Arhive lunare: ianuarie 2021

Comuna Banloc cu trei sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Banloc este situată în  sud-vestul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia. Numele ei „locul stăpânului” provine de la alăturarea cuvintelor loc și Pan (stăpân). A fost atestată documentar din 1400 cu numele de Byallak. Sub ocupația otomană în Banloc a avut reședința de vară pașa de la Timișoara (1552-1716).

După alungarea turcilor din Banat, sub habsburgi (1717), prin schimb de terenuri cu statul, a intrat în posesia banului croat Drașkovics, când s-a numit Panloch iar pe harta contelui Mercy a fost notată ca Banlok (1723-1725). Acesta și-a construit drept reședință un conac. Moșia și conacul au intrat în posesia Karátsonyi (1783) care a modificat conacul și l-a transformat în Castelul Karátsonyi. Pe domeniu s-au dezvoltat orezării, plantații de tutun, ferme de animale și în timp, lângă gara din Banloc s-au amenajat o fabrică de spirt și o moară.

Localitate majoritar românească, între anii 1862-1869 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În luna iulie 1991 a avut loc un cutremur mare (5,5 pe scara Richter). Multe case au fost dărâmate, turnul bisericii a fost grav avariat. A trebuit dărâmat, reconstruit și clădirea bisericii a fost consolidată.

De comuna Banloc aparțin administrativ satele Partoș, Ofsenița și Soca. La 7 kilometri sud-vest de comună, situat pe partea dreaptă a râului Bârzava, se află satul Partoș, atestat prin dijmele papale din perioada 1300-1335. Istoria sa este similară cu cea a comunei Banloc.

Sub ocupația otomană lângă sat, situat atunci pe cealaltă parte a râului Bârzava, s-a așezat un călugăr. Prin dania lui s-a construit Biserica ortodoxă veche (1571).

Un secol mai târziu acolo s-a retras mitropolitul Timișoarei pentru a petrece ultimii ani ai vieții (1650-1653). Se pare că acesta a făcut mai multe minuni și în acest context tradiția spune că în momentul decesului său clopotele au început să bată singure. A fost înmormântat la 85 ani în naosul bisericii în dreptul ușii de intrare.

Sub habsburgi pe malurile râului Bârzava au fost ridicate diguri și s-au amenajat orezării.  Fiind nevoie de mână de lucru proprietarii au colonizat satul cu unguri și germani. În acea perioadă mânăstirea a rămas izolată, înconjurată de păduri și mlaștini (1723). Venit la mânăstire, un bolnav incurabil s-a vindecat ca prin minune și drept mulțumire a construit o biserică nouă,  (1750), actuala Biserică „Înălțarea Sf. Cruci; Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Ierarh Iosif cel Nou” dar câțiva ani mai târziu, fiind o iarnă grea, mânăstirea a fost părăsită de călugări (1777).

În 1929 satului Partoș i-a fost încorporat cătunul Topolea cu un domeniu renumit pentru orezăria și pescăria sa. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial Mânăstirea Partoș a fost redeschisă ca lăcaș de călugărițe (1944). Nu a durat mult, sub regimul comunist mânăstirea a fost desființată și în locul ei s-a format o parohie.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Pentru minunile săvârșite, mitropolitul îngropat în Biserica Veche a fost declarat Sfântul Iosif cel Nou (1950), pentru canonizare moaștele sale au fost mutate  în Catedrala Mitropolitană Timișoara și azi este considerat protectorul orașului Timișoara. În anul 2008 Mânăstirea Partoș a fost reînființată ca lăcaș de călugări, în decursul timpului a fost renovată și s-au construit chilii noi (2017-2019).

În Casa Regina Elisabeta, donată de aceasta mânăstirii, au fost amenajate o bibliotecă și un muzeu care au fost  deschise în 2012.

La 9 kilometri spre est de comuna Banloc se află satul Ofsenița, atestat documentar între anii 1690-1700 ca localitate sârbească. Satul nou a fost format o dată cu mutarea acolo a famiilor de șvabi din localitățile vecine (secol XIX).

fosta Biserică Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1882)

În cutremurul din 1991 biserica a fost grav avariată.

Nu a mai fost reparată și nici demolată. Au rămas spre amintire doar ruinele ei.

Satul a rămas majoritar german până în anii 1990 când aceștia au emigrat și a fost populat cu români.

