Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

Publicat pe 21 mai 2019 de monica frimu

De la Lacul Cinciș ne-am îndreptat spre Hațeg. Din Silvașu de Jos am deviat câțiva kilometri spre Silvașu de Sus pentru a vedea Mânăstirea Prislop la care auzisem că au loc mari pelerinaje, fiind una dintre cele mai importante din Transilvania. Fiind o zi de vară, în timpul săptămânii, am avut norocul să găsim parcarea auto aproape goală.

Prima mânăstire a fost ctitorită de Sfântul Nicodim pe pământurile și cu ajutorul nobililor români din Ciula (1399-1405). Până în secolul XVI a ajuns o ruină.

A fost reconstruită de fiica lui Moise Voievod din Țara Românească, Zamfira, care s-a refugiat în Ardeal după ce tatăl ei a fost ucis. Legenda spune că Zamfira, bolnavă fiind, vizitând zona, a băut apă din izvorul de la Prislop și s-a vindecat. În semn de mulțumire a construit o nouă mânăstire, a împodobit-o și a dăruit o icoană „făcătoare de minuni” (1564). Mormântul ei a fost așezat la mânăstire.

Din secolul XVII la mânăstire a început să funcționeze o școală bisericească pentru viitorii preoți la sate. Tot în acea perioadă un localnic pe nume Ioan s-a călugărit și a devenit sihastru la Mânăstirea Prislop. Actual pentru vizitare, locul era amenajat cu balustrade.

Ioan și-a săpat o peșteră în munte unde a trăit până când vânătorii, confundându-l cu un animal sălbatic, l-au împușcat și ucis.

În 1992 a fost canonizat ca Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop și peștera a început să fie denumită „Casa Sfântului” de către pelerinii tot mai numeroși.

În secolul XVIII mânăstirea a trecut la rit greco-catolic. Zona fiind ocupată majoritar de ortodocși, până în secolul XIX a rămas aproape pustie.

În 1948 a fost trecută la rit ortodox, cu stareț părintele Arsenie Boca, mutat acolo de la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus din munții Făgăraș. Părintele, teolog și artist plastic ortodox român, avea o personalitate marcantă.

Pentru concepțiile și credința sa, în perioada comunistă a fost închis la Brașov, apoi dus la muncă pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, mutat la închisorile din Jilava, București, Timișoara și Oradea.

Până în 1950 Arsenie Boca a restaurat clădirile, le-a înfrumusețat cu picturi, unele chiar realizate personal și mânăstirea a devenit așezământ de maici.

Picturile din biserica veche au fost păstrate, din păcate doar câteva au rezistat timpului.

Probabil pentru a nu se deteriora, accesul vizitatorilor în interiorul bisericii este limitat la hol.

În 1959 mânăstirea fost transformată și a funcționat ca azil de bătrâni.

Din 1976 a redevenit locaș mânăstiresc de maici.

Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic român al secolului XX. A fost înmormântat în cadrul mânăstirii (1989) iar locul său de veci a devenit loc de pelerinaj. Sutele de pelerini cred că prin rugăciuni la mormântul acestuia își rezolva problemele de sănătate, familiale, etc.

Personal am rămas dezamăgită. Lipsea acea atmosferă de liniște pe care o găsisem la alte mânăstiri. Locul devenise mai mult comercial, pentru aproape orice se plătea. Pentru cei care căutau alinare, în perioada de timp în care am vizitat nu am văzut măcar o măicuță sau o haină bisericească. Vizitatorii ca mine erau puțini, majoritatea erau credincioși aproape fanatici care încercau să-mi dicteze modul de conduită gândit de ei.

Citește și Rezervația de zimbri Hațeg-Silvuț, județul Hunedoara

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

După sesizarea făcută despre furt și rezolvarea parțială dar promptă a situației de către Poliție, urmând ca actele să fie înlocuite cu unele temporare doar în Ambasada României, nu am avut altceva de făcut decât să nu irosim partea din zi rămasă.

Pe Gran Via am trecut pe lângă Teatrul Lope de Vega (Teatro Lope de Vega). Pe acel loc s-a aflat o Casă a iezuiților care a ars într-un incendiu (1931). Lotul a fost cumpărat de o companie care între anii 1945-1949 a construit Edificiul Lope de Vega în care au funcționat un hotel și teatrul cu același nume, cu o capacitate de 1.100 de persoane, în care se prezentau spectacole muzicale. În 1954 a fost deschis în plus un cinematograf care a funcționat până în 1997.

Am înaintat pe Gran Via până în Piața de Callao (Plaza del Callao) denumită în cinstea bătăliei de la Callao (1866) din timpul războiului spaniol-american. A fost construită o dată cu bulevardul Gran Via (1917-1927) dar forma actuală a primit-o prin restructurările terminate în 1960. Din anul 2010 traficul a fost închis și piața a devenit pietonală. Pe o latură se afla Palatul Presei (Palacio de la Prensa), o clădire cu 14 etaje construită între anii 1924-1928. Până în 2009 a fost doar sediul unor reviste. Ulterior, până în 2015 a găzduit și sediul Partidului Socialist din Madrid. În parterul clădirii funcționau 4 cinematografe ale Palatului Presei.

Tot în piață se afla un alt cinematograf, Callao Cinema, deschis în 1926 într-o clădire în stil neo-baroc cu interior art deco, cu capacitatea de 1.500 de persoane, în subsolul căreia de afla un Cabaret care ulterior a fost transformat în discotecă. În 1929 a fost proiectat primul film sonor din Spania-Jazz Singer. Pe fațadă era postat un ecran digital imens.

Am cotit pe lângă cinematograf spre a ne întoarce să continuăm cât de cât traseul pe care ni-l imaginasem pentru acea zi. Am ajuns la Mânăstirea Regală a Întrupării (Real Monasterio de la Encarnacion) situată în Plaza de la Encarnacion, o mânăstire de maici din Ordinul lui Agustinas Recoletas. A fost fondată de regina Margareta a Austriei, soția lui Filip al III-lea, în cinstea expulzării de către acesta a maurilor din Madrid. A fost construită în apropierea Alcazarului, cu pasaj ce-l lega de el, pe un loc cumpărat de rege de la un marchiz (1611-1616).

În perioada construcției regina a murit nu înainte de a solicita ajutoare pentru mânăstire care ulterior au și sosit în număr mare. Printre donații au fost și lucrările din secolele XVI și XVII ale unui renumit muzician care au stat la baza înființării Bibliotecii Muzicale, picturi și sculpturi adunate într-un muzeu. În spațiul deschis din fața mânăstirii în anii 1960 a fost postată statuia Lope De Vega și din 1965 mânăstirea a fost deschisă publicului.

Lângă mânăstire se afla Plaza de Oriente, între Palatul Regal și Teatrul Regal, încadrată de Grădinile Lepanto și Grădinile Cabo Noval (Jardines de Cabo Noval). Între grădini și piață era un șir de statui construite între anii 1750-1753 care reprezentau conducători vizigoți și conducători ai regatelor creștine timpurii.

Plaza de Oriente a fost amenajată în timpul Regelui Bonaparte (1808) când au fost demolate în jur de 60 de clădiri dintre care o biserică, Biblioteca Regală și o mânăstire și finalizată de Regina Isabella a II-a în 1844. Central a fost postat Monumentul lui Filip al IV-lea (Monumente a Felipe IV) orientat cu fața spre Teatrul Regal. Piața a fost dotată cu bănci de piatră, au fost plantați chiparoși, magnolii și rondouri cu flori.

Am ocolit Teatrul Regal (Teatro Real), azi Opera din Madrid, care a fost construit pe locul fostului teatru în aceeași perioadă cu Plaza de Oriente. Construcția unei clădiri hexagonale a început în 1818, a fost oprită din lipsa fondurilor (1830), reluată în 1850 și terminată în decurs de 6 luni. Pe lângă sala cu o capacitate de 2.800 de persoane s-au amenajat 2 săli de bal, 3 saloane și dependințe.

