Cartierul evreiesc Josefov Praga, Cehia

Publicat pe 16 decembrie 2018 de monica frimu

Cartierul evreiesc Josefov din Praga este înconjurat complet de Stare Mesto (Orașul Vechi). Majoritatea clădirilor sunt construite la începutul secolului XX. În 1096 a avut loc primul progrom, evreii fiind concentrați într-o zonă încercuită, un ghetou. În 1262 au primit un oarecare grad de libertate în administrarea ghetoului dar, în 1389, în timpul unui nou progrom, au fost masacrați 1500 de evrei. În secolul XVI ghetoul a prosperat prin ajutorul financiar al unuia dintre ei, care a ajuns Ministru de Finanțe și era foarte bogat.

În 1781 Împăratul Iosif al II-lea a emis Brevetul de toleranță (Tolerantzpatent) prin care a extins libertatea religioasă asupra credincioșilor creștini necatolici. După numele lui, în 1850 cartierul a fost denumit „Josefstadt”. Evreii bogați au început să se mute în afara cartierului, au rămas doar cei săraci astfel, în timpul remodelării orașului Praga (1893-1913), o parte mare a fost demolată. În 1906 a fost înființat Muzeul evreiesc (Zidovske muzeum) pentru a conserva sinagogile vechi rămase și a explica istoria și obiceiurile evreilor cehi prin obiecte, cărți, opere de artă confiscate în cel de Al Doilea Război Mondial, o mică parte recuperate ulterior și aproximativ 4.500 de fotografii din lagărele de concentrare. Sub regimul comunist muzeul a devenit proprietatea statului și, după Revoluția de Catifea (1994), a intrat în posesia Federației Comunităților Evreiești.

Am ieșit din Piața veche pe lângă Biserica Sfântul Nicolae și am intrat în cartierul evreiesc Josefov urmând să vizităm puținele sinagogi vechi rămase.

Prima la care am ajuns a fost Sinagoga Maisel (Maiselova synagoga), construită în 1592, ca sinagogă privată, de către Mordechai Maisel, căruia îi poartă numele. Acesta a lăsat-o moștenire comunității evreiești dar, în viață fiind, în 1906 toate posesiunile sale au fost confiscate. Avariată într-un incendiu (1689), a fost reconstruită mult mai mică, modificată arhitectural (1862-1864) apoi, la începutul secolului XX reconstruită în stil neogotic.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în sinagogă s-au păstrat proprietățile evreiești confiscate, ulterior războiului a intrat în cadrul Muzeului Evreiesc Praga. A fost restaurată în anii 1965, apoi, deteriorată, în 1988 a fost închisă. După Revoluția de Catifea a fost reconstruită și deschisă vizitării în 1996. Ultima renovare a avut loc în 2015.

În apropiere se afla Sinagoga Pinkas (Pinkasova synagoga), construită în 1535, în stil gotic și renascentist, ca sinagogă familială, de către un membru al familiei Horowitz. A fost extinsă (1607-1625) și transformată împotriva inundațiilor, în stil baroc. Între anii 1950-1954 a fost restaurată după modelul original, iar, în decursul a cinci ani, pereții au fost acoperiți cu numele victimelor Holocaustului. A putut fi vizitată între anii 1960-1968, când a fost închisă de comuniștii aflați la putere, redeschisă după 1989 când, timp de trei ani a intrat în reparații capitale. O parte a sinagogii funcționa ca muzeu în rest servea serviciilor religioase.

Am trecut pe lângă Vechiul cimitir evreiesc (Stary zidovsky hrbitov), parte a Muzeului Evreiesc din Praga. Era o înghesuială de pietre funerare explicată prin legea Halacha și anume toate pietrele funerare trebuiau păstrate astfel, din lipsa spațiului, decedații erau îngropați deasupra celorlalte morminte, pietrele devenind foarte numeroase. Cimitirul a fost format prin unirea a două cimitire preexistente și a funcționat până în secolul XVII când a fost închis. S-a folosit cimitirul evreiesc din Zizkov (1680-1890), apoi cimitirele din Olsanske.

Ne-am îndreptat spre Primăria evreiască veche (Zidovska radnice) construită în stil renascentist în 1586. Clădirea a ars în incendiul din 1765, a fost reconstruită în 1765 cu fațada în stil rococo. Trecând pe lângă clădire, deasupra intrării am văzut steaua lui David.

În turnul clădirii, construit în vremea Împăratului Leopold al II-lea, pe fiecare dintre cele patru fețe se afla câte un ceas notat cu cifre romane. Sub turn, la nivelul acoperișului, se afla un ceas cu cifre ebraice care funcționau în sens invers acelor de ceasornic, similar cu scrierea ebraică.

Era închisă vizitării. În ea funcționau instituții evreiești, o editură, o bibliotecă și se organizau evenimente.

O dată cu Primăria, lipită de ea, s-a construit Sinagoga înaltă (Vysoka synagoga), în care funcționa Beit Dinu, un tribunal religios. În ea se intra de la primul etaj al Primăriei. În secolul XVII a fost avariată de două incendii, după fiecare refăcută. Ultima reconstrucție a avut loc în anul 1883. Din mijlocul secolului XX și până azi la parter funcționează trezoreria Muzeului Evreiesc și un magazin, iar la etaj, camera de rugăciuni. NU am prea putut să o fotografiez, strada era foarte îngustă.

Vis a vis de Sinagoga înaltă și Primărie se afla Sinagoga veche nouă (Staronova synagoga), una dintre cele mai vechi sinagogi din Europa, încă funcțională. Prima sinagogă, Sinagoga Nouă, a fost fondată în secolul XIII, în stil cistercian gotic. În 1389, în progrom au fost masacrați aproximativ 3.000 de evrei și sinagoga avariată. În secolul XVI, construindu-se mai multe sinagogi, a fost denumită Sinagoga Veche Nouă. A fost reparată și restaurată de mai multe ori în decursul anilor, în 1618, 1716, 1922-1924 și reconstruită după modelul original între anii 1966-1967. Ultima renovare a avut loc în perioada 2006-2007. Circula și o legendă în care se povestea că în timpul celui de Al Doilea Război Mondial un agent nazist se ocupa de locul de depozitare a cărților ebraice religioase vechi (genizah) adunate în sinagogă la mansardă. În perioada în care Gestapoul a distrus multe sinagogi, pe aceasta a cruțat-o datorită acelui agent pe care însă l-au ucis.

Lângă sinagogă se întindea o scurtă străduță în care, pe o parte, erau amenajate magazine evreiești după modelul vechi.

Pe cealaltă parte se afla Sinagoga Klausen (Klausova synagoga), de fapt un complex de clădiri, ridicat în 1570 de către Mordechai Maisel, care cuprindea și o școală talmudică privată. Sinagoga a ars într-un mare incendiu care a afectat tot ghetoul (1689) apoi a fost reconstruită în stil baroc timpuriu (1689-1694) și completată cu Chovotul Tora cu trei nivele (1697). În secolul XIX (1883-1884) sinagoga a fost restaurată. Ea a rămas intactă în perioada de urbanizare din secolul XX, când alte sinagogi au fost demolate.

Ca în toate sinagogile, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial în ea s-au stocat proprietățile evreiești confiscate. După război s-a deschis o expoziție a Muzeului Evreiesc Central al Războiului. A fost restaurată repetat în 1960, 1979-1981, 1983 și în 1984 s-a deschis o expoziție temporară cu manuscrise și poze evreiești.

Ne-am plimbat printre frumoasele clădiri cu iz Parizian.

Am ajuns la Biserica evanghelică Sfântul Salvator (Kostel svateho Salvatora) construită de germanii evanghelici între anii 1611-1614. După Bătălia de la Muntele Alb (1621) a fost confiscată de protestanți, predată Ordinului Sf. Paol (1624), care au ridicat o mânăstire și au ridicat turnurile bisericii în 1686. După câțiva ani un incendiu a deteriorat clădirea și a distrus turnurile. A fost reconstruită dar, în 1754, un alt incendiu a distrus un turn, care nu a mai fost refăcut în timpul reconstrucției (1777).

În 1796, prin reformele date de Împăratul Iosif al II-lea, mânăstirea a fost desființată și clădirea utilizată ca monetărie până în 1857, când aceasta a încetat să funcționeze. În 1863 a fost cumpărată de luterani (Biserica evanghelică din Mărturisirea de la Augsburg) care au renovat-o și a funcționat din nou ca biserică.

Am rămas plăcut impresionate de grija purtată aspectului cartierului. Unele dintre clădiri erau în curs de recondiționare, altele își așteptau rândul.

Și în Josefov „l-am reîntâlnit” pe Franz Kafka, de data aceasta o statuie, ridicată în 2003, în care era călare pe o figură fără cap, ce se referea la una dintre scrierile sale „Descrierea unei lupte” (Beschreibung eines Kampfes).

În spatele lui un mic parc și am ajuns la ultima sinagogă veche păstrată, parte a Muzeului Evreiesc, Sinagoga spaniolă (Spanelska Synagoga). Pe acel loc a existat cea mai veche sinagogă din Praga, Altschule, care până în secolul XIX a devenit neîncăpătoare. A fost demolată (1867) și ridicată actuala sinagogă, în stil maur, care a fost extinsă în 1935 și a funcționat ca spital până în cel de Al Doilea Război Mondial când a stocat proprietățile evreiești confiscate de naziști. După război a fost restaurată și, în 1960, a fost deschisă o expoziție de textile din sinagogi. După Revoluția de Catifea a fost restaurată complet și redeschisă în 1998 cu o expoziție despre istoria evreilor.

Încetul cu încetul ne-am îndreptat spre Vltava.

În drum am trecut pe lângă Biserica Sfinților Simon și Judy (Kostel zvateho Simona a Judy). Pe acel loc a existat o biserică în stil baroc, componentă a mânăstirii Fraților Milostivi Franciscani, ce făcea parte dintr-un spital (1354) și a unei capele din timpul Regelui Carol IV. Între 1615-1620 a fost extinsă și modificată în stil gotic și renascentist de către husiți. După Bătălia de la Muntele Alb a intrat în posesia Ordinului ospitalier al Fraților Sfântului Ioan al lui Dumnezeu, un ordin romano-catolic, care au modificat fațada în stil baroc. Sub regimul comunist (1950) biserica a fost închisă și a funcționat ca depozit până în anii 1980 când a fost preluată de Orchestra Simfonică Praga și transformată în sală de concerte corale, de cameră și de orgă.

În curând am ajuns la râul cu podurile și debarcadere lui. Am coborât pe mal și ne-am rezervat bilete pentru o croazieră pe Vltava.

În apropierea Podului Cehov se afla Facultatea de Drept din cadrul Universității Carol (Pravnicka fakulta Univerzity Karlovy) fondată ca parte distinctă, juridică, în 1372. În 1882 Universitatea s-a divizat în mai multe facultăți dintre care și cea de drept. Funcționa într-o clădire neoclasicistă restaurată în 1624.

Cum timpul ne era favorabil am trecut Podul Cech (Cechuv most), pod ce unește Stare Mesto (orașul Vechi) cu dealul Letna din districtul Holesovice, unul dintre cele 11 poduri peste Vltava și cel mai scurt, cu o lungime de 169 metri, singurul pod în stil art-nouveau. A fost construit între anii 1905-1908 și denumit după scriitorul ceh Svalopluk Cech, nume schimbat în Podul Mendel (Mendeluv most) între anii 1940-1945 după numele omului de știință austriac Gregor Mendel.

La cele două capete erau câte două coloane înalte de 17 metri pe care se afla câte un felinar. Pe cele din amonte câte o statuie din bronz purtând o torță, pe cele din aval câte o hidră cu șase capete și blazonul orașului Praga.

Balustradele erau din fier forjat decorat și pe toată lungimea podului erau postați, de o parte și de alta, 12 stâlpi de iluminat. Podul a fost recondiționat între anii 1971-9175, statuile reparate între 1984-1987, ultima renovare a avut loc în perioada 200-2001.

Ajungând la celălalt capăt al podului , în stânga am văzut Capela Sfânta Maria Magdalena (Kaple svate Mari Magdaleny). A fost construită în stil baroc în 1635, în cadrul Mânăstirii Cyriac, pentru viticultorii din podgoriile Letna. În 1908 a fost preluată de Biserica catolică veche care a recondiționat-o. În timpul reamenajării malului râului a fost mutată în aval, lângă Podul Cech (1956).

Am traversat podul înapoi. Lipită de Facultatea de Drept, paralel cu apa, era clădirea în care funcționa Facultatea de Inginerie Nucleară și fizică din cadrul Universității de Vest din Praga (Fakulta jaderna a fylikalne inzenyrska CVUT v Praze), cea mai veche universitate tehnică non-militară din Europa. Institutul Politehnic Praga a apărut în 1806 pe bazele Institutului de Inginerie (liceal) creat în 1707 de Împăratul Iosif I. Din 1920 a primit denumirea de Universitate Tehnică.

Am ajuns în dreptul unei clădiri impozante, în stil neo-renascentist, Rudolfinum în care funcționa Filarmonica Cehă Praga (Ceska Filharmonie). În 1885 a fost deschisă Sala Dvorakov pentru susținerea de concerte clasice. Clădirea a fost denumită după prințul Austriei, Rudolf, care a fost prezent la deschidere. Între 1919-1939 clădirea a fost sediul Parlamentului și din 1945 a Orchestrei Filarmonice din Cehia.

Pe lângă sala de concerte în clădire se află și Galeria Rudolfinum, galerie de artă.

Am ocolit clădirea pentru a vedea Muzeul de Arte Decorative (Umeleckoprumyslove muzeum v Praze) care funcționa într-o clădire, în stil neo-renascentist, construită între anii 1897-1899. În ea se găseau expoziții despre istoria și dezvoltarea artelor decorative, ceramică, sticlă, metal, artă grafică, textile, jucării, etc.

Ne-am îndreptat spre debarcader. Se apropia ora la care aveam planificată croaziera.

Citește și Praga, Cehia-croazieră pe Vltava

Berlin, Germania- ziua 1

Publicat pe 23 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am petrecut un sfârșit de săptămână în orașul Berlin, capitala Germaniei. Ne-am deplasat spre Poarta Brandenburg (Brandenburgen Tor), un Arc de Triumf , în stil neoclasic, singura care a supraviețuit dintre cele 18 porți ale Berlinului. Pe acel loc, în 1670 a fost construită prima poartă. În 1734 a fost construit zidul vamal și o dată cu el o poartă poștală, pe drumul dintre Berlin și Havel. În 1788 a fost demolată și, sub indicațiile Regelui Friedrich al II-lea William, s-a construit o poartă nouă, cu două aripi laterale, cu colonade dorice și, deasupra, a fost postată zeița Victoriei, cu cască, suliță și două scuturi, într-o Quadrigă. În timpul războaielor franco-prusace, după pierderea celui de al patrulea război (1806), Napoleon a mutat Quadriga la Paris, în Muzeul Louvre. În 1814 prusacii s-au eliberat, au învins și au înaintat până în Paris. Quadriga a fost readusă la Berlin, recondiționată și repusă la locul ei. Semnul victoriei a fost schimbat cu o coroană din frunze de stejar, ce înconjurau o cruce de fier, pe care stătea un vultur încoronat cu aripile întinse.

În 1868 poarta a fost înfrumusețată cu două statui ce au fost postate în pereții exteriori, zeița Minerva și zeul Marte. Deteriorându-se în timp, în 1913 au început lucrări de renovare, încetinite de Primul Război Mondial și care s-au terminat în 1926. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial aripile au fost distruse, ulterior colonadele reconstruite de diferiți sculptori și Quadriga deteriorată grav, păstrându-se doar capul unui cal care, azi, este păstrat în Muzeul Markisches. În 1958 vulturul și crucea de fier au fost îndepărtate datorită simbolisticii lor. În 1961 s-a construit Zidul Berlinului care trecea de o parte și alta a porții. Aceasta a fost cuprinsă într-o zonă restrânsă, de pază, a graniței dintre cele două părți ale Germaniei, devenite două state independente. După schimbările politice din 1989, zidul a fost dărâmat, Germania s-a reunit și poarta a fost redeschisă circulației. În anii următori Quadriga a fost dezmembrată, refăcută, crucea de fier și vulturul repostate și, în 2002, a fost dezvăluită solemn.

Poarta a fost poziționată cu fața spre Pariser Platz. Piața a fost construită între anii 1732-1734. A primit numele Pariser în 1814 când trupele prusace au învins armatele lui Napoleon și l-au silit să se întoarcă la Paris. Din 2002 piața a fost transformată în zonă pietonală.

Din piață am înaintat pe Bulevardul Unter den Linden (bulevard cu tei) construit în 1647, pe locul unei căi ferate ce lega orașul de terenurile de vânătoare Tiergarten. Copacii au fost tăiați în anii 1934-1935, o dată cu construcția unui tunel de metrou, iar cei rămași au fost distruși în cel de Al Doilea Război Mondial. Au fost replantați în 1950. Am trecut pe lângă clădirea Operei (Staatsoper) denumită și Lindenoper, care era în renovare. Aceasta a funcționat între anii 1742-1843 ca operă de curte (Hofoper), când a fost distrusă de un incendiu. Reconstruită până în 1844 s-a numit Operă Regală (Konigliches Opernhaus) și din 1918 a fost denumită Staatsoper Unter de Linden. În 1945 clădirea a fost distrusă și refacerea ei a durat până în 1955 când a fost denumită Opera de Stat din Germania de Est. Din anul 2004 aparține Fundației Opera din Berlin. A fost închisă pentru renovare în anul 2009 și redeschisă în 2017.

Următoarea clădire, importantă istoric, pe care am văzut-o, a fost Biblioteca de Stat (Staatsbibliothek zu Berlin), una dintre cele mai mari biblioteci din Europa. Inițial a funcționat ca bibliotecă regală. În 1658 Regele Friedrich Wilhelm a pus la dispoziția publicului colecția sa de cărți și, în 1661, la Colln (actualul Albertin) s-a deschis Biblioteca Elector care, din 1701, a fost denumită Biblioteca Regală (Konigliche Bibliothek). În 1770, deși era bibliotecă regală, Friedrich cel Mare i-a acordat o mai mare independență și între anii 1775-1785 s-a construit o nouă clădire, în stil neo-baroc, în Bebelplatz. Până în 1914 a devenit una dintre cele mai mari biblioteci din lume, cu 1,2 milioane de cărți și și-a mutat sediul pe Unter den Linden. În fostul sediu, actual funcționează Facultatea de Drept. Sub regimul nazist, pentru a putea fi salvate, au fost mutate peste 3 milioane de cărți în mânăstiri, castele, în zonele aliate, etc. Însă multe au fost distruse, în special în acțiunea din Bebelplatz. Clădirea a fost grav avariată și biblioteca s-a închis. Redeschisă în 1946, a purtat succesiv mai mute nume ca Biblioteca Științifică Publică, Biblioteca Germană de Stat în care au fost returnate colecțiile ascunse anterior. În anii 60’, sub regimul comunist, o parte din ele au fost transferate în Berlinul de Vest iar după reunificarea Germaniei cele două instituții s-au reunit sub denumirea de Biblioteca de Stat din Berlin. Între anii 2000-2012 a fost renovată.

În fața ei, lateral, se afla statuia Regelui Friedrich Wilhelm II al Prusiei.

Lângă bibliotecă se afla o parte din Universitatea Humboldt. Aceasta a fost înființată de către Regele Friedrich Wilhelm III, în 1809, la inițiativa lui Wilhelm von Humboldt, într-un palat construit între anii 1748-1766 și a purtat numele regelui până în 1945. Funcționau facultățile de drept, teologie, filosofie și medicină. În 1810 în cadrul ei s-a adunat o colecție de istorie naturală care, mărindu-se, în 1889 a fost mutată în altă clădire și a devenit Muzeul de Istorie Naturală (Museum fur Naturkunde). În 1881 a fost fondată Universitatea Agricolă care, ulterior, a fost afiliată Universității Friedrich Wilhelm. În 1934 s-a înființat Facultatea de Medicină Veterinară (Grundstock der Veterinärmedizinischen Fakultät). Sub regimul nazist aproape o treime din personal a fost eliminat, unii deportați iar din Biblioteca Universității au fost arse, în Opernplatz (actual Bebelplatz), ostentativ, peste 20.000 de cărți, pentru a se elimina factorul antinazist. Universitatea a fost închisă și redeschisă în 1946, în Berlinul de Est, sub numele de Universitatea Humboldt.

Sub regimul comunist necomuniștii au fost persecutați. Pentru a se păstra tradiția ei, în 1948, în Berlinul de Vest a fost înființată Universitatea Liberă din Berlin. După reunificarea Germaniei multe cadre din est, considerate nepotrivite pentru că au lucrat în regim comunist, au fost înlocuite cu altele din vest. De asemenea multe facultăți ca filosofia, economia, istoria, au fost închise, considerându-se că au fost afectate de comunism. Actual, Universitatea este împărțită în nouă facultăți situate în trei campusuri, Campus de Nord, Campus Mitte și campus Adlershof, clădirea principală fiind situată pe Unter den Linden. Multe somități au învățat, lucrat, au făcut descoperiri epocale în universitate, de exemplu Albert Einstein.

Înaintând pe bulevard, pe partea stângă am văzut o clădire pe a cărei fațadă erau multe coloane, Neue Wache (New Guardhouse), „Memorialul Central al Republicii Federale Germania pentru Victimele Războiului și Dictaturii”. Sub domnia regelui FriedrichWilhelm III al Prusiei în 1818 s-a inaugurat o nouă clădire construită pentru garda regală. După eliberarea Prusiei, în 1931 a fost reproiectată ca un memorial pentru comemorarea celor căzuți în Primul Război Mondial. În perioada nazistă în clădire s-au oficiat sărbătorile naționale, Heldengedenktag, de către partidul nazist și Wehrmacht însă, spre șfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost grav avariată. Din 1957 comuniștii au reconstruit-o și din 1960 a funcționat ca „Memorial al Victimelor Fascismului și Militarismului”. La intrare era o gardă permanentă, formată din doi soldați și schimbul gărzii a fost o atracție turistică. Numele actual l-a primit după reunificarea Germaniei, în 1933.

În interiorul gol, central, sub oculus, a fost postată sculptura „Mama cu fiul ei”, care simbolizează suferința civililor în perioada războiului.

Ieșind din Neue Wache, peste drum am văzut două clădiri istorice alăturate. Palatul Prințeselor Coroanei (Kronprinzenpalais) a aparținut casei de Hohenzollern până la sfârșitul Primului Război Mondial când monarhia s-a dizolvat. Inițial a fost construită o reședință privată (1663-1669) apoi, între anii 1706-1732, a fost reședința guvernatorului Berlinului. A fost transformată în stil baroc, în 1780 în stil neoclasic, în 1811 s-a construit o legătură cu Palatul Regal pentru comunicarea regelui cu prințesele. După dizolvarea monarhiei din 1919 a găzduit Galeria Națională, cu colecții de artă modernă, care sub naziști a fost închisă, apoi, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, (1945) distrusă. După război, partea de clădire rămasă intactă a fost folosită ca școală de balet apoi, în 1961, dărâmată. Sub regimul comunist, între anii 1968-1969 a fost reconstruită asemănător cu cea original și folosită ca și casă de oaspeți oficiali ai Berlinului de Est. După reunificarea Germaniei a funcționat pentru evenimente culturale și expoziții.

Lână ea era Alte Kommandantur, o clădire ridicată inițial în stil baroc , în secolul VII, extinsă în 1795 și remodificată în stil neo-renascentist în 1873. După distrugerea ei în cel de Al Doilea Război Mondial a fost reconstruită pentru Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei de Est. Din nou demolată (1995), a fost reconstruită și terminată în 2003.

Între Neue Wache și râul Spree se afla Muzeul de Istorie German (Deutsches Historische Museum) DHM. Clădirea principală, Zeughaus, a fost construită între anii 1695-1730, în stil baroc, pentru arsenalul de artilerie și în 1875 transformată în Muzeu Militar. După ce a fost grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, între anii 1949-1965 a fost restaurată și în 1952 s-a deschis Muzeul de Istorie Germană al RDG, în care se evoca istoria mai recentă a Germaniei, în special cea de sub regimul comunist.

După reunificarea Germaniei a fost reamenajat și, în 1994, s-a deschis Expoziția Permanentă, denumită ulterior „Istoria germană în imagini și mărturii”, cu peste 2.000 de exponate. Între anii 1994-1998 a fost închisă în scopul restaurării și extinderii sale.

Muzeul cuprinde pe lângă expoziția permanentă mai multe expoziții temporare și o bibliotecă cu peste 225.000 de volume despre istoria germană.

Am trecut râul Spree pe Schlossbrucke, am traversat parcul din fața Domului, Lustgarten Park, spre a vedea Altes Museum (Muzeul Vechi). Între anii 1823-1830 a fost construită clădirea, în stil neoclasic, în care s-a păstrat colecția de artă regală. A fost denumit Muzeul Regal (Konogliches Museum) până în 1845 când a primit denumirea de Altes Museum, datorită construirii unui alt muzeu, Neue Museum. Din 1904 a găzduit doar Colecția de antichități clasice. Pe lângă rolul de muzeu, în timpul socialismului național a fost și loc de propagandă, manifestările având loc atât în interior cât și în parcul din fața sa, Lustgarten. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariat, ulterior, a fost primul muzeu reconstruit între 1951-1966. Din 1988 în muzeu s-au deschis în plus o colecție grecească, iar la etaj o colecție de artă și arheologie a etruscilor și Imperiului Roman.

Am ocolit clădirea și am trecut în Insula Muzeelor (Museum Insel) până în fața clădirii Alte Nationalgalerie , limitată de un „coridor” format din coloane.

A fost înființată în 1861și a expus colecția formată din 262 de picturi, donată de un bancher căruia i-a preluat numele-Wagener. Funcționa în cadrul Academiei de Arte (Akademie der Kunste). Între 1867-1876 a fost construită actuala clădire, cu scopul de a colecta artă prusacă, devenind un fel de depozit de artă modernă. Din 1896 s-a îmbogățit cu opere impresioniste și a devenit cel mai important muzeu al artei franceze moderne. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost închis, spre sfârșitul războiului clădirea grav avariată, în 1948 reconstruită, deschisă parțial în 1949 și reconstruită total până în 1966. După război , colecția a fost împărțită între Est și Vest și reunită după unificarea Germaniei. Colecția din Berlinul de Est a primit denumirea de Alte Nationalgalerie, iar cea din Berlinul de Vest, deschisă din 1968, de Neue Nationalgalerie. Între anii 1998-2001 muzeul a fost închis și renovat complet.

Clădirea muzeului a fost construită sub formă de templu în fața căruia se afla statuia din bronz a regelui Frederich Wilhelm IV. Exteriorul a fost păstrat cel original. În interior s-au făcut modificări astfel, în cele trei etaje se află sculpturi clasiciste, colecțiile de pictură neoclasică, romantică, impresionistă și modernist timpurie .

Lateral se afla Neues Museum (Muzeul Nou). Clădirea a fost construită între anii 1843-1855, cu trei aripi principale care înconjoară două curți acoperite cu sticlă, cea grecească și cea egipteană. În el au fost adunate colecții preistorice și timpurii, artefacte egiptene, colecții de gravuri, de ghips. Muzeul a fost închis în 1939 și distrus prin bombardamente în 1943. Reconstrucția a început abia în 1986 dar s-a oprit o dată cu reunificarea Germaniei. Între 2003-2009 a fost restaurat și deschis din nou.

Am ieșit pe podul care traversa brațul râului în partea stângă a insulei.

Mergând paralel cu râul Spree am văzut o parte din Muzeul Pergamon (Pergamonmuseum), muzeu în care se află colecția de antichități, Muzeul de artă islamică și Muzeul din orientul Mijlociu. A fost cel de al doilea muzeu construit pe insulă pentru a se putea expune multiplele obiecte și artefacte găsite prin săpături arheologice și aduse din vechiul Babilon, Milet, Egiptul antic, etc. Construcția a început în 1910 și a fost finalizată în 1930. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial multe exponate au fost ascunse sau îngropate pentru a nu fi distruse, iar clădirea a fost grav avariată. În 1945, dintre cele rămase, multe au fost luate ca pradă de război de către Armata Roșie (rusă) și nereturnate nici până în ziua de azi.

Primul muzeu construit pe insulă, în stil neo-baroc, Muzeul Bode (Boden Museum), a fost la propunerea lui Wilhelm von Bode (1840). A fost deschis în 1904 cu numele Kaiser Friedrich Museum. Se întinde pe o suprafață de 6.000 metri pătrați, la capătul de nord-vest al insulei, între două brațe ale râului Spree peste care au fost ridicate câte un pod.

Clădirea prezintă o bază, două etaje, un torrisalit cu coloane corintice, o cupolă de aproape 40 m înălțime și, spre interior, cinci curți, dintre care patru sunt deschise publicului.

În anii 1950 a fost renovat și denumit Muzeul Bode (Bode Museum) în cinstea inițiatorului construcției sale. La acel moment în el au funcționat Muzeul Egiptean, Muzeul de Preistorie și Istorie Timpurie și Munzkabinett. A fost restaurant în 1987 și 1998. Actual, în incintă funcționează 66 de săli de expoziție, o colecție de sculpturi italiene și pentru public sunt deschise o cafenea, un magazine de suveniruri și o galerie pentru copii.

Am traversat podul peste al doilea braț al râului Spree și ne-am îndreptat spre Neue Synagoge, Noua Sinagogă. A fost construită în stil maur, între anii 1859-1866, pentru comunitatea evreiască din Berlin, fiind cea mai mare sinagogă din Germania, cu 3.000 de locuri în sala principală. În 1938, în timpul progromului din noiembrie, i s-a dat foc dar a fost slavată de un polițist care, urmând riguros legile, a chemat pompierii. A fost restaurată de către congregația evreilor și a funcționat până în 1940 pentru rugăciuni, concerte, prelegeri, etc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost ruinată rămânând în picioare o parte din sala centrală și fațada, avariată. Sub comuniști, puținii evrei supraviețuitori nu au putut să o refacă, din contră, în 1950 au fost puși să demoleze zidurile ruinate. Între anii 1988-1993 „Centrul Evreiesc” a reconstruit sinagoga. Pe lângă scopul ei religios, cea mai mare parte a clădirii găzduiește birouri și un muzeu.

Ne-am întors spre râu traversând Parcul Monbijou. Acesta a fost construit în anii 1960 pe locul palatului cu același nume care a fost demolat în 1959. Între anii 2006-2007 a fost extins și modernizat. În parc au loc frecvent diferite concerte.

Am ajuns pe o alee din Parcul James Simon, care trecea paralel cu al doilea braț al râului Spree și am văzut o altă latură a Muzeului Pergamon.

Am traversat râul Spree pe podul Friedrichsbrucke. Primul pod a fost construit în 1703 și a preluat numele clădirii Promeranzenhaus de pe Spreeinsel. Între anii 1769-1792, în onoarea regelui Frederich al II-lea, podul a fost schimbat cu unul din cărămidă, boltit. Datorită creșterii traficului, inclusive al celui maritim, între anii 1872-1875, apoi 1891-1893 acesta a fost extins, ridicat pentru trecerea navelor, renovat și a purtat numele de Kaiser Friedrich Brucke. În timpul Bătăliei de la Berlin din cel de Al Doilea Război Mondial, a fost distrus de trupele naziste, pentru a împiedica înaintarea Armatei Roșii. În 1981 a început reconstrucția sa folosindu-se beton. Până în 2014 a fost aproape finalizat, conservându-se și elementele istorice precum obeliscurile.

De pe pod se vedea Domul din Berlin pe care urma să-l vizităm într-una din zile.

Citește și Berlin, Germania- ziua 2

Ljublijana, Slovenia

Publicat pe 5 aprilie 2018 de monica frimu

Aveam în plan să vedem cele două capitale, Ljublijana a Sloveniei și Zagreb a Croației. Fiind ultima zi din concediu, am plecat din Istarske Toplice, dimineața devreme, pentru a ajunge acasă, la Arad. Am trecut din Croația în Slovenia și, după 170 km, am oprit pentru un scurt timp în capitala țării, Ljubljana.

Orașul este situat între munți și este străbătut în partea centrală de râul Ljubljanica. Este capitala Sloveniei din 1991, după cucerirea independenței. Este supranumit și „Orașul Dragonilor”, dragonul fiind simbolul orașului. În 2016 a fost desemnat „Capitala verde a Europei” datorită curățeniei și reciclării deșeurilor în procent de 95%.

Prima pe care am văzut-o a fost Biserica Ursulină a Sfintei Treimi, construită între 1718-1726, când Ljubljana era capitala Ducatului de Carniola, aflat sub dominație habsburgică. Fațada este decorată cu 6 coloane și în fața bisericii se află Coloana Sfintei Treimi. Importanța acestei biserici o denotă și faptul că în 1991, când Slovenia a devenit independentă, imaginea bisericii a fost tipărită pe o bancnotă slovenă.

Ne-am îndreptat spre Piața Congresului (Kongresni) construită în sec. XIX. În fundal am văzut pe un deal Castelul Ljubljana. A fost construit în sec. XV și refăcut în timp de mai multe ori, destinat ca fortăreață, cazemată, reședința guvernatorului, închisoare pentru nobili și reședință regală. Am aflat că se poate urca cu funicularul. Din păcate noi nu aveam timpul necesar la dispoziție.

Pe o latură a pieței am văzut Universitatea Ljubljana care se află într-un palat mare. Cuprinde 22 de facultăți, 3 academii și un colegiu. Este cea mai mare universitate din Slovenia.

Am traversat în lung piața unde am văzut Filarmonica Slovenă, situată într-o clădire construită în 1701, pe locul fostului Teatru Național care a fost distrus într-un incendiu . Vis a vis, într-un chioșc de vară, o formație de jazz ne încânta auzul.

Am ajuns pe malul râului, care desparte centrul medieval de orașul modern. Peste el sunt construite 12 poduri.

Am văzut „Podul triplu” (Tromostovje), construit în 1657, în locul unui pod mai vechi din sec. XII care a ars într-un incendiu. Denumirea provine de la 3 poduri alăturate, proiectate de arhitecți diferiți, pe o parte cu un capăt și pe cealaltă cu trei, în ansamblu fiind format dintr-o zonă pietonală și o pistă pentru bicicliști. De-a lungul râului se continuă cu porțiune formată din coloane mari din piatră.

Am înaintat pe o stradă scurtă până în Piața Preseren, denumită după poetul național France Preseren, a cărui statuie se afla aici în fața unei clădiri impunătoare, în stil neo-renascentist, fost Palatul Mayer, azi Farmacia Centrală, cea mai mare din țară.

Într-o parte a pieței se afla o clădire construită în 1903 care găzduia Galeria Emporium.