Biserica Ortodoxă (1998)

La 7 kilometri sud de Banloc se află satul Soca, atestat documentar din 1333. În decursul timpului localitatea a dispărut  apoi, sub ocupația turcească, a fost reînființată prin colonizarea cu sârbi. În actele dintre 1690-1700 apare cu numele de Szoka și în cele austriece ca Soke (1717), secol când a făcut parte din domeniile familiei Karátsonyi.

Biserica Ortodoxă Sârbă (1909)

După anii 1950 numărul sârbilor a scăzut treptat apoi s-au stabilit ucraineni din zona Maramureșului și Bucovinei care au devenit majoritari (1970-1990).

Biserica Ucraineană „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paisie Velicikovski” (2002-2007)

 

 

 

 

Castelul Karátsonyi din Banloc, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Castelul Karátsonyi din Banloc, județul Timiș, azi o ruină, a fost construit în perioada în care zona făcea parte din Imperiul Habsburgic. Pe locul lui a existat un conac ridicat de banul croat Drașkovics, proprietarul moșiei la acea vreme (1720-1783).

Conacul a fost cumpărat de contele Karátsonyi (1783) împreună cu domeniul format din terenuri agricole, păduri bogate în vânat și lacuri de pescuit.

El l-a etajat, modificat și l-a transformat  într-un castel, azi numit Castelul Karátsonyi.

În jurul lui a amenajat un parc și a plantat specii rare de arbori.

Pe domeniu s-au dezvoltat ferme de animale, herghelii de cai lipițani, plantații de tutun și renumitele orezării.

După Primul Război Mondial contele a fost expropriat și a părăsit Banlocul (1922).

O parte din moșie a fost împărțită țăranilor care au luptat pe front. Restul domeniului, răscumpărat, a fost preluat de Casa Regală a României și a devenit reședința permanentă a Principesei Elisabeta, sora regelui Carol II al României.

Fațada castelului era încadrată între două porți egiptene.

Pe latura de nord a parcului se afla o poartă de acces în stil neogotic englez și pe latura de est o poartă decorată cu grifoni, Poarta Andrássy, dispărută după cel de Al Doilea Război Mondial.

Pe pereții castelului au fost postate basoreliefuri, unul dintre ele, situat deasupra unei uși de intrare în pivnița castelului, îl reprezenta pe zeul Pan cântând la syrinx, strămoșul naiului actual. Fragmente din basoreliefuri și câteva statui se află azi în Muzeul Banatului din Timișoara.

În parcul conacului au fost ridicate acareturi și alte clădiri, probabil pentru invitați.

O dată cu înlăturarea monarhiei (1947) domeniile au intrat în posesia statului și Principesa Elisabeta a părăsit Banlocul.

Castelul a fost folosit ca sediu al Gospodăriei de Stat (1950).

Ulterior a funcționat ca azil, orfelinat, școală, apoi a fost părăsit și s-a ruinat.

Citește și Deta și Ghilad, județul Timiș

Comuna Sânandrei cu satele Covaci și Cărani, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Sânandrei din județul Timiș se află în apropierea municipiului Timișoara, în nordul localității. Din anul 1972 administrativ i-au fost arondate satele Covaci și Cărani. Cel mai aproape de Timișoara se situează satul Covaci, o localitate mai nouă, atestată documentar din 1843 cu numele de Kowatschi (Kovács). A fost formată din germanii veniți din alte localități ale Banatului care s-au așezat acolo (1843-1853). Catolici, aceștia au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol Andrei” (1899).

Postbelic numărul germanilor a scăzut și localitatea a fost populată cu români ortodocși care în decursul timpului au devenit majoritari.

Biserica ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1984)

La 9 kilometri nord-vest de Covaci se află comuna Sânandrei, atestată documentar din 1230 ca proprietate a Capitulului din Arad. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală în sud-estul comunei o așezare neolitică mare, în zona brațelor râului Bega o necropolă prefeudală (secolele VII- IX d.Hr.) și o întinsă așezare daco-romană suprapusă de o alta (secolele X-XII d.Hr.).

În perioada medievală era o localitate românească care în 1461 era în proprietatea lui  Nicolae Hăgimaș. Sub Imperiul Habsburgic a fost numită Saint André (1717). Comuna a fost colonizată în trei valuri, primul cu coloniști germani (1748-1749), al doilea cu coloniști francezi (1766) și al treilea din nou coloniști germani (1772) care au numit-o Sanktandreas.

