Peștera Punkva, Cehia

Publicat pe 18 septembrie 2018 de monica frimu

Peștera Punkva se află pe teritoriul Cehiei în apropiere de orașul Brno. În Carstul Moraviei s-au descoperit peste 1.000 de peșteri între care și peștera Punkva în 1909 și explorată ulterior în 1933.

Am parcat aproape de locul amenajat lângă intrarea în peșteră. Cei aflați în drumeție prin munți puteau ajunge acolo și cu titicarul.

Casa de bilete, un mic loc cu suveniruri, o cafenea, se aflau într-o clădire situată parcă făcând parte din munte. În fața ei erau amplasate băncuțe pentru cei care-și așteptau rândul, intrarea făcându-se în grupuri de 40 de persoane.

Vizitarea peșterii dura o oră. La început am străbătut un gen de potecă. Fotografiatul era liber în peșteră dar iluminarea nu prea permitea aceasta. Am trecut printre stalactite și stalagmite de dimensiuni și forme diferite. Unele arătau ca niște franjuri, altele se postau sub formă de coloane.

Pereții erau plini de formațiuni care ne duceau cu gândul la evantaie, bureți, lilieci, pânze de păianjen, etc. De fapt cele mai frumoase au primit și denumiri după aspectul lor.

Astfel, o stalactită foarte ascuțită, „Acul”, se afla deasupra unei stalagmite ce urca spre ea, între ele fiind un mic spațiu care, însă, nu se vor uni, ele încetându-și activitatea de creștere. Erau denumite „Romeo și Julieta”.

Am trecut printre aglomerările de calcar, alte și alte stalactite și stalagmite, care ne furau privirea.

Unele dintre ele erau luminate creându-se un efect de basm.

Am ajuns la locul unde uscatul se termina. Ne așteptau 3 bărci cu care am străbătut 450 m din partea subterană a râului Punkva. Galeriile fiind foarte înguste trebuia să avem grijă să nu ne lovim de pereții laterali și tavan. Era foarte întuneric, doar în câte un loc străbătea lumina prin crăpături ale muntelui.

Ne-am oprit și am debarcat, împreună cu barcagiul, în întuneric. Ne-a explicat că zona era luminată, doar pentru scurt timp, de către dânșii, pentru a nu se deteriora formațiunile existente acolo.

Am continuat drumul cu barca, în liniștea în care se auzea doar sunetul lopeților, până la un loc amenajat sub forma unei mici terase cu gard. În fața noastră se vedea, luminat natural, peretele muntelui pe care creșteau muchi și la baza lui un mic lăculeț.

În sus se conturau formele copacilor pe fundalul cerului.

Era Prăpastia Macocha sau Cheile Macocha, o dolină de aproximativ 138 m, care s-a prăbușit și a format acea gaură de suprafață,. S-a estimat că era cea mai adâncă din Europa Centrală.

Circula și o legendă care spunea că „macocha”, adică „mama vitregă”, a încercat să-și omoare fiul vitreg aruncându-l în prăpastie. Sătenii l-au ajutat și, pentru a o pedepsi, au aruncat-o pe ea.

O ultimă privire, barca cu barcagiul, un scurt tunel și vizita s-a încheiat.

Nu am putut pleca fără să am o amintire cu barcagiul, acel bătrân cu surâsul pe buze, căruia se vedea clar că-i plăcea munca sa.

Cetatea Hunyad-Bologa, județul Cluj

Publicat pe 13 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am părăsit județul Sălaj și am intrat în județul Cluj spre a vizita Cetatea Bologa situată în satul Bologa, comuna Poieni, dorind să vedem ce a rămas din acea fortificație.

A fost atestată din anul 1304, când purta numele de Sebuswar. În acel secol numele s-a schimbat în derivate ale celui inițial precum Sepuswar, Sebeswar, Hunyadwar, etc. Între anii 1315-1324 nobilimea din Transilvania s-a întors împotriva stăpânitorilor și cetatea a fost folosită ca loc strategic de către Carol Robert de Anjou, Regele Ungariei. În 1399 s-a semnat la Brașov Tratatul de alianță împotriva Imperiului Otoman și, pentru apărarea zonei împotriva otomanilor, Sigismund de Luxemburg, Regele Ungariei, a dăruit Domnitorului Țării Românești, Mircea cel Bătrân cetățile de la Bologa și Bran. Cetatea Bologa a devenit un loc de refugiu al trupelor armate din fața armatelor otomane și punct de control în „drumul sării”, foarte necesară traiului. Acolo și-a petrecut vlad Țepeș, nepotul domnitorului, mulți ani din copilărie.

