Orașul Simeria din județul Hunedoara e situat în partea de vest a țării, în Lunca Mureșului. De el aparțin administrativ 6 sate. Localitatea s-a format în secolul XIX după ce pe Valea Mureșului s-a construit calea ferată Arad-Alba-Iulia, prima din Transilvania, cu ramificațiile Simeria-Petroșani și Simeria-Hunedoara (1862-1869), pentru repararea locomotivelor și vagoanelor în zona Simeria amenajându-se un atelier. Fiind nod feroviar, s-a construit și o gară de călători. Muncitorii care au lucrat la construcții, români, germani, maghiari, slovaci, polonezi, italieni, sârbi și croați, au format inițial Colonia Simeria.
Treptat în jurul coloniei s-au stabilit mai multe familii, constituit localitatea Simeria, în care s-au creat locuințe pentru funcționari, poșta, spitalul feroviar, școala elementară (1875), grădinița (1884), etc.
Școala Generală nr. 2
Fiind un amestec de etnii, s-au construit biserici de rituri diferite, care funcționează și azi.
Biserica Reformată (1903)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan Rege” (1905)
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1935)
Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan” (1936-1939)
După Primul Război Mondial în localitate s-a amenajat o baie comunală, s-au deschis filiale ale băncilor și localitatea s-a dezvoltat.
Primăria Simeria
Pentru a onora localnicii căzuți în război, în centrul Simeriei s-a postat Monumentul Eroilor, un vultur cu aripile deschise, situat pe un soclu înalt.
După Al Doilea Război Mondial s-au creat fabrici pentru prelucrarea marmurei, pregătirea fierului vechi pentru oțelăriile Hunedoarei, o fabrică de industrializare a laptelui și în 1952 Simeria a fost declarată oraș.
Parcul de Afaceri Simeria
La marginea orașului se află Rezervația Naturală „Arboretum Simeria”, numită și Parcul Dendrologic Simeria, azi pe locul 3 în Europa ca frumusețe și număr de specii de arbori. Parcul a fost creat în jurul unui castel construit de familia de nobili Károlyi, ca reședință de vară, azi numit Castelului Bella Fay, într-un document din 1763 fiind pomenită aleea de castani din el. Ulterior castelul a fost moștenit pe linie feminină de 4 familii nobiliare: Gyulay, Kun, Fay și Ocskay. În timpul Revoluției de la 1848,când aparținea contelui Kun, castelul a fost avariat și parcul distrus parțial.
Ajungând în posesia lui Bella Fay (1870), acesta a reconstruit castelul în stil neo-clasic, cu coloane toscane, azi înscris pe lista monumentelor istorice. În decursul timpului a avut diverse utilizări, o perioadă devenind sanatoriu și centru de recuperare.
Naturalist și membru al Academiei de Științe Maghiare, Bella a reamenajat parcul cu specii aduse din Extremul orient și America de Nord, pe care le-a urmărit în timp și a scris lucrări științifice privind aclimatizarea și adaptarea acelor specii la condițiile climei locale. Ginerele său, artistul Istvan Ocskay, a înfrumusețat parcul cu specii de arbuști și flori, în documentele vremii fiind pomenit grădinarul Ludvig Bucek, adus din Germania.
În 1949 au fost naționalizate, devenind ocol silvic experimental. Cinci ani mai târziu s-a înființat o stațiune de cercetări, când parcul a primit statutul de “Monument al naturii”. Din 1995 numit Rezervația Naturală „Arboretum Simeria”, a fost deschis publicului spre vizitare, plătind o sumă modică.
Azi cele 50 de parcele ale rezervației, cu peste 2000 de tipuri de plante exotice și autohtone, ocupă cca. 70 hectare, o parte fiind situată pe malul râului Mureș.
Unele zone sunt amenajate cu alei ce trec printre stejari, salcâmi, plopi, platani, diverși arbuști, etc. și poduri din lemn peste micile cursuri de apă care se varsă în Mureș,
În rezervație se pot vedea lacuri cu nuferi albi și roșii, mici izvoare, urmând niște cărări bătătorite în timp, se poate ajunge în poieni, dumbrăvi, etc.
La aproximativ 6 kilometri nord-vest de Simeria, pe teritoriul satului Banpotoc, se află mult vizitatele Giardini di Zoe, din 2018 devenite obiectiv turistic.Sunt deținute de Giovanni Salvatelli, un italian din zona Ancona, proprietar al unei Fabrici de Încălțăminte din Hunedoara.
Cumpărând acel loc pentru relaxare, începând din anul 2003 Giovanni l-a amenajat după un proiect propriu, creând actualele grădini, numite după nepoata sa Zoe.
Grădinile se întind pe 3,5 hectare, ocupând și porțiuni de deal, accesate pe șiruri de scări, din loc în loc mărginite de elemente decorative.
Majoritatea arborilor și arbuștilor sunt autohtoni, principalul furnizor fiind pepiniera Parcului Dendrologic Simeria, alți arbuști fiind aduși din Ungaria și trandafirii din Italia.
De la intrare, trecând printr-un șir de corcoduși ornamentali, se ajunge în grădina patrulateră, de inspirație renascentistă, cu 3 fântâni arteziene, legate între ele prin alei.
Templul, băncile, elementele decorative, au fost realizate din rocă vulcanică, (peperino), granit, marmură și travertin.
Vizitatorii pot consuma diverse produse la restaurantul cu terasă amenajat spre capătul grădinilor.
În continuare, pe terenul rămas, proprietarul dorește să amenajeze o nouă grădină, urmând să poarte numele nepotului său Achille, un amfiteatru, etc., lucrări care erau demarate în momentul vizitei mele (2024).
În excursia prin județul Buzău, din Bozioru, unde înnoptasem, doream să ajung în comuna Mânzălești, pe teritoriul ei și al comunei Lopătari existând o rezervație naturală mixtă, arie protejată, partea de la Mânzălești fiind numită Platoul Meledic, pe care doream să-l văd. Aveam două variante: un drum mai lung, dar asfaltat și altul neamenajat, peste versanții muntoși. L-am ales pe al doilea, dorind să văd modul de trai al localnicilor și peisajele zonei.
Rulând spre nord, am trecut prin comuna Brăești, de care aparțin administrativ 5 sate, unde m-am oprit pentru o mică aprovizionare.
De acolo drumul spre Lopătari, o comună cu 10 sate aparținătoare, situată în nordul județului, pe cursul râului Slănic, a fost puțin mai dificil de parcurs. Totuși mă bucuram că l-am ales deoarece pe tot parcursul nu am întâlnit nici o mașină și puteam savura peisajul. Fiind atentă când la drum, când la natura înconjurătoare, în față mi s-a arătat ceva ce nu mai văzusem din copilărie: un CAR CU BOI, care urcau alene.
Oprind și stând de vorbă cu localnicul, locuitor al unui cătun din zonă, am aflat că deși doream să văd Focul Viu, loc în care gazele naturale ieșind la suprafață, sub acțiunea razelor solare ard continuude, zonă situată lângă satul Terca, comuna Lopătari, nu aveam nici o șansă, drumul fiind forestier, accesibil doar camioanelor și tractoarelor, iar dacă doream să-l parcurg pe jos, aveam nevoie de un îndrumător, nefiind marcat. Ne-am despărțit și eu am continuat drumul până în satul Pestrițu, de unde m-am îndreptat spre est, urmând râul Slănic, drum mărginit de versanți de sare. Din comuna Lopătari, intrând pe drum asfaltat, am luat viteză.
În nordul comunei Mânzălești, la o altitudine de cca. 500-600 metri, se află Platoul Meledic, o rezervație cu cele mai mari zăcăminte de sare din țară. cu doline și versanți abrupți de sare, în care se află marea majoritate din cele 47 de peșteri ale rezervației.
Cercetătorii au datat substratul geologic al zonei din miocen. În timp apa infiltrându-se, a dizolvat sarea, s-au format goluri carstice care au dus la prăbușirea stratului acoperitor, rezultând forme de relief, cu aspect și dimensiuni variate și cele cca. 47 cavități (peșteri), cea descoperită în 1980 fiind a doua peșteră în sare ca lungime din lume (3.190 m). Unele cavități s-au unit, în ele s-a acumulat apa, formând lacuri, cele mai reprezentative fiind Lacul Mare și Lacul Castelului, la primul ajungând și eu.
Ciudat, Lacul Mare, întins pe 0,72 hectare, cu adâncimea maximă 20 metri, este un lac cu apă dulce. În jurul lui azi se află diverse căsuțe, o pensiune, un camping, folosite mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioada verii. Din loc în loc sunt postate 25 de sculpturi în lemn, create în cadrul Taberei de Sculptură înființată în 2001.