În 1785 germanii au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol Andrei”  care în 1811 a fost modificată în forma actuală.

Deși colonizată comuna a rămas cu o parte din populația română care și-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1830-1834).

În perioada 1946-1947 în localitate s-a stabilit refugiați basarabeni. Postbelic prin emigrare numărul germanilor a scăzut și în anii 1970 localitatea a redevenit majoritar românească. Administrativ a aparținut regiunii Timișoara (1956), regiunii Banat, 1966 și actual județului Timiș.

Primăria

Școala Generală

În timp unii localnici trecând la alte culte religioase și-au ridicat propriile clădiri pentru rugăciune.

Biserica Greco-Catolică

Biserica Creștină Adventistă de Ziua a 7-a

La 7 kilometri spre nord se află satul Cărani, așezare veche din mijlocul secolului XIV dar atestată documentar abia din 1717.

Venit din provincia franceză Lorena, contele Mercy s-a stabilit acolo (1723) și localitatea a intrat în posesia sa. Contele și-a construit drept reședință un castel numit azi Castelul contelui de Mercy (1733-1734).

În perioada comunistă castelul a trecut în proprietatea statului. În ultima perioadă nefolosit, s-a ruinat.

După 1989 a fost retrocedat unui urmaș din Austria. Din păcate nu l-a interesat prea mult moștenirea și legile fiind permisibile castelul a rămas tot o ruină.

Postbelic pe locul acareturilor a fost construită o Moară.

Lângă ea se află un mic iaz, probabil rămășiță din parcul castelului.

În mai multe valuri satul a fost colonizat cu italieni (1734, 1765-1769), francezi (1752, 1770-1771) și germani (1763) și a fost numită  Mercydorf. Urmaș al acestora, născut la Cărani (1853), Josef Gabriel, poet în dialect șvăbesc, este mândria comunei.

Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (1788)

În 1819 primele familii de români s-au stabilit în sat, în timp urmate de mai multe și postbelic de refugiați din Basarabia.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

La ieșirea din sat, în apropierea căii ferate, se află Moara Cărani, singura moară din România cu sistem integrat: cultură, recoltare, măcinare și livrare.

Este una dintre cele mai mari mori de măcinat grâu din România și Europa de Est, cu o capacitate de 500 tone/24 ore și capacitate de încărcare un autocamion de 20 tone făină/oră.

Citește și comunele Dudeștii Noi, Becicherecu Mic și Biled, județul Timiș

Excursie în munții Apuseni-ziua 2- două peșteri și Stâna de Vale

Publicat pe de
Răspunde

A doua zi din excursia în munții Apuseni doream să vizităm două peșteri. Am avut noroc de o zi senină.

La pensiune am mai tras de timp deoarece în acea zi urma să ne întoarcem acasă.

Liniștea înconjurătoare, peisajul montan, sigur ne vor lipsi în orașul tumultos.

Majoritatea celor cazați plecaseră deja.

Am savurat cafeaua și vrând, nevrând, trebuia să părăsim și noi pensiunea.

Cum bagajele urma să ni le aducă la parcare proprietarul pensiunii am pornit pe jos cei 2 kilometri.

De la cabanele aflate lângă parcare am urmat un drum pietruit prin pădure.

După 10 minute am ajuns la intrarea în Peștera Ghețarul de la Scărișoara, județul Alba 

După ce am vizitat peștera ne-am întors la mașină. O ultimă privire asupra superbei zone și…la drum.

Am urmat drumul spre Gârda Seacă apoi la cătunul Casa de Piatră, ultima localitate la granița cu județul Bihor. 11 kilometri de drum neasfaltat, cu unele zone mai dificile, l-am parcurs în 45 minute.

Muzeu Etnografic „Casa de Piatră”

Am continuat pe jos drumul spre nord. În zonă se aflau mai multe peșteri așa că am fost atenți la indicatoare. Am părăsit drumul și prin pădure am început un urcuș destul de solicitant spre baza platoului Vârtop unde am vizitat Peștera Ghețarul de la Vârtop.

Urma să ne întoarcem acasă, la Arad, așa că din cătunul Piatra de Casă ne-am întors la Gârda Seacă, am parcurs drumul spre Arieșeni, peste munte în județul Bihor, același drum pe care îl urmasem cu o zi înainte. Deoarece mai aveam timp,  în apropiere de Beiuș am urmat un drum spre est până la stațiunea Stâna de Vale, localitate la granița cu județul Cluj, în total aproximativ 110 kilometri pe care i-am parcurs în două ore și jumătate.