În sat cetatea era indicată ca monument istoric, indicatoare care în ultimii ani au apărut și la noi, în România, deși majoritatea pe care le-am văzut arătau spre biserici.

Am urcat printr-un tunel de verdeață neștiind cât timp ne va lua până vom ajunge și dacă vom găsi cetatea. Mergând într-o liniște deplină întreruptă doar de sunetele gâzelor, mă gândeam la istoria acelui loc, la agitația ce era acolo în trecut.

În secolul XVI cetatea a fost centrul luptelor dintre locuitorii Transilvaniei și armata Imperiului Habsburgic, apoi în sec. XVII a fost punct strategic în fața otomanilor care încercau să pătrundă prin defileul Crișului Repede și loc de refugiu pentru populație. Deși atacurile au fost respinse de mai multe ori otomanii anu cucerit Oradea și, în 1669, sultanul a poruncit distrugerea ei, ordin care nu a fost îndeplinit. În 1760 numele i-a fost din nou schimbat în Sebes Varallya.

După nici 15 minute, prin rărișul vegetației am văzut zidurile vechi. Eram aproape.

La începutul secolului XVIII s-au desfășurat luptele de eliberare ale transilvănenilor conduși de Principele Transilvaniei Rakoczi al II-lea și armatele Imperiului Habsburgic (1703, 1711), în cadrul Războiului curuților. Cetatea a fost distrusă de către lobonți, ostașii habsburgici, rămânând doar câteva ziduri, turnul principal și acoperișul neatinse, ultimul dispărând până în secolul XX. În 1910 a început restaurarea cetății, primul fiind acel acoperiș dar s-a oprit și, în timp, acesta a dispărut din nou rămânând doar porțiunile din piatră.

Am urcat spre turnul ce se ridica în fața noastră.

Pe o cărare care trecea pe lângă turnul rămas intact, am ajuns chiar lângă turn, dorind să văd ce era în spatele lui.

Din cetatea măreață rămăseseră doar câteva ziduri răzlețe invadate de vegetație.

Doar interiorul turnului aducea aminte de scopul în care a fost folosit cândva.

Păcat că multele vestigii din țara noastră se vor pierde precum această cetate. Vor rămâne doar amintirile scrise despre ce a fost și s-a întâmplat cândva în istoria acestui neam…

Citește și Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Palic, Republica Serbia

Publicat pe 9 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Stațiunea balneoclimaterică Palic, o suburbie a orașului Subotica se află aproape de frontiera dintre Serbia și Ungaria, la nici 20 de minute de rulat. Dacă doriți să vizitați această stațiune la sfârșit de săptămână atrag atenția că nu am găsit nici o casă de schimb valutar. În Serbia funcționează moneda națională-dinarul așa că plecați la drum dotați.

Încă din sec. XVII localitatea Palic era renumită pentru izvoarele sale termale. S-a dezvoltat pe malul lacului Palic din 1897. Lacul a fost inițial cu apă sărată și se crede că era un rest din Marea Panonică. Se întinde pe 380 de hectare, țărmul are 17 km, este lat de 650 m și adâncimea medie este de 2 m. Fiind plin de alge și noroios, oamenii se ungeau cu nămolul său fiind considerat vindecător.

În 1845 s-a construit primele băi în care s-au folosit căzi din lemn cu apă caldă și unde se făceau și împachetări cu nămol în scop curativ. La început se tratau bolile de piele și hemoroizii iar în timp și boli ale aparatului osteo-articular, afecțiuni ginecologice și digestive. În sec. XIX pe coasta de nord a lacului a fost amenajat un parc (1842), în stil baroc, s-a construit o piscină, Terasa Mare, cabine pentru femei și bărbați, astfel stațiunea a devenit un loc foarte cunoscut și vizitat mai ales de protipendada Imperiului Austro-Ungar.

Stațiunea a început să se dezvolte rapid prin construirea de hoteluri și case de vacanță ale celor înstăriți din Subotica, în stilul Art Nouveau și Secession maghiar.

