teritoriul actualei Serbia. După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920) s-au stabilit actualele granițe ale Ungariei și zona, prin care urma să trec, a rămas Ungariei.
La 11 kilometri nord-est de Battonya se află satul Dombegyház. Vechiul sat, situat puțin mai la nord de actuala locațiel (sec. XV), a fost distrus total de oștile otomane conduse de Suleiman cel Mare (1529). În zonă mult timp a locuit doar o familie. În 1817 satul a rămas în proprietatea unei singure familii care a locuit acolo timp îndelungat. a fost refăcut în actuala locație și repopulat. Vechea locație a intrat în proprietatea familiei Nyéky din Makó. Pentru a cultiva tutun, a colonizat-o cu maghiari. Astfel s-au înființat actualele sate Kisdombegyház și Magyardombegyház.
În 1857 catolicii din Dombegyház au amenajat Capela „Sf. Anton de Padova”, care a funcționat până în 1885, când s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király Római Katolikus templom), în stil neogotic.
După 11 kilometri nord-vest am intrat în comuna Kevermes, atestată documentar din 1418, când era deținută de Banul de Macsó, Maróti János. Ulterior a intrat în proprietatea lui Ion Corvin și din 1510 a Principelul Brandenburg. Ocupat de turci, satul a fost încadrat în sangeacul Aradului și când aceștia au fost alungați, l-au distrus total. Zona, rămasă nelocuită mai bine de 200 de ani, a fost dăruită de rege lui János Tököli-Popovics, căpitan șef al gărzii imperiale a castelului Arad (1703) care în timpul Războiului de Independență, condus de Rákóczi, a rămas loial habsburgilor.
Monumentul Eroilor din Revoluția 1848-1849
Moșia fiind moștenită de fiul său, acesta a construit un castel (1807), prin colonizarea cu maghiari, cultivatori de tutun, a creat noul sat, în care a construit o biserică și o școală (1835). Distrugându-se peretele sudic, biserica a fost demolată și construită actuala Biserică Romano-Catolică „Maica Domnului” (Nagyboldogasszony Római Katolikus templom) (1848).
După epidemia de holeră (1870) terenurile au fost vândute eșalonat și traiul populației s-a înrăutățit, în 1903 Kevermes ajungând cea mai săracă localitate din județ. Pentru a se remedia problema terenurile au fost vândute localnicilor care, neavând mijlocele necesare, nu avut avut recolte benefice. Apoi au fost recrutați și au participat la Primul Război Mondial, în care peste 100 de localnici au murit.
Fiind localitate de frontieră, la izbucnirea și până după cel de Al Doilea Război Mondial, a devenit sediul unei tabere cu cazărmi, în care au fost încartiruiți sute de militari, care au trăit pe spezele localnicilor.
De asemenea mulți dintre locuitori au fost înrolați, 127 din ei decedând în luptele purtate. Ulterior, în memoria lor, în centrul comunei a fost postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.
Deși zonă de câmpie, în ea se găsesc mai multe lacuri, folosite de pescarii amatori, Lacul-pescărie Kevermes (Kevermesi Homokbánya-tó) fiind situat la 3 kilometri nord de comună.
La 5 kilometri vest de Kevermes se află satul Lőkösháza. Teritoriul său a fost prima dată amintit în scripte (1420) ca fiind o zonă mlăștinoasă, nelocuită. În 1725 teritoriul a intrat în posesia familiei Edelspacher, cea care deținea o zonă mare, întinsă până pe valea râului Mureș (România). La începutul secolului XIX a intrat în posesia lui Kézdy-János Vásárhelyi, viceregele județului Arad și consilier regal, care a drenat mlaștinile și pe o ridicătură nisipoasă a construit un castel (1806), numit azi Castelul Vásárhelyi- Bréda (Vásárhelyi- Bréda-kastély).
Clădirea, în stil palladian, prevăzută cu timpane, susținute de coloane toscane, este unicat în Ungaria. Castelul a fost înconjurat de un parc, în care s-a ridicat Capela „Sf. Ana” și cripta familiei. Ultimul proprietar a fost contele Viktor Bréda, care a și murit acolo (1938), apoi castelul a fost naționalizat (1948) și folosit ca hambar, bucătărie pentru o fabrică, etc. În timp, părăsit, s-a ruinat. Capela și cripta au fost demolate (1965). Castelul a fost renovat de actualii proprietari, în perioada 2011-2012.
Până în 1949 satul a fost suburbie a orașului Elek, apoi a devenit sat independent. Pe locul unei biserici vechi, devenită prea mică, în 2007-2009 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Maica Domnului din Fatima” (Fatimai Szent Szűz Mária római katolikus templom).
Localitatea Elek, din 1996 devenită oraș, se află la la 13 kilometri nord- vest de Lőkösháza. A fost prima dată atestat documentar din 1232. În perioada 1566-1696 s-a aflat sub dominația otomană, apoi sub cea a Imperiului Habsburgic. Pe lângă localnicii maghiari, în 1724 a fost colonizat cu germani.
În sat a existat o biserică veche care, deteriorată, în 1796 a fost schimbată cu actuala Biserică Romano-Catolică „Maica Domnului din Sarlós” (Sarlós Boldogasszony-templom). Clădirii i s-a ridicat un turn de 47 metri înălțime. Un secol mai târziu a fost dotată cu o orgă (1872), ulterior schimbată cu una mai competitivă (1938). În perioada 1902-1904 biserica a fost extinsă și turnul acoperit cu cupru.
În timp s-a creat și o comunitate evreiască, care s-a destrămat după cel de Al Doilea Război Mondial, majoritatea fiind duși în lagărele de exterminare. În amintirea lor, în centrul orașului a fost postat Monumentul Evreilor Deportați.