Zona din Masivul Vlădeasa în care se află azi stațiunea, prin frumusețea ei  a fost remarcată în 1879 de un episcop care și-a dorit să construiască acolo un stabiliment pentru cură balneară.

În decursul anilor au fost ridicate Hotelul Siberia (1883), restaurantul Elisabeta (1884), vile, o capelă (1886) și în 1890 a fost inaugurată Stâna de Vale. Toate acele construcții în timp au dispărut.

Stațiune climaterică din 1928, vara nu este foarte populată cu turiști, vremea fiind foarte schimbătoare. De altfel stațiunea este considerată ca fiind polul precipitațiilor din România. În sezonul estival este vizitată frecvent pentru doritorii de apă naturală plată, necarbogazoasă, care își fac provizii pentru acasă din Izvorul Minunilor.

În timpul primei stațiuni create (1886) Izvorul Minunilor a fost utilizat pentru alimentarea „duşului mare” numit şi „scalda rece”. Ulterior, după multe cercetări ale calității apei (1980-1982) izvorul a fost omologat în 1984 ca sursă de apă potabilă.

Mânăstirea Stâna de Vale

Și gata excursia noastră. Relaxare în sânul naturii… precis vor urma și altele.

Peștera Ghețarul de la Vârtop

Publicat pe de
Răspunde

Peștera Ghețarul de la Vârtop este situată în nord-vestul județului Alba, în Parcul Natural Apuseni. Pentru a ajunge la ea de la Gârda de Sus se urmează un drum neasfaltat care trece prin Gârda Seacă apoi în cătunul Casa de Piatră. De acolo se continuă pe jos, după indicatoarele aflate în zonă, la început pe un drum forestier apoi un urcuș prin pădure de aproximativ 45 minute pentru cei neantrenați.

Deși cunoscută de localnici, Peștera Ghețarul de la Vârtop a fost menționată pentru prima dată în lucrările științifice abia în 1955. Doi ani mai târziu a fost declarată monument al naturii, când intrarea a fost închisă cu o poartă pentru a nu putea fi accesată decât de cei din domeniu. În peșteră a fost depistată cea mai veche urmă a omului de Neanderthal din România.

Începând din anul 2010 peștera a fost deschisă publicului. A fost „amenajată” în sensul că nu se poate intra decât cu un ghid autorizat căruia i-am semnat o declarație pe proprie răspundere contra accidentelor și am plătit biletul de intrare. Ghidul ne-a împărțit lanterne și cam asta a fost toată amenajarea, ceea ce într-un fel mă bucura. Peștera, nu prea cunoscută, a rămas neatinsă de unii turiști vandali.

În interior temperatura se menține de aproximativ 10 grade așa că ne-am echipat mai gros și am intrat prin portalul înalt de 5 metri și lat de 15 metri.

Apoi am coborât prin grohotișul lunecos și am urmat niște coridoare foarte înguste.

Deja se vedeau urme de gheață pe pereți. Din păcate pozele mele, neavând un aparat foarte sofisticat și folosind doar lanternele, au ieșit, mă rog…așa cum au ieșit. Imaginile mi-au rămas întipărite în memorie.

Am intrat în Sala Ghețarului, sală lungă de 70 metri unde se afla un bloc de gheață de aproximativ 1.600 metri cubi cu diferite forme. Deoarece se formează din apa provenită prin topirea zăpezii care intră prin crăpăturile tavanului peșterii,  în funcție de anotimp avea altă înfățișare, cel mai spectaculoase putând fi văzute în lunile martie-aprilie.

De acolo printr-o galerie foarte joasă și îngustă am trecut în Sala Domului pe tavanul căreia se aflau mai multe formațiuni ca niște franjuri (draperii).

A urmat Sala Minunilor în care am văzut numeroase stalactite și stalagmite, gururi, etc.

Printre formațiunile aflate acolo, având grijă să nu le atingem, am urcat spre ultima sală.

În Sala Mare, lungă de 100 metri, se aflau cele mai multe formațiuni din peșteră, formate prin depunere calcitică- stalagmite, stalactite, coloane, coralite, baldachine, draperii, etc.

Înfrigurată, dar foarte mulțumită de cele văzute, am părăsit peștera și pe același drum m-am întors la mașină.