Din nefericire, în lac au fost deversate ape reziduale din industria chimică și gradul de poluare a crescut îngrijorător, iar peștii au murit. În anii 1970 a fost drenat, curățat de nămolul poluat și reumplut cu apă și pești. În 1995 s-a deschis canalul Tisa- Palic care ajută la deversarea apelor astfel ca lacul să rămână nepoluat.

Am parcat în apropierea Terasei Ellite și am traversat porțiunea de parc pentru a ajunge pe malul lacului.

Am trecut pe lângă un fost restaurant, dezafectat, ce imita un vapor cu aburi, situat pe malul apei.

Lângă el, un mic dig înainta în apă. Marginile lui erau amenajate cu banchete, la mijloc se afla o sculptură și la capătul lui o bancă, pe care erau prinse lacăte, după moda actuală, fiind considerată locul îndrăgostiților.

În dreptul unei alte sculpturi de piatră, iscripționată (din păcate nu am știut să traduc), am cotit pe o alee a parcului.

Am trecut pe lângă o fântână (Fountain Palic), un turnuleț în miniatură în care se găsea un termometru-barometru (Old Weather Station) și una dintre multele sculpturi amplasate în parc.

Am ajuns în dreptul Terasei Mari, Velika Terasa (Grand Terrace), construită în stil Art Nouveau, în care funcționa un restaurant încă din 1912. Clădirea impunătoare era simbolul stațiunii împreună cu Turnul de Apă.

La mijloc era delimitată o poartă prin care treceai într-o direcție prin Parcul Eroilor, spre Turnul de Apă și în cealaltă spre malul lacului.

M-am îndreptat spre lac unde se afla clădirea ce adăpostea, separat, „Ștrandul femeilor” și „Ștrandul bărbaților” și în care, bineînțeles, se afla și un restaurant.

Lângă ea se afla un debarcader de unde se puteau închiria bărci și hidrobiciclete pentru plimbări pe lac.

Lângă, era alt centru de închirieri pentru biciclete duble cu care să parcurgi în mod plăcut stațiunea.

După o plimbare pe lac am urmat aleea paralelă cu țărmul întâlnind multe cărucioare montate pe roți ce purtau spre vânzare suveniruri, baloane colorate, etc.

Locul era liniștit. De o parte lacul, de cealaltă verdeața parcului întreruptă din loc în loc de câte o vilă, hotel, restaurant sau sculptură.

Am ajuns într-o zonă mai puțin vizitată, spre locul unde cotea lacul. Am trecut pe lângă un local cu specific pescăresc (Riblja Carda).

Am ajuns lângă Clubul de Yachting pe pontoanele căruia se aflau diverse ambarcațiuni. În depărtare, după cotul lacului, se auzea o premiere. Probabil că a avut loc un concurs, acolo găsindu-se Clubul de Paintball Subotica.

Pe oriunde te învârteai, pe lângă lac, pe lângă parc, în stațiune erau peste 450 case de oaspeți și alte case proprietate privată. Nu le simțeai existența pentru că erau încadrate de copaci seculari, multă verdeață și aranjamente florale.

Știam că exista și o Grădină Zoologică pe care nu am vizitat-o, nedorind să mă întristez văzând acele animale captive. Am poposit în Parcul Eroilor dorind să prelungesc șederea.

Spre mașină, o ultimă fotografie.

Am făcut un ocol pentru a vedea și poarta pe care trebuia de fapt să intru în partea stațiunii pe care am vizitat-o. Era alipită de Turnul de Apă și construite în stil Art Nouveau maghiar (1912). A meritat ocolul, turnul fiind al doilea simbol al stațiunii.

Subotica, Republica Serbia

Publicat pe 7 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Subotica, un mare nod feroviar, centru industrial și comercial, se află în Provincia Autonomă Voivodina din Serbia. Este al cincilea oraș ca mărime din țară. Un mic oraș Zabadka, a fost înregistrat din 1391 ca făcând parte din Ungaria medievală. Istoria sa a fost zbuciumată. În 1470 a fost fortificat pentru a se apăra de o posibilă invazie otomană. În 1526, după bătălia de la Mohacs, majoritatea maghiarilor s-au retras în Ungaria Regală și orașul, pentru o scurtă perioadă de timp (1526-1527), a devenit capitala unui mic stat înființat de conducătorul mercenarilor sârbi din Banat, Jovan Nenad, care s-a proclamat și Împărat. A fost ucis în 1527 și ultimul stat independent sârb s-a desființat trecând sub stăpânirea Imperiului Otoman până în 1686, perioadă în care orașul vechi aproape a dispărut și a fost locuit de coloniști. După câștigarea bătăliei de la Senta, din 1967, Subotica a intrat sub stăpânirea habsburgică. În acea perioadă a avut loc răscoala lui Francisc II Rakoczi sau Războiul Kuruc și orașul a devenit garnizoană. Până în 1743 s-a dezvoltat și a devenit oraș comercial cu propria cartă civilă când a fost denumit Sent-Maria, după Maria Tereza din Austria care l-a proclamat independent.