În fața lui a fost amenajată Piața Operei (Plaza Isabell II) unde a fost postată statuia Reginei Isabell II. Perioada de glorie cu spectacole de operă, balet, concerte a fost la sfârșitul secolului XIX. Incendiul din 1867 a deteriorat clădirea care ulterior a fost refăcută. Din 1925 teatrul a intrat într-o perioadă de declin și a fost închis prin decret regal. Clădirea a fost avariată în timpul Războiului Civil Spaniol, ulterior au început renovările care au fost oprite în anii 1950 iar în anii 1960 se punea problema demolării ei. Pentru a fi salvată, între 1966-1988 a devenit sediul Orchestrei Naționale și a fost singura sală de concerte din Madrid. Între 1991-1997 a fost restructurat, renovat și transformat în Opera din Madrid.

Pe străduțe cu restaurante, cafenele, am ajuns în Plaza de Ramales unde se găsea Biserica Santiago și San Juan Bautista (Iglesia Santiago y San Juan Bautista) pe locul unde inițial au fost două biserici. Biserica San Juan Bautista a fost construită pe locul unei moschei (secolul XII) în orașul Santiago. A fost Biserică Parohială a Palatului Regal din momentul ridicării acestuia până în perioada lui Bonaparte care a demolat multe clădiri, inclusiv cele două biserici parohiale aflate în zona unde a amenajat Plaza de Oriente (1810-1811).

În locul lor s-a construit o altă biserică, cea actuală, în stil neo-clasic, Iglesia Santiago y San Juan Bautista care a fost finalizată doar după sfârșitul Primului Război Carlist (1833-1840) când piața și-a primit numele după Bătălia de la Ramales. Pe frontispiciul bisericii era postată o placă ce evoca orașul Santiago în Bătălia de la Clavijo.

În interior s-au păstrat multe dintre operele de artă ale celor două biserici demolate. În subsolul clădirii se aflau capele ale unor familii care au fost descoperite prin săpăturile arheologice efectuate când Piața Ramales a fost renovată și amenajat un garaj subteran (1999-2000).

Ne-am îndreptat spre Piața Mayor (Plaza Mayor) construită sub domnia Regelui Felipe al III-lea (1580-1619). Inițial a purtat numele de Plaza del Arrabal și a fost cea mai mare piață a orașului. În Madrid s-a delimitat un spațiu cu clădiri de cinci etaje în care a fost transferată piața numită de atunci Plaza Mayor (1617-1619). În decursul timpului clădirile au fost avariate de incendii mari (1631, 1670 ), ultimul din 1790 distrugând o treime. În locul lor au fost ridicate clădiri cu trei etaje, cu balcoane spre interiorul pieței (azi 237) care au închis-o complet. Pentru acces au fost create 9 porți.

După elaborarea Constituției din 1812, la fel ca celelalte piețe din Spania a fost denumită Plaza de la Constitucion, apoi sub Regele Boubon Plaza Real (1814), din 1873 Plaza de la Republica și la sfârșitul Războiului Civil Spaniol Plaza Mayor. În 1848, în centru pieței a fost postat un dar al Ducelui de Florența, statuia lui Filip al III-lea călare pe un cal (Estatua Felipe III), creată în 1616. Piața a fost refăcută și amenajată în 1921, 1935 și în 1960 traficul rutier a fost închis. Din păcate în piață se efectuau lucrări de amenajare pentru susținerea unor spectacole.

Una dintre case ieșea în evidență. Casa de la Penaderia, fosta brutărie principală a orașului, avea fațada încadrată de două turnuri și decorată cu picturi reprezentând figuri mitologice (1992).

În fața ei era ridicată o scenă provizorie în spatele căreia se amenaja un spațiu cu scaune pentru spectatori. De fapt în timpul secolelor trecute piața a găzduit execuții, apoi lupte cu tauri, jocuri de fotbal și anual, în ultimul timp, Piața de Crăciun.

Am ieșit din piață și am străbătut calle Mayor, stradă flancată de clădiri vechi. Am intrat într-unul dintre magazinele alimentare în care sortimentul principal era șunca, în Madrid existând mai multe de acel tip care purtau numele de Muzeul Șuncii (Museo del Jamon).

Încetul cu încetul ne-am orientat spre cazare. Începea să se întunece. Am trecut pe lângă Biserica Parohială Carmen (Iglesia Nuestra Senora del Carmen y San Luis Obispo) singura care a supraviețuit din Mânăstirea Carmen Calzado a Ordinului Muntelui Carmen dedicată Sfântului Damaso fondată în 1537. A fost extinsă sub domnia lui Filip al II-lea (1541) și reabilitată între 1611-1640. Mânăstirea a fost desființată, călugării alungați (1836), dar clădirea bisericii a rămas neatinsă.

La sfârșitul secolului XIX aria Pieței Carmen s-a lărgit, o parte din spațiul ocupat de mânăstire a fost demolat și în locul ei s-a ridicat clădirea Cinematografului din Madrid. Biserica a devenit parohie independentă. Din 2010 în biserică își are sediul Frăția Țiganilor.

O dată cu seara am ajuns pe Gran Via într-un loc foarte popular, fiind sâmbătă seara și foarte aglomerat. Pe un colț se afla o clădire cu un turn înalt, Cine Capitol, pe care era un firmament luminos. În Clădirea Carrion din 1933 funcționa Teatrul Capitol, un cinematograf complex- Cinema Capitol.

Am ieșit din înghesuială și ne-am îndreptat spre Placa de Luna unde se afla una dintre cele mai vechi biserici din Madrid, Biserica Sfântul Martin din Tours (Iglesia San Martin de Tours). În secolul XII a fost fondată o mânăstire benedictină a cărei biserică a fost demolată în timpul lui Bonaparte.

În timpul „Confiscării Godoy” parohia a fost mutată în clădirea actuală (1836), fosta Mânăstire a Clerului Minor fondată în 1648.

În interior, pe altarul decorat în stil neo-renascentist, era postat tabloul „Sfântul Martin de Tours și cerșetoarea”.

După ziua foarte obositoare, mai ales din cauza ploii dar și a peripețiilor, ne-am retras la cazarea noastră de pe calle de Fuencarral, o străduță aproape de Gran Via.

Citește și O dimineață prin Madrid, Spania

Mânăstirea Cucuiș, județul Hunedoara

Publicat pe 7 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Orăștie, după 3 kilometri am ajuns în comuna Beriu aflată în zona prin care în anul 105 e.n. au pătruns o parte din armatele romane pentru a cuceri cetățile dacice aflate în munți și a-l înfrânge pe Decebal. În pădurea de lângă Cucuiș, un sat aparținător comunei Beriu, se afla Mânăstirea Cucuiș „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. Pe un drum, cândva construit din beton, am parcurs cei 8 kilometri prin pădurea deasă pentru a o vedea. Noroc cu poarta de lemn în stil maramureșean care a fost postată la intrare în anul 2001, altfel o depășeam.

În acel loc existase o sihăstrie, ultimul călugăr a murit aproximativ în urmă cu 100 de ani. Se spune că a fost îngropat în munte și a făcut să coboare crucea pe apă până la poarta mânăstirii. Troița din lemn, încrustată cu simboluri vechi creștine, a fost protejată cu acoperiș și gard. Era postată pe aleea de intrare spre cele două biserici.

O familie foarte credincioasă din zonă, cu aprobarea Episcopiei, a ridicat o bisericuță cu rol de schit sub care au fost amenajate bucătăria și cămările de alimente, două clădiri mici pentru chilii și un atelier. Bisericuța fiind situată pe o porțiune mai ridicată, au fost construite scări din beton până la intrare.

Accesul în perimetrul mânăstirii era liber, fără frica apariției unor hoți.

În afară de peștii dintr-un heleșteu și păsărele care ciripeau în pădurea înconjurătoare, eram singurele viețuitoare.

La începutul anilor 1990, datorită numeroșilor pelerini care veneau la schit, s-a început construirea unei biserici. Din 2001 la conducerea mânăstirii a fost numit Starețul Andrei care, în timp, a construit 20 de chilii, un altar de vară și o anexă gospodărească.

Biserica nouă a fost terminată în 2011 și sfințită în 2012.

Deși în mânăstire trăiesc doar 3 măicuțe, spre mirarea noastră locul era de o curățenie impecabilă. Am văzut chiar diferite unelte vechi probabil încă folosite.

Culuarul din fața schitului, biserica nouă, de fapt oriunde te uitai erau înconjurate de flori.

Unele în rondouri, altele în ghivece, florile erau păstrate iarna în chilii și replantate primăvara, majoritatea chiar de Starețul Andrei.

