Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Publicat pe 11 aprilie 2018 de monica frimu

De la Arad la Șiria am parcurs 38 km în aproape 1 oră datorită drumului plin de gropi. Am parcat în centrul localității unde am văzut Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”. În fața clădirii, pe un platou cu scări, erau plasate bustul lui Ioan Slavici și bustul lui Mihai Eminescu, sculptate de Ioan Tolan.

Am urcat pe una din laturile platoului și am văzut al treilea bust, al lui Ion Russu-Șirianu, sculptat de C. Bălăcescu, situat la începutul unei alei ce înconjura conacul. În depărtare, pe munții Zărandului, se profila Cetatea Șiria.

Muzeul se află în fostul Castel Bohus, o clădire cu 30 de camere, construită în 1838, în stil baroc cu elemente neoclasice. A aparținut familiei baronului Bohus, înalt funcționar public la acea vreme. Soția sa Antonia Szogeny Bohus era o mare feministă și a sprijinit sistemul educativ maghiar, literatura și artele plastice. În 1849 aici s-a semnat actul de capitulare a armatei revoluționare maghiare în fața armatelor austriece și rusești.

În 1950 o parte a conacului a fost transformată în muzeu, dedicat lui Ioan Slavici, scriitor, pedagog, jurnalist și membru al Academiei Române, născut în Șiria. (1848-1925) Colecția muzeală conține cărți ale autorului, manuscrise, ziare, reviste, scrisori, acte și diplome, majoritatea donate de fata sa Fulvia Struteanu și fiul ei Al. Struteanu. În 1970 întregul conac a devenit muzeu, o parte fiind dedicată lui Ioan Monția, compozitor, culegător de folclor și avocat. Acesta s-a născut în localitatea Șicula dar a trăit în Șiria. (1887-1965) În porțiunea dedicată lui Emil Monția se pot vedea camera de lucru cu mobilierul, instrumentele muzicale, violoncelul și pianul, culegeri de folclor și ediții ale lucrărilor sale.

Am ocolit conacul și am urcat pe o străduță până la Cramele din Șiria, situate la baza munților pe care se află cetatea. În pivnițe din piatră se păstrează vinurile de colecție. Unele sunt construite pe vremea baronului Bohuș, în 1818. Și în prezent vinurile din zonă sunt faimoase datorită climei mediteraneene și îngrijirii atente ale culturilor de viță-de-vie, cu soiuri alese.

Nu departe, pe deal, am văzut o clădire ciudată, lăsată în paragină, pe care neapărat am imortalizat-o, pentru a afla ulterior istoria ei. De pe deal se vedea panorama localității Șiria.

De mulți ani nu am mai vizitat Căsoaia. Doream să vedem ce s-a întâmplat cu Tabăra de Sculptură care exista pe vremuri acolo. Am plecat din Șiria și în satul Mâsca am cotit la stânga pe lângă Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1797 și, în timp, renovată de mai multe ori, ultima dată în 2012.

Până la Căsoaia am parcurs 21 km. Amintirile îmi jucau feste. Nu recunoșteam locurile. Unde cândva, pe malul pârâului Arăneag, era un loc de campare cu corturi, erau construite căsuțe de lemn reunite într-un complex turistic. Acesta era completat cu terenuri de sport și chiar o mică tiroliană.

Căutând Tabăra de Sculptură am găsit un semn indicator vechi care preciza direcția și 10 minute de mers pe jos până acolo. Tabăra a reunit în anii ’70 mai mulți artiști, care și-au sculptat operele în sânul naturii, adunându-se la un moment dat aproximativ 70 de lucrări. Tot în acea perioadă funcționa și o tabără școlară în care am fost și eu într-o vară. Puteam să căutăm acul în carul cu fân. Totul a dispărut. Am aflat că mai existau câteva sculpturi pe care nu era indicat să le căutăm, zona fiind invadată de natură și exista riscul întâlnirii cu șerpi veninoși.

Triste, ne-am întors la Șiria și la 5 km am dorit să vizităm Mânăstirea Feredeu, cu două biserici, Feredeul din Vale „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” și Feredeul din Deal „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” unde se spune că se află un izvor de apă tămăduitor. Se spune că denumirea ar proveni din limba maghiară, feredeu însemnând izvor. După informațiile transmise oral se pare că ar fi existat un schit în perioada stăpânirii otomane a zonei. Acolo trăia un pustnic, Filimon, care a fost ucis de turci pentru că se ruga împotriva lor. Unii istorici susțin că prima biserică ar data din 1787, distrusă din ordinul Împărătesei Maria Tereza, care a eliminat numeroase schituri și biserici din Transilvania. Totuși, izvorul din pădure era vizitat frecvent. În 1870 un cetățen neamț din Sântana a ridicat o troiță, „Crucea Oarbei”, lângă izvorul cu apa care i-a vindecat fata oarbă. La începutul secolului XX un învățător din Otlaca, localitate în vecinătatea Șiriei, împreună cu elevii săi veneau adesea la izvor unde se rugau și se spălau cu apa izvorului. În timp profesorul a devenit preot. A făcut numeroase cereri Episcopiei Aradului și, în 1920, a primit autorizația să țină slujbele lângă izvor. Adunându-se la ceste slujbe tot mai mulți enoriași între 1931-1932 s-a construit schitul și în 1934, o clădire mică de locuit. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ducându-se lupte grele în perimetrul schitului, acesta și-a întrerupt activitatea până în 1985. Din 1986 s-au refăcut schitul, izvorul a fost amenajat și s-a construit o biserică pe locul celei vechi, deteriorată În 1992 s-a construit mai jos de schit o gospodărie și o biserică care, în 2000, a fost făcută mânăstire, primind denumirea de Feredeul din Vale și schitul Feredeul din Deal. În mânăstire trăiesc 8 călugări, 7 în feredeul de Jos și 1 la schit.

La Feredeul din Vale am găsit parcarea goală. Clădirea de lângă biserică parcă era nelocuită. Nu am întâlnit pe nimeni, doar un iepuraș care se odihnea la umbră. De fapt era o liniște totală care ne-a alungat tristețea acumulată la Căsoaia.

Pe un drum bunicel am rulat 4 km până la Schitul Feredeu, Feredeul din Deal.

Fapt ce ne-a mirat a fost că biserica era deschisă fără a fi cineva acolo. În general, în orașe, bisericile ortodoxe sunt deschise doar în cadrul slujbelor.

Lângă biserică se afla izvorul cu troița alăturată și în fața lui, bănci de lemn pentru enoriașii ce veneau aici la slujbe. Un cățel prietenos ne urmărea discret.

Se spune că apa izvorului nu se alterează în timp. Prietenele mele și-au umplut câteva sticle pentru acasă. Noroc că nu au remarcat locuitorul de lângă izvor pentru că ar fi tras o sperietură strașnică. Un șarpe încolăcit parcă păzea apa „sfântâ”.

Cam asta a fost duminica de august.

Citește și Cetatea Șiria, județul Arad

Krk, Croația

Publicat pe 31 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Spre insula Krk am trecut podul de beton de la Kraljevica, lung de 1,8 km, construit în 1980, pentru a lega insula de continent.

Denumită și Insula de Aur sau, în perioada romană,Veglia, a fost locuită din perioada neolitică. A fost cucerită de romani, orașul Krk, situat într-un golf important strategic, a devenit municipiu. Când imperiul s-a împărțit, a aparținut de Imperiul Roman de Răsărit. În acea perioadă, în timpul războiului civil de la Roma (50 î. Hr.), s-au ridicat ziduri de apărare. Au fost consolidate în sec. II d. Hr. pentru a rezista atacurilor quadiilor și marcamanniilor.

Orașul Krk este situat într-un golf larg al versantului sud-vestic, la Marea Adriatică, unde s-a dezvoltat un port pentru ambarcațiuni.

Deși este cel mai mare oraș al insulei Krk are doar aproximativ 6.000 de locuitori, fiind actual destinat activităților comerciale, în zona nouă și turismului, în zona veche.

Am pornit să explorăm orașul vechi. Am străbătut faleza până într-o zonă plină cu tonete, vânzători ambulanți și artiști stradali.

Am intrat pe străduțele înguste ale vechii cetăți pentru a vedea Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” Krk, construită în sec. V sau sec. VI, prima mențiune documentară datând din 1186. În timp a fost refăcută de mai multe ori. Este legată printr-un portic de Biserica „Sf. Chirilius” (Sv. Kvirin) construită în sec. X-XII, în interiorul căreia se găsește Muzeul Eparhial cu o colecție impresionantă, dintre care un Crucifix din sec. XIV și o icoană lucrată în argint din sec. XV. Este singura biserică creștină creată în Croația. În cadrul acestui complex există, de asemenea, Biserica „Sf. Margareta” și un turn de clopot.

Am pornit pe străduțele din spatele catedralei unde se afla al doilea obiectiv important, Castelul Frankopan, construit între secolele XII-XV, tot din calcar. Și-a luat numele de la familia Frankopan. Contele a condus insula între 1118-1480 până a intrat sub controlul Republicii Veneția. O atestă leul de San Marco încastrat pe turnul rotund al castelului. Cel mai vechi este un turn pătrat, construit în sec. XII, în care se găsește sala de judecată. Castelul a fost completat treptat și restaurat în 1480 și 1600.