De la lac am coborât în comună, ultima parte a străzii urmând pârâul Jgheab, un afluent al râului Slănic.
La capătul ei se afla drumul județean pe care urma să rulez în continuare și în colțul format de cele două artere de circulație o formațiune formată din marne albe care la prima privire par din sare. Fiind dure, deși erodate, marnele au rezistat în fața intemeriilor timpului. Grunjul de la Mânzălești, numit și Piatra Albă, de formă piramidală, de 18-20 metri înălțime, cu baza ocupând cca. 250 metri pătrați, cu un secol în urmă în partea superioară prezenta un platou pe care exista o cârciumă și se desfășurau horele satului.
Platoul Meledic și Grunjul de la Mânzălești fac parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”, din 2022 înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.
De asemenea este inclusă și Rezervația Vulcanii Noroioși Buzău, situată în centrul județului, spre care m-am îndreptat și eu. După ce am văzut Fierbătorile de la Beciu, Pâclele Mari și Pâclele Mici, m-am îndreptat spre sud, până în comuna Berca.
Într-unul din multele sate care aparțin administrativ de ea se află o veche mânăstire ortodoxă, din 2015 înscrisă pe lista monumentelor istorice ale județului Buzău. Fiind situată la doar 6 kilometri nord-est, nu puteam să o ratez.
Mânăstirea Rătești se află pe locul unde la sfârșitul secolului XVI a existat un schit de călugări, cu mica Biserică de lemn „Sf. Treime”, ctitorie a boierului Dragomir, menționat prima dată într-un act de danie din 1634. În documentele din 1752 schitul apare părăsit, dar în 1760, prin donațiile făcute de boierii Hrisoscobu, a fost reînființat ca schit de maici, când s-a construit noua Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (1784).
În timp deteriorată, pe locul ei Episcopul Chesarie al Buzăului a construit actuala biserică de zid, ce poartă hramurile celor două biserici vechi (1844). Clădirea de 30 metri lungime, 15 metri lățime și 10 metri înălțime, avea 3 turle din lemn, una mare octogonală și 2 mai mici hexagonale.
A fost creată cu 3 abside opuse intrării, racordate între ele prin intermediul unui dreptunghi (plan triconc), cu pronaosul în partea vestică, în care se intră printr-un pridvor închis, a cărei fațadă exterioară prezintă central portalul arcuit, mărginit de coloane și lateral câte un stâlp, toate susținând un fronton triunghiular.
Pronaosul a fost delimitat de naos prin 2 coloane centrale masive, mărginite de 2 stâlpi, toate susținând arcadele boltei.
Interiorul a fost pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice, de pictorul Nicolae Teodorescu, conducătorul Școlii de zugravi de la Episcopia Buzăului, ajutat de nepotul său Gheorghe Tattarescu, elev la cea școală. Din acea perioadă s-au păstrat 2 icoane, păstrate în Muzeul Episcopiei Buzăului.
În 1861 s-a înființat o Școală pentru maici și pentru fetele sărace din zonă, finanțată de Preasfințitul Dionisie Romano. În cimitirul schitului s-a ridicat mica Biserică Ortodoxă „Învierea lui Lazăr”, al cărei interior a fost pictat în frescă (1874).
Intrarea în mânăstire se făcea printr-un hol amenajat la baza clopotniței (1865), al cărui interior a fost pictat în frescă.
Pe laterale, înconjurând biserica, s-au construit chiliile, o aripă cu încăperi pentru pelerini și din 1868 schitul a devenit mânăstire.
Picturile au fost restaurate în anii 1930 și după cutremurul din 1940. În 1975 sala de mese a mânăstirii (trapeza) a fost transformată în muzeu, care etala o colecție de 180 volume religioase, existente încă din 1878, manuscrise vechi, icoane pe lemn și sticlă, obiecte de cult, veșminte, etc.
Un alt cutremur (1977), de amplitudine mare, a fisurat pereții bisericii și deteriorat mare parte din chilii, care au fost reparate și renovate ulterior, când pictura a fost iar refăcută.
Din 1912 în locul fostei Școli de Maici a funcționat Școala de Adulte, apoi Școala de Cântări Bisericești (1922) și din 1996 Seminarul Teologic, pentru care până în 2005, lateral de mânăstire, s-a construit o nouă clădire, în forma literei U, cu un corp central și două aripi laterale, azi ocupată de Centrul Social-Filantropic „Sfânta Elisabeta”, subordonat Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, înființat în 2013 pentru a găzdui persoane vârstnice fără posibilități materiale, sau cu dizabilități fizice.
Zonă seismică, în timp au avut loc și alte cutremure, cel din 2014 făcând ravagii, alunecările de teren distrugând mânăstirea.
Maicile, evacuate, au fost mutate într-una din cele două aripi ale Centrului Filantropic alăturat. Presupun că și obiectele recuperate din muzeu ?
Corpul central al clădirii e ocupat de Paraclisul „Sf. Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului; Sf. Mc. Haralambie”, care adăpostește o parte din moaștele Sf. Mc. Haralambie.
M-am întors în comuna Berca, de unde urma să mă îndrept spre Buzău, unde aveam rezervată cazarea. Am făcut un mic ocol, nici 2 kilometri, pentru a vedea Hidrocentrala Cândești, pusă în funcțiune în 1990.
Pentru a produce energia electrică, este alimentată de Lacul de acumulare, creat pe râul Buzău, cu un baraj și mărginit de diguri. Lacul, cu o suprafață de 0, 74 metri pătrați și adâncime de 5 metri, poate să rețină un volum de 3,7 metri cubi de apă.
Printr-un canal lung, creat pe lângă hidrocentralele din zonă, apa lacului este dusă spre terenuri agricole, unde e folosită pentru irigații. În unele zone lacul a devenit loc de relaxare pentru pescarii amatori.
Traversând barajul, m-am îndreptat spre șoseaua principală și după 3 kilometri am oprit pentru câteva minute în comuna Cândești, unde se află Conacul Cândeștilor, prima dată atestat documentar din 1620. A fost construit de familia de boieri Cândești, personaje importante în conducerea Țării Românești, care l-au deținut până în 1862, ulterior având mai mulți proprietari, printre care și Prințul Al. Știrbei.
În apropierea conacului a fost construită o Biserică de lemn, în care ctitorul a fost înmormântat.
Din 1880 conacul a intrat în posesia boierului Gogu Iliescu, care l-a modernizat, a extins pivnița, , ajungând la o capacitate de 134.000 l , a construit o moară electrică și 2 turnuri de împrăștiat nori de grindină, dintre care azi unul e expus la Muzeul Tehnic din București. Conacul a fost vizitat frecvent de pictorul Nicolae Grigorescu, de multe însoțit de prietenii săi, printre care I..L. Caragiale, Al. Vlahuţă și Barbu Ștefănescu Delavrancea, chiar și de Henri Coandă, care era îndrăgostit de fata boierului. În 1948 conacul a fost naționalizat, folosit ca sediu C.A.P., apoi ca stațiune pomicolă. Din 2004 a fost retrocedat urmașilor familiei, care-l dețin și azi, deci nu poate fi vizitat, dar eu am găsit o breșă prin care să le fotografiez măcar exteriorul.
Încă 15 kilometri spre sud-est și am ajuns în Buzău, unde m-am cazat la Hotel Corso, care funcționează într-una din clădirile centrului vechi. Pentru cei interesați, interiorul este de fapt „un muzeu” de antichități, adunate în timp, care pe mine m-au fascinat și prețul este rezonabil
Rezervația Naturală Vulcanii Noroioși Buzău, parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”, înscris pe lista UNESCO, este situată în partea centrală a Subcarpaților de Curbură, pe teritoriul comunelor Berca și Scorțoasa, județul Buzău, ocupând o arie de circa 30 hectare.
Vulcanii noroioși sunt formațiuni create de gazele naturale provenind de la 3.000 de metri adâncime, care trec printr-un sol argilos. Gazele împing spre suprafață nămolul, format prin amestecarea apei freatice cu argila și marna, unde formează structuri conice, asemănătoare vulcanilor, care se usucă în contact cu aerul. În mijlocul lor se află nămolul rece, care clocotește datorită gazelor. O parte se prelinge pe pereții exteriori ai conurilor, formând cruste și când emanațiile sunt puternice, mărește dimensiunea lor, uneori ajungând să se unească cu conurile învecinate.
Pe glob se cunosc aproximativ 1.100 de vulcani noroioși, din care puțini sunt localizați în Europa, cei mai mulți în Azerbaijan, restul găsindu-se în România, Bulgaria, Italia Siclia, Ucraina, Rusia, Republica Moldova, unii fiind situați sub mările Caspică, Barents și a Norvegiei. Vulcanii noroioși din Ținutul Buzăului sunt cei mai mari din Europa și care erup cel mai des, la câteva minute. Ei sunt grupați în La Fierbători, Pâclele Mari, Pâclele Mici, Fierbătorile de la Beciu. Pâclele au fost descoperite în 1867 de francezul H. Cognand în timpul unor prospecțiuni petroliere. Ulterior s-au găsit fierbătorile și din 1924 zona a fost declarată rezervație naturală.
Primii vulcani spre care m-am îndreptat au fost Fierbătorile de la Beciu, situate pe teritoriul comunei Scorțoasa, la 280 metri altitudine, lateral de drumul Beciu-Arbanași. Am avut noroc că mă orientez destul de bine. Pe marginea șoselei am văzut un loc mai larg, în care puteau parca câteva mașini. Deși nu era nici un indicator, gândindu-mă că locul a fost „amenajat” pentru vizitatori, am parcat și am urmat o cărare laterală, la capătul căreia am găsit mica arie, 20×40 metri, ocupată de vulcani, o suprafață albicioasă, aridă, înconjurată de munții împăduriți.
Terenul era uscat, cu crăpături neuniforme, creându-mi senzația că ar putea să se prăbușească din secundă în secundă.
Din loc în loc se aflau conurile vulcanilor, din care nămolul se revărsa la exterior.
Au fost numiți fierbători deoarece cei de la Beciu sunt cei mai activi, „clocotind” la interval de câteva secunde.
Legenda spune că au fost creați de niște căpcăuni, pentru a putea să prindă vitele sătenilor.
Pentru a ajunge la Pâclele Mari, situate pe teritoriul aceleași comune, aveam de parcurs cam 4 kilometri spre sud dar…
Noroc cu un localnic care mi-a arătat direcția. Am plătit taxa la o parcare imensă, amenajată în apropierea vulcanilor și, pe jos, în câteva minute am ajuns la un enorm vulcan.
Pâclele Mari sunt situate la 322 metri altitudine și ocupă 15 hectare, în 1955 declarate rezervație geologică. Sunt cei mai cunoscuți vulcani noroioși din țară, sedimentele de la bază fiind datate din oligocen, miocen și pliocen.
Deși locul e arid, există câteva plante adaptate la mediul sărat (halofile), care sunt protejate prin lege.
La 3 kilometri sud se află Pâclele Mici, situate la 341 metri altitudine, care nu pot fi accesate decât pe jos. Am lăsat mașina în parcarea unui complex, cu magazine de suveniruri, terase, restaurante, etc și am pornit urcușul.
Deși panta nu era mare, pentru a nu simți efortul depus, din loc în loc erau postate panouri care desfășurau povestea lui Arbăna și Balaurul cu 7 capete, o legendă despre formarea vulcanilor, ultimul panou fiind situat la capătul urcușului. Se spune că zona era locuită de oameni gospodari. Într-o seară de vară un balaur a coborât din nori și timp de 7 zile și 7 nopți, cu cele 7 capete, a pârjolit tot ce-i ieșea în cale. Mulți voinici au plecat să-l înfrunte, dar unii nu s-au mai întors. Văzând aceasta, Arbănaș s-a hotărât să scape el populația de lighioană. Și-a luat paloșul, buzduganul, arcul cu săgețile și a pornit la drum. Ajungând în apropierea balaurului, acesta l-a atacat. Deși a reușit să-i reteze un cap, celelalte îl împroșcau cu foc, așa că a trebuit să se retragă în sat, dar balaurul l-a urmărit cu celelalte capete. Cerând de la localnici tot ce aveau sclipitor- oglinzi, podoabe, obiecte casnice, și-a creat o armură strălucitoare și s-a întors la balaur. Cu ea, strălucind în soare, l-a orbit, apoi a reușit să-i reteze 5 capete.
Rămânându-i numai unul, balaurul s-a transformat într-un șarpe gălbui, cu pete negre și s-a ascuns sub pământ, în noroi. De acolo, bolborosind de supărare, și azi face să sară noroaiele din pâcle. Legenda are și o parte de adevăr. În Ținutul Buzăului trăiește Elaphe sauromates, numit populat Balaur, cea mai rară și mai mare specie de șarpe din țara noastră, neveninos, care trăiește o mare parte din viață sub pământ și atunci când iese, datorită coloritului, se camuflează ușor în vegetație.
Pâclele Mici ocupă o suprafață de 16,5 hectare.
Vulcanii sunt mici, situați la distanță și cu activitate mai redusă.
Sunt înconjurați de un sol sulfuros și salin, cu plăci poligonale de noroi uscat și porțiuni de sare.
În unele locuri e brăzdat se șanțuri adânci, create prin scurgerea nămolului. Datorită noilor erupții, imaginea e în continuă schimbare.
Aveam senzația că mă teleportasem pe o altă planetă.
Fiind aproape singură și fascinată de imaginile înconjurătoare, pierdusem noțiunea timpului. Având cazarea rezervată în Buzău, a trebuit să las Fierbătorile de la Berca pe altădată.
Comuna Bozioru este situată în partea central-nordică a județului Buzău, în Subcarpații de Curbură, pe valea râului Bălăneasa. De ea aparțin administrativ 9 sate. Pe teritoriul ei arheologii au descoperit o necropolă aparținând Culturii Monteoru (Epoca Bronzului), o așezare și o necropolă medievală (sec. XIII-XVIII), o așezare și o necropolă din perioada Halstatt târzie și în satul Scăeni 4 așezări, 3 din secolele V-I î.e.n., una din secolul XVIII.
Din acele perioade în munții Buzăului s-au descoperit până azi cca. 30 de Schituri rupestre, săpate în rocă, în scop de refugiu, sau lăcașuri de cult, în jurul cărora în timp s-au format așezările. Ele s-au transformat în schituri sau mânăstiri, care au funcționat până în 1864, când prin secularizarea averilor mânăstirești și reforma agrară ulterioară, s-au desființat, așezările rămânând cu puțină populație și devenind cătune, în secolul XX integrate în comune. Cele mai multe schituri se află în munții din jurul comunelor Bozioru, Colți, Cozieni și Brăești, din care cel mai important complex e situat între satele Nucu, Bozioru și Aluniș, Colți.
În zona satului Nucu, comuna Bozioru, se află Schiturile Rupestre Bozioru, monumente istorice naționale, cu 12 puncte: Fundătura, Agatonul Vechi, Agatonul Nou, Fundul Peșterii, Văgăuna I, Văgăuna II, Piatra Îngăurită, Piatra lui Iosif, Peștera lui Dionisie, Piatra Șoimului I și Piatra Șoimului II, din care speram să văd și eu câteva. Din Bozioru, unde mă cazasem, am avut de rulat circa 10 kilometri, inițial spre est, până în satul Fișici, apoi spre nord unde, la capăt de drum, se află satul Nucu.
Cum drumul parcurs a avut porțiuni fără asfalt, am parcat la intrarea în Nucu și am traversat satul pe jos, îndreptându-mă spre Poiana Cozanei, de unde citisem că începeau traseele spre diversele schituri din zonă, numită Țara Luanei, săpate în masivul Ivăneț în Antichitatea Târzie (sec. II-VIII) de creștini din Anatolia (Turcia), care au staționat o perioadă de timp în zonă, ulterior ocupate de pustnici.
Din poiană, urmând unicul marcaj, am trecut de un versant de piatră, apoi am urcat pe o potecă din pădure. La o intersecție punctul de marcaj s-a transformat într-o mare săgeată pictată pe jos. Mă gândeam ce atenți au fost cei care amenajaseră traseul, să nu cumva să greșin direcția. Poteca a început să coboare, apoi marcajele au dispărut. Ajunsesem pe cealaltă parte a versantului, pe care l-am ocolit, îndreptându-mă spre unicul loc pe care-l știam: poiana, nu fără peripeții, trebuind să ocolesc o porțiune mlăștinoasă.
Nu m-am dat bătută. Am reluat traseul până la săgeată, unde am cotit în direcția opusă și, ocolind câteva stânci, am ajuns la un șir de trepte amenajat cu balustrade metalice.
La capătul scărilor, săpată în versantul abrupt, se afla Peștera lui Dionisie Torcătorul, atestată documentar din 1639. Mă întrebam oare ce folosise Dionisie pentru a accesa chilia, situată la acea înălțime ?
În afară de câteva ferestre săpate în pereți, chilia nu avea alte facilități. Cred că iarna, la temperaturile mult scăzute în munți, viața era foarte grea.
Azi pe unul din pereții interiori se pot vedea câteva înscrisuri, care mie nu mi-au sugerat nimic. În interior sunt postate câteva icoane, probabil pentru credincioșii care o vizitează.
Dacă la acea chilie am ajuns prin noroc, nu mi-am permis să mă aventurez prin munți, căutând în zadar celelalte două, Peștera lui Iosif și Agatonul, situate în perimetru, afișate pe niște panouri, lângă unica chilie pe care am reușit să o văd.
Am coborât scările și m-am îndreptat spre poiană, apoi spre mașină, cu care m-am întors la Bozioru, unde mă gândeam să văd măcar Muzeul Formelor, pe care l-am găsit închis. Eram de-a dreptul indignată. De fapt acea excursie prin județul Buzău o făcusem mai ales pentru a vedea aceste schituri și din cauza nepăsării, a neglijenței administrației turismului din acel județ, le- am ratat.
Bozioru- Motel Runcosu
Rămânându-mi suficient timp, am rulat 4 kilometri spre sud, până în satul Ulmet, lângă care urma să văd Trovanții Babele de la Ulmet, al doilea obiectiv pe care mi-l propusesem în zonă.
Am lăsat mașina în sat și după un scurt urcuș, am urmat un drum de țară, care trecea printre casele răzlețe.
Orientându-mă după indicatoare (aici existau!), am urcat o cărare, amenajată cu balustrade din lemn, din loc în loc cu trepte.
La capătul ei s-au ivit primii trovanți, formațiuni numite de localnici și „copiii pământului”.
Legenda spune că în acea zonă se află trecători spre lumea de dincolo, ale căror porți sunt ascunse de și printre trovanți. Prin ele oamenii cu sufletul curat pot cunoaște tainele omenirii.
Porțile încrustate cu linii curbe sunt ale duhurilor bune care păzesc sufletele oamenilor, păzesc ciobanii și pe cei care înnoptează în pădure de atacuri ale animalelor, pădurile contra incendiilor, furtunilor, înzăpezirilor. Aceste porți erau cunoscute de haiduci care, pentru a feri prada de poterele ce-i urmăreau, o aduceau și o depozitau dincolo de ele.
Din cealaltă lume, prin porțile încrustate cu linii frânte, sau triunghiuri, trec duhurile rele, stăpânite de vrăjitoare, răspunzătoare de dispariții, boli, fapte inexplicabile, etc.
De fapt în urmă cu 12 milioane de ani zona era acoperită de o deltă prin care trecea un fluviu, cărând nisipurile de pe continent, în drum spre Marea Paratethys, ale cărui urme au rămas întipărite-n stâncă până azi.
Când Munții Carpați s-au ridicat, acestea au format dealurile din zonă, în care și azi se mai pot vedea fosile de animale, frunze de plante, care au existat în acea deltă.
În timp o parte din nisipuri s-au întărit și sub acțiunea apelor minerale, o parte s-a cimentat, formând straturile de gresie care, sub acțiunea agenților naturali (ploi, vânturi), au fost divers modelate, unele luând aspectul unor animale, altele al unor obiecte, după care sunt numite azi.
balena și delfinul
coloana
copilul
Cercetătorii au descoperit că în decursul timpului formațiunile au crescut concentric, cu aproximativ 4-5 cm în 1.200 de ani, dar cele dezgropate și-au oprit creșterea. Din această cauză au fost numite și „pietrele vii”.
În vara anului 2023 m-am hotărât să vizitez o parte din județul Buzău. Îmi făcusem un itinerar, cu obiectivele pe care doream să le văd, primul fiind Canionul 7 Scări, din munții Piatra Mare. Din Arad, unde locuiesc, până la Timișu de Jos, județul Brașov, de unde pornea drumeția, am avut de rulat 450 kilometri. Din păcate fiind perioadă de concedii, zona era foarte aglomerată. Ajungând la Cascada cu Apă Vie, am avut norocul cu niște turiști care mi-au spus că biletele de intrare în canion se epuizaseră, așa că, posomorâtă, m-am întors la mașină.
Cum acea zi mi-o planificasem pentru canion, îmi rezervasem cazarea în Brașov. Dacă nu-l putusem vizita, am hotărât să merg în schimb până în comuna Budila, aflată la doar 18 kilometri nord-est de Timișu de Jos, pentru a vedea fostul Castel Béldy Ladislau, numit după Prefectul Comitatului Târnava Mare, ultimul descendent al familiei nobiliare Béldy (1940), care l-au construit și deținut începând cu anul 1731. Acesta l-a vândul inginerului român Barbu Panatazi, în proprietatea căruia a rămas scurt timp, sub comuniști fiind naționalizat. Împreună cu parcul înconjurător, castelul a fost folosit ca tabără pentru pionieri, apoi ca Poștă și în final a devenit sediul Primăriei Budila, care l-a renovat.
Clădirea, în stil baroc și neoclasicist, prezintă un corp central cu 2 etaje și două corpuri laterale cu un nivel. Accesul principal se face pe sub un balcon, susținut de 4 stâlpi și 2 coloane, mărginit de un gard din fier forjat. Deasupra ușii din balcon se poate vedea și azi blazonul lui Béldi-Sigmond.
La mijlocul fațadei dinspre parc, atât la parter cât și la etaj, se află câte o terasă acoperită, mărginite de pilaștri și coloane. Una din fațadele laterale prezintă un pridvor cu coloane. În interior în fosta Sală de dans funcționează Sala de ședințe. Din ornamentele fostului castel s-au păstrat doar tavanul cu lambriuri de lemn, câteva uși sculptate în lemn și șemineul din holul de la parter.
În curtea castelului se afla Biserica Sf. Mihail (1405). Fiind în stare avansată de degradare, a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1762-1770).
Clădirea a fost renovată în 2009 și este încă folosită.
În Budila se află și Castelul Nemes, construit în jurul anului 1751 de groful căruia îi poartă numele și fostele grajdurile, azi ruinate, de care nu m-am putut apropia, fiind păzite de un câine aprig.
Postbelic în comună s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1941-1946), în stil neobizantin, cu 2 turnuri clopotniță și o cupolă centrală, azi biserica principală a comunei.
Apoi am rulat cei 20 de kilometri spre vest, până la cazarea din Brașov, restul zilei petrecându-l vizitând locurile arhicunoscute ale orașului vechi. A doua zi începea „marea aventură”. Plecând din Brașov am rulat spre est, apoi sud, prin județul Covasna și după 42 kilometri am ajuns în satul Acriș, comuna Vama Buzăului, unde într-o depresiune înconjurată de munții Șiriului și masivul Ciucaș, în 2008 s-a înființat Rezervația „Valea Zimbrilor”- Vama Buzăului.
După ce am plătit un preț modic, am ajuns la gardul care înconjoară o poiană largă, ocupată de zimbri și căprioare, unde am fost întâmpinată de un cerb maiestuos, a cărei familie păștea în spatele lui.
În depărtare se vedeau câțiva zimbri, animale vânate masiv în Europa secolului XVIII, la începutul anilor 1900 rămânând în viață doar 12 exemplare, păstrate în grădini zoologice, unde treptat s-au înmulțit. În România există 4 rezervații, prima înființată la Silvuț, cu zimbri aduși din Polonia (1958 ), a doua la Vânători-Neamț (1968), a treia la Neagra Bucșani (1983), ultima fiind cea pe care o vizitam. Inițial avea 10 zimbri, aduși din Austria, Elveția, Italia și Franța, care în timp s-au înmulțit, primul născut fiind o femelă, numită Gențiana, din care în 2019 șase au fost mutați în Parcului National Vânători Neamț.
Le vizitasem pe primele două. Dacă la cea de la Silvuț animalele se răcoreau la umbra deasă a copacilor, în Vânători-Neamț erau total neîngrijite, acoperite de ierburi și insecte, iar la Vama Buzăului trăiau într-un perimetru destul de mic, în plin soare. Mă gândeam ce bine le era celor de la Măgura Zimbrilor din Banat, într-un spațiu mare de pădure, în semi-libertate, teritoriul fiind îngrădit doar pentru protecție împotriva prădătorilor. Înconjurând perimetrul, am avut norocul să găsesc 2 dintre zimbri aproape de gard, restul fiind vizibili doar în depărtare.
Dacă de zimbri nu m-am putut bucura, pe dealul din apropiere am văzut o cireadă de vite, păscând liniștite.
Rezervația adăpostește și câteva exemplare de reni, mufloni, păuni, pe lângă care am trecut, îndreptându-mă spre ieșire.
Cum la doar 9 kilometri sud, la poalele munților Ciucaș, se afla Cascada Urlătoarea -Vama Buzăului, m-am îndreptat și eu spre ea. După ce am parcat, am străbătut o stradă paralelă cu pârâul, gândindu-mă la minunea care urma să o văd, despre care legenda spune că sunetele revărsării de apă erau produse de vrăjitoarele ce trăiau acolo.
După 15 minute am ajuns la cascadă, formată din mai multe izvoare ce curg pe versantul roșiatic, ocupând o suprafață de zeci de metri. Mă așteptam la căderi tumultoase, zgomotoase, dar…imaginea a fost dezolantă și sunetele pe care le-am auzit au fost doar glasurile unui grup de copii, aflați în excursie.
M-am întors la Acriș și am rulat spre nord-estul județului Covasna, pe drum gândindu-mă la cele 3 obiective vizate, canionul eșuat, zimbri aproape de nevăzut și cascada aproape secată. Speram că ghinionul s-a oprit aici.
După 20 kilometri am ajuns la Mânăstirea Sita Buzăului „Schimbarea la Față”, una dintre cele 3 mânăstiri existente în județ, înființată pe terenul donat de câțiva clerici și localnici, sfințit în 1997.
Inițial s-a creat o platformă, pe care s-au construit o mică biserică de lemn, în care călugării țineau slujbele, casa duhovnicului, chilii de lemn și o trapeză. S-au amenajat alimentarea cu apă potabilă, energie electrică și s-a creat un drum de acces. Totuși, nesuportând clima, călugării s-au retras.
În anul 2000 mânăstirea a fost ocupată de măicuțe și din 2002 au început lucrările la noua biserică, din cărămidă, a cărei pictură interioară a fost executată începând cu anul 2007.
S-au ridicat noi chilii, un paraclis de iarnă și o clopotniță, dotată cu 3 clopote.
Anual, de hramul bisericii (6 august), se desfășoară pelerinaje, sutele de pelerini urcând la mânăstire, pentru a participa la slujbe.
Mânăstirea a fost ultimul obiectiv din județul Covasna. Rulând spre sud-est, am intrat în județul Buzău, zona pe care doream să o explorez. După 39 kilometri, pe marginea șoselei mi s-a arătat Lacul Siriu, lac de acumulare creat pe cursul râului Buzău (1982-1994), de 10 kilometri lungime, cu o capacitate de cca. 100 milioane metri cubi, care alimentează Hidrocentrala de la Nehoiașu, cu un baraj din pământ, piatră și argilă, fără structură de beton, de 100 metri înălțime. Lacul este vizitat și de pescarii amatori, în el găsindu-se scobar, păstrăv, crap, biban, etc.
Trecând de capătul sudic al lacului, pentru a vedea o cascadă, din Lunca Jariștei m-am îndreptat spre nord-est. După 10 kilometri, ultima porțiune neasfaltată, am parcat într-un loc semnalizat de la marginea drumului. Am coborât un șir de trepte, până la un spațiu amenajat cu bănci și mese de lemn, lateral de care am văzut Cascada Pruncea (Cașoca), o cădere de apă pe râul Cașoca, la baza masivului Podu Calului, de cca. 6 metri înălțime, care la bază forma un mic lac, din care se revărsa, continuând râul Cașoca.
Conform unei legende deschizătura din munte, o mică peșteră situată în stânga cascadei, a fost folosită de haiducul Negoiță Gheorghilaș, fost pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu și de tovarășii săi, pentru a ascunde prada luată de la boieri.
Următoarea destinație era localitatea Colți, până unde aveam de rulat 38 kilometri. M-am întors la drumul principal și l-am urmat în continuare spre sud-est, cu un scurt popas în fostul cătun Jețu, azi parte din Lunca Priporului, oraș Nehoiu.
Pe marginea șoselei se află Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena”, inclusă pe lista monumentelor istorice, construită la începutul secolului XIX, din lemn de stejar, pe fundație de piatră, acoperită cu șindrilă și înconjurată de un mic cimitir .
Din păcate era închisă, așa că nu am putut să văd decât picturile vechi de pe peretele din pridvorul deschis.
Ajungând în orașul Pătârlagele, am traversat râul Buzău și m-am îndreptat spre nord , oprindu-mă câteva minute în satul Sibiciu de Sus, aparținător de oraș, la Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, construită în perioada 1794-1796, din 2010 inclusă pe lista monumentelor istorice.
Încă 7 kilometri și am ajuns în comuna Colți, unde urma să văd Muzeul de Chilimbar, apoi în satul Aluniș, la 5 kilometri de comună, Biserica Rupestră Aluniș.
Pentru acea zi mai aveam un singur obiectiv planificat, mai exact o mânăstire, situată la 21 kilometri distanță. Din Colți m-am întors la Sibiciu de Sus, de unde am urmat un drum spre sud, până în Zaharești, apoi spre spre est, până la ieșirea din satul Măguricea unde, pe un platou larg , am parcat mașina. De acolo mai aveam cca. 2 kilometri, pe care i-am parcurs pe jos, urmând un drum forestier.
Mânăstirea Cârnu a fost ctitorită de domnitorul Mircea Ciobanu împreună cu soția sa, doamna Chiajna, pe locul unde a existat cea mai veche sihăstrie de călugări de pe Valea Buzăului, pe culmea dealului Blindisel, într-o poiană de la marginea pădurii, teritoriu azi aparținând administrativ localității Tega.
Pe locul vechii Biserici de lemn în 1546 au construit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Buna Vestire; Izvorul Tămăduirii; Adormirea Maicii Domnului”, clădire din piatră, în stil muntenesc, cu o turlă cilindrică, în care s-a amenajat o mică încăpere ascunsă privirii, unde domnitorul se putea ascunde la nevoie.
Deteriorându-se, sub Domnitorul Matei Basarab biserica a fost reparată și i s-a adăugat pridvorul deschis, sprijinit de 6 stâlpi din lemn de stejar. În jurul anului 1800 mânăstirea a fost ocupată de călugări greci. În acea perioadă biserica a fost pictată în frescă, din care până azi s-au păstrat doar câteva porțiuni.
După plecarea lor, părăsită, chiliile s-au distrus, biserica s-a degradat și localnicii le-au folosit pentru adăpostirea animalelor.
Lângă intrarea în fosta mânăstire aceștia au descoperit un izvor cu apă curativă care anual este sfințit la o săptămână după Paștele Ortodox, de Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii.
În anul 1991 locația a fost din nou ocupată de sihaștri. În timp s-au construit o trapeză, Paraclisul de iarnă „Adormirea Maicii Domnului”, câteva chilii și din 2002 mânăstirea a fost ocupată de maici.
Lăsând liniștea mânăstirii și a munților înconjurători în urmă, m-am întors la mașină și am rulat cei 20 kilometri până la Cislău, unde aveam rezervată cazarea.
Comuna Bicaz-Chei este situată în extremitatea vestică a județului Neamț, la poalele munților Ceahlău, Hășmaș și Tarcău. Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind în apropiere, în locul numit „Munticelu”, urmele unei așezări din paleoliticul superior (cultura Gravettian).
În secolul XIX, împreună cu tot Ardealul, aparținea Ungariei. Prin Tratatul de la Trianon (1920) a trecut în posesia României, apoi prin Dictatul de la Viena a revenit în posesia Ungariei (1940-1944) și în final României. În 1950 făcea parte din raionul Piatra-Neamț, regiunea Bacău și după reorganizarea administrativă (1968) a fost inclusă în județul Neamț.
De dimineață plecasem din Piatra Neamț. Pe drum am văzut câteva obiective istorice, mânăstiri, lacuri, etc. și cam pe la amiază m-am cazat la Pensiunea Bicaz-Chei, unde urma să rămân o noapte.
Căminul Cultural Bicaz-Chei
Îmi planificasem ca restul zilei să-l petrec în natură, pe Cheile Șugăului, din munții Hășmaș, o arie protejată, întinsă pe 90 hectare din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, declarat rezervație naturală în 1971.
Citisem mai multe descrieri despre orientare, itinerar, semnalizare, etc. Conform informațiilor culese (localnicii întrebați erau neștiutori), am ieșit din comună pe drumul spre Lacul Roșu și am ajuns la panoul informativ pe care erau trasate diverse trasee din zonă. De acolo am început urcușul spre Cabana Ecolog, deținută în trecut de C-tin Lăcătușu, primul român care a urcat muntele Everest, de unde porneau traseele montane. Citisem că este situată cam la 200 metri de drum dar eu nu am găsit-o.
Intuiția m-a îndreptat pe o potecă laterală unde, după câțiva zeci de metri, am ajuns la intrarea în chei. Eram în partea superioară a pereților abrupți, foarte apropiați (aprox. 4 metri), între care curgea pârâul Șugău. În decursul timpului acesta a săpat în stâncile calcaroase, unele cu travertin și a format un canion de cca. 350 metri lungime.
M-am întors și am urcat din nou, poate găseam o altă potecă pe care să pot coborî în chei. De-a lungul lor apa formează mici cascade din care, măcar una, doream să o văd. Știam că restul traseului, prin apă, nu l-aș fi putut străbate, nefiind echipată corespunzător.
La intersecția mai multor poteci m-am întâlnit cu niște alpiniști care mi-au explicat că, doar escaladând versanții, puteam vedea măreția cheilor.
Dezamăgită, am urmat indicațiile lor și, pe o altă potecă, am ajuns până la marginea pârâului, înainte să intre în canion.
Era primul eșec din concediu. Bosumflată, m-am întors în comună și mi-am petrecut restul timpului pe terasa pensiunii. Speram ca măcar drumeția de a doua zi să aibă succes.
După cafeaua de dimineață am pornit la drum. Urma să părăsesc județul Neamț și să intru în județul Harghita unde, după 13 kilometri, ajungeam în stațiunea Lacul Roșu.
Drumul, pe două benzi, cu serpentine, urcușuri și coborâșuri, trece printre versanții calcaroși ai munților Hășmaș, străbătând Cheile Bicazului, lungi de 8 kilometri, întinse pe teritoriul ambelor județe. Este un drum de legătură între Moldova și Transilvania.
Cheile s-au format prin eroziunea rocilor, săpate de râul Bicaz și afluenții lui, în sute de mii de ani.
Cam pe la jumătatea lui a fost amenajată o parcare unde, majoritatea trecătorilor opresc, mai ales că acolo se află și diverse tonete amenajate în scop comercial.
Încă câțiva kilometri și am intrat în stațiunea Lacul Roșu, amenajată începând cu anii 1900, în jurul lacului căruia îi poartă numele. Lacul Roșu, lac de baraj natural, situat la altitudinea de 983 metri, s-a format în urma unui cutremur și a numeroaselor furtuni, prin prăbușirea versantului nord-vestic al muntelui Hășmașu Mare (1838).
Rocile au barat valea. Din pădurile inundate apa s-a revărsat în perimetrul închis, formând lacul, atunci mai lung cu 1 kilometru. În timp barajul natural s-a erodat, o parte din apă s-a revărsat, apoi s-a stabilizat și lacul a rămas la dimensiunile actuale, întins pe aproximativ 11,5 hectare, cu un volum de 587,5 metri cubi de apă, alimentat de 4 pâraie și 12 cursuri de apă temporare.
Numele l-a primit de la culoarea roșiatică, apa care-l alimentează străbătând straturi cu oxizi și hidroxizi de fier. Despre el circulă și o legendă care spune că surparea de teren a distrus un sat, omorând toate viețuitoarele din el. Apa lacului format s-a înroșit de la sângele lor, cauză din care a fost numit și Lacul Ucigaș (Gyilkos-tó).
Pentru a vedea lacul în toată măreția lui, mi-am propus să urc spre vârful Ghilcoș. Întrebând localnicii, mi-au explicat că există două trasee, unul mai scurt, dar accidentat de furtunile trecute și unul mai lung, care pornește de la marginea stațiunii. După eșecul cu Cheile Șugăului, pentru a fi sigură că drumeția se finaliza cu succes, l-am ales pe al doilea.
După indicatoare, am urmat un drum forestier care, în dreptul unei case, se bifurca. Indicatoarele dispăruseră dar, așa credeam, am avut noroc cu locuitorii casei care m-au îndrumat spre o poiană, pe care urma să o traversez.
Apoi, după un urcuș prin pădure, în pantă mare, mai aveam doar câteva minute până să mi se arate lacul. Cuminte, în plină arșiță, am străbătut traseul primit și…ajungând pe o culme…urma o altă culme…lateral păduri…Unde era lacul ?
Al doilea eșec. Măcar mă mișcasem în aer curat, prin zona liniștită, fără țipenie în jur. M-am întors la mașină și am pornit spre orașul Gheorgheni.
În acea zi din concediu vizitasem câteva mânăstiri din județul Neamț, ultima fiind Mânăstirea Neamț. În apropierea ei, la nici 4 kilometri, găsindu-se o rezervație naturală cu multe specii de animale, am hotărât să mă relaxez puțin în mijlocul lor.
În România există patru rezervații de zimbri, la Slivuț-Hațeg, jud. Hunedoara, Neagra-Bucșani, jud. Dâmbovița, Valea Zimbrilor din Vama Buzăului, jud. Buzău și Rezervația de Zimbri Dragoș Vodă, jud. Neamț.
Este inclusă în Parcul Natural Vânători-Neamț, în partea sudică a Munților Stânișoarei și se întinde pe o suprafață de 11,500 hectare, ca zonă turistică și o arie mare, cu zone împădurite și 4 iazuri.
Rezervația a fost înființată în anul 1968 ca zonă de protecție pentru mai multe specii de animale, pe primul loc fiind zimbrul, animal pe cale de dispariție, apoi ursul brun, căprioarele și cerbii carpatini, diverse păsări, etc..
Pe vremuri specia ocupa zone întinse din Europa și Asia. Animal masiv, cu aproximativ 3 metri lungime, 2 metri înălțime și 920 kilograme, care trăiește în libertate aproximativ 20 de ani, a fost vânat în exces și în decursul timpului numărul lor a scăzut, în anii 1900 în lume rămânând doar 12 exemplare, captive în grădini zoologice. În 1908 a fost prins un zimbru caucazian mascul tânăr și a fost transportat în Germania, unde a trăit 18 ani. Prin împerecherea lui cu femele de zimbru de șes s-au creat zimbri europeni. Ultimul zimbru caucazian liber a fost ucis în 1927.
În România prima rezervație s-a creat lângă Hațeg (1958), fiind adusă din Polonia perechea de zimbri- Podarec și Polonka. A doua rezervație a fost cea pe care o vizitam, unde în 1969, de la Slivuț-Hațeg au fost aduși 3 zimbri și în 1977 încă 5 din U.R.S.S.
Aceștia s-au înmulțit, azi în rezervație găsindu-se 28 de zimbri, din care doar 7 pot fi văzuți, restul fiind lăsați în semi-libertate, pe aria rezervației.
Cu 3 ani în urmă vizitasem rezervația din Slivuț-Hațeg, jud. Hunedoara. Deși zi caniculară, animalele, bine îngrijite, la umbra copacilor se simțeau în largul lor.
zimbri la Slivuț-Hațeg
Din păcate vizita la cea din jud. Neamț nu m-a relaxat, din contră m-a enervat cumplit. Bietele animale stăteau în plin soare. Aveau arondat un spațiu despădurit în care 2 zimbri scheletici se mișcau agale și alții zăceau.
Locurile cu hrană erau pline de mizerie, necurățate de mult timp.
La fel și animalele, cu blana plină de scaieți și paie. Apatice, nici măcar nu au reacționat la venirea vizitatorilor. Probabil tânjeau după umbra copacilor situați după gardul ce-i împrejmuia.
Aceeași viață grea o duceau cei câțiva cerbi și căprioare, ce-i drept, la umbra unor copăcei.
Dorind să sesizez în scris neregulile, un angajat „amabil” mi-a explicat că nu aveam posibilitatea și că ar trebui să fiu mulțumită că acele animale „feroce” încă mai trăiesc. În plus m-a apostrofat vis a vis de cerințele mele, explicând că nu se pot apropia de zimbri, fiindu-le frică de ei.
Dezamăgită și enervată am pornit din nou la drum. După 12 kilometri am ajuns în satul Humulești, „leagănul copilăriei” scriitorului Ion Creangă, azi suburbie a orașului Târgu Neamț.
Am parcat lângă Casa Memorială „Ion Creangă”, monument istoric, amenajată ca muzeu, prin exponate etalând viața scriitorului. După ce am plătit taxa de intrare parcă m-am „teleportat” în secolul XIX și am uitat de necazul meu cu zimbri.
În fața mea s-a ivit căsuța mică, cu acoperiș de șindrilă, construită din bârne de lemn, în apropierea râului Ozana, de bunicul lui Ion Creangă, Petre Ciubotariu (1830-1831).
În spatele casei a amenajat un spațiu acoperit, destinat depozitării uneltelor agricole și a unor obiecte gospodărești.
Fiul său Ștefan, căsătorindu-se cu Smaranda, fiica lui David Creangă, din Pipirig (1835), bunicul le-a dăruit casa. Doi ani mai târziu Smaranda a născut un fiu, numit Ion, care și-a petrecut copilăria acolo. Ulterior, inspirat de peisajele, obiceiurile și datinile locului, le-a descris în multe povestiri, în timp devenite foarte cunoscute.
Azi curtea, mărginită de rondouri cu flori, înconjurată cu un gard din nuiele de lemn, găzduiește bustul lui Ion Creangă, o veche fântână și câteva băncuțe din lemn.
Cu contribuția istoricului Nicolae Iorga, casa a fost restaurată (1937) și a funcționat ca muzeu, neoficial, până în 1951 când, cele două încăperi, tinda, curtea înconjurătoare, au fost amenajate și a devenit muzeu oficial. În decursul timpului casa a fost reparată și recondiționată de mai multe ori (1960, 1975, 1988) și după 1989 a fost deschisă expoziția permanentă.
Pe lângă materialele manuscrisele, cărțile poștale cu autograful scriitorului, fotografiile, cărțile și manualele școlare vechi, care descriu viața și munca scriitorului, fosta cameră a rămas „neschimbată”.
Parcă vedeam familia așezată pe laviță, mama țesând la război, vârtelnița, masa și cele patru scaune din lemn mici, pe unul stând copilul Ion, învățând să citească din ceaslov…
În încăpere se află vechile obiecte ale familiei, lada de zestre, haine, covata în care se legănau noii-născuți, prosoapele ornamentale deasupra ferestrelor, cuptorul și motoceii cu care jucau mâțele, atât de frumos descrise de autor…
Casa găzduiește diverse acțiuni culturale și anual „Zilele Creangă”.
În anul 2004 localnica Gârneț Niculina a cumpărat, de la un urmaș al scriitorului, terenul de lângă casă. L-a amenajat și după 4 luni a deschis primul parc tematic, despre opera unui scriitor, din România, Parcul tematic „Ion Creangă”.
În el sunt expuse figurine din ghips, animale împăiate, căsuțe din lemn, etc., reprezentând personaje și scene descrise în cărțile lui Creangă.
În județul Harghita, după ce am vizitat Muntele și Canionul de Sare, apoi Salina Praid, am rulat spre sud spre Odorheiu Secuiesc, unde îmi rezervasem cazarea, urmând ca pe acel drum să vizitez câteva obiective turistice.
După 14 kilometri am ajuns în comuna Corund, situată în Depresiunea Praid, cunoscută pentru ceramica cu motive populare creată acolo prin vechiul meșteșug al olăritului. De asemenea în zonă se produc obiecte din lemn, paie, tulpini de rogoz și papură, iască și lână.
Toate felurile de produse sunt etalate de-a lungul comunei, în numeroase locuri amenajate pe marginea șoselei, spre vânzare.
Pe teritoriul administrativ al comunei se află o rezervație geologică pe care doream s-o văd.
Am lăsat mașina la marginea comunei și am parcurs cele câteva sute de metri, pe un drum de țară.
Drumul se termina la intrarea în rezervație, în dreptul Băilor sărate Unicum.
Rezervația Naturală Dealul Melcului (Rakodohegy), întinsă pe 8 hectare, este considerată cea mai mare arie cu aragonit din Bazinul Carpatic. Numele provine de la forma inițială a dealului, ca un melc, formă dispărută după ce a început exploatarea aragonitului. Numele i se potrivește în continuare deoarece aria este locuită de foarte mulți melci.
Dealul a fost remarcat și studiat, încă din secolul XVIII, de László Kővári care a apreciat că are o vechime de 30-40.000 de ani. Se spune că dealurile sărate au fost create din lut de uriași. Unul dintre ei a găurit dealul cu un băț și a ieșit un izvor sărat-calcaros. Din apele lui sedimentele se depun și Dealul Melcului crește.
János Bányai a explicat științific apariția depunerilor care formează dealul (1938). Calcitul și aragonitul se formează prin procesul de precipitare a soluțiilor sărate, carbogazoase, la temperaturi scăzute și cristalizează în crăpăturile travertinului, perpendicular pe ele. Dimensiunea cristalelor crește ajungându-se la unirea celor două straturi de pe laturile crăpăturii și procesul se reia în altă parte.
Depozitele de aragonit apar ca filoane stratificate, intercalate. Filoanele sunt de două tipuri. Unele sunt compacte, multicolore, câteodată formate radial în jurul unei roci sau bucăți de lemn și altele fibroase, arciforme, formate din cristale lungi de 3-7 centimetri, care se aglomerează pe pereții verticali ai rocilor.
Culoarea diferă datorită activității bacteriilor, a prezenței sulfurii de fier, a oxidării fierului, astfel apar nuanțe de alb, gălbui, gri, verzui, ruginii, uneori negre, sub forma unor benzi.
În timp, fără a-și schimba forma, aragonitul se poate transforma în calcit (paramorfoză).
Primul care a studiat izvoarele actualei rezervații a fost Antal Koch (1877). El a observat micile acumulări de aragonit din jurul izvoarelor și creșterea depunerilor (în 6 săptămâni depuneri de 6 mm). Cel mai vechi dintre ele, Izvorul Unicum, „creat de uriași”, iese din stâncă la baza depunerilor de carbonați, apoi se scurge în formă de evantai și formează un con de aragonit albicios. Încă din secolul XIX apa lui a fost folosită pentru băile sărate din apropiere.
În jurul izvoarelor, gazul natural din adâncime iese la suprafață și formează mici vulcani de nămol.
De asemenea, apa infiltrându-se în solul învecinat, la suprafață cresc diverse soiuri de plante adaptate acelui tip de mediu.
Exploatarea aragonitului a început în anul 1911. Se efectua manual, cu ajutorul unor instrumente. Mineralul fiind fragil, nu se putea prelucra prin cioplire, doar prin șlefuire. Mutat la Corund, profesorul ceh Konop Vencel a fondat Uzina de șlefuire a Aragonitului, procedeu prin care au început să se producă, spre a fi comercializate, diverse obiecte decorative și aragonitul a devenit „piatra prețioasă a secuilor”.
Prelucrarea lui a continuat până în anii 1931-1939 când din aragonit au rămas doar urme. Pentru exploatarea de adâncime, în următorii ani s-au amenajat trei perimetre miniere. La începutul anilor 1960 s-a încercat scoaterea lui prin dinamitare, procedeu care a redus debitul izvoarelor aproape de 10 ori.
Din anul 1980 fostele perimetre miniere au devenit arie protejată.
La revedere Sovata ! În ziua a 5-a a excursiei mele prin țară urma să explorez unele zone din județul Harghita.
După 12 kilometri am ajuns în comuna Praid, renumită pentru salina ei și pentru Muntele și Canionul de Sare, situat la nici 3 kilometri de centrul localității. Am ales să văd prima dată rezervația naturală mai ales că, fiind dimineață, nu credeam că vor fi mulți vizitatori.
Am plătit biletul de intrare, o sumă modică, și am pornit pe traseul, lung de aproximativ 1,5 kilometri, amenajat pentru turiști. Imediat după intrare se află fosta Mină Iosif (József), prima mină de adâncime deschisă în 1762, din care blocurile de sare erau puse în piei de bivoliță și aduse la suprafață cu ajutorul unui crivac tras de 4 perechi de cai. După ce a intrat în proprietatea austriecilor (1787) mina a fost mărită cu 2 camere laterale, mina Carol (Károly) și mina Ferdinand, din care se extrăgea sarea până la o adâncime de 66 metri. Mina veche a funcționat până în 1953. În ea au lucrat mineri veniți din Ocna de Jos și Ocna de Sus. Pentru ei au fost ridicate 25 de clădiri, situate peste galeriile fostelor mine. Datorită infiltrațiilor mari de apă mina s-a surpat și nu a mai fost utilizată.
Rezervația naturală ocupă o suprafață de 66 hectare și acoperă cel mai mare zăcământ de sare din țară, aflat până la adâncimi între 2,7-3 metri. Încă din Cuaternarul târziu pârâul Corund a săpat în stâncile versanților, s-a adâncit treptat și s-a format canionul.
Descoperind sarea, romanii au început să o exploateze la suprafață. Golurile rămase în urma săpăturilor s-au umplut cu apă de ploaie, aceasta le-a lărgit și s-au transformat în lacuri, precum cele din Sovata.
Prin formarea canionului s-au separat Muntele de Sare, sub forma unui dom (576 m) și un deal mai mic (Corbul Mic-Kisholló). Urmând itinerarul am trecut pe lângă diferite formațiuni de sare care, prin eroziunea apei, își schimbă treptat formele. Despre fiecare m-am documentat citind panourile montate în acel scop și o să le descriu în ordinea în care le-am văzut.
Conopidele și draperiile de sare se formează prin erodarea solului, lăsând sarea la suprafață. Picăturile de ploaie o dizolvă și se transformă în mici muchii.
Pe stânca concavă, neexpusă apei, se formează o peliculă sub forma unei conopide.
Pe suprafețele verticale, la limita de unde începe să cadă liber apa, se formează draperiile.
Izvoarele și crustele de sare
La poalele versanților de sare, intermitent, ies la suprafață izvoare cu apă sărată, formează canale și bălți mici care, sub acțiunea soarelui, se evaporă. Sarea rămasă pe sol, pietre, crengi, cristalizează și formează cruste, inițial mici cât bobul de mazăre. Cu cât fenomenul se perpetuează, sarea acoperă suprafețe tot mai mari.
Formațiunile se aflau la o oarecare distanță unele de celelalte. Între ele am urmat cărarea, pe alocuri amenajată cu bare de susținere și podețe.
Dolina de sare și apele înghițite
Dolina de sare este un versant muntos cu o concavitate sub formă de pâlnie prin care apele ploilor se scurg în niște cavități de la baza ei.
În perioadele cu ploi abundente se scurge în subteran unde formează canale și cavități de sare.
O parte din apa ajunsă în subteran revine la suprafață sub formă de izvoare.
Restul apei se infiltrează în subteran, o parte ajungând până în mină, de unde este pompată în bazinele ștrandului din Praid.
În continuare cărarea m-a purtat pe malul pârâului Corund.
După câteva sute de metri am ajuns la lapiezuri, mici culmi formate prin erodarea sării, foarte solubilă, de apa ploilor.
Cu cât ploile sunt mai dese, culmile se ascuțesc și formează o suprafață „țepoasă”.
În momentul cristalizării, pe unele suprafețe de sare se prind impurități, minerale, astfel în final va fi colorată în nuanțe diferite. Putem spune că lapiezurile pot înlocui meteorologii deoarece sarea absoarbe umezeala și se închide la culoare cu 30 de minute înaintea ploii.
În continuare paralel cu pârâul, de data urcând, după câteva minute l-am părăsit și m-am îndreptat spre un alt versant.
Creasta de sare și exploatarea ilegală
Prin erodarea ambelor fețe ale unei stânci se formează o creastă de sare care își schimbă forma în timp, procesul continuând. Măsurătorile afirmă că, începând din anul 1907 până acum, erodarea a continuat cu mai mult de 1 metru.
Din păcate continuă extragerea ilegală, blocurile de sare fiind vândute pe „piața neagră”.
Citind despre canion, la fața locului am căutat urmele galeriei Elisabeta, mici peșteri de sare și canale noroioase, despre care se scria că se mai pot vedea, dar nu am remarcat nimic asemănător.
M-am întors pe cealaltă parte a pârâului unde vegetația era mult mai diversificată.
Un covor roșu, cu flori nemaivăzute de mine, mi-a atras atenția. Era format de Salicornia herbacea (brânca), plantă care s-a adaptat și trăiește în mediu sărat (halofilă).
Pe cealaltă parte a pârâului se vedeau versanții de sare, acoperiți de verdeața pădurilor.
Am ajuns într-o zonă lipsită de vegetație unde se aflau câteva foișoare de lemn. Au fost amenajate pentru cei care folosesc băile cu nămol sărat în scop terapeutic.
Nămolurile se formează mai frecvent prin degradare organică dar există, în cantitate mai mică, și cele formate prin mineralizare, proces care se desfășoară lent. Izvoarele de pe versanți aduc apa în pârâu, împreună cu sedimentele din ea formează argila, astfel poate să curgă la vale fără să se amestece cu sarea care se depune pe fundul lui.
În timpul ploilor torențiale, debitul mare al izvoarelor tulbură apa pârâului, apa devine sărată și peștii, pe cale de a pieri, sunt pescuiți ușor. Când furtunile dispar, apa redevine dulce și ciclul se reia.
Băile de nămol au fost ultimul punct marcat în circuit. De acolo, după ce am traversat pârâul pe un podeț, cărarea m-a condus la ieșirea din rezervație.
În județul Caraș-Severin, după ce am văzut cele două schituri situate pe teritoriul comunei Armeniș, ne-am îndreptat spre satul Rusca, comuna Teregova, unde am ajuns după aproximativ 20 minute.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1845)
De acolo mai aveam de rulat cam 8 kilometri spre est până la obiectivul nostru.
Parcurgând drumul îngust, paralel cu râul Timiș, care urca pe serpentine, înconjurat de păduri, aveam senzația că doar noi existăm acolo. Nu am întâlnit nici o mașină sau măcar o vietate.
Am parcat lângă niște clădiri unde se vedea o parte din Lacul de Baraj Poiana Ruscă.
Lacul artificial a fost amenajat pe râul Hideg, numit și Râul Rece, prin construirea unui baraj hidroenergetic. Este cel mai nou și cel mai mare din Banat. Lucrările au demarat în anul 1982, au fost sistate după 1990, reluate în 2002 și barajul a fost inaugurat în 2007.
Barajul a fost construit din beton, în „dublu arc”, cu o deschidere de 400 metri și înălțimea de 75 metri.
Când este plin, lacul ocupă o suprafață de 139 hectare și are adâncimea de 70 metri. Are o lungime de 7 kilometri și, pe o porțiune, drumul a mers paralel cu el.
Apoi am rulat spre sud, prin natura parcă virgină, întâlnind din când în când câte un pâlc de case, altele risipite pe munte, sau doar căpițele de pe marginea drumului care demonstrau că zona era locuită.
De fapt, fără să vedem indicatoare ale unor localități, treceam pe lângă sau prin unele dintre cele 40 de sate și cătune care aparțin administrativ de comuna Cornereva, unele dintre ele izolate, fără drum de acces, în care oamenii trăiesc și azi după modelul altor secole, fără energie electrică, etc., doar din munca lor.
De asemenea pe teritoriul comunei s-au păstrat 32 de mori de apă dintre care unele încă funcționale.
Bineînțeles că ne-am îndreptat și noi spre una dintre ele.
Morile erau folosite în principal pentru măcinatul grânelor dar și pentru spălarea covoarelor, păturilor, a obiectelor mari și grele. Acestea erau puse în vâltoare, locul unde apa râului formează vârtejuri, iar apa le învârtea și astfel se curățau. În unele zone se mai practică încă acest mod de spălare. Apoi obiectele sunt întinse și uscate la soare.
Cornereva și zona înconjurătoare au fost întotdeauna locuite de români.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1779-1805)
În continuare spre sud, am intrat pe teritoriul comunei Mehadia.
Unul dintre satele care aparțin de Mehadia este Globurău.
Ne-am oprit în centrul satului lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1775-1776).
Obiceiul meu, când întâlnesc localnici cu poftă de vorbă, încerc să aflu legendele locului. Așa am făcut și în Globurău unde am sporovăit, dar nu numai, cu un localnic foarte comunicativ.
Apoi am continuat drumul până în satul Plugova unde am intrat iar pe drumul principal.
Nu mai aveam decât un obiectiv, situat la marginea drumului și, după 20 de kilometri, urma să ajungem în Băile Herculane. Din mers, lateral de drum, am văzut Râpa Neagră, o rezervație naturală situată în partea de nord-vest a comunei Mehadia, întinsă pe 5 hectare. Râpa este formată din straturi de roci sedimentare, unul mai dur, altul mai nisipos, care conțin carbonat de calciu și argilă, folosite la fabricarea cimentului. În decursul timpului stratul de suprafață, mai moale, a fost descoperit de fenomenele naturale ca ploaia, vântul, etc. și au rămas expuse straturile de rocă dură, negre-cenușii.
Excursiile Monicăi 