Cu liniștea în minte și suflet ne-am întors în comuna Beriu urmând să ne îndreptăm spre Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara.

Mânăstirea „Maria Radna”, județul Arad

Publicat pe 27 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

Mânăstirea „Maria Radna” a fost inițial o mânăstire catolică construită de regele Ungariei Carol Robert de Anjou, închinată Sfântului Ludovic de Tolouse, unchiul său (1325). Prima capelă a fost ridicată pe dealul din Radna de o văduvă pioasă (1520) și regele a încredințat-o călugărilor franciscani refugiați din Bosnia (1551). Între 1551-1552 teritoriul a intrat sub stăpânirea otomană care s-a întins asupra Banatului și peste o parte mare a Ungariei. Totuși aceștia au tolerat ritul catolic și capela a funcționat în continuare.

În 1642 cu aprobarea sultanului a fost renovată și în 1668 a primit în dar, de la un negustor din Radna, o icoană a Sfintei Maria tipărită pe hârtie, pe care acesta o cumpărase din Veneția. În timpul secolelor următoare s-a dovedit a fi „făcătoare de minuni”. Despre icoană circulă o legendă care spune că un călăreț turc apropiindu-se de capelă s-a oprit brusc, copita calului împotmolindu-se în piatră, scenă ce a fost imortalizată ulterior într-un basorelief păstrat în actuala biserică. De fapt, în 1695 capela a fost incendiată de otomani însă icoana, deși era de hârtie, a supraviețuit.

Capela a intrat în posesia Ungariei prin Pacea de la Karlowitz (1699). În timpul unei epidemii de ciumă (1709) se spune că cei ce s-au rugat icoanei s-au vindecat astfel după încetarea epidemiei, drept mulțumire, locuitorii Aradului au plecat în pelerinaj la mânăstire. Pelerinajele au devenit oficiale în 1750 și s-au desfășurat până în secolul XX. Capela nefiind încăpătoare în 1723 s-a construit o biserică căreia i s-a alăturat aripa de vest (1727), apoi aripa de sud (1743-1747).

Biserica a fost mărită, nava având 8 altare secundare în stil baroc (1756-1782), icoana a fost mutată în ea și înrămată în argint. Miracolele nu au încetat astfel numărul pelerinilor veniți din toate părțile Ungariei a crescut alăturându-se și persoane de rit ortodox. Din 1860 pelerinajele au fost ordonate pe zile pentru fiecare comună și dieceză pentru a putea încăpea numeroșii pelerini. Cei vindecați prin rugăciuni au donat tablouri și s-a creat o colecție.

La 200 de ani de la primul miracol (1895) biserica a fost dotată cu un altar nou din marmură de Carrara și icoana a fost așezată pe el.

S-a instalat o nouă orgă cu 1580 de tuburi (1905).

Turnurile au fost înălțate până la 67 de metri și a fost reamenajată colina cu Calea Sfintei Cruci aflată în pădurea din spatele bisericii (1911).

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial mânăstirea a supraviețuit dar în perioada următoare, cea comunistă, sovieticii au interzis ritul catolic și pelerinajele. Călugării și măicuțele au fost condamnați la detenție, mânăstirea rechiziționată și clădirile transformate în azil de bătrâni (1949-1950).

În anii 1970, perioadă mai calmă sub regimul comunist, mânăstirea a fost reparată și restaurată pe banii credincioșilor care au reluat și pelerinajele.

Din 1990 ordinul catolic a devenit iar oficial. Mânăstirea a fost ridicată de Papa Ioan Paul al II-lea la rangul de Basilică Pontificată cu titlul de Basilică Minor (1992).

Până în 2003 numărul călugărilor franciscani a scăzut și cei puțini rămași au părăsit mânăstirea. Între 2013-2015 aceasta a fost renovată pentru a fi inclusă în circuitul turistic având avantajul de a fi așezată pe marginea șoselei naționale dintre Arad și Deva. În aceeași perioadă icoana a fost trimisă la Budapesta pentru restaurare.

Colecția formată din sute de tablouri, peste 2.500 de icoane, fotografii donate de credincioși a fost expusă într-un muzeu, altă parte pe coridoarele bisericii și restul sunt păstrate în magazii.

Citește și Cetatea Șoimoș, județul Arad

Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

Publicat pe 25 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Te la Teiuș până la Mânăstirea Râmeț am rulat 18 km. Mânăstirea ortodoxă era situată în munții Trascău, pe valea râului Geoagiu, așa numita „Valea Mânăstirii”.

Ansamblul era format din două biserici, chiliile măicuțelor și anexele gospodărești. Am pătruns în curtea mânăstirii și prima pe care am vizitat-o a fost Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, în folclor numită și Catedrala Munților Apuseni.

A fost construită în 1982, decorată interior (1990-1992) și sfințită în 1992.

Am ocolit biserica pe lângă chillile măicuțelor.

Am urcat printre multiplele ronduri cu flori. Liniștea care ne înconjura era minunată. Eram printre foarte puținii vizitatori în acel moment.

Ne-am îndreptat spre biserica veche, ridicată în 1214, una dintre puținele care au supraviețuit din acel secol, demonstrată de multiplele straturi de picturi din interior, cele mai vechi datând din 1300.

Biserica „Nașterii Precistei” și „Izvorul Tămăduirii” a funcționat și a fost protejată de Matei Corvin, Radu Vodă cel Mare, Mihai Viteazu care a și refăcut-o.

În anii 1761 și 1762 toate mânăstirile din Transilvania au fost dărâmate la ordinul Generalului armatei austriece Adolf Bukow. Refăcută, în timpul Răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan (1785) a fost din nou distrusă.

Din nou refăcută (1792), în decursul timpului s-a deschis o școală bisericească pentru preoți și cantori, apoi s-au ridicat alte clădiri și din 1932 a devenit mânăstire în care din 1955 au trăit măicuțe.

În 1959 comuniștii au desființat mânăstirea, au transformat-o în centru turistic (1960) dar măicuțele au funcționat din 1962, pretextând activitatea într-o secție ce producea covoare, până în 1982 când a revenit la statutul de mânăstire. A fost restaurată între anii 1987-1989 și a fost deschis un muzeu cu icoane, obiecte de cult, cărți, piese de etnografie vechi.

De la mânăstire am străbătut drumul lung de 3 kilometri până în satul Cheia.

De o parte clădirile vechi, tradiționale, de cealaltă parte a râului erau construite case de vacanță.

De la Cheia începeau Cheile Râmețului, o rezervație naturală de tip mixt, pe cursul râului Geoagiu care era mărginit de două masive calcaroase din mezozoic, jurasic și înconjurat de păduri, pajiști și fânețe, pe o suprafață de 150 de hectare. De la Cabana Râmeț am străbătut o potecă prin pădure și am ajuns la cursul apei, pe care trebuia să îl urmăm.

Traseul era împărțit în două sectoare. Primul urma firul apei apoi se continua drumul prin apa care ajungea în unele locuri până la brâu.

Pe cursul apei era o aglomerare de grohotișuri și blocuri foarte alunecoase pe care trebuia să le trecem.

În versanții laterali se găseau portaluri, peșteri, doline. Am văzut și noi o cavitate în munte și a trebuit obligatoriu să ne cățărăm până la ea.

Din păcate nu eram echipate corespunzător așa că am mers cu grijă, sărind bolovanii alunecoși, în unele locuri ajutându-ne de scări metalice și lanțuri.

Ne-am oprit la locul de unde începea a doua porțiune a traseului. Părere de rău…Ce să-i faci dacă nu te-ai echipat pentru așa traseu?

Deci cale întoarsă pentru a părăsi așa minunăție de loc, dar cu promisiunea revenirii.

Citește și Alba Iulia, județul Alba

Mânăstirea Lupșa și Rimetea, județul Alba

Publicat pe 2 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

La 13 km de la Câmpeni, în județul Alba, pe marginea șoselei ce urma râul Arieș, se afla Mânăstirea Lupșa „Înălțarea Sfintei Cruci”.

În 1421, pe teritoriul moșiei cnejilor Cândea, a fost ridicată în satul Lupșa o Biserică din piatră „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și în 1429, în cadrul mânăstirii, o Biserică din lemn „Sfântul Ierarh Nicolae”, ultima refăcută în 1694. În secolul XVIII mânăstirea s-a închis și din 1832 biserica de lemn a intrat în posesia preoților greco-catolici. A revenit la ortodoxie în 1948.