Militarii sârbi pierzându-și privilegiile, s-au mutat și unii au format o nouă localitate, Subotica, alții au emigrat în Rusia. În 1775 a fost înființată o comunitate evreiască. În timpul Revoluțiilor din Monarhia Habsburgică (1848-1849) s-au purtat mai multe bătălii și, în final, învingând armatele rusești și habsburgice, orașul Subotica a fost separat de Regatul Ungariei și inclus într-o nouă provincie formată, Voievodatul Serbiei și Banatului, cu sediul administrativ la Timișoara. S-a înființat Regatul Dual, Austria-Ungaria, din care Subotica a făcut parte până la izbucnirea Primului Război Mondial. A fost o perioadă bună în care s-au construit multe școli, teatrul, biserici, sinagoga, calea ferată, o centrală electrică, etc.

După acel război, a făcut parte din Regatul sârbilor, croaților și slovacilor, până în 1941când a fost invadată de Puterile Axei. Orașul a fost anexat Ungariei dar a fost condus în continuare de guvernul iugoslav aflat în exil. Mulți evrei au fost deportați și decimați la Auschwitz, cei rămași închiși într-un ghetou. Au supraviețuit Holocaustului în jur de 1.000 de evrei. Din 1944, după plecarea forțelor cotropitoare, a făcut parte din Iugoslavia socialistă. Ungaria a avut tentative de a prelua orașul dar partizanii sârbi au luptat decimând mulți maghiari. În 1990, în timpul Războaielor Iugoslave și Kosovare a avut loc o mare migrație a populației pe etnii, maghiari, sârbi, croați au emigrat și zona a primit mulți refugiați din Croația, Bosnia și Herțegovina.

Am parcat în apropierea centrului orașului, într-o zonă de blocuri și case vechi, ruinate, care m-a dezamăgit la început.

Am străbătut o străduță pe care unele case erau recondiționate și mi-a crescut entuziasmul.

Am ajuns în zona centrală în care era o piață largă, Trg Slobode, a cărui centru era în curs de amenajare. În partea stângă a pieței, printre copaci seculari se vedeau turnurile Primăriei.

Într-o parte era Biblioteca, o clădire galbenă, veche, construită între anii 1895-1896 pe locul unui vechi conac baroc și care ulterior a funcționat ca și cazinou. A fost construită în stil eclectic, decorată cu motive florale din stuc și intrarea era flancată de două statui care parcă țineau toată greutatea unui balcon în spinare.

În partea dreaptă am văzut prima clădire monumentală din Subotica construită în stil neo-clasic (1845-1854) cu rol de teatru și hotel. Fațada prezenta coloane corintice cu capiteluri. În 1983 Teatrul a fost declarat monument istoric și național. În 2007, cu multe controverse, s-a hotărât demolarea lui în scopul construirii Pieței Republicii. Ulterior, folosind părți rămase, s-a reconstruit și s-a deschis în 2017. În el funcționează Teatrul, Opera și Baletul.

De lângă teatru am pornit pe strada Korzo, flancată de clădirile istorice construite în stil Art Nouveau. Chiar peste drum, pe colț, era fosta Bancă de economii (Subotica Saving Bank), construită în 1907-1908, în stil Secession și în care funcționa OTP Bank. Pe fațadă prezenta mai multe simboluri dintre care bufnița-simbol al înțelepciunii, veverița-simbol al diligenței, stupul-simbol al economiei.

Lângă ea, o clădire roșie, Palatul Vojnic sau Palatul Militar, a fost construit în 1893, în stilul Renașterii franceze și dotat încă de atunci cu lift.

În piața centrală, situat între Teatru și Primărie era Monumentul Împăratului Jovan Nenad, împărat timp de un an (1526-1527), cunoscut și sub numele de Black.

Am ocolit spre a vedea Primăria care a fost construită între anii 1908-1912 de doi arhitecți renumiți din Budapesta. Nu am putut vedea clădirea în ansamblu fiind înconjurată de copaci seculari.

Ca la majoritatea clădirilor din acea perioadă a fost folosit stilul Art Nouveau la care s-au adăugat elemente din fier forjat și florale din folclorul maghiar. Găzduia Sala Consiliului și birouri.

În fața ei se afla Fântâna Albastră (2001) realizată cu plăci de ceramică Zolnay Jur împrejur era un părculeț.

Lateral, spre parc, se afla Monumentul „Sfânta Treime”.

Cât era de mic, parcul era amenajat ca loc de relaxare și odihnă.

Cum majoritatea localnicilor sunt catolici, m-am îndreptat spre a vedea catedrala lor. Pe strada pe care am trecut, stradă cu două sensuri de circulație, între ele se afla o parcelă cu verdeață în care trona o capelă. Am aflat că era Capela Sfântului Roch. În 1738 de călugării franciscani împreună cu populația localității au construit o mânăstire pentru a slăvi supraviețuirea din timpul ciumei. În timp s-a ruinat și, în 1884, s-a construit o biserică mică, în stil neo-renascentist, în care s-a plasat altarul păstrat de la mânăstire. În secolul XX autoritățile au propus demolarea dar cetățenii nu au fost de acord și arterele rutiere au fost construite astfel încât să o ocolească.

Am ajuns la Catedrala romano-catolică „Sfânta Tereza de Avila”, sediul Episcopiei Subotica. Sfânta este și patronul spiritual al orașului. A fost construită între anii 1773-1779 în stil baroc târziu, Subotica fiind la acea vreme sub dominația habsburgică. În 1974 Papa Paul al VI-lea i-a acordat titlul de Basilica minor. Era un stadiu deplorabil, cu multe fisuri majore dar, în proces de renovare.

Lângă ea se afla un parc în care se delimita o piațetă (Trg zrtava fasizma) cu Monumentul victimelor fascismului. În fața lui se afla o mică fântână și o sculptură făcută de un artist local.

M-am adus aminte că în Subotica din cei 1000 de evrei supraviețuitori celui de Al Doilea Război Mondial au rămas doar 200 așa că m-am îndreptat spre Sinagoga Piața Jakab și Komor. Această sinagogă maghiară a fost construită pe locul unei alte sinagogi, mai mică, între anii 1901-1902, când orașul făcea parte din Austro-Ungaria, în stil Art Nouveau. Ea a servit neologilor.

Constructorii și arhitecții maghiari și evrei au conlucrat și au ridicat o clădire atipică. În pereți au introdus un cadru de oțel care le-a permis ridicarea cupolei autoportantă. A fost decorată cu motive din arta maghiară- lalele, garoafe, pene de păun.

În 1974 a fost declarată Monument al Culturii și din 1990 este protejată de stat. În timp a început să se deterioreze astfel din 2010 s-a început renovarea care a luat sfârșit în 2018, când Sinagoga a fost redeschisă.

În apropierea sinagogii se afla Gimnaziul „Svetozar Markovic”. Inițial, în perioada domniei Împărătesei austriece Maria Tereza, în Mânăstirea franciscană s-a construit o școală. În 1743 împărăteasa a pus bazele educației organizate cerând franciscanilor să trimită un profesor care să-i învețe pe tinerii din Subotica elementele de bază ale latinei și despre sintaxă, școala devenind școală de gramatică. Nefăcând parte din școlile prevăzute de legea educației dată la Viena în 1777, a fost desființată în 1778. A fost reconstruită în 1782 când s-a predat 3 ani limba germană după care s-a revenit la limba latină. Din 1795 s-a transformat în primul gimnaziu al orașului în care, până în 1860 au predat profesori franciscani, ulterior profesori cu studii universitare. Între anii 1899-1900 gimnaziul a fost mutat în clădirea actuală. În timpul celor două războaie mondiale a găzduit un spital militar. Din 1919 predarea s-a făcut în limba sârbo-croată și după 1945 s-a adăugat limba maghiară. Din 1988 școala a fost numită Gimnaziul „Svetozar Markovic”.

Am înconjurat sinagoga și m-am îndreptat spre Biserica Ortodoxă Sârbă „Sfânta Înălțare”. Clădirea se afla retrasă într-o grădină cu copaci și rondouri cu flori. A fost construită în 1726, în stil baroc. În 1910 i s-a adăugat turnul și un iconostas nou.

Cum în Subotica trăiesc mai multe etnii exista și Biserica Franciscană dedicată Sfântului Arhanghel Mihail. A fost construită în 1736, în cadrul Mânăstirii franciscane, pe ruinele unei cetăți medievale din sec. XV, în stil neo-romantic. În capela atașată bisericii se află un tablou cu Madona Neagră.

Între casele vechi am trecut pe lângă Hotel Galleria, clădire care se integra perfect în peisaj. Curtea interioară însă vorbea de la sine.

Am ajuns pe strada Matija Korvina, stradă pietonală plină cu terase, baruri, restaurante în care viața se desfășura atât ziua cât și noaptea. Pe o parte o cramă, Vinarija Zvonko Bogdan, pe cealaltă Boss Caffe Atrium, alte și alte terase…

L-am găsit și pe Regele Matei Corvin (Mathias Rex) sub forma unei statui. Era postată la intrarea în terasa restaurantului Boss Caffe.

Am ieșit pe Korzo unde am văzut cafeneaua „Zagreb”, fostul Hotel Adolfa Halbrora, construit în 1897, când purta denumirea de „Nacional” (Nemzetti sálloda). În 1905 a fost trasformată fațada în stilul Renașterii franceze, cu patru portaluri cu ferestre și clădirea a fost decorată cu ghirlande, motive vegetale și simboluri.

De aici m-am îndreptat spre Galeria de Artă Modernă „Likovni susret”, înființată în 1962, în care se află 1.200 de lucrări de artă modernă din a doua jumătate a secolului XX și temporar găzduiește expoziții și evenimente artistice. Se găsește în fostul Palat Raichle construit în 1904 ca studio și casa arhitectului de la care a preluat numele. Deși am văzut-o spre finalul vizitei mele în Subotica această clădire m-a impresioant cel mai mult. Arabescuri colorate, dale cu acoperiș la geamuri, balconașe, turnuri, culori frumos îmbinate, toate mă duceau cu gândul la o casă de poveste.

Am trecut prin parcul Ferenca Rajhla, apoi pe lângă Teatrul de Copii în care se afla și Centrul sportivilor.

Am părăsit Subotica îndreptându-mă spre Palic.

Citește și Palic, Republica Serbia

Parcul Guell din Barcelona, Spania

Publicat pe 2 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Parcul Guell face parte din patrimoniul Mondial UNESCO din 1984. La sfârșitul secolului al XIX-lea contele Eusebi Guell a planificat să construiască pe dealul Muntanya Pelada (Muntele Pleșuv) din Barcelona, azi Muntanya del Caramel, o zonă rezidențială formată din 60 de locuințe de lux situate într-un parc natural care avea să fie amenajat ca o grădină englezească. El s-a mutat în singura casă de țară existentă acolo, Casa Muntaner de Dalt (Larrard House), pe care a transformat-o în 1906 în casă obișnuită. Proiectul i-a fost dat arhitectului Antoni Gaudi, parcul a fost construit pe aproximativ 17 hectare, între anii 1900-1914, dar zona rezidențială nu a fost finalizată, doar încă două case au fost ridicate. Una dintre ele, destinată a fi casă de spectacole, neputând fi vândută, a cumpărat-o Gaudi și s-a mutat în ea cu familia sa. În 1923 parcul a fost preluat de Primăria Barcelonei și în 1926 a fost deschis ca parc municipal public.

Am urcat pe străduțele înguste situate pe acel deal și ne-am dat seama că eram aproape de intrarea în parc datorită unui zid din piatră, interesant construit, care avea deasupra un brâu de ceramică colorată.

Parcul putea fi vizitat liber dar, pentru zonele cu structuri arhitecturale deosebite, simbolice, din 2013 s-a impus o taxă de intrare, astfel ne-am îndreptat spre casa de bilete.

Nu ne-am întors spre intrarea principală ci am urcat prin parc, pe aleile pline cu verdeață și flori de toate soiurile care, deși era februarie, erau înflorite. În fața noastră a apărut un „zid” format din coloane alăturate ce păreau a fi trunchiuri de copaci cu cuiburi de păsări în ramificații.

Între ele se delimita un spațiu liber a cărui tavan cu arcade, neuniform în interior, susținea o parte din terasarea dealului.

Am urcat pe o alee flancată de coloane pe care se aflau plante care parcă ar fi crescut acolo.

De pe un mic balconaș am văzut panorama orașului.

Portocalii încărcați se îmbinau cu structurile construite de om într-un tot unitar.

Am ajuns la Casa Marti Trias e Domenech. Numele provine de la avocatul care a cumpărat terenul și a construit vila în 1902.

Ne-am rătăcit și nu am găsit traseul pentru a urca în vârful dealului, unde a fost construit Monumentul Golgota sau Dealul din trei cruci, de unde se vede panorama întregului oraș. Am coborât spre terasă trecând pe alei flancate cu verdeață și palmieri înfloriți.

Știam că în parc trăiau o serie de păsări ca vulturul Șerpar, colibri, papagali, etc. Ne-am întâlnit și noi cu unele dintre ele. În marginea terasei dinspre deal și-au făcut cuiburi porumbeii.

În palmierii numeroși erau gălăgioșii papagali care nu se fereau de mulțimea de turiști.

Printr-un punct de control al biletelor am intrat în terasa principală și am călcat pe nisipul fin prin care, în perioadele cu ploaie, apa se filtrează și coboară în rezervoare subterane. Marginea ei, de forma unui șarpe mare, îndreptată spre intrarea în parc, era înconjurată de o bancă acoperită cu cioburi de faianță colorată și prevăzută cu mici umflături, pentru a se usca rapid. S-a folosit stilul Trencadis, un tip de mozaic utilizat în modernismul catalan, în care se foloseau cioburi de ceramică și gresie. Desingul a fost făcut în parte de Gaudi și în parte de Josep Maria Jujol.

Într-o parte a terasei am văzut o clădire roșie, casa în care a locuit Gaudi între anii 1906-1925, „La Torre Rosa”. A fost transformată în Muzeul Casei Gaudi în 1963 și, în 1969, declarată monument istoric artistic de interes național. În interior se puteau vedea obiecte de mobilier și alte obiecte construite de arhitect.

Am ieșit din terasă tot căutând o cale de acces spre vârful dealului. Nu a fost să o găsim. În schimb am străbătut, dus-întors, un „tunel”, Colonnaded, construit pentru a susține peretele dealului și a transmite greutatea unor coloane înclinate.

De acolo ne-am dat seama cum terasa era deasupra unei săli cu coloane dorice, care o susțineau și prin care se scurgea apa în rezervoarele subterane cu capacitatea de aproximativ 1200 metri cubi.

Sala Hipostila era formată din 86 de coloane din piatră gri, cu înălțimea de 6 metri. Partea inferioară era acoperită cu ceramică albă. Coloanele au fost construite puțin înclinate pentru a rezista mai mult la susținerea terasei. Între ele s-au construit grinzi din beton armat. La începutul sec. XX sala a funcționat ca o piață de apă, pe peretele dinspre munte existând o fântână. Ulterior vânzarea a fost interzisă cu motivația că apa nu era potabilă.

Pe tavanul sălii se aflau mozaicuri cu gresie, unele cu diferite semnificații dintre care se remarcau Soarele și Luna.

Vizita noastră se apropia de sfârșit. De o parte și de alta coborau scări flancate de ziduri decorate în același stil folosit în tot parcul.

În partea superioară se afla o fântână cu blazonul catalan, sub ea era așezată o salamandră mare acoperită de mozaic din ceramică.

La intrarea în parc, care pentru noi a fost ieșirea, se găseau două pavilioane care duceau cu gândul la povestea Hansel și Gretel. Una, cu acoperișul ca o ciupercă, semăna cu o turtă dulce cu scorțișoară, decorată cu bomboane colorate. Era Casa vrăjitoarei și în ea funcționa o sală de expoziții și sediul paznicilor parcului.

Cealaltă, ridicată sub forma unui mic castel, cu un turn înalt și subțire, smălțuit, pe care se afla o cruce, era Casa copiilor. Avea destinația de magazin de suveniruri.

În speranța reîntoarcerii, la revedere curiozități artistice !

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive lunare: septembrie 2018

Peștera Punkva, Cehia

Cetatea Hunyad-Bologa, județul Cluj

Palic, Republica Serbia

Subotica, Republica Serbia

Parcul Guell din Barcelona, Spania