La 6 kilometri vest de Elek este situat satul Kétegyháza, prima dată atestat documentar din 1412, când o parte din sat a fost donat lui Elek Fövélyesi Siket. Ulterior a intrat în posesia János Maróthy, Bán din Macsó și a devenit parte a Regatului Castelului Gyula. Satul a fost distrus în atacurile tătare (1686) și zona a rămas nelocuită până în 1723, când a intrat în posesia lui János Löwenburg, care a populat-o cu români din Banat.
Apoi moșia a fost cumpărată de Andrássy Zsigmond din Sikló. Acesta a construit un castel în stil baroc (1742), înconjurat de un parc, o Capelă Romano-Catolică (1749), în care au slujit capelani franciscani și o Biserică Ortodoxă de lemn. Lângă Biserica de lemn a fost creat un deal artificial (1779) și pe el s-a construit actuala Biserică Ortodoxă Română (Román Ortodox templom), prevăzută cu un turn, pe care a fost postată o cruce de 25 metri înălțime, apoi clădirea de lemn a fost demolată.
Neavând moștenitori, moșia a intrat în posesia coroanei care a vândut-o vicecancelarului județului Temess, Ignác Almássy. Acesta a populat satul cu maghiari (1804), dar a rămas majoritar românesc, chiar și azi fiind unul dintre principalele centre ale minorității române din Ungaria. În 1830 s-a construit o aripă prin care capela a fost legată de castel.
În 1858 castelul și capela au fost distruse de un incendiu, dar în următorii 2 ani au fost refăcute. Etajul superior al castelului, numit azi Castelul Andrássy-Almásy (Andrássy-Almásy kastely), a fost demolat, apoi castelul a fost extins, decorat cu elemente neo-renascentiste, i s-a adăugat o terasă la care, pentru a susține acoperișul, s-au folosit coloane din fontă și a primit forma actuală.
Pe fațada capelei a fost creat un fronton în trepte. Au fost construite o nouă clopotniță și o criptă.
În mijlocul parcului a fost creată o aripă în formă de L, apoi parcul a fost extins și amenajat, azi ocupând 6 hectare.
Până în 1876 satul a aparținut județului Zaránd, apoi județului Arad, când proprietatea a servit ca sediu al Consiliului Județean și Direcției Muncitorilor Arad (1919) care, pentru a folosi cele 42 de camere, a legat clădirea principală de aripa în L.
După de Al Doilea Război Mondial satul a fost inclus în județul Békés, perioadă în care complexul castelului a fost renovat de mai multe ori (1951, 1971, 1974). În 1951 a fost preluat de Cooperativa Fermierilor și un an mai târziu transformat în actuala Școală Profesională Agricolă, pentru care a fost ridicată o nouă clădire.
În zona parcului a fost construită clădirea directorului, un turn de apă, s-au amenajat terenuri de sport și a fost deschisă o expoziție permanentă cu unelte și mașini agricole.
În fața clădirii de lângă capelă a fost postat bustul lui János Szántó Kovács (1852-1908)fermier, proletar și activist social-democrat, care a încercat introducerea ideilor socialismului în Ungaria, mai ales în domeniul agrar.
Azi, într-o clădire situată în apropierea Bisericii Ortodoxe Române din sat, funcționează Centrul Cultural Mihály Táncsics (Kétegyházi Táncsics Mihály Művelődési Ház) care găzduiește Institutul Elementar de Educație în Artă „Kaláris”, o Bibliotecă și două săli, folosite ca club de carte.
În parcul fostului castel vara se organizează Zilele Culturale Kétégyháza și începând cu 2007 în sat se desfășoară anual Festivalul de Gastronomie Pogácsa.
Din Kétegyháza până la Gyula mai aveam de parcurs doar 15 kilometri.
Comuna Vârfurile este situată în partea de est a județului Arad. De ea aparțin administrativ satele Avram Iancu, Groși, Lazuri, Măgulicea, Mermești, Poiana și Vidra, toate locuite exclusiv de români (recensământul populației 2002).
Primăria și Poliția Vârfurile
A fost atestată documentar din 1390, cu numele Chuch, Chwch (Ciuci), care atât în limba română cât și în maghiară înseamnă vârfuri, nume românizat din 1926. Un secol mai târziu districtul Chwch, împreună cu alte șase, făcea parte din domeniul Șiriei și era deținut de Ioan Huniade (1444-1445). În secolul XVI, împreună cu mare parte a zonei, a intrat în posesia Marchizului George de Brandenburg (1510).
În anul 1643 Principele Transilvaniei George Rákóczi II a înființat în Ciuci un seniorat (protopopiat) reformat și tot atunci s-a construit o biserică. Se pare că a existat și o Biserică de lemn ortodoxă (1755) pe care, deteriorată, localnicii au dorit să o înlocuiască, dar autoritățile le-a interzis. Abia în 1889 au reușit să construiască o nouă biserică, din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. A fost reparată în 1931 și pictura interioară, în stil bizantin, a fost realizată în perioada 1944-1945.
La 9 kilometri nord-vest de comună este situat satul Avram Iancu, atestat documentar din 1441, numit Achwa, după verbul „a se aciua”, deoarece se afla ascuns într-o vale, nume purtat până în 1926, când a fost schimbat cu cel actual.
Monumentul Eroilor
La jumătatea secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn „Sf. Arh.”, schimbată în 1846 cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
Satul Vidra se află la aproximativ 4-5 kilometri nord-vest de comună. A fost prima dată atestat documentar din 1477, fiind în proprietatea familiei Banffy, numit Wydra, după numeroasele mamifere (vidre) care trăiau în râu.
Biserica Ortodoxă
Din 1697 satul a aparținut domeniului Hălmagiu, perioadă în care s-a construit Biserica de lemn „Sf. Cosma și Damian” (1724), din bârne de stejar, acoperită cu șindrilă, cu un turn baroc, în formă de prismă, terminată cu un „coif”.
În timp biserica a suferit reparații capitale (1800), apoi interiorul și iconostasul au fost pictate (1851) și în 1964 a fost restaurată, dar pictura nu a mai putut fi recuperată.