Biserica de lemn este cea mai veche dintre cele păstrate în Transilvania.

În 1975, în zonă s-au deschis unități miniere, astfel localitatea s-a extins pentru muncitorii mutați acolo. Mânăstirea a primit hramul „Înălțarea Sfintei Cruci”, s-au efectuat lucrări de restaurare (1975-1978) și în ea s-au mutat monarhi de la Mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus (1994).

Din 1995 s-au construit chilii, gardul de piatră, turnul clopotniță, clădirea Stăreției, lângă ea un Paraclis cu hramul „Adormirea Maicii Domnului și Cuviosul Siluan Athonitul” și altarul de vară cu hramul „Înălțarea Sfintei cruci” (2015).

După o mică porțiune de drum ce trecea prin județul Cluj, am reintrat în județul Alba și ne-am îndreptat spre localitatea Rimetea. În drum am vizitat 2 mânăstiri ce aparțineau de localitate, situate aproape una lângă cealaltă, construite în aceeași perioadă, 1998-2000. În Valea Albă am văzut prima dintre ele, construită în stil neo-bizantin. Mânăstirea Rimetea „Soborul Sfinților arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail” era situată în stânga șoselei, ascunsă de vegetație. Am înaintat spre biserică pe o alee pietruită situată între două șiruri de brazi pitici.

Mânăstirea era unică datorită maicilor care aveau terminate studii superioare, unele dintre ele chiar două facultăți. Chiliile acestora se aflau lateral de biserică.

Am avut norocul să găsim ușa biserici deschisă. În general, fără înțeles pentru mine, bisericile ortodoxe sunt deschise doar în timpul slujbei. Explicația era simplă. Biserica fiind nouă, deși funcțională, în interior existau schele și se efectuau lucrări de amenajare.

Ne-am deplasat pe jos spre a doua mânăstire care se găsea la distanță de nici un kilometru. Mânăstirea „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” era situată pe o pajiște și am remarcat-o imediat, fiind zugrăvită portocaliu. Lângă ea se găsea clădirea cu chiliile și peste drum o clădire destinată cazării pelerinilor.

Biserica avea formă de treflă și, așa cum credeam, era închisă.

În cei cinci kilometri pe care îi mai aveam de făcut, pe marginea șoselei erau mai multe pensiuni, fapt ce m-a bucurat, văzând că turismul rural înflorea în zonă.

Localitatea Rimetea (Torockó–Eisenmarkt) a existat din evul mediu și până în 1876 a făcut parte din Scaunul Secuiesc al Arieșului (Aranyosszék). În 1289 regele Austro-Ungariei, Laszlo IV, a donat teritoriul secuilor din zonă drept răsplată pentru reușitele în lupta tătarilor și cumanilor. Astfel s-a creat Scaunul Secuiesc, o unitate administrativ-teritorială cu centrul administrativ la Vințu de Sus. Localitatea era situată în depresiunea munților Trascău și străbătutră de râul Rimetea.

Zona fiind bogată în zăcăminte de minereu de fier, în secolul XIII localitatea a fost colonizată cu muncitori austrieci care, în timp, au fost asimilați de populația maghiară. Extracția și producerea de obiecte agricole din fier s-a dezvoltat astfel, în 1666, Rimetea a devenit oraș. În 1716 existau 16 cuptoare de topit minereu și 16 ciocane hidraulice, localitatea fiind principalul producător de obiecte agricole din Regatul Ungariei.

O dată cu epuizarea zăcămintelor, în secolul XIX localitatea a revenit la statutul de comună. Din 1996 a început derularea unui proiect de conservare a clădirilor, de către Fundația Transylvania Trust, cu ajutor financiar din Budapesta.

În 1999 a fost singura din țară care a fost premiată pentru conservarea patrimoniului cultural de către Comisia Europeană.

În centru se afla clădirea Primăriei Rimetea în care își avea sediul Consiliul Local Rimetea și într-o porțiune funcționa, din 1952, Muzeul Etnografic. Colecția muzeului a fost adunată de localnici pentru a expune vechile ocupații ca mineritul, metalurgia, prelucrarea lemnului precum și portul tradițional specific, piese de mobilier, obiecte artizanale. A ajuns la 11.000 de piese care erau etalate în 5 încăperi.

Despărțind două artere de circulație, era postată Biserica ortodoxă „Sfântul Ierarh Nicolae”, construită între anii 1936-1939, în stil neo-bizantin.

Tot în centrul localității se afla Biserica unitariană construită în jurul anului 1800, în stil baroc târziu și deschisă în 1802. Era împrejmuită de un zid de apărare și o porțiune cu case de locuit, în spatele cărora se ridica turnul cu ceas al bisericii.

Printr-o portiță de lemn am intrat în spațiul îngust ce înconjura biserica.

În interiorul solemn doar bolțile erau decorate cu stucaturi rococo. Din loc în loc era decorată cu broderii cu motive populare specifice zonei.

Întreaga încăpere era ocupată de băncile pentru enoriași pe care se aflau cărți de rugăciune.

Pe unul dintre pereți era agățat steagul Ungariei, pe altul trona orga datată din 1821.

Am ieșit și ne-am așezat la una din mesele terasei situată în centrul comunei. În timp ce ne consumam ceaiul savuram priveliștea minunată din fața noastră-casele frumos restaurate deasupra cărora, în depărtare, se înălța semeț Piatra Secuiului.

Citește și Aiud și Teiuș, județul Alba

Spre Limerick, Irlanda

Publicat pe 8 ianuarie 2019 de monica frimu

De la Blarney am plecat să vizităm Limerick, un oraș situat în provincia Munster din Irlanda, străbătut de râul Shannon, care se varsă în Oceanul Atlantic. Am străbătut o porțiune din Inelul Kerry (Ring or Kerry), un traseu turistic de 179 km lungime, pe malul de sud-vest al Irlandei, la Oceanul Atlantic. Ne-am oprit la o parcare de unde oceanul se vedea minunat.

Situat pe un istm al peninsulei Iveragh era satul Watterville. Pe marginea șoselei era postată statuia lui Charlie Chaplin, ca omagiu adus actorului pentru vacanțele petrecute acolo cu familia, din 1959, în fiecare vară, timp de peste 10 ani. În depărtare, pe malul oceanului, se vedea casa în care actorul a locuit.

Am părăsit oceanul și ne-am îndreptat spre Parcul Național Killarney (Killarney National Park).

Ne-am oprit la locul numit Ladies Wiev pentru a vedea panorama unei părți din parc.

Am ajuns la Lacul Lough Leane pe marginea căruia era situat un parc de rulote.

Pe malul de nord-est al lacului era situată localitatea Killarney pe care am străbătut-o până în piața centrală.

Acolo se găsea Biserica Killarney (Irish Killarney Church), pe locul uneia vechi existentă din anul 1200.

Am străbătut strada cu căsuțe colorate în care funcționau magazine, restaurante, berării.

În apropiere se afla Mânăstirea Franciscană (Irish Franciscan Friary). Franciscanii s-au stabilit în zonă în jurul anului 1448, au construit o mânăstire care a fost distrusă de armatele lui Oliver Cromwell în 1654. Totuși frații franciscani au continuat să funcționeze în ruinele mânăstirii până în 1849 când ultimul dintre ei a plecat. În 1860 călugării franciscani belgieni s-au mutat în Killarney, au construit o nouă mânăstire, deschisă în 1867, cea pe care am văzut-o și noi.

Ne-am întors spre locul de parcare făcând o oprire pentru renumita bere irlandeză.

Din nou la drum și, după aproximativ două ore și jumătate, am ajuns în Limerick unde am parcat lângă cea mai veche clădire a orașului, care îmbina stilurile arhitecturale roman și gotic. Catedrala „Sfânta Fecioară Maria” (St. Mary Cathedral) a fost înființată în anul 1168 de către ultimul rege al regatului Munster, pe locul palatului său din insula King, plasat la rândul său pe locul unei fortărețe a Vikingilor.

Turnul, cu înălțimea de aproximativ 37 m (120 picioare) a fost ridicat în secolul XIV și a fost dotat cu 8 clopote.

În timpul Războiului de 11 ani Catedrala a fost preluată de romano-catolici, apoi a funcționat ca sediul armatei parlamentare a lui Oliver Cromwell (1651), după ce aceasta a cucerit Limerick.