Am trecut printr-o portiță și am ajuns la malul mării lângă un turnul cilindric, construit în epoca venețiană, păstrat intact. Zidurile se prelungeau pe marginea mării.

Am revenit și am urcat pe străduțele pietruite și înguste. Pe unele erau inscripții cu referiri istorice. O stradă spre poarta de nord era denumită „Sf. Iosif” după capela cu același nume ce se afla aici.

Am ajuns în zona unde în trecut se afla Poarta de sus, apoi în Piața Călugărilor Glagolitici, denumită și „Micul Vatican”, deoarece această zonă a fost continuu loc sfânt. Aici era Mânăstirea Franciscană menționată ca datând din 1277. Făcea parte din zidul de nord.

Am văzut Biserica „Sf. Francisc”, veche din sec. XIII, la care s-a adăugat Clopotnița în sec. XVIII. În 1910 s-a construit aripa de est a mânăstirii ca Seminar. În Evul Mediu patricienii din localitate au construit capele dintre care 2 sunt păstrate, una fiind Capela „Sf. Anna”.

Lângă mânăstire au fost găsite Băile Termale de pe vremea romanilor.

Am trecut pe o altă stradă marcată, Londrona, cu numele de origine grecească (Androna).

Am coborât în micul port de unde, contra cost, ne-am înscris într-o croazieră, pentru a vedea insulele din împrejurimi.

Îndepărtându-ne de țărm, pe partea dreaptă am văzut un loc amenajat pentru campare. Erau numeroase rulote creând impresia existenței unui oraș pe roți. Am trecut pe lângă un far vechi îndreptându-ne spre Insula Cres. Speram să avem noroc și să putem vedea măcar un vultur griffon, pasăre pe cale de dispariție, ce trăiește acolo.

Dacă aveam un aparat fotografic performant puteam imortaliza mai mulți vulturi.

Am navigat spre Insula Plavnik, o insulă de aproximativ 8-9 km pătrați, nepopulată de oameni, dar casă pentru diferite specii de păsări ca vulturul cu cap alb, pescăruși, fazani și pentru rozătoare. Din 2010 insula este în curs de a fi declarată rezervație zoologică și botanică. Am aflat că în vechime aici se pescuia coralul roșu.

A început să plouă. Nici o problemă pentru noi, speram ca până la ultima destinație, localitatea Punat, să se oprească. La îndrumarea conducătorului vasului am aruncat în mare bucățele de pâine. S-a ivit de îndată un stol mare de pescăruși care s-au aruncat pe pradă.

Ne-am îndreptat spre localitatea Punat, o comună mică cu aproximativ 2000 de locuitori. Ploaia s-a oprit și în ora pe care am petrecut-o acolo am văzut condițiile de trai ale unei comunități mici.

Ne-am întors în Krk pe o rută mai scurtă. Păcat cu ploaia care ne-a sechestrat o perioadă de timp în spațiul închis al vaporașului.

Citește și Pula sau Pola, Croația

Muntenegru- canionul Tara, Cetinje, Kotor

Publicat pe 23 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o după amiază, sătule de oraș, am plecat spre Muntenegru, unde doream să ne cufundăm în frumusețile naturii. Am parcurs 215 km până în Serbia, la Belgrad, unde urma să înnoptăm. Pentru a ne dezmorți, după câteva ore de drum, am mers să vedem o parte din Cetatea Kalemegdan și panorama orașului în nocturnă.

Mergând spre hotel ne-au atras atenția două clădiri frumos iluminate. Am aflat că era vorba despre Palatul Prințesei Ljubice, construit în anul 1831, azi muzeu și clădirea Patriarhatului Bisericii Ortodoxe Sârbe.

21 casa patriarhat bis. ortodoxa sarbe fbmw

Având un drum lung de parcurs, a doua zi am rulat prin Serbia și am făcut un popas lângă un lac artificial, pentru a lua masa de prânz. Vremea ținea cu noi și, de pe terasa restaurantului, am privit apele limpezi ale lacului.

Am trecut granița dintre Serbia și Muntenegru, graniță marcată de o bisericuță.

Ne-am apropiat de canionul Tara, pe care urma să-l traversăm. Canionul a fost săpat în timp de râul Tara în stâncile dure ale muntelui. Are o lungime de 82 km și adâncimea, în punctul cel mai jos, de 1300 m. Este cel mai adânc din Europa. Este traversat de Podul Durdevica, construit între anii 1937-1940. La vremea respectivă era considerat cel mai lung pod de beton din Europa, având lungimea de 365 m. Este prevăzut cu două benzi de circulație și câte o bandă pentru pietoni, de o parte și de cealaltă. Este format din 5 arcade alungite în jos și este situat la înălțimea de 170 m față de râu. Am trecut și noi podul și ne-am oprit pentru a savura panorama.

Erau amenajate și cabluri pentru amatorii de tiroliană. Pe râu se practicau rafting, caiac, etc.

La marginea parcării se aliniau magazine cu suveniruri, produse apicole, vestimentație populară, etc. Am continuat drumul prin canion minunându-ne de ce este în stare să facă natura. Fiind plin de curbe periculoase, am circulat cu viteză redusă. După fiecare cot apărea un alt versant de munte, unii golași, unii împăduriți în anumite zone, parcă apropiindu-se cele două părți deasupra apei ce curgea liniștită foarte, foarte jos. Pe parcursul canionului nu exista nici o parcare, astfel nu am putut fotografia prea mult, rămânându-ne doar amintirile înmagazinate în memorie.

Am părăsit cu regret canionul și, seara, după 465 km rulați, ne-am cazat în Cetinje.

Orașul a fost fondat în sec. XV. Principatul Zeta fiind în război cu imperiul otoman, regele Ivan I Crnojevic, în 1475, a mutat capitala într-un loc inaccesibil și i s-a construit curtea regală pe câmpia Cetinje. După 2 ani s-a înălțat și o mânăstire, iar orașul a devenit capitală și totodată un centru religios ortodox. Denumirea i-a fost dată după râul ce curge prin oraș. În 1493 călugărul Macarie a creat aici prima imprimerie slavă din Balcani în litere chirilice.

Spre sfârșitul secolului al XV-lea principatul Zeta a fost redus la un teritoriu muntos cuprins între râul Crnojevic și Kotor. În acea perioadă a început să fie denumit Muntenegru. Războiul cu otomanii a durat 25 de ani. În această perioadă orașul a fost atacat pe lângă turci și de venețieni, astfel că nu s-a mai dezvoltat. În 1669 Muntenegru și-a cucerit independența față de turci dar, în anii următori, aceștia au atacat Cetinje de 3 ori, într-o incursiune ajungând chiar până la porțile mânăstirii. Locuitorii orașului i-au dat foc, murind în incendiu atât ei cât și turcii atacatori, dar Cetinje nu a fost cucerit.

Începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea orașul a început să prospere, în timp devenind un centru spiritual, de cultură, a Muntenegrului. În această perioadă (1701-1704) a fost reconstruită Mânăstirea cu hramul „Sf. Petru de Cetinje”.

În 1838 a fost construită noua clădire pentru parlament și ca reședință pentru conducătorul Muntenegrului, numită Billiarda sau casa Biliardului. Denumirea a fost dată datorită primei mese de biliard din Muntenegru care a fost amplasată acolo.

Ulterior, în aceeași perioadă, s-a înființat prima școală primară obligatorie pentru fete și băieți, s-a construit primul hotel, „Lokanda”, s-au construit clădiri în care au funcționat ambasade ale principalelor țări, inclusiv clădiri destinate închirierii. Între 1863-1867 s-a ridicat Palatul Regal pentru regele Nicolai, care a locuit până în 1918, când a fost exilat.

În 1878 Congresul de la Berlin a recunoscut Muntenegru ca stat independent, Cetinje a devenit capitală europeană și în următorii ani a prosperat. În noiembrie 1918 Muntenegru a fost anexat Regatului Serbiei. În decembrie acesta s-a unit cu croații, slovenii și au format Regatul Jugoslaviei. Acesta a fost recunoscut oficial în 1922.

Între cele 2 războaie mondiale Cetinje și-a extins teritoriul și a devenit centrul regiunii Zeta, un centru puternic economic și cultural. În 1946 a fost instaurat un guvern comunist care și-a mutat sediul la Titograd (Podgorica), aceasta devenind capitala Republicii Populare Federative Jugoslavia, care în timp și-a schimbat de mai multe ori denumirea, ultima fiind Republica Federală Jugoslavia, în 1992. Era constituită din două republici: Muntenegru și Serbia. În toată această perioadă orașul Cetinje a început să decadă, deși potențialul economic și turistic era mare, ne mai având posibilitatea să se dezvolte. În anul 2006 Muntenegru și Serbia au devenit independete. Capitala Muntenegrului este la Podgorica iar în Cetinje, în Palatul Albastru, locuiește președintele țării.

Trecând pe o alee largă, aproape de hotel am văzut acest palat. Ni s-a părut ciudat că nu era păzit.