Am avut noroc că am ajuns atunci să vizitez zona (07.2021) deoarece în anul 2022 biserica a fost distrusă total de un incendiu.
La aproximativ 2-3 kilometri de sat se află Lacul Vidra. Azi unul din malurile lacului a fost amenajat cu bănci și un foișor de lemn, de proprietarii unui hotel/motel particular.
Pe vremuri acolo se aflau sălașe, înlocuite în timp de câteva case, unele modernizate și folosite actual pentru petrecerea timpului liber.
Pentru a vedea satul Mermești, din Vârfurile m-am îndreptat spre nord, apoi am părăsit drumul principal și, pe unul neasfaltat, dar bun, m-am îndreptat spre est.
Satul, numit Nermygh, a fost atestat documentar din 1760 când, neavând biserică, era filie a parohiei Vârfurile. În 1767 s-a construit o Biserică de lemn, înlocuită în 1928 cu alta de lemn.
Fiind foarte deteriorată, a fost demolată și pe locul ei construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1980).
M-am întors la drumul principal, l-am urmat spre nord, apoi am urmat un drum lateral spre vest și după 5 kilometri am intrat în satul Măgulicea, prima dată atestat documentar din 1427, cu numele Magakucha, când aparținea someniului Șiriei.
Școala Primară
În perioada 1754-1762 în sat a existat o Biserică de lemn. Fiind deteriorată, în jurul anului 1800 a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”, până azi tencuită și zugrăvită.
Satul Lazuri este situat la aproximativ 4-5 kilometri de Măgulicea, pe drumul principal care, spre nord, se continuă în județul Bihor. A fost atestat documentar din 1427, numit Laturfalwa/ Lazwrfalwa, însemnând „ a lăzui”, activitate de defrișare pentru a obține locuri pentru agricultură.
Până în 1650 a aparținut domeniului Șiriei, apoi cetății Ineului. În actele din 1754 pe teritoriul satului este pomenită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”. Un secol mai târziu a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh” (1814) care a rezistat până în 1945, când a fost demolată și în locul ei ridicată o biserică de zid, în stil baroc, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” .
Pentru a ajunge în ultimul sat care aparține administrativ de comuna Vârfurile, sat de graniță cu județul Bihor, am urmat șoseaua principală spre nord, apoi am deviat spre vest (7 km).
Satul Groși a fost prima dată atestat documentar din 1427, cu numele Gorzofalwa, însemnând buștenii rămași după tăierea trunchiurilor de copaci.
În perioada 1754-1760 în sat a existat o Biserică de lemn despre care se spune că ar fi fost adusă de la Țohești.
A fost folosită până în 1927 când, deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Înălțarea Domnului”. În timp biserica a fost tencuită, acoperișul schimbat cu țiglă și partea superioară a turnului îmbrăcată în tablă.
Comuna Tauț este situată în parte central-estică a județului Arad, în zona de contact a Dealurilor Cigherului cu Munții Zărandului. Așezarea a fost foarte veche, săpăturile arheologice din 1975 descoperind , în partea de vest a localității, urme de locuire din eneolitic, dar a fost atestată documentar abia din 1187, cu numele Thout. În anul 1198 Regele Emeric a donat localitatea Ordinului Templierilor care au construit acolo o cetate (sec. XIII) și după desființarea ordinului cetatea, împreună cu proprietățile lor, au trecut în posesia Cavalerilor Ioaniți (1312). Prezența lor și continuitatea cetății au fost demonstrate prin descoperirile săpăturilor arheologice efectuate în anul 2000: ruine ale cetății, un cimitir cu morminte din secolele XI-XIII, 2 biserici suprapuse, una romanică și una gotică, obiecte și o monedă din perioada Regelui Sigismund de Luxemburg. Pentru a fi conservate, azi sunt acoperite cu pământ. cetatea a fost deținută de ioaniți până în 1523 apoi a fost ocupată de turci, care au refăcut-o ca cetate de apărare. În secolul XVII, după alungarea turcilor, Tauț a intrat în componența Imperiului Habsburgic. Un secol mai târziu, datorită numeroaselor inundații, a fost mutat pe actuala locație, unde a fost construită o Biserică de lemn.
Biblioteca Tauț
În timp, prin așezarea mai multor familii venite din Transilvania, numărul populației a crescut și biserica a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1877-1884), până azi renovată de mai multe ori.
De comuna Tauț aparțin administrativ satele Minișel, Minișu de Sus și Nadăș. Pentru a le vedea, m-am îndreptat spre sud, apoi am trecut pe lângă Lacul de acumulare Tauț, amenajat în jurul anilor 1970.
Azi pe marginile lacului se află vile ridicate cu scop de relaxare. Pentru pescarii amatori, e un loc ideal de pescuit, mai ales biban și clean.
La 9 kilometri est de comună am ajuns în satul Minișu de Sus. Așezarea a existat încă din epoca bronzului și fierului, fapt demonstrat de fragmentele și obiectele descoperite de arheologi. Vechea vatră a satului s-a format pe un deal, unde un localnic avea stupi, după care a fost numit Stupini, nume schimbat sub Imperiul Austro-Ungar în Fel Mineș.
În 1755, în locul uneia deteriorată, a fost construită o Biserică de lemn. După ce vatra satului a fost mutată în vale, s-a construit o nouă biserică de zid, actuala Biserică Greco-Catolică „Înălțarea Domnului” (1892).
Satul fiind invadat de muscali (1780), la marginea dealului Horgea localnicii au săpat un tunel, în care s-au refugiat. Pentru a nu fi furate, o parte din averi le-au ascuns într-o pivniță a fostei biserici.
Ulterior în sat s-au mutat familii din zonele Banatului și Sibiului. La porunca Împăratului Franz Joseph, locuitorii cu casele răsfirate pe dealuri au trebuit să se mute în aceeași locație, sistematizată pe străzi, de o parte și de cealaltă a pârâului care o străbătea.