În timpul Războiului Iacobit din Irlanda (1688-1691) a fost avariată și după Tratatul de la Limerck reparată. Ultima restaurare a avut loc între anii 1991-1996.

Spre castel am trecut pe lângă Casele văduvelor (The Widows Alms Houses ), 5 căsuțe construite în 1605, împreună cu orfelinate și școli, care au adăpostit văduvele soldaților de la castel. Se foloseau lămpile cu ulei în loc de electricitatea de azi iar apa se colecta de la o pompă exterioară. Din 1962 a fost redeschisă, în ea adăpostindu-se 22 de văduve.

Am ajuns la Castelul Regelui Ioan (Caislean Luimnigh–King John’s Castle) care era situat lângă râul Shannon, pe Insula Regelui (King’s island). Pe acel loc, în 922 a fost construit primul bastion viking. În 1194 orașul a fost capturat de anglo-normani și între 1197-1210, la ordinul Regelui Ioan, a fost construit castelul, pentru apărare împotriva invadatorilor galezi.

Orașul a început să prospere, a devenit port și centru comercial. A fost împărțit în două zone, una pe Insula Regelui- „Orașul englez” și una pe malul sudic al râului- „Orașul irlandez”. În timpul Războiului de 11 ani, în primul dintre cele cinci asedii (1642), castelul a fost grav avariat, apoi ocupat de protestanții retrași din fața catolicilor și irlandezilor galici. Războiului Confederației Irlandeze s-a terminat prin înfrângerea lor de către armata lui Oliver Cromwell (1650).

În curtea castelului, o tânără îmbrăcată în haine de epocă, pe post de ghid, ne-a explicat modul de trai în interiorul castelului sub domnia Regelui John.

Am urcat scările spiralate ale turnului până la un etaj intermediar în care se afla o expoziție cu obiecte de epocă. Între anii 2011-2013 castelul a fost reamenajat în scop turistic, s-au deschis mai multe expoziții despre armamentul și uneltele folosite, viața Regelui John, un centru de animație pe calculator, etc.

Am continuat urcușul până deasupra castelului.

De pe terasă ne-am plimbat pe meterezele amenajate în scop turistic.

Am ajuns în cel mai înalt punct de unde priveliștea era minunată. Lângă castel, peste râul Shannon, se întindea Podul Thomond sau Podul multor arcade (Thomond bridge). A fost singurul pod ridicat în 1185, în decursul timpului reconstruit de mai multe ori. În secolul XIX era prevăzut cu mai multe arcade de la care provine și numele. Podul actual a fost construit între anii 1836-1840.

Pe cealaltă margine a râului se afla Biserica Sfântul Munchin (St. Munchin Church), o biserică romano-catolică, una dintre cele câteva biserici din Limerick dedicate acelui sfânt, patronul spiritual al orașului. Prima biserică, în stil gotic, a fost construită în 1827 pe locul unei capele din 1799, prima capelă catolică din oraș după Reformă, ridicată la rândul ei în locul unei capele mai vechi, din 1744. A fost renovată în 1980 și folosită de atunci ca magazin pentru Trustul Civic Limerick.

Într-o parte am revăzut Catedrala „Sfânta Fecioară Maria”.

În cealaltă parte se înălța o biserică pe care trebuia neapărat să o vizităm.

Am ieșit din castel și am străbătut o alee pietonală.

Ni s-a înfățișat Biserica Sfântul Munchin, construită în 1827 pe locul unei biserici din anul 561 unde, se spunea, a fost îngropat Sfântul Munchin în secolul V. A funcționat ca și catedrală până la construirea Catedralei „Sfânta Fecioară Maria”. Turistic era renumită pentru Mausoleul Jones (Jones Mausoleum Saint Munchin’s Church of Ireland) situat lateral de biserică, păstrat integru din 1850, când a fost construit. Biserica era înconjurată de cimitirul vechi în care se păstrau multe pietre funerare din secolele XVIII și XIX și mausolee ale unor familii de vază.

În 1968 biserica și-a întrerupt activitatea religioasă, a fost desacralizată.

A fost recondiționată între anii 1988-1989.

Ne-am îndepărtat de castel și am traversat râul Shannon.

Ne-am îndreptat spre Muzeul Hunt (The Hunt Museum), unul dintre cele mai renumite muzee din Irlanda care purta numele fondatorilor. John și Gertrude Hunt au achiziționat în timpul vieții numeroase piese antice și opere de artă pe care, inițial, le-au expus temporar (1978) într-o sală a Institutului Național al Învățământului Superior, actuala Universitate Limerick. În 1974 s-a înființat Trustul Muzeelor Hunt, într-o casă particulară din secolul XVIII (1765), în stil Palladian. Clădirea a fost renovată și în 1997 s-a deschid Muzeul Hunt în care au fost expuse aproximativ 2.500 de artefacte din Irlanda, Egiptul antic, peste 2.000 de opere de artă, dintre care desene de Picasso, obiecte religioase, de îmbrăcăminte, etc. În 2011, în fața clădirii a fost postată statuia unui cal vopsit, din fibră de sticlă, căreia i s-a alăturat încă una peste un an, împreună alcătuind Horse Outside.

Și, din nou la drum.

Loreta, Praga, Cehia

Publicat pe 4 decembrie 2018 de monica frimu

Loreta este un complex de clădiri baroce din zona Castelului Praga, Hradcany, loc de pelerinaj, format dintr-o mânăstire cu o biserică, o casă sfântă și un turn cu un ceas adăugat în 1960. Am intrat prin clădirea frontală, care era decorată cu numeroase statui. Nu am putut s-o admirăm în totă splendoarea ei fiind în renovare.

Prima a fost construită Casa Sfântă, începând cu anul 1626, când pereții exteriori au fost decorați cu picturi. Între 1660-1670 zidurile au fost acoperite cu un panou cu sculpturi în stil italian despre viața Fecioarei Maria. Pe peretele nordic erau reprezentate Nașterea Maicii Domnului și Nunta Fecioarei, pe peretele vestic Buna Vestire, vizita Fecioarei la Sfânta Elisabeta și Familia Sfântă la Betleem, pe peretele sudic Nașterea lui Cristos și Adorarea păstorilor și magilor. Se terminau cu Moartea Maicii Domnului.

Sculpturile erau așezate în nișe. În partea inferioară reprezentau profeți din Vechiul testament și în partea superioară păgânii (Sibyls) care au prezis nașterea lui Isus de către Fecioara Maria.

În interior se afla un altar mărginit de stucaturi cu scene din viețile profeților. La mijlocul era statuia Maicii Domnului din Loreto într-un cadru de argint. Statuia originală era lucrată din lemn de cedru, cea pe care am văzut-o noi era o copie efectuată din lemn de tei. Conform unei legende, în 1278 casa Fecioarei Maria din Nazaret a fost transportată de îngeri în Italia, în localitatea Loreto, pentru a fi salvată de necredincioși. A apărut cultul marian, care propaga Contrareforma și a ridicat în Boemia și Moravia peste 50 de altare, printre care și cel de la Loreta.

Lângă clădire, de o parte și de cealaltă, se afla câte o statuie reprezentând Învierea și Adormirea Maicii Domnului.

Biserica Nașterii Sfântului Isus a fost construită între anii 1734-1735, interiorul rococo fiind terminat în 1738. Avea intrarea la fațada cu două turnuri în care, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, au post puse 27 de clopote care, de atunci, sună între 9-18 la fiecare oră fixă.

Altarul principal prezenta o pictură renascentistă ce reprezenta Adorarea.

Interiorul era decorat la maxim cu aurării, sculpturi, picturi, coloane de marmură.

Crescând numărul pelerinilor s-au construit sihăstriile (secolul XVII și etajate în 1740) în care erau cazați pelerinii. Împreună cu biserica și noi capele dedicate Sf. Ana, Sf. Francisc, Sfintei Familii, au înconjurat Casa Sacră și au format o mânăstire. Am urcat la etaj unde am văzut o cameră mică, ciudat pictată, despre care nu am aflat ce scop avea.

Am traversat coridorul exterior, cu tavanul frumos pictat.

Erau etalate obiecte de epocă.