 

Excursie în munții Apuseni-ziua 1- din județul Bihor în județul Alba

Publicat pe de
Răspunde

După ce am văzut Cascada Oșelu și am ratat Cascada Bohodei ne-am continuat drumul prin județul Bihor până în orașul Ștei unde ne-am oprit pentru masa de prânz.

Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”

Primăria Ștei

Biserica Ortodoxă veche

sediul Pompierilor

De acolo am urmat un drum spre est pe care ne-am oprit în satul Fânațe, comuna Câmpani.

Doream să vedem o biserică veche din 1796, Biserica de lemn „Sf. Dimitrie”. Era situată într-un cimitir pe marginea drumul.

Biserica Ortodoxă nouă

Am continuat drumul până la orașul Nucet, numit după plantația de nuci care îl înconjoară. Am parcat lângă Centru de Informare Turistică aflat lateral de șosea.

Am trecut râul Crișul Băiței și am înaintat pe o alee cu scări.

Central se afla un parc în mijlocul căruia era situată o fântână arteziană. Pe o latură se afla clădirea Primăriei.

Văzând un turn de biserică care se înălța în spatele unei clădiri, am ieșit pe strada din spatele parcului.

Doream să vizităm Biserica Ortodoxă situată pe dealul din spate. Din păcate în acea zonă era înconjurată de un gard și timpul nostru era limitat.

Ne-am întors prin parc și pe alee până la mașină.

Ne-am îndreptat spre Băița de unde am început urcușul pe serpentine, drum unde se termina județul Bihor și se intra în județul Alba. Am oprim într-o parcare amenajată pentru a putea vedea superba panoramă.

Am coborât muntele și am continuat drumul prin județul Alba îndreptându-ne spre Gârda de Sus.

Făcusem rezervare on-line la o pensiune aflată pe teritoriul comunei. După indicațiile GPS-ului am ajuns la o pensiune care, însă, nu era cea căutată, așa că am trecut la metodele tradiționale, adică informarea de la oamenii întâlniți.

Orășeni, uitasem că administrativ comunele de munte, cu satele aparținătoare, ocupă teritorii largi situate pe diferiți versanți. Am urmat alte drumuri, găsind alte pensiuni doar a noastră nu.

Ne-am hotărât și ne-am îndreptat spre parcarea din apropierea Ghețarului Scărișoara unde ne-am dat întâlnire cu proprietarul pensiunii. Am lăsat acolo mașina, bineînțeles contra cost și am fost transferați de către proprietar la pensiune.

Deși în vârful unui munte, Pensiunea Gabriela era dotată cu toate utilitățile.

Fiind șocată de drumul, doar 2 kilometri, greu accesibil și întrebând dacă pensiunea funcționează și iarna, am aflat că era deținută de familia care locuia acolo.

Mi-am dat seama ce diferență este între modul de trai al celor de la oraș și al celor din mediul rural, mai ales munteni, care sunt mult mai căliți.

Se înserase. Am urcat în spatele clădirii, cu un ceai în mână, pentru a savura peisajul.

 

Excursie în munții Apuseni-ziua 1- prin județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Am hotărât să petrecem sfârșitul de săptămână în munții Apuseni. Am plecat dimineața devreme din Arad pe ruta spre Oradea. Am intrat în județul Bihor și de la Salonta am urmat drumul spre est, Tinca- Beiuș unde am făcut o mică oprire.

De acolo ne-am îndreptat spre Sudrigiu apoi spre est, drum care trecea prin  Pietroasa apoi comuna Boga, paralel cu râul Crișul Pietros.

Mă întrebat cât timp durase până să-și sape râul albia în rocile dure ale muntelui.

Am parcat în Satul de vacanță Boga.

În continuare pe jos  am parcurs Valea Oșelului.

Râul Oșelu, afluent al râului Boga, curgea între masivele împădurite.

După aproximativ 2-3 kilometri am ajuns la Cascada Oșelu.

Numită de un explorator Cascada Schmidl, în cinstea geografului vienez Adolf Schmidl, este cea mai de jos dintre cele 7 cascade aflate în canionul Oșelu.

Ca să fi putut să o vedem toată ar fi trebuit să urmăm un traseu montan dificil. Ne-am mulțumit cu porțiunea care ni se etala în toată splendoarea ei.

Lângă cascadă era delimitat un lac din care apa se scurgea în râul Oșelu.

Ne-am întors admirând cursul apei, micile poieni care apăreau printre copaci, versanții abrupți sau acoperiți de pădure.

La un moment dat am avut și companie, doi câini foarte prietenoși care ne-au însoțit aproape până la mașină.

De la Boga ne-am întors pe același drum pe care venisem. La un moment dat am deviat spre nord și am intrat pe un drum neasfaltat.

Drumul devenind imposibil de urmat cu mașina mea, am parcat lângă o poieniță și am continuat pe jos pe un drum forestier.

Doream să vedem Cascada Bohodei situată la limita vestică a Parcului Natural Munții Apuseni, în munții Bihorului. Am urmat valea Aleului prin natura parcă neatinsă de om.

După două ore și jumătate am întâlnit niște lucrători forestieri care ne-au oprit. Tocmai cobora un alt transport cu trunchiuri de copaci. Nu mai aveam mult de urcat până la cascada situată la aproximativ 1350 m altitudine, sub vârful Bohodei. Din păcate lucrătorii ne-au explicat că în urma unei furtuni mari drumul era inaccesibil.

Dezamăgiți ne-am întors spre poienița inițială.

Am părăsit zona întorcându-ne la Sudrigiu.

Orașul Sântana, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sântana din județul Arad, situat în Câmpia de Vest, a fost prima dată atestat documentar din  anul 1334 cu numele Comlăuș dar arheologii au scos la iveală, în locul numit „Holumb”, existența unei așezări din neolitic (5500-2500 î. Hr.), într-un vechi cimitir fragmente ceramice și schelete umane din epoca târzie a bronzului (1800-800 î. Hr.) și lângă locul numit „Săliștioara” urmele unei cetăți de pământ datând din epoca fierului (800 î. Hr.-sec. I d. Hr.) numită de localnici „Varbă”.

La marginea orașului de azi a existat localitatea Alabian sau Helebénkomlós (1216-1560), deținută succesiv de trei proprietari, care în decursul timpului a dispărut, posibil în timpul invaziei tătarilor care au distrus tot ce au întâlnit în cale (1285). În decursul timpului unele localități au fost refăcute. Invazia otomană a ars localitatea și a pustiit zona (1552-1556). După alungarea turcilor Comlăușul a făcut parte din comitatul Zărand, era anexat Imperiului Habsburgic și a fost deținut pe rând de mai mulți proprietari. Dintre aceștia, Contele Harruchern a fost primul care a populat zona din nordul actualului oraș cu emigranți germani și maghiari (1730).

Până în 1748 aceștia s-au mutat în zona de sud-est a localității și au înființat satul Sfânta Ana (Sântana) care, printr-un decret al Reginei Maria Thereza, a primit statutul de târg. În același an au construit o Biserică Parohială Romano-Catolică care un secol mai târziu a ars într-un incendiu (1854) și în apropierea ei Gimnaziul care împreună cu cel din Arad erau singurele școli superioare din zonă. În locul bisericii distruse a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana” (1864-1868), în stil neoromanic, cu un turn înalt de aproximativ 53 metri.

Biserica a fost dotată cu o orgă cu 1228 tuburi, fabricată la Oradea (1885) și în 1912 cu un altar din marmură de Carrara.

În 1755 în Comlăuș exista o Biserică Ortodoxă ruinată care a fost părăsită. Pe locul ei abia în 1905 a fost ridicată  Biserica Ortodoxă  „Înălțarea Domnului” Comlăuș.

Lângă biserică, postbelic a fost așezat Monumentul Eroilor.

Între 1936-1938, pe locul fostei școli, dărâmată (1930), a fost costruită, în stil neoromanic, Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” Comlăuș.

În Sântana populația română a crescut astfel s-a reînființat parohia ortodoxă (1926) care până în 1948 a oficiat  slujbele în capela gimnaziului apoi în diferite case. Numărul enoriașilor crescând a fost ridicată Biserica „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”  (1972-1980).

Deși neterminată, începând cu anul 1974 în ea s-au oficiat slujbele.

În centrul orașului, în apropierea Bisericii Romano-Catolice „Sf. Ana”, a fost ridicată o biserică ortodoxă nouă, Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (1998).

Din 1950 Sântana s-a unit cu Comlăușul și au făcut parte din raionul Chișineu-Criș, regiunea Arad apo,i prin reorganizările teritoriale care au urmat, de regiunea Crișana, ulterior de județul Arad. Din 2003 Sântana a primit statutul de oraș și Comlăuș a devenit cartier al acestuia..

Primăria (2008)

Sântana este un important centru viticol al regiunii. Din 2009 Juergen Hammerer, proprietarul companiei Humerer Aluminium Industries GmbH, a deschis Fabrica de reciclare a aluminiului. Orașul se mândrește cu Ștefan W. Hell, premiat în chimie cu premiul Nobel, care s-a născut acolo.

De orașul Sântana aparține administrativ satul Caporal Alexa, fost Cherechi, situat la 7 kilometri est. Acolo arheologii au descoperit un tezaur de dinari imperiali și piese anterioare cuceririi Daciei de către Traian. Documentar satul a fost atestat din 1326, cu numele de Kerek, ca aparținând familiei Salánky. A trecut din proprietar în proprietar, în 1426 schimbându-și numele în Symonkereky apoi revenind la cel anterior (1519). În sat exista o biserică ortodoxă (secolul XV) care, deteriorată în timp, a fost înlocuită cu cea actuală, Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1791), în timpul Primului Război Mondial poreclită de austro-ungari „greco- orientală română”.

Numele actual l-a primit în memoria caporalului Alexa Ion, împușcat de maghiari în timp ce escorta spre casă intelectualii comunei (1926). În sat s-a născut Ștefan Popa, senator, academician și poet sub pseudonimul Ștefan Augustin Doinaș.

Citește și Domeniul Lupaș, județul Arad

Valencia, Spania- o parte din litoral

Publicat pe de
Răspunde

Din Orașul Artelor și Științelor Valencia, Spania, am trecut Podul de Aur (Pont Assut de l‘Or) în Districtul Camins al Grau.

Am înaintat pe carrer de Menorca până la prima stație de autobuz.

Nu puteam să plec din Valencia fără să văd plajele de la Marea Balearelor.

Am preferat autobuzul pentru a vedea în mers o parte din oraș.

Parroquia Santa Maria del Mar (1333)

Marina de Valencia– Tingladao II

Plaza de l’ Armada Espanyola cu Monumento Joaquin Sorolla (1933)

Am coborât într-o stație în apropierea Hotelului Balneario Las Arenas situat lângă Platja de las Arenas.

L-am ocolit și am ieșit  la Platja del Cabanyal. Plaja era împărțită pe mai multe sectoare, fiecare cu numele său.

Paralel cu plaja erau amenajate alei întrerupte din loc în loc de câte o fântână sau statuie așezate central.

Monumento al actor Antonio Ferrandis (2003)

Briza era foarte puternică și rece, nisipul umed, așa că nu am putut ajunge chiar până la malul mării.

Marea Balearelor sau Marea Iberică reprezintă partea de sud-est a Mării Mediterană. Toată partea de est a orașului este mărginită de ea.

Am urmat aleea spre capătul acelei plaje.

Fuente del Barco de Agua

Estatua dels Dofins

Am intrat în porțiunea Platja de la Malva-rosa. Pe strada paralelă cu ea am văzut un Centrul de sănătate  care purta același nume, Centro del Salud Malva-rosa.

Am fi dorit să stăm și noi la o terasă dar aerul tăios ne-a alungat rapid. De data asta, pentru a ne întoarce în oraș, am preferat metroul a cărui stație nu se afla departe.

La revedere Valencia !!!

 

 

 

 

Valencia, Spania- Orașul Artelor și Științelor

Publicat pe de
Răspunde

După ce am străbătut Grădinile Turia din Valencia, Spania, am ajuns la capătul sud-estic al fostei albii a râului Turia unde am intrat în districtul Quatre Carreres pentru a vedea Orașul Artelor și Științelor (Ciutat de les Arts i les Ciències).

În 1994, după ce s-a ales din mai multe proiecte, au început lucrările pentru construirea unui complex modern pentru care au fost numiți arhitectul și inginer Santiago Calatrava care a căutat să îmbine structura cu mișcarea și  Félix Candela care se ocupa cu proiecte din beton armat.

Între 1996-1998 în centrul zonei alocate pe o suprafață de 13.000 metri pătrați  a fost construită prima clădire, L’Hemisfèric, în care funcționează Teatrul IMAX. Datorită formei sale a fost numită și „ochiul cunoașterii”  deoarece seamănă cu pleoapă care se deschide pentru a privi bazinul cu apă înconjurător care, având fundul de sticlă, împreună formează imaginea unui ochi.

Pe o jumătate de sferă din beton a fost construită „Pleoapa” din copertine din aluminiu lungi, pliate superior. Sub ea a fost așezată clădirea , „irisul”.

A doua clădire, terminată în anul 2000, Muzeul de Științe „Principe Felipe” (Museu de les Ciències Principe Felipe), ocupă o suprafață de aproximativ 40.000 metri pătrați.

A fost construită din beton, oțel, sticlă, imitând scheletul unei balene.

În clădirea înălțată cu trei etaje, o parte mare a parterului este ocupată de un teren de baschet.

Primul etaj privește către Grădina Turia.

În al doilea etaj se află expoziția „Moștenirea științei”.

Al treilea etaj a fost numit „Pădurea cromozomilor” datorită formei sale care imită secvențele de ADN. Este ocupat de mai multe expoziții- „Zero Gravity”, „Space Academy” și „Marvel Superheroes”.

În anul 2001 în partea de sud a fost terminat L’ Umbracle, conceput ca intrare în complex.

Sera deschisă, lungă de 320 metri și lată de 60 metri, a fost amenajată cu palmieri, portocali, diverși arbuști, specii de plante indigene alese dintre cele care își schimbă culoarea în funcție de anotimp și peste 100 de specii de plante aromatice.

A fost deschisă și o galerie de artă, în aer liber, cu sculpturi ale artiștilor contemporani.

Construcția la a treia clădire, pe o suprafață de 40.000 metri pătrați, a durat mai mult. Început în 1995, Palatul Artelor „Regina Sofia” (Palau de les Arts Reina Sofia) a fost inaugurat în anul 2005 de Ziua Comunității Valenciene de către Regina Sofia a Spaniei. În el funcționează Opera din Valencia.

Într-o porțiune a fost înconjurat cu apă peste care au fost create alei de acces.

Restul zonei a fost amenajată cu zone verzi, alei și mici lacuri.

Clădirea, susținută de o structură de beton, a fost ridicată cu 14 etaje și la subsol au fost create încă trei nivele. A fost acoperită cu două cochilii din oțel laminat care cântăresc 3.000 de tone. La exterior a fost dotată cu scări și ascensoare care conectează platformele existente la diferite nivele. În interior au fost create sala principală cu 1470 de locuri în care scena creează posibilitatea susținerii spectacolelor, în principal de operă, consecutiv.

Deasupra sălii principale, Auditoriul, cu 140 de locuri, este folosit în diverse scopuri- concerte, mitinguri, ședințe, etc. O altă sală, Aula Magistral, cu 400 de locuri, este utilizată pentru spectacole de muzică de cameră și conferințe.

În clădire a fost amenajat și Teatrul Martí i Soler, cu o capacitate de 400 de persoane, folosit pentru producții teatrale și ca centru de instruire. A fost cel mai avariat în timpul inundațiilor din 2007 care au afectat tot complexul.

Între Palatul Artelor și restul clădirilor complexului a existat un pod vechi care traversa partea nordică a Grădinii Turia.

În 2007, lipit de el, a fost construit un pod nou format din mai multe curbe pentru a crea aspectul unui animal.

Podul vechi a fost prelungit și împreună au format Podul Montolivet (Pont de Montolivet).

În spatele Muzeului de Științe complexul este traversat de Podul de Aur (Pont Assut de l‘Or), pod rutier și pietonal, datorită formei sale cunoscut ca Podul Harpă și poreclit de localnici „lumânarea”.

Construcția sa a început o dată cu cea a complexului, între 2004-2005 lucrările au fost oprite apoi reluate și podul terminat în anul 2008. S-a realizat un pod lung de 180 metri, la un capăt susținut de 29 de cabluri ancorate cu contragreutăți de un stâlp curbat și în cealaltă parte de patru cabluri.

În zona situată de cealaltă parte a podului în 2003 a fost construit L’ Oceanografic, cel mai mare acvariu din Europa. Ocupând o suprafață de 110.000 metri pătrați și folosind 42 milioane de litri de apă, găzduiește peste 500 de specii de ființe marine și unele specii de păsări care trăiesc în zonele umede.  

Tot pe acea parte a podului, în apropierea lui, în 2009 a fost construită  L’Àgora.

Clădirea dispune de un perimetru liber, ambele fiind folosite pentru spectacole, concerte, expoziții, evenimente sportive, etc.

Pe lângă frumusețea și ineditul clădirilor, complexul a fost benefic pentru populația orașului, raportul economic din 2019 arătând că el a generat 3509 locuri de muncă.