Satul a început să prospere o dată cu înființarea carierei de diatomită (1935), folosită în industria petrolieră, cea alimentară, ca material izolant abraziv și pentru fabricarea dinamitei, în care au lucrat aproximativ 200 de localnici sat și cele învecinate. De asemenea s-a exploatat și calcarul din zonă. Cariera a funcționat până în anul 2003 apoi populația a început să migreze spre oraș, azi în sat existând în jur de 38-40 locuitori permanenți, majoritatea persoane vârstnice.
Pentru a vedea satul Minișel,a trebuit să mă întorc pe lângă lac, să-l ocolesc spre sud, apoi să mă îndrept spre est, în total 13 kilometri. Și acest sat este depopulat, în el azi trăind în jur de 100 de oameni.
A fost prima dată atestat documentar din 1560. Niciodată nu a fost foarte populat, în perioada 1771-1786 existând doar 41 de familii. Fiind iobagi și trăind în condiții foarte grele, în anul 1820, conduși de Tudor Teodor s-au răsculat, dar răscoala a fost înăbușită rapid.
În decursul timpului a fost numit Alsoménes, Kresztaménes și din 1918 Minișel, cunoscut și ca Minișu de Jos.
În sat a existat o Biserică de lemn (1825) care, deteriorată, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1862).
Pentru a vedea ultimul sat aparținător comunei Tauț, a trebuit să mă întorc și mă mă îndrept pe un alt drum spre sud. După aproximativ 7 kilometri am intrat în satul Nadăș, atestat pe lista dijmelor episcopale din 1332, după alți cercetători din 1437, când făcea parte din domeniul Herczegh. Inițial era un sat răsfirat, după grădinile și livezile împrejmuite numit „Ogrezi”, apoi localnicii s-au adunat pe Valea Ceșa, formând noua vatră, dar și-au păstrat sălașe, situate la distanțe până la 12 kilometri, unde își desfășurau activitățile agricole și de creștere a animalelor.
În secolul XVI în zonă s-au purtat lupte între armatele turcești și maghiare, în final ultimii învingând. După tratativele purtate, cetățile Aradului și Lipovei le-au fost cedate turcilor. Cetatea Ineului, de care aparținea și Nadășul, a rămas maghiarilor (1650). Nu a durat mult și turcii au atacat și recucerit-o (1658) dar în 1691 a fost eliberată de sub ocupația lor și a revenit definitiv maghiarilor. Un secol mai târziu satul a fost inclus în domeniul Modena, administrat de Emeric Bohus (1749).
Ortodocși, în 1734 localnicii aveau o Biserică de lemn. Deteriorată, a fost schimbată cu o altă Biserică de lemn (1768) care a supraviețuit până la începutul secolului XX. În locul ei a fost ridicată actuala clădire din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1904).
După Primul Război Mondial a avut loc reforma agrară, terenurile fiind împărțite în principal foștilor soldați, la Nadăș acțiunea terminându-se abia în anul 1929. Nu a trecut mult timp și a izbucnit Al Doilea Război Mondial (1939-1945). Încă de la început la Nadăș s-au săpat primele tranșee, apoi a fost construit un drum strategic, cu scopul de a face legătura între râurile Mureș-Crișul Alb.
Postbelic, localitatea fiind izolată, nu a fost cooperativizată, dar cotele obligatorii au fost mari, mai ales în perioada în care se plăteau despăgubiri de război U.R.S.S.-ului. Din 1968 Nadăș a devenit sat aparținător comunei Tauț, de care a fost legat printr-un drum, construit o dată cu amenajarea lacului de baraj (1970). Populația tânără, căutând locuri de muncă, a început să migreze spre orașe și majoritatea sălașelor au fost părăsite.
În concediul meu prin țară, de la Bálványos am făcut un mic ocol, pentru a vedea singurul lac vulcanic din România, Lacul Sfânta Ana, situat în județul Harghita, pe fundul unui crater al vulcanului stins Ciomatu, a cărei ultimă erupție a avut loc în urmă cu cca. 30.000 de ani.
În același masiv se află și Tinovul Mohoș, numit și „Lacul cu mușchi”, întins pe 80 hectare, care s-a format în alt crater al muntelui, ulterior lacului, azi rezervație naturală cu specii rare de plante.
Cercetătorii au apreciat că în urmă cu aproximativ 9.000 de ani pe locul lacului s-a format o mlaștină neaerisită în care vegetația s-a descompus și s-a format o turbărie. Apoi s-a acumulat apă pluvială și până în urmă cu 2.700-700 de ani s-a format un lac cu adâncimea de 12 metri. Azi lacul, oval, ocupă o suprafață de 19,5 hectare și are adâncimea maximă de 6,4 metri. Pe fundul lui se află un strat de sedimente gros de 4 metri prin care se produc emanații mofetice. Fiind alimentat doar din precipitații, puritatea apei e aproape ca a apei distilate.
Despre lac circulă mai multe legende. Se povestește că în zonă își aveau cetățile doi frați, unul pe vârful Puciosu și celălalt pe locul actualului lac, care se pizmuiau pentru averile lor. Cel de pe munte a câștigat o caleașcă superbă la zaruri, stârnind invidia fratelui. Dorind să afle a cărui caleașcă e mai frumoasă, au făcut un rămășag. Fratele a înhămat la caleașca sa 8 fete frumoase dar, fiind prea grea, nu s-a putut urni. Furios, a bicuit fetele. Una dintre ele, Ana, l-a blestemat și s-a pornit o furtună groaznică, urmată de cutremure, iar cetatea, împreună cu tiranul ei, au fost mistuite de flăcări. În locul cetății s-a format un lac, numit după fata curajoasă Lacul Sf. Ana.
O altă legendă povestește că pe Ana părinții doreau să o mărite cu un băiat foarte bogat pe care fata nu-l plăcea. În seara nunții Ana a fugit și s-a înecat în lacul care azi îi poartă numele.
Lacul este și „prezicător”. În munte se desfășoară o activitate post-vulcanică sensibilă la schimbările presiunii atmosferice. Când presiunea scade, gazele emanate, între care bioxidul de carbon, urcă la suprafață și produc un miros înțepător, semn de furtună și ploaie. Dacă aerul e curat, ziua va fi senină.
Deși a existat un drum, azi situat pe proprietate privată și închis circulației, pentru a ajunge la Băile Tușnad a trebuit să mă întorc, să rulez spre vest, apoi spre nord. În total 25 kilometri și am ajuns în orașul cu cel mai mic număr de locuitori din România, situat în partea sudică a Depresiunii Ciucului, pe versantul vestic al masivului Ciomatu.
Se spune că în zonă, numită atunci Câmpul Vorbirii, existau izvoare cu apă minerală. După ce fiul unui cioban a dus vestea că aveau efecte curative (1842), s-a înființat o societate care a închiriat terenurile pe 99 ani și în perioada 1845- 1849 s- au construit 40 de vile, punându-se bazele stațiunii. În timpul Revoluției de la 1848 dezvoltarea a stagnat. În plus autoritățile au anulat dreptul de folosire gratuită a apelor minerale și localnicii au incendiat multe dintre vile. Vizitând zona, Împăratul Franz Joseph I al Austriei a sugerat reamenajarea localității, astfel s-a înființat o societate pe acțiuni care a construit vile de tip elvețian (1852). Apa din 8 izvoare a fost cercetată în Elveția și cea de calitate a început să fie îmbuteliată.
În 1890 a fost amenajată prima bază de tratament, „Ștefania”, cu instalații de hidroterapie, 4 piscine acoperite, băi reci, care a funcționat până în 1975. Până în 1893 s-au captat izvoare, apele lor fiind folosite în tratarea afecțiunilor cardio-vasculare, digestive, endocrine, ale sistemului nervos, s-au amenajat parcuri și un ștrand mezotermal, azi nefuncțional. Construirea căii ferate Sf. Gheorghe- Miercurea-Ciuc (1897) a dus la creșterea numărului de turiști și s-a construit primul salon de cură balneară, „Kurszalon”, dotat cu sală de dans și scenă proprie, distrus în 1913 de un incendiu.
În perioada 1882-1893 a fost creat Lacul Ciucaș. Lângă el s-a amenajat un ștrand în aer liber, Baia Săracilor, apoi un complex format din cazinou, teatru, sală de cinema, sală de festivități, restaurant (1920) și din 1913 stațiunea a fost numită Tușnad-Băi.
În 1939 a început construirea unei biserici ortodoxe. Cu multe stagnări, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost terminată abia în anul 1977.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” a fost ridicată în perioada 1990-1983 pe locul unei capele construită în 1929.
Din 1968 Băile Tușnad a fost declarat oraș turistic. În decursul timpului a fost vizitat frecvent atât de cei veniți la tratament cât și de turiști. În anul 1980 vilele au fost renovate și modernizate dar după 1989 stațiunea a intrat în declin, în momentul vizitei mele (vara 2021) fiind aproape pustie.
Am părăsit județul Harghita și, rulând spre sud, am intrat în județul Covasna. În total 15 kilometri și am ajuns în Malnaș Băi, menționată prima dată documentar ca stațiune în anul 1759.
În a doua jumătate a secolul XIX numeroase familii nobiliare maghiare au construit vile, apoi s-au amenajat băile Venus, bogate în dioxid de carbon, baia feruginoasă Neptun, băile calde feroase, cele pe bază de nămol și în 1873 Malnaș-Băi a primit statutul de stațiune balneară.
În acea perioadă s-a amenajat și Izvorul Maria. Apa lui fiind folosită în tratarea afecțiunilor digestive și respiratorii, în 1904 Societatea Siculia, deținută de o familie nobiliară din Budapesta, a înființat o linie de îmbuteliere. În secolul XX apa a ajuns să fie vândută în țară și peste hotare.
După anul 1989 stațiunea a fost abandonată, băile au fost demolate și apa nu s-a mai îmbuteliat.
Abia în 2013 izvorul a fost reabilitat și fabrica a fost renovată. Azi apa, îmbuteliată în ambalaje de ceramică, este comercializată ca produs terapeutic, cu numele Malnaș Aqua Telluris.
Din Malnaș-Băi, continuând drumul spre sud, m-am îndreptat spre orașul Sfântu Gheorghe. Am deviat din șoseaua principală spre est și după 14 kilometri m-am oprit în satul Zoltan, comuna Ghidfalău, pentru a vedea fostul Conac Benkő-Zágoni, construit în anul 1792, azi proprietate privată.
De acolo mai aveam 12 kilometri până în orașul Sfântu Gheorghe.
Din satul Luncani, unde vizitasem o biserică veche și o mânăstire nouă, până în municipiul Bacău, mai aveam de parcurs doar 14 kilometri, dar și pe acea distanță scurtă mai aveam de vizitat câte ceva. După 4 kilometri est am oprit în satul Valea Budului, unde se află Mânăstirea Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”.
Inițial a fost construit Paraclisul „Sf. Împ. Constantin și Elena” (2003), apoi a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2004-2008) care, timp de 10 ani, a funcționat ca biserică a parohiei Valea Budului.
În anul 2013 s-au așezat acolo 5 călugărițe, apoi s-a renovat paraclisul, s-au amenajat alei, în biserică catapeteasma veche a fost înlocuită, ansamblul a fost înconjurat cu un zid, ornat cu diverse scene biblice și s-a format mânăstirea.
A fost sfințită în 2016, moment în care acolo au fost aduse și o parte din moaştele Sf. Mironosiţe Maria Magdalena, ale Sf. Teodosie de la Brazi şi ale Sf. M. Mc. Pantelimon.