Interioarele au fost renovate la sfârșitul secolului XIX. În anii 1950-1960 a fost amenajată o nouă Trezorerie în care erau etalate veșminte, obiecte de cult, din secolele XVI-XVIII.

Cel mai faimos obiect de cult (ostensoriu) era „Soarele din Praga” realizat la Viena în 1699, încrustat cu 6222 de diamante. Exista o legendă, care putea fi chiar adevărată, în care se spunea că contesa Ludmila Eva Kolowratova, care a ctitorit complexul, la vârsta de 60 de ani s-a recăsătorit a treia oară. La nuntă a îmbrăcat o rochie împodobită cu acele diamante, rochie cu care apare într-un tablou. Ea le-a donat pentru a ajuta mânăstirea.

Vizita fiind terminată, am ieșit pe aceeași poartă și, urcând treptele de lângă ea, printre multiplele statui de care erau flancate, am părăsit zona.

Citește și Mala Strana Praga, Cehia

Mala Strana Praga, Cehia

Publicat pe 1 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am alocat câteva zile pentru a vizita Praga, capitala Cehiei. În prima zi, cu mijloacele de transport în comun am ajuns în dreptul Serviciului geologic de Stat (Czech Geological Survey) care se ocupă cu studiul geologic al resurselor de energie, apă, a pericolelor naturale, etc.

Am intrat în Orașul Mic (Mala Strana) și ne-am îndreptat spre malul râului Vltava, pentru a vedea Muzeul Franz Kafka, deschis în anul 2005, în clădirea Herget Brickworks. În muzeu am văzut cărți ediție princeps, scrisori, jurnale scrise de marele romancier și nuvelist Franz Kafka, ale cărui lucrări unesc realismul cu fantasticul.

Ne-am întors și am urcat scările castelului (Na Opisi), scări vechi din secolul XVII, reamenajate între anii 1835-1837.

Am ajuns la Turnul negru (Cerna vez), situat în partea de est a Castelului Praga, la capătul scărilor. A fost construit în secolul XII, în stilul romanic antic și a servit pentru apărare. În 1538 , apoi în 1541 turnul a ars în incendii. Zidăria s-a păstrat dar era înnegrită de la fum, aspect care i-a dat denumirea. Interiorul nu se vizita, din păcate nici exteriorul nu l-am putut vedea prea bine, fiind în renovare.

De pe terasa turnului se vedea panorama orașului.

Printr-o poartă veche am intrat în Castelul Praga, cel mai mare castel vechi din lume, situat pe o suprafață de aproximativ 70.000 de metri pătrați.

Înaintând pe strada pietonală Jirska, pe partea stângă am văzut Palatul Lobkowicz (Lobkowiczky Palac). A fost construit în secolul XVI de o familie de nobili cehi. În 1618 în el s-au refugiat miniștrii catolici alungați din Palatul Regal de rebelii reformați. În 1620, în Bătălia de la Muntele Alb, protestanții au fost învinși. Familia Lobkowicz, care era catolică, a devenit importantă, palatul a devenit reședința lor din Praga în momentele în care veneau pentru probleme politice sau evenimente importante. În timpul războiului cu Napoleon palatul a funcționat ca spital. În 1939 naziștii l-au confiscat, apoi, din 1948 a fost deținut de comuniști când a funcționat ca muzeu al istoriei cehe și birouri de stat. După schimbările politice din 1989, printr-un proces de retrocedare ce a durat 12 ani, în 2002 a reintrat în posesia familiei Lobkowicz. L-au restaurat, renovat și în 2007 au deschis Muzeul Palatului Lobkowicz, muzeu privat, cu piese de colecție ale familiei, lucrări de artă, pictură, instrumente muzicale, etalate în 22 de galerii. De asemenea există o sală de muzică în care regulat se susțin concerte de muzică clasică.

Următoarea clădire era Palatul Rosemberg (Rozmbersky Palac) ridicat de nobilii familiei Rosemberg în 1574 pe locul caselor ruinate în marele incendiu de la Palatul Regal (1541), o clădire cu patru aripi, în stil renascentist. În 1600 a intrat în posesia Împăratului Rudolph al II-lea care l-a conectat, printr-un coridor, cu Palatul Regal. În 1756 a fost reconstruit ca reședință pentru nobilii săraci și orfani. A fost administrat de o stareță, arhiducesa Marie Anna, fata împărătesei Maria Tereza. A funcționat până în 1919 când palatul a fost preluat de Ministerul de Interne. Azi funcționează birouri ale Administrației Castelului Praga și Oficiul Președintelui Republicii Cehe. În spatele lui se vedea crucea unei biserici, Capela „Tuturor Sfinților”, construită în secolul XIV, ulterior incendiului din 1541, prin extinderi a devenit parte din Palatul Regal.

În lateral era o străduță, Ulița Aurarilor (Zlata ulicka), pe care se putea intra doar plătind bilet. A fost construită în secolul XVI și denumită impropriu Strada Alchimiștilor, apoi Ulița Aurarilor, după meseria celor care au trăit acolo în sec. XVII. În 1950 casele au fost zugrăvite în culori vii.

Am ieșit din feeria de culori și am trecut pe lângă Biserica „Sfântul Gheorghe” (Bazilica Sv. Jiri). Prima biserică a fost construită între anii 920-925 iar în 973 s-a înființat o mânăstire benedictină. Au ars în 1142, reconstruite treptat, lângă ele s-a ridicat un palat romanic și în secolul XVI biserica și palatul au fost transformate în stil gotic, când patronul spiritual al bisericii a devenit Sfântul Gheorghe (Sv. Jiri). Devastată în războaiele husite, reconstruită de benedictine, în 1541 a ars din nou. A fost reconstruită adăugându-se clădiri noi pentru mânăstire.

Între anii 1718-1722 alăturat s-a construit Capela Sf. Ioan de Nepomuk apoi, între anii 1897-1908, a fost restaurată purist, în stilul original și eliminându-se elementele de împodobire.

Am intrat în Castelul Praga (Prazsky Hrad), un complex de clădiri menționat din secolul IX. A fost avariat în războaiele husite, reconstruit din 1485, s-au adăugat noi turnuri de apărare în partea de nord. În marele incendiu din 1541 multe clădiri au fost arse. Pe locul lor, sub Habsburgi, au fost construite noi clădiri în stil renascentist. În timpul războiului de treizeci de ani a fost avariat, ulterior a avut loc ultima reconstrucție majoră, în secolului XVIII, sub Împărăteasa Maria Tereza.

În mijloc era postată Catedrala Sf. Vitus (Katedrala sv Vita), cu fațada estică spre noi, înconjurată de mai multe clădiri.

În stânga, într-o porțiune a fostului Palat Regal, se afla expoziția permanentă Povestea Castelului din Praga (Pribeh Prazskeho hradu), deschisă în 2004. Exponatele reprezintă viața de zi cu zi a tuturor claselor sociale din castel. În 1918, o dată cu crearea Republicii Cehoslovace, castelul a devenit sediul Președintelui țării. Sub ocupația nazistă a devenit sediul lui Reinhard Heydrich. După 1948 a găzduit birourile guvernului comunist și din 1954 a fost administrat direct de Președintele țării.

Vechiul Palat Regal (Stary Kralovsky Palac)a fost construit în secolul XII în stil gotic și renascentist. Între anii 1493-1502 a fost amenajată o sală imensă, Sala Vladislav, care a fost folosită pentru încoronări, banchete, evenimente ale curții, chiar turnee între cavaleri.

În continuarea palatului, în a treia curte a castelului, era clădirea în care funcționa Arhiva Castelului Praga (Archiv Prazskeho hradu) în fața căreia se înălța Obeliscul, ridicat în 1928 ca Memorial al Primului Război Mondial.

Între Obelisc și Catedrală se afla clădirea veche a Artileriei (Stare provoststvi) Am ocolit-o, înaintând spre intrarea în Catedrala Sf. Vitus.

Am străbătut un gang pe sub clădirile Administrației Castelului și am ajuns în a doua curte a castelului unde, în fața noastră, se afla o fântână barocă, Fântâna Kohl (Kohlova kasna). A fost construită în 1686, în timpul domniei Împăratului Leopold I, de la care a preluat numele de fântâna Leu sau Leopold, pe unele elemente de decor fiind încrustată litera „L”. În 1982 a fost restaurată.