În apropiere am trecut pe lângă fosta Ambasadă a Angliei, azi Academia de Muzică.

Se pare că orașul era foarte modest, clădirile nefiind spectaculoase. Vis a vis de Muzeul Național, fostul Palat Regal al regelui Nicolai, trona, într-un mic părculeț, statuia lui Crnojevic, fondatorul orașului.

85 azi muzeul national, fost palat rege Nicolai

Ne-am îndreptat spre mânăstire. Prima pe care am văzut-o a fost Biserica Vlahă sau Biserica curții. A fost refăcută ultima dată în 1864. În interior păstrează rămășițele primului voievod, Ivan Crnojevic, care a mutat capitala în Cetinje în 1490 și ale regelui Nikola I Petrovic Njegos, care a condus 50 de ani Muntenegru.

Am trecut pe lângă Fostul Palat și clădire a Parlamentului, Billiarda. În ea se găsesc Muzeul de Etnografie și Muzeul Njegos, cu arme, mobilier și costume de epocă.

103 muzeul Biljarda Spolja Petar II Petrovic Njegos

În față ni s-a arătat Mânăstirea „Sf. Petru de Cetinje”.

În interior am văzut fosta chilie a sfântului Petru. Acesta a luptat pentru unificarea triburilor muntenegrene. În muzeul mânăstirii se află moaștele mâinii Sfântului Ioan Botezătorul și o părticică din crucea lui Iisus. În interior nu am putut poza deoarece era interzis.

Am străbătut străzile orașului cu casele vechi, bine întreținute, vopsite în diferite culori, care ne-au creat o senzație de veselie.

Din Centije am rulat pe un drum foarte îngust, cu curbe dese, până în secolul XIX fostul drum de catâri ce lega orașul de alte centre comerciale. Deși erau doar 52 de km am făcut aproape 2 ore până în Kotor, un oraș, fostă cetate, situat într-un golf al Mării Adriatice, în nordul Muntenegrului, în apropiere de Croația.

Inițial zona a făcut parte din provincia romană Dalmația. A fost mult râvnită. A fost cucerită de venețieni, apoi, în secolul XV, de otomani. În acea perioadă numărul populației slave a început să crească, în secolul al XVII-lea devenind majoritară. Din acest motiv azi golful este cunoscut sub două denumiri, una italiană Bocche di Cattaro și una slavă, mai des întâlnită, Boka Kotorska.

Provincia a trecut în timp sub mai multe stăpâniri astfel în 1809 ca parte a Republicii Venețiene a trecut în Imperiului Francez. În 1815 a fost cedată Imperiului Habsburgic astfel o parte din populație a devenit catolică. După cel de Al Doilea Război Mondial a devenit parte din Muntenegru, una dintre cele 6 state ale federației jugoslave.

Golful face parte din cel mai sudic fiord din Europa, fiind punctul lui terminus. Face parte din patrimoniul mondial UNESCO, fiind unul din cele 5 fiorduri din lume care au formă de fluture cu aripile desfăcute. Este înconjurat de munți abrupți, înalți până la 2000 de metri. Am avut ghinionul să ajungem pe ploaie. Zona este renumită că are vremea schimbătoare. Astfel nu am putut vizita fortăreața Sveti Ivan care se află pe un versant, la aproximativ 260 m deasupra mării și biserica existentă pe munte. Panorama trebuie să fi fost mirifică.

A doua zi, parțial SOARE !!!

Ne-am plimbat pe străduțele și prin gangurile fostei cetăți medievale, cu magazine de suveniruri, terase, cafenele. Am ieșit pe malul apei și am ajuns în Portul Kotor unde ancorează zilnic multe vase comerciale, de pasageri și se pot împrumuta bărci pentru navigație în golf. Timpul nu ne-a permis o excursie pe apă.

Am aflat că la Kotor a fost fondată prima scoală de navigație a țărilor slave și a fost desenată cea mai veche hartă a Mării Adriatice.

Din nou la drum spre ținta finală, localitatea Dubrovnik din Croația, unde intenționam să rămânem câteva zile la mare. Am rulat pe marginea fiordului. Din mers am văzut o biserică așezată aproape pe malul apei, mai multe zone în care erau amenajate crescătorii de stridii.

Am trecut pe lângă două insule situate în mijlocul apei. Pe fiecare era câte o bisericuță. Prima insulă, naturală, este insula Sfântul Gheorghe. A fost folosită ca cimitir pentru nobilii din Perast până în anul 1866, când a fost mutat. Biserica, încadrată de copaci, a fost ridicată în secolul IX de niște călugări benedictini. În decursul timpului o parte din biserică a fost dărâmată în urma unui cutremur, reconstruită și păstrează până azi înfățișarea originală. A doua, o insulă artificială, a fost construită de marinari, de-a lungul a 200 de ani. Ei duceau cu bărcile materialul de construcție. Este insula Maica Domnului de pe stâncă. Numele provine de la icoana Sfintei Fecioare Maria găsită de marinari pe o stâncă în sec. XV. În depărtare se vedea satul Perast.

129 în dr. insula Maica Domnului de pe stâncă

Cu regret am părăsit fiordul urmând ca, în curând, să ne despărțim și de Muntenegru.

Citește și „Dubrovnik, Croația”

Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Publicat pe 16 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Dragomirești, oraș din anul 2004, este situat în județul Maramureș. Este străbătut de 2 râuri, Iza și Baicu. Pe drumul principal se află principalele clădiri administrative, școala, spitalul, biserici, magazine și un muzeu.

Biserica greco-catolică „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, reînființată în anul 1990

Am vizitat Muzeul Țărăncii Române. Am intrat pe poarta din lemn sculptat cu motive tradiționale maramureșene.

În curte am văzut un șir de statui sculptate în lemn, lângă ele, protejate, unelte vechi cu care se torcea lâna și se țeseau covoare.

Lângă prispa casei se afla un trunchi de copac pe care atârnau oale. Numărul oalelor arăta cât de înstărită era familia respectivă, iar culoarea oalei din vârful copacului, dacă era roșie, că exista în familie o fată de măritat.

În muzeu este amenajată o cameră în care sunt expuse costume populare, covoare țesute în casă, obiecte folosite în viața de zi cu zi, zestrea pe care o dădeau fetelor la căsătorie, etc.

Pe un perete sunt expuse măști confecționate din blănuri, piele, pânză, coarne, mărgele, etc., cu figuri hilare, triste sau grotești. Sunt folosite în mini spectacolele de teatru naiv, cu ocazia Crăciunului și a Anului Nou, când se colindă din casă în casă. În zonă se spune că, de Crăciun, „se merge cu Viflaimul”.

Am trecut printr-un culoar de verdeață, apoi peste râul Iza. Pe deal am văzut că oamenii se ocupau, ca și în trecut, de adunatul fânului.

La invitația unei bătrâne, am intrat, curioase să vedem dacă păstra obiceiurile vechi sau și-a modernizat casa. Într-o ordine desăvârșită erau etalate toate „comorile” strânse de o viață. Ni s-a părut chiar mai frumos decât în muzeu.

Ne-a făcut fericite îmbrăcându-ne în portul popular.

Rătăcind pe străduțele orașului am văzut Biserica ortodoxă „Sfinții Români”. Este așezată pe o vatră veche unde a funcționat „Biserica Orantarilor”. În 1903 un număr mic de familii a trecut de la catolicism la ortodoxism și s-a sfințit o capelă, într-o casă de lemn. În 1907 autoritățile maghiare au recunoscut-o ca fiind parohie ortodoxă. Ruinându-se în timp, deoarece nu s-au mai ținut slujbe, în 2008 a fost demolată și construită o nouă biserică din lemn.

Am părăsit Dragomireștiul cu concluzia că demografic se înscria în denumirea de oraș, că ne aflam în acest secol puternic industrializat, dar, acolo, s-au păstrat tradițiile, îmbinate cu noul.

Pe traseul Moisei, Săcel, Dealu Ștefăniței, Romuli, Fiad, Telciu, după 50 km am ajuns în localitatea Coșbuc din județul Bistrița-Năsăud, unde, pe strada principală, se află Casa Memorială și Muzeul George Coșbuc. Inițial comuna Hordou, a luat numele poetul după moartea acestuia. Muzeul este casa în care s-a născut și copilărit poetul împreună cu părinții, cei 13 frați și bunicul său. În 1922, la 4 ani după moartea poetului, s-a pus pe zidul casei, de către un grup de profesori și studenți la medicină din Cluj, prima placă comemorativă. Casa a rămas în proprietatea familiei până în anul 1954 când a fost cumpărată de către statul roman. Grupul de redactori de la revista „Luceafărul” din Sibiu au transformat-o în primul muzeu de literatură din țară. Am rămas dezamăgite deoarece muzeul era închis. Am putut intra doar în curte, unde era amenajat un spațiu cu unelte vechi țărănești.

Am deviat puțin din drum până la Runcu Salvei pentru a vedea Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. (1757)

De aici, după 51 km parcurși în mai mult de oră, drumul trecând prin munți, am ajuns la Dej, unde am făcut un foarte scurt popas.

Judecătoria Dej

Am trecut prin Gherla spre Cluj- Napoca.

Ne-a atras atenția un indicator spre localitatea Bonțida din județul Cluj, la doar câțiva kilometri de drumul principal, unde se află un castel. Trebuia să vedem dacă erau doar ruine sau s-a păstrat ceva intact.

Castelul Banffy a fost cunoscut ca „Versailles-ul Transilvaniei”. Inițial, proprietarii moșiei, familia Banffy, au construit în secolele XV-XVI un conac , în forma literei „L”, l-au fortificat cu ziduri, 4 turnuri circulare și un turn înalt de pază la poarta de intrare, devenind castel. A fost avariat între anii 1704-1711, în timpul războiului de independență condus de Francisc Rakoczi al II-lea. Ulterior descendenții familiei au reconstruit și reparat castelul. Acesta cuprindea curtea de onoare alcătuită din manej, grajd, locuințele servitorilor și era decorat cu o galerie de statui. Au transformat și parcul dotându-l cu lacuri și fântâni arteziene.

În 1820 un descendent al familiei a dărâmat turnul înalt de la intrare și din materialul obținut a ridicat o moară de apă în folosul sătenilor, iar o parte din castel a transformat-o în stil neogotic. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost folosit ca spital militar, iar la retragerea trupelor germane, în 1944, a fost jefuit și incendiat. În anii de început ai comunismului (1950), prin naționalizarea clădirilor, o latură încă funcțională a fost transformată în sediul C.A.P., materialul din restul clădirilor ruinate a fost folosit de săteni ca material de construcție. Ulterior a fost folosit ca depozit de materiale de construcții, iar parcul pe post de pășune, copacii fiind folosiți ca lemn de foc. În 1999 a fost începută reabilitarea castelului, iar în 2008, actuala proprietară l-a concesionat pentru 49 de ani, pentru reabilitare și înființarea unui centru cultural de specializare.

Am intrat pe poarta, azi fără turnul înalt.

Spațiul larg era închis în partea stângă de fostele grajduri.

În partea dreaptă se înălța castelul cu capela atașată.

Am înconjurat o clădire pentru a vedea unul dintre turnurile circulare recondiționat și un alt turn în curs de reparare.

Spre ieșirea din curtea castelului am văzut un loc unde se recondiționau pereții și statuile păstrate.

Am privit cu nostalgie castelul și ne-am îndreptat spre Cluj-Napoca. Am oprit în centru doar pentru a face câteva fotografii.

Catedrala ortodoxă a Vadului Feleacului și Clujului ”Adormirea Maicii Domnului”, ridicată între anii 1920-1930, catedrală din anul 1973

Am urcat și coborât pante cu priveliști minunate. Am trecut prin Izvoru Crișului, o localitate care este făcută, parcă, pentru comerțul stradal.

Trecând prin Huedin, Bologa, Poieni, după 2 ore și jumătate de condus de la castelul Banffy, ne-am oprit în localitatea Ciucea, pentru a vizita Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea proprietarul terenului a ridicat un castel. În 1920, deși era în stare de degradare, a fost cumpărat de Octavian Goga, un poet român, politician de extremă dreaptă, ulterior prim ministru pentru o perioadă de timp. Era format dintr-un ansamblu de clădiri: Castelul cu metereze, Casa Albă în continuarea Casei Ady Endre, în care locuise acest poet, terenul împrejmuitor și un teren pe celălalt mal al Crișului Repede pe care a plantat pomi fructiferi. Pe rând a renovat clădirile. A etajat și extins castelul cu verande mari, a ridicat casa de pe stâncă cu rol de casă de vânătoare.

A cumpărat partea superioară a domeniului de la Biserica reformată, inclusiv o clădire din 1909 care a devenit mânăstire, iar casa de pe stâncă a fost locuită de îndrumătorul maicilor. A împrejmuit toate clădirile cu un gard de piatră și a finalizat toate lucrările în 1926.

Am văzut Conacul în care a locuit familia Goga, azi muzeu. În apropiere se află o fântână romană.

O parte din casa Ady Endre a fost destinată personalului auxiliar, cealaltă parte ca magazie și bucătărie. Casa albă era destinată oaspeților. Azi întreaga clădire este casă memorială Ady Endre și muzeu etnografic.

Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului” a funcționat până în anul 1947, desființată de comuniști s-a redeschis în anul 1994, când, călugărițele au reparat-o, au amenajat chiliile și un paraclis.

În 1939 a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Căpâlna județul Sălaj, biserică construită în 1575.

Octavian și Veturia Goga au hotărât ca mormântul lor să fie pe acest domeniu. În 1938, rămasă singură după decesul soțului, Veturia a început construcția locului de veci. În 1956, neajungându-i banii, a vândut moșia de peste Criș localnicilor și după 2 ani a reușit să o termine. În 1966 a donat întreg complexul statului român și după un an a fost transformat în Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

Pe panta unui deal, în apropiere de mânăstire, se află Mausoleul iubirii, construcție de 8 m înălțime și 4 m lățime, în care au fost înmormântați ambii soți.

Cu părere de rău am părăsit aceste locuri, trecând în județul Bihor, traversând Oradea, apoi în județul Arad, îndreptându-ne spre casă.

Mânăstirea Jasna Gora, Polonia

Publicat pe 14 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

În drumurile noastre prin Polonia am ajuns în Czestochowa pentru a vizita Mânăstirea Jasna Gora, cel mai mare loc de pelerinaj din Europa centrală și de est, începând cu secolul al XV-lea și până azi. La Jasna Gora sau „Muntele luminos” se află o icoană, Madona Neagră, căreia i se atribuie puteri miraculoase.

În 1382, la invitația lui Wladyslaw, duce de Opole, au venit din Ungaria călugări paulini și s-au strâns în jurul unei biserici din lemn construită pentru ei. Tot în acea perioadă a fost adusă aici Icoana Fecioarei Maria despre care se spune că ar fi fost pictată chiar de Sfântul Evanghelist Luca. Acesta ar fi luat o bucată de lemn de chiparos din casa unde a copilărit Iisus și, pe masa pe care Familia Sfântă lua prânzul, la rugămintea Fecioarei Maria, a pictat icoana. Văzând-o, aceasta ar fi spus: „harul meu să o însoțească oriunde va merge”. Se pare că a ajuns la Ierusalim, unde a stat 300 de ani, după răstignirea lui Iisus a fost dusă la Constantinopol, apoi a ajuns la Kiev, unde a rămas 600 de ani. În 1836 a fost adusă la Jasna Gora. Fiind vizitată de mii de pelerini, între anii 1425-1450 s-au construit Capela Sfintei Fecioare, biserica principală și capela Sfântului Paul. În 1640, mânăstirea fiind transformată în fortăreață, datorită conflictelor armate existente în zonă, a devenit Fortalitium Marianum. Tot în acea perioadă, 1645-1650, au fost construite altarul principal și altarele a două sfinte, Caterina și Barbara. În 1655, asediată de soldații suedezi, biserica principală a ars, dar, mânăstirea nu a putut fi cucerită. Ea a rezistat în timp și asediului turcilor.În 1717 a fost numită „Ocrotitoarea Poloniei”. În perioda interbelică s-a dezvoltat prin construcții noi. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial o parte din mânăstire a fost rechiziționată de nemți și au fost interzise pelerinajele. În 1956, în perioada comunismului, a avut loc un pelerinaj, care a adunat la un loc peste 1 milion de pelerini, astfel pelerinajele au fost interzise din nou. Totuși, populația a făcut o copie a icoanei, care a fost plimbată prin toate localitățile țării.

Am înaintat pe o alee între ziduri, flancată pe ambele de părți de drapele ale multor țări. În depărtare se vedea turnul înalt de 160 m, ornat cu statui și în vârf emblema paulinilor, un corb cu o bucată de pâine în cioc.

Mânăstirea este înconjurată de un zid de apărare gros, din cărămidă roșie, prevăzut cu patru bastioane și cinci porți de intrare. La exterior sunt 20 de Stații ale Misterelor Rozariului sau Golgota de la Jasna Gora și, din anii 2003-2004, 20 statui cu subiecte biblice ce privesc spre locurile unde se adună pelerinii.

Am intrat pe Poarta principală denumită și Poarta Ioan Paul al II-lea.

Am ajuns într-o curte mică delimitată de numeroase clădiri. Imediat lângă poartă era un post de radio și un punct de informare. În fața noastră se înălța Biserica „Nașterii Sfintei Maria și a Sfintei Cruci”. Am trecut pe sub o poartă, pe lângă statui vechi, dorind să vedem capelele ridicate în jurul bisericii, dedicate unor sfinți și am ajuns în spatele bisericii de unde am văzut panorama orașului.

Am vizitat biserica, construită în stil gotic, cu interiorul opulent.

39 basilica sfintei cruci si a nasterii Mariei

Am trecut în capela Madona Neagră, aceasta fiind atașată navei centrale a bisericii. Capela conține 6 altare cu sculpturi și picturi ce reprezintă scene din viața Fecioarei Maria. Altarul principal este separat de celelalte printr-un grilaj de fier forjat aurit. Pereții sunt tapetați cu daruri votive.

Deasupra ușii de intrare se află orga.

În centrul altarului am văzut renumita icoană. Aceasta înfățișează pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Denumirea de Madona Neagră i s-a dat datorită fețelor celor doi, întunecate, maronii. Culoarea a rezultat în urma unui incendiu care a cuprins biserica. Există o legendă care povestește că cele două cicatrici de pe fața fecioarei s-au datorat desfigurării acesteia de către un soldat. Când a încercat să lovească a treia oară a amețit profund și a decedat.

În jurul bisericii se află clădiri administrative și un muzeu cu exponate religioase și istorice.

Am plecat într-o stare de liniște și pace.

Citește și Varșovia, Polonia

Prin Maramureș, pe valea Izei

Publicat pe 12 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Fiind în Maramureș, în vizită la neamuri, am hotărât să vedem cât mai multe dintre bisericile vechi de lemn, renumite în toată lumea, unele dintre ele fiind în patrimoniul UNESCO. Zona Maramureșului este împânzită la tot pasul de biserici vechi și noi, mânăstiri și locașuri de cult.

Ziua 1.

Am plecat din Sighetul Marmației spre comuna Bogdan Vodă, pe valea Izei, unde urma să ne cazăm la un văr primar. După 21 km ne-am oprit în localitatea Bârsana unde, chiar la intrare, pe partea de deal, se află Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în biserică”. A fost construită în 1720 ca biserică de mânăstire și mutată în locul actual în 1800. Regretabil că nu este prea vizitată.

Atracția majoră, spre care ne-am îndreptat și noi, este Mânăstirea Bârsana „Soborul Sfinților 12 Apostoli”. Am parcat în locul amenajat în acest scop, de altfel loc în care se găseau numeroase căsuțe de lemn, ce funcționau în scop comercial. Am urcat dealul și am intrat pe poarta mânăstirii.

Mânăstirea are o istorie lungă și întortocheată. Este atestată din 1390, perioadă în care proprietarii moșiei erau Voievozii Balcu și fratele său Drag. A fost construită în Valea Slatinei o Biserică de lemn, apoi chilii pentru călugării care locuiau acolo și a devenit o mânăstire. În sec. XIV a fost mutată într-un loc pe partea dreaptă a Izei, la Podurile Strâmtorii. Voievozii și sătenii au înzestrat-o cu bunuri ca păduri, terenuri și a devenit un loc în care se pregăteau preoți, cantori, zugravi. În perioada uniației mânăstirea a rezistat, iar din 1735 până în 1740 a fost reședința Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului. În 1795 a fost mutată în sat, în mijlocul unui cimitir cu victime din timpul ciumei din 1742. În 1791 a fost deființată, călugării s-au refugiat la Mânăstirea Neamț din Moldova, construcțiile au fost devastate și averea mânăstirii a trecut în proprietatea statului. Au rămas doar biserica și stăreția. Din nou, în 1806, a fost mutată chiar în vatra satului. După cel de Al Doilea Război Mondial locul de la parohie, din sat, a fost confiscat și pe el s-au construit case pentru localnici. O nouă mânăstire s-a construit doar începând cu 1991, pe partea din deal, rămasă proprietate bisericească, la ieșirea din Bârsana spre localitatea Strâmtura.

Ansamblul monahal cuprinde Biserica, un Altar de vară, Aghiasmatarul, Stăreția, Casa Voievodală, Casa maicilor, Casa duhovnicului, Casa Artistului, Casa meșterilor, Turnul cu clopotnița, Praznicarul cu trapeza, chilii, ateliere și Muzeul de icoane și carte veche Gavril din Bârsana.

După 8 km am ajuns în localitatea Strâmtura. Un indicator arăta direcția spre Schitul Strâmtura. Trebuia obligatoriu să-l vedem. La ieșirea din comună am oprit la Biserica de lemn „Sf. Ilie”. Este o biserică nou construită, spre mirarea noastră tot din lemn, având în vedere protestele împotriva tăierii pădurilor. Se pare că în această zonă tradiția este mai importantă și obiceiurile nu se vor pierde prea curând.

Întrebând despre schit, am aflat că este încă în construcție, în vârful dealului, la aproximativ 10-15 km. Am rulat pe un drum cu pietriș, foarte îngust, cu pante foarte mari și, când credeam că „Audița” mea nu mai poate, am ajuns pe un platou unde am parcat. Ne-am îndreptat câteva sute de metri spre schit. Norocul nostru a fost că pictorul era acolo și-și vedea de treabă. Am reușit să imortalizez doar o parte din picturile terminate și, lângă schit, un trunchi de pom sculptat.

Nu ne-a părut că am făcut acest drum deoarece panorama era superbă. Ne-am întors la drumul principal și după 8 km am ajuns la Rozavlea. Biserica de lemn „Sfinții Mihail și Gavril” datează din anul 1717. A fost adusă dintr-o altă localitate și ridicată pe locul unei vechi biserici distrusă de tătari.

La 5 km, în localitatea Șieu am văzut Biserica de lemn ”Adormirea Maicii Domnului” construită în anul 1760.

De aici, deși drumul fiind de 7 km, l-am făcut în 30 min. Nefiind indicatoare, ne-am cam rătăcit la un moment dat. Am mers să vedem cele două biserici din Poienile Izei. Nu am întâlnit vreo mașină sau locuitor pe drum și nici în localitate. Am găsit doar un bar deschis, cu o terasă la umbră, unde ne-am răcorit puțin. Prima pe care am văzut-o a fost biserica nou construită din piatră în 2008, Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”. Lângă ea am trecut un pod acoperit, construit din lemn, până la un altar de vară.

Am urcat o pantă ce trecea prin cimitirul vechi și, după copaci, ni s-a arătat biserica veche, Biserica de lemn ”Sf. Mihail și Gavril”. Invadând, tătarii au distrus bisericile din zonă, cu două excepții, una fiind aceasta (1364). Se spune că a scăpat invaziei fiind protejată de semiluna islamică. Nu am putut vizita interiorul, fiind zăvorâtă.

Știind deja drumul, ne-am întors la Șieu și am înaintat pe ruta noastră doar 15 km, până la Ieud. Am dorit să vedem a doua biserică ce a scăpat invaziei turcești, Biserica de lemn din Ieud Deal, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”. Părerile privind datarea construcției sunt controversate. A fost menționat anul 1364, cei mai mulți o datează din sec. XVII, cu refaceri în sec. XVIII.

Revenind pe malul apei am văzut Muzeul etnografic Pleș.

Am rulat pe un alt deal ce aparține localității Ieud. Doream să vedem Mânăstirea Ieud cu hramul „Sfinții Trei Ierarhi”. Construcția ei a fost aprobată în 1999 și finalizată în 2003. A fost construită pe locul unde a mai existat o biserică construită în sec. XI-XII și dărâmată în 1889 datorită ritului ei ortodox.

Mânăstirea cuprinde poarta, o biserică din lemn și o casă monahală.

La 4 km, în localitatea Bogdan-Vodă, Cuhea de altădată, am vizitat Biserica de lemn „Sf. Nicolae”. În secolul XIV, boierii Bogdănești au construit o biserică din piatră, care în timp s-a ruinat. Pe locul ei a fost construită o biserică din lemn care a fost distrusă de invazia tătarilor. Actuala biserică a fost construită în jurul anului 1718. Biserica se află în mijlocul comunei, în cimitirul vechi. În interior pereții, formați din bârne de brad, au păstrat picturile vechi, în stilul bizantin primitiv.

Lângă ea, a fost construită în anul 1935, Biserica nouă, cu hramul „Învierea Domnului”.

În centrul comunei se află Grupul statuar Bogdan Voievod, opera sculptorului Ioan Marchiș, dezvelit în anul 2008.

Ziua 2.

Fiind zi de târg, nu puteam să lipsim de la un așa eveniment. Se vând de toate, de la animale, produse apicole, ceaiuri, alimente, obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte, utilitare casnice etc. Se poate lua chiar masa la una dintre tarabele prevăzute cu grătare și terase.

Am trecut dealul pe un drum neașteptat de bun și după 19 km am ajuns în Vișeu de Sus. O legendă spune că un pădurar, în amintirea fiului său care a murit în pădure fiind lovit de un lemn, a ridicat o biserică pe acel loc. În timp, în jurul bisericii s-a dezvoltat localitatea, care a fost denumită „Între Râuri”, fiind plasată între râurile Vișeu și Vaser. Aici am vizitat două biserici.

Biserica greco-catolică „Maica Domnului” construită în perioada 1993-1995

Biserica de lemn „Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul”, ridicată între anii 2006-2008

După 12 km am intrat în localitatea Moisei unde se află Casa-muzeu Martirii de la Moisei, 14 octombrie 1944. Este vorba despre 39 țărani români și 3 evrei din județele Cluj, Mureș, Maramureș, care făceau parte din detașamentele de muncă forțată. În drumul spre casă au fost prinși de către horthyști, motivând că ar fi fost partizani care luptau împotriva lor. I-au obligat să intre în casă și, prin geamuri, i-au executat prin împușcare.

Victimele au zăcut închise în casă două săptămâni, după care au fost înmormântați. Pe acel loc s-a ridicat o troiță de lemn care a fost înlocuită de Monumentul Martirilor din Moisei sculptat de Vida Geza. Este vorba despre 12 figuri de piatră, două cu chip uman, restul cu măști tradiționale maramureșene, așezate în cerc, cu chipurile în afară.

La 6 km deasupra satului Moisei, la poalele muntelui Pietrosu Rodnei, se află Mânăstirea Moisei cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Este înconjurată de ziduri și așezată pe un spațiu întins, acoperit cu iarbă. Pășind pe poarta de intrare am văzut clădirile din care e compusă mânăstirea.

În 1599 a fost ridicată de către călugări Biserica veche de lemn, pe locul uneia mai vechi, ruinată. Pe lângă aceasta a funcționat o școală de pictură, totodată se inițiau preoți și cântăreți de biserică.

În 1637 mânăstirea apare în documente ca rezidență a unui episcop.

Biserica nouă, din cărămidă, a fost construită în 1911, în stil neoclasic, de către Episcopia Greco-catolică de la Cluj-Gherla.

Ne-am întors prin Săcel și, după 20 km, am oprit în Săliștea de Sus, lângă o Biserică din lemn, construcție mai nouă, care era închisă.

Pe străduțe lăturalnice, am urcat până la Biserica de lemn a Bâlenilor „Sfântul Nicolae”. A fost construită în anul 1680, incendiată de tătari în anul 1717 și, conform legendei, salvată de o femeie care a cărat apă cu găleata până a stins focul. În 2010 a fost deschis un șantier pentru identificarea picturilor originale aflate sub stratul pictural fals de vopsea.

Ne-am apropiat de ținta finală, orașul Dragomirești. Înainte de intrarea în oraș am parcat pe marginea drumului, lângă poarta frumos sculptată în lemn, cu motive tradiționale maramureșene, care ne-a indicat locul de intrare spre Mânăstirea Dragomirești „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, „Izvorul Tămăduirii”, „Adormirea Maicii Domnului”. Este o mânăstire de călugări.

A trebuit să ne grăbim, deoarece s-a înnorat și ne era frică de o eventuală ploaie rece „de munte”. Am urcat o porțiune de deal, pe un drum amenajat și am ajuns pe un platou, unde se află mânăstirea. Aceasta a fost construită în 1875, în timp distrusă și reconstruită în 1926 în „Valea Prihodiștii”. În 1949, sub regimul comunist, a fost arsă din temelii și s-a salvat doar o icoană din lemn, din sec. al XVIII-lea (1750), „Maica Domnului cu Pruncul”. Interesant la această icoană este piciorul stâng al Pruncului care este prezentat ca o plamă. Între anii 1951-1957 s-a construit o biserică mică din lemn, în locul „Arinii Runcului”, unde s-a păstrat icoana. Între anii 1957-1990 biserica a fost în majoritatea timpului închisă. După această perioadă au început să aibă loc pelerinaje, iar în 2008 s-a început construirea unei noi biserici.

Și, ne-am atins ținta, am intrat în orașul Dragomirești.

Citește și Borșa, Mânăstirea Pietroasa, cascada Cailor, județul Maramureș

1 mai la Cracovia

Publicat pe 2 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Având liber de 1 mai și zilele următoare ne-am înscris într-o excursie organizată cu obiectivul Cracovia. Ne-am documentat ca de obicei și am aflat că orașul este al doilea ca mărime din Polonia și este unul dintre principalele centre economice. Este situat pe malul râului Vistula. Datează din sec. VII. A fost capitala Poloniei o perioadă lungă de timp, până în 1999 când a devenit reședința voievodatului Polonia Mică. Este singurul oraș al Poloniei care a scăpat de distrugerile celui de al doilea război mondial.

Ziua 1.

Distanța fiind lungă, de 660 km, am plecat din Arad foarte devreme dimineața. Am străbătut ușor Ungaria, până la Budapesta fiind autostradă. Am trecut în Slovacia, unde drumul plictisitor prin șesul Ungariei a devenit un drum pitoresc, prin peisaje frumoase de munte și orășele ca Banska Bystrica și Dolny Kubin. Trecând munții și totodată în Polonia, am coborât treptat până la Cracovia. Am ajuns în timp util, astfel, ca bonus din partea agenției de turism, am vizitat Mina de sare de la Wieliczka, situată la 15 km de Cracovia.

Mina, denumită și „Catedrala de sare subterană din Polonia” a fost inclusă printre primele obiective din lista UNESCO. A fost construită în sec. al XVIII-lea și a produs masiv sare până în 2007. De atunci, mare parte din mină a fost transformată în scop turistic, de relaxare sau pentru evenimente. Din 1964, s-a înființat, la dâncimea de 211 m și un sanatoriu pentru boli respiratorii. Din cei 300 km pe care se întinde, doar 3,5 km sunt deschiși pentru vizitare.

Am coborât 378 de trepte până la primul nivel. Am traversat galerii cu pereți de sare, apoi, pe rând, unele din sălile amenajate cu statuete din sare reprezentând munca minerilor, evenimente de epocă sau personaje istorice. De asemenea se găsesc lacuri saline, 3 capele și o Catedrală sculptate în sare de mineri.

Există și o legendă despre mină. O prințesă unguroaică, Kinga, logodidă cu contele Boreslaw, în drumul spre Polonia și-a aruncat inelul de logodnă într-o mină de sare. Ajunși la destinație a poruncit să se caute acel inel. Săpând, minerii l-au găsit în primul bulgăre de sare și l-au înapoiat prințesei.

Fiind seară, ne-am cazat la un hotel din Cracovia, de abia așteptând ziua următoare, în care ne vom desfăta cu frumusețile orașului.

Ziua 2.

Stația de autobuz era chiar lângă hotel, bilete la recepție, așa că, hai la drum !

Ne-am îndreptat către centrul istoric al orașului, Stare Miasto, înconjurat de Parcul Planty, care are lungimea de aproximativ 4 km. Acesta a fost amenajat, dub domnia lui Francisc I al Austriei, în locul fortificației ce înconjura orașul, formată dintr-un zid de apărare cu 46 turnuri și 7 porți de intrare, pe care a dărâmat-o, păstrând doar Poarta cu turnul Florian și încă 3 turnuri de pază.

Știind că a doua zi va fi paradă în piața centrală, Runek Glowny, am ocolit-o și am urmat un traseu făcut de acasă pentru a putea vedea cât mai multe.

Dacă aș relata istoricul și importanța fiecărei locații aș ajunge să scriu o carte despre acest oraș. Specific că am văzut o mulțime de biserici, muzee, cartierul evreiesc și, nu în ultimul rând, castelul Wawel. O să le vedeți conform itinerarului urmat.

Biserica „Sfânta Cruce” ( Kryza ) sec. XIV

Teatrul Național „Iuliusz Slowacki” sec. XIX, construcție baroc

Muzeul Czartoryski, fostul Palat de iarnă al familiei Czartoryski

Biserica „Schimbarea la față a lui Isus” (Cristo Transfigurato) (1728)

Biserica „Sfântul Marc Evanghelistul” 1263

Am trecut pe lângă Biserica reformată și am ajuns în Piața Szczepanski unde se află Palatul Sztuki.

La un colț al pieții am văzut Teatrul Național „Helena Modrzejewska”.

Pe o altă străduță am remarcat o altă biserică.

Biserica romano-catolică „Sf. Ana” construită în sec. XVII

După atâtea biserici, așezate aproape una de cealaltă, am ajuns la Universitatea Jagellonski. Costrucția ei a început în 1934 și era faimoasă pentru studierea matematicii, dreptului, astronomiei. Am vizitat Colegiul Maius în care azi se află diferite muzee.

Am trecut pe lângă Colegiul Nou și am intrat în parc.

Am continuat drumul pe lângă Biserica Franciscană, apoi pe lângă Muzeu de Arheologie. Am căutat un loc unde am luat prânzul, apoi o mică siesta se impunea.

Și, din nou la drum. Am ocolit castelul Wawel, pe malul Vistulei și, în sfârșit, iată cartierul evreiesc Kazimierz. Suburbia a fost înființată de Cazimir cel Mare în 1335. După un secol în Cracovia a izbucnit un incediu de proporții mari care a fost atribuit evreilor, astfel, regele Ioan Albert al Poloniei a mutat populația evreiască în Kazimierz, pe care l-au ocupat cam o cincime. La sfârșitul sec. al XVIII-lea, fiind sub ocupație austriacă, și-a pierdut independența și a devenit cartier al Cracoviei. Înainte de ocupația nazistă trăiau 68.000 de evrei. În timpul celui de al doilea război mondial au fost deportați în lagărele de concentrare naziste și, după încetarea războiului, au rămas doar câteva sute de supraviețuitori. Cartierul și-a păstrat însă structura deoarece naziștii doreau să înființeze aici „muzeul rasei dispărute”. Pe parcursul anilor s-a deteriorat, începând să se restaureze doar începând cu anul 1990. Astăzi se vizitează bisericile catolice, sinagogile, muzeele, se pot vedea case vechi, magazinele mici ce funcționau cândva aici, sau se pot savura mâncăruri tradiționale la una din multiplele terase.

Prima pe care am văzut-o a fost Biserica barocă „Sfinții Mihail și Stanislav” sau Biserica Piaristă, locul martiriului Sf. Stanislav, înconjurată de Mânăstirea Paulina , poartă și denumirea de „Skalka” (Mica Stâncă) A fost construită în sec. XVIII. În cripta sa sunt îngropați oameni iluștri de cultură ai Poloniei.

100 Church on the Rock Mihail si Stanislav fbmw

Biserica „ Sf. Katharina Margareta” a avut un destin tragic. De la fondarea ei în 1343 și până la forma actuală a trecut printr-un cutremur, o inundație, un incendiu, din nou un cutremur, totuși la jumătatea secolului al XIX-lea a început restaurarea ei, care încă nu s-a finalizat nici până acum.

Am continuat plimbarea pe malul Vistulei până la podul Pilsudski. (Joseffa Pilsudskiego)

Am vizitat Biserica „Ordinul Fraților Milostivi” , Ordin al Preasfintei Treimi, construită în sec. XVIII.

128a Church of the Holy Trinity of the Brothers fbmw

129 casa ordinului fratilor milostivi fbmw

130 house of the order of merciful brothers fbmw

Am ajuns în Piața Wolnica, unde se află clădirea fostei Primării, azi Muzeul de etnografie și folclor.

În apropiere am vizitat Basilica „Corpus Cristi”. Costrucția ei a început în anul 1335.

De aici am păstruns în porțiunea care a fost ocupată de evrei.

Sinagoga Înaltă (sec. XIV-XV)

Sinagoga Veche (1500-1600); acum este Muzeu al istoriei evreiești.

casele vechi recondiționate și restaurantul Ariel

străduță cu fostele magazine recondiționate în scop turistic

Sinagoga Templu (sec. XIX)

Obosite, dar foarte încântate de toate câte le-am văzut, ne-am întors spre centrul vechi, căutând un mijloc de transport spre hotel.

Biserica Misionarilor, romano-catolică, sec XVII

Ziua 3.

Cum autobuzul ne-a lăsat în apropiere am trecut prin Piața Jan Matejko unde se află un memorial al eroilor de la Grunwald și Biserica „Sf. Florian”.

Ne-am întors și am ajuns la Bastionul Barbacan. Acesta a fost ridicat în 1540 în scop de apărare. Însă, în acest scop, a fost folosit doar o singură dată, în 1656, în timpul invaziei Suedeze a Poloniei. În timpul celui de al doilea război mondial a fost distrus în mare parte. În anii 1950 a fost reconstruit, nu în totalitate, în scop turistic.

Am intrat în orașul vechi (Stare Miasto) prin Poarta Florian cu turnul de pază. Sf. Florian este socotit ocrotitorul Poloniei.

Am trecut pe lângă Biserica „Ion Baptistul și Ion Evanghelicul”, Biserica reformată și am ajuns în Piața centrală a Cracoviei, Rynek Glowny.

Aici se află renumita Sukiennice, Hala Postăvarilor, care, în sec. al XV-lea, era un important centru al comerțului internațional. Actual, în interior se găsesc numeroase magazine, iar la etaj Muzeul de artă.

De o parte a halei se află Turnul vechi al Primăriei (Wieza Ratuszowa).

De cealaltă parte, monumentul lui Adam Mickiewicz, un renumit poet și dramaturg polonez și Biserica „Sf. Adalbert” (St. Wojciech) sec. X.

Piața este înconjurată de clădiri rezidențiale și reședințe nobiliare.

În vecinătate, în Piața Maria, am vizitat Biserica catolică „Sfânta Maria”. A fost construită în sec. XIII-XIV. Prezintă 2 turnuri asimetrice, cel mai înalt, Turnul Goarnei, de 81 m. Interiorul a fost foarte întunecat astfel, nu am putut imortaliza altarul sculptat în lemn, ce reprezintă o carte deschisă în care sunt descrise scene biblice.

Ieșind, în partea dreaptă am văzut Biserica „Sf. Barbara” construită în sec. XIV.

Polonia sărbătorește în ziua de 2 mai, începând din 2004, Ziua Drapelului național, iar în 3 mai Ziua Constituției, care a fost adoptată în 1791. Astfel, pentru că era 3 mai, s-a desfășurat o paradă istorică care a înconjurat piața.

Ca peste tot în lume există oameni mulțumiți și nemulțumiți. După terminarea paradei a avut loc și un mic protest politic.

După paradă am plecat să vizităm castelul Wawel. În drum am văzut Biserica Dominicană „Sf. Treime”, construită în sec. XIII-XV. Nu am putut imortaliza interiorul deoarece se ținea slujbă.

Am trecut prin spatele Bisericii Franciscane și am văzut o clădire interesantă. Întrebând, am aflat că era Pavilionul Wyspianski, în care se desfășoară diferite expoziții și conferințe.

Înaintând spre castel, pe stânga, ni s-a înfățișat o biserică grandioasă, ce avea în fața ei înșiruite statuile celor 12 apostoli. Este Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” A fost construită la sfârșitul sec. al XVI-lea, inițial pentru a deservi Ordinul iezuit.

La câțiva metri de ea am văzut o biserică simplă, din piatră, Biserica „Sf. Andrei”, construită între anii 1079-1098. Este una dintre puținele biserici fortărețe din Europa care au supraviețuit în timp.

Lângă dealul Wawel, pe care se află castelul, am vizitat Biserica „Bernardino de Siena” În 1453 a fost construită o biserică din lemn, pentru o ramură reformată a franciscanilor, Bernadinos. Actuala biserică a fost ridicată în sec. XVII și forma de azi între anii 1758-1766.

Am urcat dealul spre Castelul Wawel.

Acesta a fost construit în sec. XVI din ordinul lui Cazimir al III-lea cel Mare. Ulterior, el a mutat capitala Poloniei la Varșovia, astfel castelul a fost lăsat în uitare. S-a deteriorat și mai mult sub invaziile suedeze. Ocupat ulterior de austrieci, în sec. al XIX-lea aceștia l-au transformat într-o fortăreață, construind ziduri și turnuri de apărare. La ordinul împăratului austriac Franz Joseph, fortăreața a fost părăsită de trupele militare. După primul război mondial castelul a fost folosit de guvernator, mai târziu de președintele țării., iar după al doilea război mondial a devenit muzeu național.

Prezintă o curte centrală pătrată în jurul căreia se află grupate, în 4 aripi, numeroase clădiri, astăzi muzee.

În jurul ei au fost contruite în timp mai multe clădiri, cu diverse stiluri arhitectonice, unele cu destinația de muzeu, altele fostele apartamente regale sau cu destinație de stat.

Catedrala Wawel „Sf. Stanislau”, prima construită în sec. XI și distrusă, reconstruită în sec. XII și distrusă de un incendiu, cea actuală construită în sec. XIV, este o biserică romano-catolică care a servit ca loc de încoronare a monarhilor polonezi și principalul loc de înmormântare al acestora. În timp i s-au adăugat mai multe capele. Capela cu cupolă de aur adăpostește mormintele fondatorului, Regel Sigismund II August, ale copiilor săi și Annei Jagiellonka.

La intrarea în Catedrală am remarcat statuia Papei Ioan Paul al II-lea, care a oficiat slujbe aici. În interior se păstrează sicriul de argint al protectorul național, sfântul Stanislau (Stanisław).

Părăsind cu regret castelul, ne-am oprit pe o terasă, de unde am văzut panorama unei părți din oraș situată pe malul Vistulei.

Am coborât prin Poarta Bernardinska, am trecut pe lângă pe lângă turnul Sandomierz și am nimerit printre numeroasele tarabe cu suveniruri și terase situate aici.

Am traversat iar Stare Miasto pentru a ajunge la stația de autobuz. S-a făcut din ce în ce mai frig. Nu ne-am așteptat în luna mai, dar am uitat că România este situată mai la sud și Aradul, în mod special, un oraș ferit de vremea rea. Am intrat în diversele magazine de suveniruri, atât pentru a ne încălzi puțin, cât și pentru a cumpăra câte ceva cu destinația acasă.

Apoi ne-am întors la hotel pentru o ultimă noapte în Cracovia.

Ziua 4.

Cu părere de rău am părăsit Cracovia cu făgăduința revenirii. Traseul de întoarcere trecea prin Zakopane, „Capitala de iarnă a Poloniei”, unde am făcut o scurtă pauză. Orașul e situat la poalele munților Tatra, aproape de granița cu Slovacia. E construit din clădiri tradiționale, majoritatea din lemn. Este un centru turistic renumit pentru sporturile de iarnă.

Trecând munții am intrat în Slovacia.

În mersul autocarului am văzut Castelul Orava.

Am ajuns la Dolny Kubin, de unde traseul a fost identic cu cel de la plecarea spre Cracovia, dar ceva mai scurt, cu aproximativ 60 km.

La revedere, ne vom întâlni în alte excursii.