În continuare s-au construit corpul de chilii și câteva clădiri anexe, apoi în anul 2018 biserica a fost renovată.
Încă 4 kilometri sud-est, până în comuna Mărgineni unde, pe marginea șoselei, se înălța Mănăstirea „Sfântul Augustin”, mânăstire catolică, de călugări asumpționiști, al doilea lăcaș al acestora din România, primul, Centrul „Sf. Petru și Pavel”, fiind în București.
Ordinul s-a creat în Franța (1845) și a fost numit după sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului” ( L’Assomption). Asumpționiștii urmăreau să se creeze o apropiere între catolici și ortodocși. În Mărgineni prima biserică a fost ridicată în anul 1889. Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Catolică „Sf. Fecioară Maria, Regină” (1954-1966).
Am avut norocul să o găsesc deschisă.
Urma să îmi petrec noaptea în Bacău. Având suficient timp, nu m-am îndreptat direct spre oraș. Am parcurs 7 kilometri spre nord, până în comuna Hemeiuș, pe teritoriul căreia se afla un fost castel, înconjurat de un parc dendrologic, sperând să le pot vizita, ele nefiind „obiective turistice”.
Primăria Hemeiuș
Știam că actual parcul este administrat de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice și mă gândeam că voi găsi acolo un reprezentant care, poate, mă va lăsa să intru, parcul fiind închis vizitatorilor. Am parcat în dreptul unei porți deschise și am străbătut o alee până la o clădire din care, imediat, a apărut o doamnă. Foarte amabilă, chiar mi-a indicat pe unde să străbat parcul până la castel.
În mijlocul secolului XIX zona aparținea de moșia lui Costache Pașcanu, fost vistiernic al Moldovei. Împreună cu boierul Grigore Cantacuzino, au construit un castel, din blocuri de gresie și cărămidă roșie, format din două corpuri alipite, fiecare cu etaj, parter și subsol, culoare care i-a conferit numele actual, Castelul Roșu (1864-1866).
Pe colțul unuia din corpuri s-a ridicat un turn rotund, crenelat.
La una dintre intrări s-a creat un pridvor deschis, mărginit de zid, prevăzut cu 2 coloane, având capitelurile ornate cu sculpturi reprezentând diverse personaje, care, prin arcade, susțin un balcon, de asemenea decorat.
Prin alianțe și succesiuni, la sfârșitul secolului XIX Castelul Cantacuzino-Pașcanu i-a revenit Luciei Schönburg-Waldenburg.
După cel de Al Doilea Război Mondial a fost naționalizat.
Parcul dendrologic înconjurător, întins pe 49,5 hectare, azi al doilea ca mărime din țară, a fost creat de specialistul german Christian Adolf (1880-1913), cu peste 150 de specii de copaci.
În perioada 1955-1999 a fost alocat filialei din Bacău a Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice și castelul a devenit sediul acesteia. Direcția Silvică Bacău primind un nou sediu, castelul a fost părăsit și s-a degradat. În timp au fost aduse încă 60 de specii noi de copaci, arbori și arbuști (exemplu Chiparosul de Sawara, adus din Japonia în 1970).
Actual parcul deține peste 1300 de specii de arbori și arbuști. În 1980 a fost locul unde s-au filmat multe scene din filmul „Dumbrava Minunată”, realizat după povestea scriitorului Mihail Sadoveanu.
Din 1925 de comuna Hemeiuș aparțineau administrativ 2 sate, cărora li s-a adăugat și satul Lilieci (1931), situat pe malul drept al râului Bistrița. Aria situată de-a lungul râului, până la confluența cu râul Siret, întinsă pe teritoriile administrative ale comunelor Hemeiuș și Itești (338,8 hectare), fiind populată cu diferite specii de păsări migratoare, ocrotite, din anul 2004 a fost declarată rezervație naturală.
În estul șoselei spre Bacău se întinde Lacul Lilieci, lac de acumulare, ale cărui dig și baraj, lung de aproximativ 1 kilometru, sunt situate în partea de sud a ariei. Tot acolo se desprinde și canalul pentru Unitatea Hidroenergetică Bacău I.
Localitatea Dărmănești, județul Bacău, din 1989 declarată oraș, este situată la poalele munților Nemira, pe ambele maluri ale râului Trotuș. De el aparțin administrativ 5 sate. A fost atestată documentar în scriptele din perioada 1436-1442.
Zona fiind atacată de popoarele migratoare, populația s-a retras în munți, ulterior s-a așezat pe Valea Uzului („uzi”- trib al pecenegilor care a migrat pe teritoriul țării noastre) și au format satul Dărmănești, numit după conducătorul lor, Dărman.
În perioada 1807-1808 a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Nicolae” care, cu unele modificări, a rezistat până azi. A fost construită din bârne de stejar, îmbinate în coadă de rândunică, pe o fundație de piatră. La 1,5 metri înălțime, pe o bârnă de stejar, a fost sculptat în lemn un brâu împletit după modelul bizantin. Inițial a avut hramul „Sf. Treime”. În partea de vest a fost așezat pridvorul deasupra căruia i s-a ridicat turnul clopotniță. În anul 1884 a primit hramul actual, „Sf. Nicolae”.
Cu ajutorul Principesei Elisabeta Știrbei, o dată cu tot satul, biserica a fost mutată pe actualul loc, în cimitirul satului (1920) și a fost mărită, prelungindu-se pronaosul (1924). Interiorul a fost decorat cu picturi efectuate pe lemn, reprezentând scene și personaje biblice: Judecata de apoi, Izgonirea lui Adam din Rai, Sfânta Parascheva, etc.
În biserică s-a păstrat un pomelnic din 1807, scris cu litere chirilice, care enumeră peste 70 de ctitori.
Biserica veche devenind neîncăpătoare, în centrul comunei (1924) s-a început construirea unei noi biserici, din piatră cioplită. Lucrările s-au oprit datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial și s-au reluat în 1950, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” fiind terminată și sfințită în 1958. Azi, într-o clădire de lângă ea, funcționează un mic Muzeu Etnografic.
La 3 kilometri de Dărmănești, în mijlocul unei păduri de gorun, se află fostul Palat Știrbei. A fost construit la sfârșitul sec. XIX-începutul sec. XX, de meșteri italieni, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budești. În zonă, încă din 1908, a existat o aducțiune de apă, construită de meșteri germani, apa din munte fiind adusă pe o distanță de 8 kilometri.
Clădirea, din cărămidă, în forma literei „L”, cu 4 nivele, a fost deținută de familia Știrbei până în 1944. Apoi a funcționat ca Sanatoriu T.B.C. (1947-1977) și din 1978 a devenit tabără de copii. Azi, fiind proprietate privată, nu poate fi vizitat.
Sub comuniști, la 9 kilometri sud-vest de Dărmănești, pe cursul inferior al râului Uz, a fost construit Barajul Poiana Uzului (1965-1973), cu înălțimea de 84 metri și lungimea 507 metri și realizat un lac de acumulare, pe o suprafață de 334 hectare, lung de 3,7 kilometri, cu o adâncime de aproximativ 65 metri și un volum de 90 milioane metri cubi de apă.
Azi el alimentează cu apă potabilă orașele din zonă (Dărmănești, Comănești, Târgu Ocna, Onești, 70% Bacău) și cu apă industrială Sucursala Termocentralei Borzești. După 1990 de-a lungul lacului s-au construit case de vacanță și la coada lui s-au creat Taberele Valea Uzului și Sălătruc.
Localnicii povestesc că în secolul trecut acolo a existat satul Poiana care, în urma unui incendiu, a fost distrus. Fiind situat pe unul dintre domeniile familiei Știrbei, aceștia au împroprietărit cu terenuri tinerii care s-au căsătorit imediat după incendiu, cu condiția ca să păzească zona, bogată în petrol, gaz și zăcăminte de aur, de eventualii hoți. Aceștia și-au construit case și s-a recreat satul Poiana, ulterior distrus prin construirea barajului.
Din comuna Păuliș, județul Arad, am pornit să străbat unul din cele două trasee, Păuliș-Ghioroc-Covăsânț- Șiria, din așa numitul Drumul Vinului, finalizat în 2015, celălalt fiind Ghioroc-Arad, pentru a vizita comuna Ghioroc și cele 2 sate care aparțin administrativ de ea. La nici 2 kilometri am intrat în satul Miniș, prima dată atestat documentar din 1302, când regina Ghizela, soţia lui Ştefan cel Sfânt „a dăruit opt vii cu tot atâţia vieri” din hotarul Minişului (dealul Macra) abaţiei Bakonybél. În acel secol satul a fost deținut de cneazul Ladislau (1365) apoi a fost inclus în domeniul castelului de Hunedoara și din 1506 domeniului cetății Seudului, împreună cu celelate sate apropiate.
După cucerirea zonei de către otomani Minișul a fost inclus în sangeacul Lipovei, care aparținea de pașalâcul Timișoarei (1552), dar nu pentru mult timp. În perioada 1599-1601, după înfrângerea turcilor de către trupele lui Mihai Viteazul, Minișul împreună cu cetățile Lipova și Șoimoș au fost incluse în statul unificat de domnitor. Apoi Principele Gabriel Béthlen le-a cedat iar turcilor, cărora le-au aparținut până după izgonirea lor de către trupele austro-ungare.
Sub domnia Mariei Tereza satul a fost inclus în domeniul Mutina (1732), apoi a trecut în posesia Erariului care l-a făcut centru administrativ al domeniilor în care se cultiva vița-de-vie, în total 31 de comune. Era locuit majoritar de români, ortodocși, care în 1729 și-au construit Biserica de lemn „Sfinții 40 de Mucenici”. Nu a rezistat mult și au înlocuit-o cu alta din piatră (1766) care a supraviețuit până în 1944, când a fost bombardată. În locul ei au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1957) care în timp s-a deteriorat și a fost refăcută (1971).
La mijlocul secolului XVIII contele Antal Grassalkovich deținea mai multe moșii în zonă, una fiind la Miniș, unde cultiva vița de vie și producea diverse sortimente de vin. El a făcut primul export de vinuri în Boemia și Italia (1745). Afacerea mergând bine, a construit pe un deal din Miniș Castelul Grassalkovich (1749).
La subsol a amenajat o pivniță, cu boltă de cărămidă, cu scop de vinotecă. Degradat, părăsit, castelul s-a păstrat până azi și este scos spre vânzare de proprietari.
În 1881 a fost înființată Școala Viticolă care a funcționat până în timpul Primului Război Mondial când localul a fost transformat în Spital Militar (1918). După război și-a reluat activitatea dar în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat de horthyști (1944).
După reorganizarea administrativă din anii 1950 satul a intrat în componența comunei Ghioroc, situată la nici 2 kilometri distanță.
Primăria Ghioroc
Satul Ghioroc a fost prima dată atestat documentar din 1135. Istoria sa se împletește cu cea a satului Miniș.
În secolul XVIII, aparținând domeniului Edelspacher, era locuit de români și maghiari, care practicau religii diferite. Ortodocșii aveau o Biserică de lemn (1768) care deteriorându-se au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1793).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Donatius” (1779-1781)
Deși în anul 1630 în acte este menționat la Ghioroc un paroh reformat, abia din anul 1901 s-a păstrat Biserica Reformată Calvină (1901).
Ghiorocul a devenit un centru important al zonei în momentul inaugurării primei căi ferate electrificată din România (1913). Aceasta lega orașul Arad de Radna, Ghioroc, Șiria, Pâncota, linii care se întâlneau în Ghioroc.
Cu trenul, numit de localnici „Săgeata Verde”, viticultorii și țăranii din zonă își transportau la Arad mărfurile.
În 1948 linia a fost naționalizată, inclusă în C.F.R. și a rămas singura din țară până în 1965 când s-a creat o altă linie electrificată, între Brașov și Predeal. Din 1984 pe sectorul Arad-Ghioroc Săgeata Verde a fost înlocuită cu tramvaie urbane și din 1991 vagoanele ei, deteriorate, au fost scoase din circulație.
Au urmat cele Două Războaie Mondiale la care au participat și localnici. În amintirea celor care și-au pierdut viața, în centrul comunei a fost postat Monumentul Eroilor.
Postbelic, rămânând punctul central al Podgoriei Aradului, comuna a continuat să se dezvolte. Lângă Primărie a fost construit un Spital, azi Secția de Îngrijiri Paleative, integrată Spitalului Județean de Urgențe Arad.
Biblioteca Ghioroc
La marginea comunei a început să funcționeze o balastieră. Prin extragerea pietrișului și nisipului în timp s-au format bălți, transformate apoi în 4 lacuri.
Cel mai mare lac, întins pe aproximativ 66 hectare, este situat pe marginea șoselei Sâmbăteni-Ghioroc.
După evenimentele din 1989 balastiera a fost închisă și lacul a început să fie vizitat, ca loc de agrement și pescuit. Se povestește că pe fundul lacului, adânc până la 25 metri, ar trăi „monștrii”, pești bătrâni care nu se mai ridică la suprafață și pe care orice pescar ar dori să-i aibă ca trofeu. Treptat vizitatorii s-au înmulțit și din 2018 autoritățile locale au început amenajarea unei plaje, dotată cu umbreluțe, șezlonguri, etc., o zonă cu alei pavate, au nivelat un spațiu pentru parcare și s-a inaugurat Plaja Ghioroc.
A fost creat un dig până la o mică insulă și în perimetrul plajei au fost plantați 60 de palmieri de Ecuador, deveniți emblema lacului.
În fiecare vară plaja fiind vizitată de aproximativ 100.000 de turiști și datorită desfășurării Festivalului „Ghioroc Summer Fest”, a ajuns să fie numită litoralul de vest. Lucrările nu s-au oprit, urmând să fie construite căsuțe de camping și efectuate alte amenajări, Primarul dorind să transforme comuna în stațiune.
În apropierea lacului, la intrarea în comună, în locul unui depou vechi, s-a amenajat Muzeul Tramvaiului Electric.
În el sunt expuse două vagoane vechi, unul recondiționat și folosit o scurtă perioadă de timp în scop turistic, pe ruta Ghioroc-Arad, azi doar păstrat în muzeu și unul degradat, pe care se dorea probabil să fie recondiționat, fapt ce nu s-a mai întâmplat.
De asemenea sunt păstrate vagoane de marfă și tramvaie vechi, scoase din circulație în jurul anilor 1990, situate în curtea muzeului.
Satul Cuvin, azi unit cu comuna Ghioroc, a fost prima dată atestat documentar din 1323 dar se știe că la sfârșitul secolului X acolo a existat cetatea Cheve, deținută de voievodul Glad. În secolul XV aparținea domeniului Doczy apoi a trecut din proprietar în proprietar, în 1723 aparținând domeniului Mutina și după 1760 în proprietatea Erariului.
Era locuit de ortodocși care aveau o Biserică de lemn, situată pe dealul Miloaia (secolul XIV). Ruinându-se, au înlocuit-o cu o Biserică de piatră (1715) și între anii 1801-1809 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Un secol mai târziu s-a înființat o comunitate adventistă mică (1906) care ținea slujbele în unele din casele oamenilor. În 1921 au ridicat o biserică care a primit permisiunea să fie folosită abia 3 ani mai târziu. Postbelic numărul adventiștilor a crescut prin migrarea multor familii din Maramureș (1954-1957), ulterior și din alte zone ale județului Arad, care și-au ridicat propria biserică. Azi populația satului e predominant adventistă.
Pe teritoriul satului, pe deal, sub perimetrul viilor, se află Stațiunea de Cercetări Viticole Ghioroc. În incinta ei, într-un castel construit în sec XIX, numit mult timp Cabana Ghioroc, a fost amenajat Muzeul Viei și Vinului (1988) care aparține Complexului Muzeal Arad. În el sunt etalate diverse instrumente și unelte folosite în viticultură de-a lungul timpului, documente și fotografii ale procesului de procesare a vinului și ale podgoriilor. Din păcate nu am putut vedea decât exteriorul. la fața locului am aflat că muzeul poate fi vizitat doar la cerere, făcută anterior telefonic.
Despre el se povestește că ultima proprietară, Elisabeta Langa, fusese măritată de tânără cu un inspector C.F.R. pe care, înșelându-l, s-a ajuns la divorț și ea a moștenit întreaga sa avere. În decursul timpului a avut mai mulți amanți printre care se spune că ar fi fost și Regele Carol al II-lea.
La un moment dat a înfiat un copil care a decedat la 4 ani și, în urma șocului, Elisabeta a avut toată viața un comportament bizar. Deși erau deranjați de ea, localnicii nu au putut să riposteze deoarece devenise amanta șeful primului guvern comunist, Petru Groza. Deși în acea perioadă conacele și castelele țării au fost naționalizate, cel de la Cuvin a rămas în proprietatea Elisabetei. Acolo se desfășurau numeroase petreceri ale diverselor cadre de conducere.
Totuși după moartea lui Petru Groza castelul a intrat în posesia statului (1964). În locul lui Elisabeta a primit un teren și un apartament în Arad, unde s-a mutat. La 91 de ani s-a căsătorit cu un tânăr, în jur de 40 de ani, cu care a trăit 2 ani, la 93 de ani decedând, dar căruia i-a lăsat prin testament bunurile. Prin legea retrocedărilor moștenitorii au încercat să recupereze castelul, însă fără succes.
Excursiile Monicăi 