Tot acolo am văzut Biserica franciscană „Buna Vestire”, construită în sec. XVII, inițial închinată Sfintei Maria, ulterior luând denumirea de Preseren. Devastată după un cutremur, a fost restaurată total în 1895, de când și-a păstrat până azi stilul baroc.

Într-o parte a pieței, în fața clădirii Primăriei, se afla Fântâna Robba, care a fost sculptată în 1751, în marmură albă de Carrara, de sculptorul italian Francesco Robba. Reprezintă 3 persoane cu ulcioare, presupuși a fi zeii celor 3 râuri Carniola și anume Ljublanica, Sava și Krka. Sunt așezați în jurul unui obelisc central din marmură roșie, înalt de 10 m. Dedesubt bazinul fântânii are formă de cochilie.

În apropiere de piață am văzut Catedrala „Sf. Nicolae”. Începutul construcției, în stil gotic, a fost în 1262, pe locul unei biserici vechi. A fost incendiată în timp de otomani, fasciști, naziști, a suferit numeroase restaurări, din sec. XVIII ajungând în stil baroc. Clădirea prezintă pe laterale 2 turnuri gemene și, între ele, în partea posterioară, o cupolă verde.

În 1996, cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, au fost adăugate 2 porți mari din bronz cu bazoreliefuri.

Ca în multe locuri din lume pe unde am umblat și în Ljubljana, în zona istorică, am întâlnit artiști stradali.

Am trecut pe străzile drepte, cu case vechi și am ajuns într-o piață de alimente, Piața Centrală din Ljubljana. Ne-am făcut aprovizionarea cu legume și fructe pentru acasă.

Am ieșit pe malul râului la Podul cu Dragoni (Zmajski Most), construit în 1901, pe locul unui pod mai vechi distrus în 1895 de un cutremur mare care a zguduit puternic orașul. A fost ridicat ca un omagiu adus Împăratului Franz Josef I, orașul fiind sub dominația autro-ungară. În ziua de azi poartă denumirea de la cei 4 dragoni sculptați din cupru, simbol al orașului, situați la capetele celor două balustrade de pe lateralele podului. Este un pod rutier cu o bandă pentru bicicliști și una pietonală.

Despre acest pod circulă 2 legende. Una povestește despre Iason și argonauții săi care au plecat din Grecia în căutarea lânii de aur. După ce au găsit-o, pe drumul de întoarcere au poposit în acest loc, pe atunci mlăștinos, în care trăia un dragon. Acesta i-a atacat dar a fost învins. Astfel dragonul a rămas simbol al orașului.

A doua legendă, mai puțin apreciată, spune că Sf. Gheorghe a ucis balaurul în acest loc.

După nici 100 de metri am ajuns la Podul Măcelarilor, un pod pietonal modern cu podeaua din sticlă și marginile laterale din lanțuri. Pe lanțuri erau prinse sute de lacăte de forme și dimensiuni diferite, de către îndrăgostiții care își urau în acel moment o dragoste veșnică.

Am ieșit de pe pod și am trecut pe malul apei pe lângă numeroase terase, baruri, cofetării în care oamenii se relaxau. Se părea că acea zonă era locul preferențial pentru arta urbană.

O ultimă privire și ne-am grăbit spre parcare. Ne aștepta un drum lung până acasă și în Ljublijana ne-am cam lungit.

Urmând itinerarul am părăsit Slovenia și am trecut iar în Croația unde, după 140 km, am ajuns în capitala ei, Zagreb. Orașul este situat la poalele muntelui Medvednica, pe două dealuri, Gradec și Kaptol și este traversat de râul Sava. Am intrat printr-o zonă cu construcții noi.

Am parcat în zona centrală și am trecut prin Piața Jan Josip Jelacic, în care se afla statuia lui Ban Jelacic.

De aici ne-am îndreptat spre Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” Zagreb. Construcția ei, în stil romanic, a început în 1093, în timpul domniei Regelui Ladislau I și s-a terminat în 1217. A fost distrusă de invazia tătarilor în 1242, apoi pe ruinele rămase s-a ridicat o altă catedrală dedicată Sfântului Ștefan. În sec. XV s-au ridicat împrejur ziduri de apărare împotriva otomanilor care invadau țara. În sec. XVII a fost ridicat un turn de pază care, împreună cu catedrala, au fost puternic avariate de o serie de incedii și dărâmate de cutremurul din 1880. Catedrala a fost reconstruită în stil neo gotic dar lucrările la turla de sud au fost oprite o dată cu venirea comuniștilor la putere. Lucrările au fost reluate în 1968 și continuă și azi. Este dedicată Maicii Domnului și regilor Ungariei, Ladislau I și Ștefan I.

Nu ne-a fost greu să ajungem la catedrală deoarece turlele sale foarte înalte erau vizibile din orice loc. Am avut noroc că era deschisă și am putut vizita interiorul.

Se însera, astfel nu mai aveam timp să vizităm orașul. Ne-am propus să revenim. Urma să parcurgem 510 km, trecând o porțiune din Ungaria până la Szeged, de unde, pe autostradă, rapid la Arad.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: universități

Cartierul evreiesc Josefov Praga, Cehia

Berlin, Germania- ziua 1

Ljublijana, Slovenia