Citește și Mânăstirea Jasna Gora, Polonia

Grădina botanică și Castelul din Macea. Mânăstirea din Gai

Publicat pe 27 ianuarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am plecat din Arad într-o zi însorită de martie, pe un traseu scurt, Șofronea – Curtici – cu destinația Macea, doar 27 km distanță rutieră. Am tot auzit de Grădina Botanică și, mai ales, de magnoliile superbe ce înfloresc în această perioadă. După nici 30 de minute am ajuns, am plătit intrarea și am trecut pe lângă castel, grăbindu-ne să vedem natura ce revine la viață atât de frumos primăvara. La intrarea în grădină ne-a întâmpinat bustul lui Vasile Goldiș, apoi „stejarul Unirii” care are vârsta de aproximativ 300 ani.

Grădina Botanică inițial a fost un teren intrat în posesia familiei de origine sârbă Csernovics, în 1724. Aceștia au început construcția unui castel, ridicând o aripă și anume cea de est, înconjurând-o doar cu un parc, iar terenul îl foloseau pentru vânătoare.

Un descendent al familiei, Petru, a adus din orient în parc specii rare, ca Ginko Biloba, care supraviețuiesc și azi. După naționalizare, în 1968 parcul a devenit oficial Parc dendrologic, iar în 1994, închiriat fiind de Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad, a fost transformat în Grădina Botanică „Pavel Covaci”.

Parcul se întinde pe o suprafață de 21,5 ha din care 3,5 ha conțin colecția dendrologică care poate fi vizitată de public.

În total conține peste 2000 de specii de arbori și arbuști, peste 500 de specii ierbacee în care trăiesc multe sortimente de păsări și animale mici.

Ne-am așezat pe o bancă și liniștea ne-a cuprins contemplându-le și ascultând ciripitul păsărilor.

Am trecut pe Aleea Poeților ca Mihai Eminescu, Andrei Mureșanu, George Coșbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga etc., reprezentați prin busturile lor sculptate.

În 1862 noul proprietar Karoly Gyorgy a început reamenajarea castelului, ridicând a doua aripă și turnul înalt de 30 m.

În 1900 un descendent al familiei Gyorgy, Gyula, a adăugat castelului o terasă metalică. Mai apoi s-a construit și o fântână arteziană. În 1939 au intrat în proprietatea medicului Adam Iancu din Curtici, până la naționalizarea din 1948.

Castelul a avut ulterior mai multe destinații. Ca mai toate castelele naționalizate a fost și sediul Cooperativei Agricole. Din 1990 fiind închiriat de Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad castelul este folosit în scopuri academice-congrese, etc.

Am ocolit fântâna nefuncțională în luna martie, și, ni s-a arătat întregul castel. Pentru vizitatori sunt amenajate bănci acoperite și un bar pentru cei însetați.

Ca de obicei, când să ne întoarcem spre casă, dacă e posibil am urmat alt traseu decât la venire. Astfel am trecut prin comuna Dorobanți, la 9 km de Macea. Ne-am oprit zărind ceva neobișnuit. O fântână mecanică veche ? A trebuit să o imortalizez pentru cei care în curând vor întreba: și asta ce e ?

Am continuat drumul prin Iratoșu, Variașu Mic, Arad, traseu „extra lung”, doar 19 km. Din trafic, înainte de intrarea în Arad, am observat pe dreapta mânăstirea din cartierul Gai. Am luat decizia să trecem și pe acolo.

Mânăstirea din Gai, cu hramul „Sfântul Simeon Stâlpnicul”, a fost construită în sec. XVII (stil baroc), cuprinzând o biserică, un conac folosit ca reședință de vară pentru episcopi, paraclis și chilii.

Ulterior, în 1936 a fost construită Biserica nouă cu hramul „Veşmântul Maicii Domnului”, „Brâul Maicii Domnului” şi „Acoperământul Maicii Domnului”.

În 1986 în cadrul mânăstirii s-a mutat și Biserica de lemn adusă din Seliștea de Mureș, comuna Petriș, județul Arad, biserică datată din sec. XVIII și care are hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”.

În muzeul mânăstirii se păstrează obiecte și cărți de cult vechi, iar în altarul bisericii vechi, trupurile înhumate ale foștilor episcopi.

Mânăstirile Hodoș-Bodrog și Bezdin din județul Arad

Publicat pe 24 ianuarie 2018 de monica frimu

Răspunde

A venit primăvara, iar pe mine și pe Carmen – prietena mea din copilărie – ne-a mânat dorul de excursii nu departe de Arad, să vedem 2 Mânăstiri. Astfel, am urcat în mașină și am parcurs 15 km spre comuna Zădăreni, am urmat indicatorul la dreapta și, după câțiva kilometri, am ajuns la Mânăstirea Hodoș-Bodrog. Spre surprinderea noastră, având în vedere câte pelerinaje și sărbători religioase au loc aici, am găsit marea parcare goală, chiar dacă era o zi de vineri. Bineînțeles că ne-am bucurat, pentru că asta ne dădea posibilitatea să studiem în voie, în liniște, tot ce era de văzut.

Am intrat prin poarta frumos decorată pe interior cu picturi biblice.

Hodoș-Bodrog este cea mai veche mânăstire ortodoxă din România, atestată din 1177. Istoricii locali o încadrează din sec. XI, prin existența unor călugări greci aici. Mânăstirea cuprinde Biserica veche și Biserica nouă (construită în a doua jumătate a sec. XIV), chiliile călugărilor și un muzeu.

Prima pe care am văzut-o a fost Biserica veche, despre care circulă diferite legende. Se spune că a fost ridicată pe acest loc – Bodrog, cuvânt care are și înțelesul –„bod” = „împunsătură” și „rog” = „corn”. În acest loc un taur „încăpățânat”, pe nume Hodoș, scurma neîntrerupt. Asculta doar de văcăriță, dar, într-o zi, a împuns-o cu coarnele și a ucis-o. Astfel, țăranii i-au curmat și lui zilele. Curioși să vadă ce găsea taurul în acel loc au decoperit o icoană cu Fecioara Maria și Pruncul Isus, iar, lângă ea, o căldare cu galbeni. Astfel, din acei galbeni, pe acel loc, au ridicat o mânăstire – Hodoș-Bodrog. Dar galbenii s-au terminat înainte a fi tencuită toată și cu orice material au încercat, acesta nu a rămas pe zid.

Ocolind biserica pentru a intra, pe zid am observat o inimă și lângă ea un mormânt.

Aveam să aflăm că este vorba despre o altă legendă. Mama unui călugăr din Mânăstire nu era de acord cu alegerea făcută de acesta de a se călugări. După multe discuții, el a negat-o ca a mai fi mama sa. Mama l-a blestemat ca atunci când va muri să nu-l primească pământul. După înmormântarea acestuia se pare că sicriul ieșea mereu la suprafață. Inima de pe zid reprezintă inima mamei îndurerate.

În interiorul bisericii, deasupra porții, se păstrează craniul acelui taur, iar în biserică icoana Maicii Domnului, „făcătoare de minuni”.

Am mers să vedem și zidul neterminat, aflat spre curtea mânăstirii, unde se află și paracliserul (foișorul pentru slujbe religioase).

După aceea am vizitat Biserica nouă.

Înainte de a pleca am avut norocul să găsim un călugăr care a deschis pentru noi muzeul. Acesta conține obiecte de cult vechi.

Ne-am întors apoi la Zădăreni și am continuat drumul prin Felnac, Secusigiu, până în satul Munar, de unde un indicator ne-a trimis la dreapta 5 km, pe un drum destul de rezonabil, spre Mânăstirea Bezdin.

Aceasta este situată nu departe de malul drept al râului Mureș. Numele ei vine de la pârâul Bezdin care curge printre numeroase mlaștini cu vegetație și populate cu numeroase specii de animale.

Este una dintre cele 5 mânăstiri sârbești din România, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. A fost înființată în 1539, la inițiativa unui localnic, Iovan Iaksici, care a participat financiar împreună cu alți localnici. Acesta s-a mutat și a locuit împreună cu familia în Mânăstire. Era o mânăstire cu călugări devotați care nu au părăsit-o nici în timpul ocupației otomane a Banatului, când a fost incendiată. Pentru a putea ține slujbele, călugării au construit o Biserică de lemn, iar ulterior s-a construit una din cărămidă.

În sec. XVIII s-a adăugat o clădire mare, cu zeci de chilii, deși au trăit doar 16 călugări acolo.

În zilele noastre, mânăstirea a fost lăsată de izbeliște; e locuită doar de o măicuță care primește uneori ajutor de la localnici.

Nu am întâlnit-o pe aceasta, dar în schimb ne-a întâmpinat un pui de pisică curios și prietenos.

În mânăstire se află Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și moaștele Sf. Kiril.

La plecare am remarcat și paznicii, 2 câini legați în lanțuri lungi, pașnici pe timpul zilei, ce parcă așteptau hrană și apă de la cineva ?

Citește și Pecica

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: mânăstiri

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Krk, Croația

Muntenegru- canionul Tara, Cetinje, Kotor

Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Mânăstirea Jasna Gora, Polonia

Prin Maramureș, pe valea Izei

1 mai la Cracovia

Ziua 1.

Ziua 2.

Ziua 3.

Ziua 4.

Grădina botanică și Castelul din Macea. Mânăstirea din Gai

Mânăstirile Hodoș-Bodrog și Bezdin din județul Arad