În clădirile înconjurătoare funcționau galerii de artă, centru de informare turistică, etc. Din greșeală am ieșit prin Rotunda așa că am făcut cale întoarsă.

Între clădirile ce mărginea acea curte ieșea în evidență Capela Sfintei Cruci (Kaple sv Krize) (secolul XVIII) care a purtat și numele de „Trezoreria”, în ea fiind adunate cele mai valoroase obiecte începând cu secolul XI.

Am trecut prin Poarta Matthias (Matiasova brana) situată între prima și a doua curte ale castelului. Poartă numele Împăratului Sfânt Roman în timpul căruia a fost ridicată (1614).

Prima curte era separată de exterior prin porțiuni de gard din fier, decorat cu aurării, separate de stâlpi de beton pe care tronau statuile Titanii Luptători (Sousosi Souboj Titanu).

În 1993, când Cehia și Slovaci au devenit state independente, castelul a devenit sediul Președintelui Republicii Cehe care are în subordine și Oficiul Militar din care face parte Garda Castelului Praga (Hradni Straz).

Am avut norocul să vedem schimbul de gardă, cu dificultate, datorită numărului mare de turiști.

Ne-am continuat drumul coborând în Piața Hradcany (Hradčanské náměstí) unde, în partea de nord, se afla Palatul Arhiepiscopului (Arcibiskupstvi prazske). A fost construit de Regele Ferdinand I pe locul fostului palat ars în timpul luptelor husite (1420). Inițial în stil renascentist, apoi baroc, din 1562 a servit ca sediu al arhiepiscopilor din Praga. În secolul XVIII a fost reconstruit în stil rococo. Astăzi este sediul Bisericii Catolice din Praga, în interior etalându-se o galerie cu portretele arhiepiscopilor.

Vis a vis se afla Galeria Națională Praga (Narodni galerie Praha), galerie cu colecții de artă barocă, manieristă și renascentistă din Boemia. Ea funcționa în Palatul Schwarzenberg (Schwarzenbergsky Palac), familia fiind proprietara clădirii din 1719. Din 1908 a funcționat ca Muzeu Național Tehnic, apoi Muzeu Militar. Lângă el se afla Mânăstirea Carmelitelor Desculțe (1626) cu Biserica Sf. Benedict (din 1353), aspectul ei actual datând din secolul XVIII.

Tot în Piața Hradcany se afla Palatul Toscan sau Palatul Thun-Hohenstein (Toskansky Palac) În 1690 baronul căruia îi poartă numele a inițiat construcția unui palat. În 1718 a fost cumpărat de o Ducesă de Toscana și a terminat construcția, o clădire cu patru aripi, curte interioară cu două fântâni și fațada cu sculpturi alegorice a celor șapte arte. Astfel clădirea poartă numele celor doi foști proprietari. Clădirea a fost renovată în 1998 și e utilizată de Ministerul Afacerilor Externe.

Pe stradă am văzut niște automobile de epocă superbe, încă funcționale.

Am părăsit piața și am vizitat Complexul Loreta Praga. Vis a vis de biserică am văzut Palatul Cernin (Cerninsky palac), sediul Ministerului Afacerilor Externe, cea mai lungă clădire barocă din Praga, fațada având 150 metri lungime. A fost construit între anii 1669-1674 și a preluat numele proprietarilor. În 1742 a fost ocupat de armatele franceză și bavareză care l-au transformat într-o fortăreață. Restaurat, în 1757 a fost asediat și ocupat de armata prusacă. În secolul XVIII familia s-a mutat la Viena, palatul a devenit spital militar. Din 1920, după ce a fost restaurat, a funcționat ca sediu al Ministerului Afacerilor Externe. În perioada nazistă (1939-1944) a fost sediu Protectoratului Reichului. După cel de Al Doilea Război Mondial și până în prezent a redevenit sediul Ministerului Afacerilor Externe.

Am părăsit zona și am trecut pe lângă Questenberk Hotel, o clădire din 1620 situată în fața Mânăstirii Strahov.

A urmat coborârea dealului, inițial pe lângă un parc, apoi pe strada Nerudova unde, de o parte și de alta, se înșirau fostele palate în care funcționau hoteluri, magazine, muzee, etc.

Am rătăcit drumul dar a meritat. Pe deal, în depărtare, am văzut Mânăstirea Strahov, veche din 1143.

Ne-am întors și am continuat coborârea pe lângă Biserica Maicii Domnului Mamei Fecioarei Maria și Sf. Kajetána (Kostel Panny Marie Matky ustavicne pomoci a sv Kajetana), o biserică romano-catolică construită între anii 1691-1717 împreună cu o mânăstire în care funcționa o școală pentru fiii nobililor. În 1789 mânăstirea a fost desființată, biserica a continuat să funcționeze fiind administrată de o fundație romano-catolică. În 1869 a fost cumpărată de redemptoriști și a primit noii patroni spirituali.

În apropiere, aproape una în fața celeilalte, se aflau două ambasade. În fostul Palat Thun-Hohenstein (construit între 1721-1726,) se afla Ambasada Italiei încă din 1924 când clădirea a fost cumpărată și reamenajată de guvernul Italiei.

Ambasada României funcționa în fostul Palat Morzine (Morzinsky Palac), construit în stil baroc, între anii1713-1737, de familia căreia îi poartă numele. După 1781, când s-a eliberat un brevet de toleranță ce permitea existența altor religii pe lângă cea romano-catolică, palatul a devenit prima casă de rugăciune protestantă din Boemia.

Pe peretele clădirii era pusă o placă cu Mihai Viteazul.

După ce am depășit câteva clădiri, pe partea cu ambasada se deschidea o piațetă în care se afla Biserica Sf. Nicolae din Mala Strana (Kostel sv Mikulase Mala Strana). A fost construită între anii 1704-1755, de către iezuiți, pe locul unei biserici vechi din secolul XIII. Inițial au fost ridicate fațada de vest, Capela Sf. Barbara și Capela Sf. Ana. După două decenii construcția a continuat cu cupola din cupru, în stil rococo și turnul bisericii. După desființarea Ordinului Iezuiților, din 1775 a devenit biserică parohială. În perioada comunistă turnul a fost folosit ca post de observație de către securitatea statului.

Am ocolit biserica și, în curând, ni s-a înfățișat Turnul Podului din Orașul Mic (Malostranska mostecka vez), impropriu denumit deoarece erau două turnuri, legate între ele la poarta de la bază, prin care se trecea spre Podul Carol. În secolul XII a fost construit turnul mai mic, Turnul lui Judith, denumit după podul lui Judith ce traversa Vltava. În secolul XIII i s-a alăturat, în partea de nord, un turn mai mic și s-a construit poarta. În secolul XVI meterezele au fost înlocuite cu fațade renascentiste prevăzute cu ferestre.

Turnul mic dinspre nord a dispărut fiind înlocuit de clădiri. În secolul XV a fost construit turnul mai mare, în stil gotic. A fost restaurat în secolul XIX (1879-1883) primind forma actuală. Poarta, formată din două arcade, era închisă cu uși de lemn și grile de fier, pentru apărare.

Am traversat poarta și am intrat pe Podul Carol (Karluv most). Primul pod, podul Judith, construit între anii 1158-1172 a funcționat până în 1342 când a fost distrus de un potop. Între 1357-1402 a fost construit un pod nou, Podul de Piatră (Kamenny most) sau Podul Praga. În războaiele cu suedezii, apoi în războiul de treizeci de ani, cele mai grele lupte au avut loc pe pod, care a fost grav avariat, ulterior refăcut. În anii 1700 a fost decorat cu o alee de statui, în stil baroc, cu semnificație religioasă.

Era singura legătură între castel și orașul vechi. După 1870 a fost denumit Podul Carol. Primul omnibus l-a traversat, apoi tramvaie cu cai, din 1905 tramvaie electrice și din 1908 autobuze. Grav avariat în inundațiile din 1890, a fost reparat timp de doi ani. Ultima reparație capitală s-a făcut între anii 1965-1978, când traficul a fost interzis și podul a devenit pietonal. Între anii 2008-2010 pilonii au fost consolidați.

În decursul timpului statuile au fost înlocuite cu imitații, cele originale fiind depozitate în Muzeul Național.

Pe podul aglomerat de turiști se aflau cântăreți, portretiști, vânzători de suveniruri.

Panorama era superbă- cetatea, clădirile vechi ale orașului, Vltava pe sub podurile care se înșirau unul după celălalt. Vizita în Mala Strana s-a încheiat.

Citește și Stare Mesto Praga, Cehia

Șimleul Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj

Publicat pe 29 august 2018 de monica frimu

Răspunde

Șimleul Silvaniei este un oraș din județul Sălaj, România, situat în nord-estul regiunii Crișana, în depresiunea Șimleului, lângă vechea așezare dacică Dacidava. A fost atestat documentar din 1251 când purta denumirea de Vathasomlyowa. Din 1351 zona a devenit reședința prinților din familia Bathory care au construit un conac în oraș. În posesia lor aveau târgul Șimleu, târgul Crasna și alte 48 de localități dintre care 11 erau maghiare. Între 1660-1692, după atacurile repetate ale otomanilor, a făcut parte din Pașalâcul de la Oradea. Cetele de răsculați conduse de Gheorghe Doja „curuții” sau „haiducii” au ocupat zona din 1703 până în 1711, când s-a încheiat Pacea de la Sătmar (Satu Mare). Cetatea degradându-se, în 1774 a intrat în proprietatea orașului. În 1848, din Șimleu au pornit acțiunile militare pentru ocuparea orașelor Cluj, Dej, Jobou. Din 1854 a purtat denumirea de Szilagy-Şomlyo și, între anii 1876-1920, a făcut parte din județul Szilagy al Regatului Ungariei.

În 1911 a avut loc Adunarea populară de la Șimleu care cerea dreptul limbii române, eglitatea între naționalități, autonomia șclolilor și bisericilor, etc. În 1918 Șimleul a fost reprezentat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și Alexandru Aciu, Victor Deleu, Cassiu Maniu au fost aleși în Marele Sfat Național. La începutul sec. XX Simion Bărnuțiu a întemeiat primele școli românești și, după terminarea Primului Război Mondial, în Șimleu s-a construit primul Gimnaziu romano-catolic în care s-a deschis primul Liceu românesc din Sălaj (1919).

În 1940 teritoriul Transilvaniei de Nord, în care se includea și Șimleu, a fost cedat Ungariei, prin acordul de la Viena între Germania nazistă și Italia fascistă, apoi în 1944 retrocedat României.

Am parcat lângă Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord care funcționează în fosta Sinagogă, construită în 1876. În Al Doilea Război Mondial populația evreiască (7.851 evrei) a fost deportată în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, unde au fost decimați. Doar 1.200 au supraviețuit și s-au reîntors în zona Sălajului. În timpul regimului comunist ultimele familii de evrei au emigrat astfel Sinagoga s-a închis și clădirea a început să se ruineze.Până în anii 2000 sub 50 de evrei au rămas în zonă. Între anii 2004-2005 clădirea a fost renovată, sinagoga restaurată, amenajat și deschis Muzeul.

Ne-am îndreptat spre Biserica reformată, construită între anii 1729-1736, în locul unui așezământ bisericesc anterior care a fost construit din nuiele și acoperit cu paie. A fost incendiată în 1666 în timpul luptelor cu turcii și tătarii, apoi reconstruită în 1670 și îmbunătățită până în 1688. În 1703, din nou distrusă, de data aceea de către trupele austriece, a fost reconstruită între anii 1729-1736 și i s-a înălțat un turn de lemn care a fost înlocuit cu unul din piatră în 1815 și i s-a montat un ceas în 1817.

Am ajuns în dreptul fortăreței medievale din care au rămas doar Ruinele cetății Bathory compuse dintr-un bastion, două turnuri și zidul de incintă.

Am ocolit artera principală și am urcat pe un mic deal în care, prin săpături arheologice, au fost descoperite rămășițe dintr-o biserică de tip romanic și pe care se afla Biserica romano-catolică. A fost construită în 1532, în stil gotic, cu ocazia nașterii fiului Voievodului Transilvaniei, Bathory Istvan, care a protejat-o de transformarea în cult reformat. În 1660 a fost incendiată de turci, apoi reconstruită de soția voievodului.

Îndreptându-ne spre Parcul Central, am trecut pe lângă clădirea Judecătoriei, fosta „Banca Silvania” al cărei director, avocatul Andrei Cosma, a făcut parte din delegația celor 300 de ardeleni care au dus la Viena Memorandumul ce cuprindea doleanţele românilor.

Vis a vis, o casă în paragină, avea postată o placă inscripționată. Atât a rămas din Casa Memorială Iuliu Maniu, cel care a fost o personalitate marcantă a politicii românești. A reprezentat Transilvania în Dieta de la Budapesta, a fost membru de onoare al Academiei Române (1919), de mai multe ori prim-ministrul României (în anii 1928, 1930, 192-1933), Președintele Partidului Țărănesc în două mandate (1926-1933 și 1037-1947). După 1947 , împreună cu alți țărăniști, dintre care și Corneliu Coposu, a fost deținut politic în închisoarea de la Sighetul Marmației, unde a decedat în 1947.

Parcul Central a fost amenajat pe locul vechii piețe Bern (Bern ter). În cele patru intrări erau postate coloane cu ornamente și aleile se îndreptau spre fântâna arteziană din centru. În 2014 a fost dezvelit bustul lui Corneliu Coposu, așezat într-o parte a parcului.

În altă parte am văzut statuia Sfintei Treimi, ridicată în 1772 în semn de mulțumire că orașul a fost ocolit de ciumă.

Îndreptându-ne spre mașină, în apropierea ruinelor cetății am văzut Memorialul Iuliu Maniu inaugurat în 2017. În mijlocul unui bazin cu apă, în care era delimitată forma României, trona statuia politicianului.

La 5 km de Șimleu Silvaniei, într-o poiană mare, se afla Mânăstirea „Sfânta Treime” Bic, de rit ortodox.

În 1994 măicuţa Marina a venit de la Mânăstirea Prislop la Bic, cu gândul de a înfiinţa o mănăstire. Nu avea fonduri și a fost ajutată prin a i se încredința școala veche din sat. În 1995 autoritățile locale și județene i-au pus la dispoziție un teren de 10 hectare situat într-o poiană, lângă localitatea Bic. În 1997 a fost adusă acolo Biserica de lemn din satul Stâna de Zalău, veche din 1720, s-a construit altarul de vară și fundația pentru o viitoare biserică. Mânăstirea avea hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”.

Despre Biserica de lemn se spune că ar fi fost construită de către echipa de tâmplari ai lui Horea.

Picturile din 1795, din păcate aproape distruse, s-au păstrat parțial în interior, doar naos.

În continuare s-a construit Biserica nouă, din zid, chiliile, spațiul de cazare pentru 100 de persoane și, în 2001, s-a sfințit mânăstirea cu hramul „Sfânta Treime”.

În interiorul bisericii am găsit o echipă de constructori și pictori de icoane.

Ne-a inundat sentimentul de liniște și pace în acea „pustietate” plină de flori și verdeață.

Ne-am mirat foarte mult aflând că în mânăstire viețuiesc doar 10 măicuțe. Cum aveau puterea să întrețină acel spațiu imens care, pe lângă spațiul cu bisericile și chiliile avea și livadă de pomi fructiferi… În plus, localul vechii școli preluat de mânăstire, a fost reamenajat, transformat în Școala „Sfântul Pantelimon”, de tip confesional, pentru clasele primare și o grădiniță, pentru puținii copii (23), de care aveau grijă și îi educau câteva măicuțe. În plus, într-o casă donată de o familie, au înființat un azil în care sunt îngrijiți 15-25 de bătrâni.

Acolo, în incinta mânăstirii, am putut simți ce înseamnă cu adevărat a trăi pozitiv, sentiment care, în alte locații de cult lipsea cu desăvârșire și care ne-a însoțit pe drumul ce a urmat, un drum județean neamenajat care trecea în sânul naturii parcă neatinse.

Ultima localitate pe care am traversat-o înainte de a ieși din județul Sălaj a fost Crasna, unde, în centru, am văzut Biserica reformată.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: mânăstiri

Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Mânăstirea Cucuiș, județul Hunedoara

Mânăstirea „Maria Radna”, județul Arad

Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

Mânăstirea Lupșa și Rimetea, județul Alba

Spre Limerick, Irlanda

Loreta, Praga, Cehia

Mala Strana Praga, Cehia

Șimleul Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj