Arhive lunare: februarie 2021

Jimbolia, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Jimbolia din județul Timiș este situat la extremitatea vestică a României, aproape de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar între anii 1332-1333 cu numele de Chumbul. Din 1489 a intrat în proprietatea familiei Csomboly. Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii.

Casa de Cultură Jimbolia

După alungarea turcilor și ocuparea zonei de către habsburgi, prin colonizare cu germani (1766) au fost formate două zone distincte, Landestreu şi Hatzfeld care în decurs de doi ani s-au unit și au format localitatea Hatzfeld, numită după primul ministru al imperiului.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1776)

Localitatea era înconjurată de mlaștini. Coloniștii trăiau în condiții grele,  mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și au murit, apoi în 1770 a avut loc o epidemie de ciumă care a decimat mare masă din populație.

Din 1781 terenul a fost arendat apoi a intrat în posesia familiei colonelului Csekonics care a populat satul cu maghiari. Colonelul s-a retras pe moșia din Jimbolia unde a construit un conac cu trei aripi, în formă de U, azi numit Conacul Csekonics. Aripa estică a fost demolată (1907-1908) și conacul a primit forma actuală.

Descendenții familiei au vândut conacul comunei Jimbolia (1935). A fost  renovat și din 1937 până azi în el funcționează Primăria Jimbolia.

În 1857 au fost încheiate lucrările la calea ferată care făcea legătura între Timișoara și Szeged, de unde se continua spre Budapesta și Viena. Având stație în Jimbolia, a fost construită o gară. După câțiva ani au fost construite încă două linii de cale ferată care aveau stație în Jimbolia (1895) astfel  în 1902, lângă clădirea veche a fost ridicată o Gară nouă care funcționează și azi.

În decursul timpului lângă clădirea veche a fost ridicat un turn de apă. Împreună azi formează  Muzeu Căilor Ferate care a fost inaugurat în 1997, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la construirea primei linii de cale ferată. În muzeu sunt etalate cărți poștale cu diferite tipuri de locomotive, plachete, insigne, etc. și în curtea lui sunt expuse obiecte vechi folosite în transportul feroviar și la lucrările de întreținere.

Având stație de cale ferată comuna a început să se dezvolte. În 1864 s-a deschis o fabrică de cărămidă în care s-au angajat agricultori veniți din sudul Banatului. Stabilindu-se acolo, au format cartierul Futok, al fugarilor de pe moșiile agricole. Majoritatea maghiari,  au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Mihail”.

În 1875, pentru a preveni și opri desele incendii, a fost înființată remiza de pompieri voluntari care folosea căruțe dotate cu pompe manuale de apă. Lângă clădirea pompierilor, ca punct de observație a fost ridicat un turn. În clădire azi funcționează Muzeul Pompierilor „Florian” unde au fost adunate și expuse căruțe, atelaje, utilaje, mașini de intervenție folosite în decursul timpului.

În centrul comunei, azi în mijlocul unui giratoriu, în 1866 a fost așezată statuia Sf. Florian, sfânt care după înființarea pompierilor voluntari a devenit protectorul și simbolul localității.

În acea perioadă s-a născut în Jimbolia Karl Diel (1885), cel care a ajuns un chirurg renumit pentru operațiile pe creier, folosind tehnici inovatoare. El a ridicat Spitalul “Erzsebet Korhaz” recunoscut de nivelul celor din Viena, Budapesta și Berlin. În 1940 statuia Dr. Diel a fost postată în apropierea celei a Sf. Florian și spitalul orașului a fost numit după el. În Jimbolia există și o Casă Memorială Dr Diel în care sunt etalate cărți medicale, instrumente chirurgicale, documente, etc. ale fostului medic.

La începutul secolului XX populația Jimboliei era predominant germană urmată de maghiari și doar puțini români și sârbi. În timpul Primului Război Mondial a devenit oraș de graniță apoi, după unirea Banatului cu România, a rămas în granițele provizorii ale Serbiei.

În 1923 la Conferința de Pace de la Paris s-a hotărât linia de demarcație, păstrată până azi,  dintre România și Regatul Sârb. Între cele două țări s-a încheiat un tratat prin care se făcea schimb de teritorii prin care Jimbolia a intrat oficial în componența României.

Monumentul Eroilor Revoluției de la 1848

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

În Jimbolia mai există Casa Memorială „Petre Stoica”, poet, publicist și colecționar de presă, Muzeul „Ștefan Jäger” cu secție de etnografie axată mai mult pe viața șvabilor și Muzeul Presei „Sever Bocu” care etalează instrumente vechi folosite la tipărirea ziarelor, publicații vechi, reviste din secolele XIX-XXI. Bustul lui Petőfi Sándor, poet romantic maghiar, erou al Revoluției de la 1848, a fost postat în zona centrală, în fața școlii numit după el, Școala Petőfi Sándor.

După cel de Al Doilea Război Mondial a avut loc emigrarea germanilor, masivă după 1989 și orașul este azi majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1942)

Lângă Jimbolia, la ieșirea spre Comloșu Mic, se găsesc numeroase bălți și lacuri, devenite loc de relaxare pentru populația orașului.

Unele dintre ele au fost amenajate pentru pescuit.

Citește și comuna Comloșu Mare cu satele Comloșu Mic și Lunga

 

 

Comunele Periam, Pesac, Lovrin și Gottlob, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Periam este situată în nord-vestul județului Timiș. A fost atestată documentar din 1332 când era în proprietatea lui Bechey Imre. Localitatea a fost distrusă de răsculații lui Gheorghe Doja (1514). Refăcută, sub ocupația otomană a devenit reședință de sangeac dar în decursul unui secol populația a părăsit-o, la recensământul din 1657 existând doar 7 case.

După ce otomanii au fost alungați, cucerită de austrieci a fost colonizată în două etape cu germani (1723, 1749) iar românii și sârbii au fost obligați să se mute în alte localități. În comuna, pur germană, a fost construită o Biserică Romano-Catolică de lemn (1743). În aceeași perioadă, în apropierea Periamului s-au așezat grupuri de coloniști și au format așezarea Haulikfalva care în timp s-a contopit cu comuna.

După o inundație mare a râului Mureș vatra satului s-a mutat în actuala poziție. Populația a crescut prin așezarea altor coloniști germani (1756-1762) apoi și a unor coloniști francezi și cehi (1764-1765). Azi pe locul fostei vetre, pe malul Mureșului, s-au construit case de vacanță care au format Periam Port, loc unde anual se desfășoară festivalul de muzică „Rock la Mureș”.

Coloniștii au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf Ioan Nepomuk”(1722), prevăzută cu un turn cu 4 clopote, care în 1938 a fost restaurată și pictată în interior.

Un secol mai târziu a fost ridicată  Biserica Romano-Catolică Haulik (1847-1856), azi situată în Parcul Central.

Actual biserica este administrată de greco-catolici.

Până în perioada interbelică în localitate s-au mutat familii de români ortodocși.  Pentru ei a fost construită Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1926-1933).

A fost situată central, în apropierea Bisericii Romano-Catolice Haulik.

La aproximativ 6 kilometri sud de Periam se află comuna Pesac, atestată documentar din 1399 cu numele Puerseegh, nume schimbat în Persek (1549). Până  în 1768 localitatea nu mai apare în actele vremii. A fost reînființată de localnicii din Sânpetru Sârbesc, azi Sânpetru Mare, din cauza inundațiilor frecvente s-au mutat pe locația actuală a Pesacului și au format localitatea sârbească, Pesak.

Proprietarul moșiei, Bayzath,  a populat satul cu familii de iobagi români din zona Sibiului (1799).

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1806)

Apoi în sat s-au mutat germani din localitățile vecine.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1809)

Satul a aparținut comunei Periam până în anul 2007 când s-a desprins, devenind comună.

Monument Eroilor din Primul Război Mondial

Cam la aceeași distanță spre sud (7 km) se află comuna Lovrin, un mic nod feroviar la intersecția dintre trei linii de cale ferată.

A fost atestat documentar din anul 1466 cu numele de Loránthalma. Din 1564 a intrat în proprietatea episcopului de Cenad. Era populată de sârbi care treptat, fugind de asuprirea turcilor, au părăsit-o.

După alungarea turcilor, intrând în posesia austriecilor, localitatea a fost repopulată cu militari din Administrația Banatului (1760) apoi cu coloniști bulgari care i-au schimbat numele în Lovrinac. Nu după mult timp în Lovrin au fost mutați sași din Cenad și localitățile vecine, sârbii și bulgarii, defavorizați, au plecat (1785-1792).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1789)

Pe clopotnița bisericii, după Primul Război Mondial a fost postată o placă scrisă în două limbi, română și germană, în amintirea eroilor războiului.

Localitatea a intrat în posesia Generalului Liptay, primită în dar de la rege pentru meritele deosebite în luptele cu turcii. Acesta și-a ridicat un conac care azi îi poartă numele, Conacul Liptay și aparține Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Lovrin.

După cel de Al Doilea Război Mondial, sub comuniști, mulți dintre germani au fost deportați în Bărăgan (1951-1956). Ulterior au emigrat, cel mai masiv după 1989 și satul a fost populat cu români.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1970)

La 7 kilometri sud-vest de Lovrin se află comuna Gottlob. Localitatea a fost construită  o dată cu sosirea primilor coloniști germani, când a fost înființată și parohia catolică (1770-1773).

Biserica Romano-Catolică „Îngerul Păzitor” (1822)

Până în 1940 a fost locuită predominant de germani. După război aceștia au fost deportați în Rusia, apoi în Bărăgan, de unde puțini s-au întors. Germanii au emigrat masiv după 1989 și satul, aparținând comunei Lovrin,  a fost populat 90% cu români.  Din anul 2004, primind statutul de comună, s-a  desprins de Lovrin.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1962-1969)

De comuna Gottlob aparține administrativ satul Vizejdia, situat la 5 km vest. A fost atestat documentar din 1424 când era în proprietatea familiei nobiliară Vizesgyani, căreia îi poartă numele. În timpul ocupației otomane, în actele vremii apare ca o localitate de cumani și iobagi români apoi locuită de sârbi. Sub habsburgi li s-au alăturat germani, maghiari și bulgari (1745). Când Regina Maria Tereza a dat decretul de catolicizare obligatorie (1796) românii și bulgarii au plecat, satul a rămas șvăbesc și a fost numit Wiseschdia, nume schimbat în Vizeșdia după unirea Banatului cu România.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Mărturisitorul” (1893)

Citește și comunele Șandra și Lenauheim, județul Timiș

 

Comunele Livada, Zimandu Nou și Șimand, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

La aproximativ 9  kilometri nord de municipiul Arad se află comuna Livada, localitate suburbană de care ține administrativ satul Sânleani.

Primăria Livada (2005-2007)

Prima atestare documentară a localității Livada datează din 1553. În perioada când zona a făcut parte din Imperiul Habsburgic, pentru cultivarea tutunului în zonă, localitatea a fost colonizată cu germani și maghiari din Szent-Tamaș (1843). Aceștia au numit-o Fakert sau Baumgarten (livadă).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1875, renovată 2006)

La începutul secolului XX în Livada s-a constituit o organizație socialistă. După 1921 a făcut parte din plasa Arad. Spre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de trupele maghiare hortiste (1944-1953). După eliberare, în comună au început migreze familii de români care azi sunt majoritari. Ortodocși, inițial au ținut slujbele într-o capelă, apoi au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, în stil neobizantin (1989-1992).

După 1989 germanii au emigrat masiv și comuna a rămas cu puțini locuitori apoi, la începutul anilor 2000, în partea de vest a comunei mulți arădeni au început să-și construiască case. Satul Sânleani, comuna Livada, prima dată atestat documentar în 1302, a fost și el colonizat, tot pentru cultivarea tutunului, cu maghiari aduși din Cenad.

Biserica Romano-Catolică (renovată 2005)

Satul a fost numit Szentleány (Fată Sfântă).

Biserica Reformată

După îndepărtarea hortiștilor în Sânleani s-au așezat imigranți din munții Apuseni și de pe valea Crișului Alb (1945) care au creat o parohie ortodoxă. Inițial slujbele se țineau într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1969-1977).

În decursul timpului localnicii care au trecut la alte rituri și religii și-au construit propriile biserici.

Biserica Penticostală Maranata

Biserica Baptistă Harul

De la Livada spre nord, pe drumul principal Arad-Oradea, se află comuna Zimandu Nou cu satele Utviniș, Zimand Cuz, Andrei Șaguna care aparțin administrativ de ea. Cel mai aproape de Livada, la 5 kilometri, se află satul Zimandcuz care a fost format de familiile de maghiari, cultivatori de tutun, alungate de moșierul Wodianer, proprietar al pustei Bánkút care azi se află pe teritoriul Ungariei (1852-1853).

Biserica Romano-Catolică (1875)

În decursul timpului localitatea s-a mărit prin stabilirea familiilor de germani, români și romi.

Biserica Reformată Calvină

Numărul ortodocșilor crescând, din 1993 a început construirea Bisericii Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

După ieșirea din Zimandcuz, la 3 kilometri spre vest, după trecerea liniilor de cale ferată, se află satul Utviniș, localitate foarte mică, cu doar câteva case situate lângă halele industriale și agricole. Satul avea o haltă la calea ferată, azi în acel loc existând doar o placă veche cu numele ei, care în decursul timpului a fost înlocuită cu o clădire mai nouă.

În 1995, cu ajutorul enoriașilor, vechea popicărie a fost transformată în Biserica Ortodoxă „Izvorul Tămăduirii”.

La 4 kilometri de la Zimandcuz spre nord  se află comuna Zimandu Nou despre care nu se dețin acte, istoria sa fiind cunoscută din relatările orale.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Se spune că, la fel ca Zimandcuz, localitatea a fost formată în 1852 de familii de maghiari, cultivatori de tutun, venite din pusta Csernovics Ujfalu, azi pe teritoriul Ungariei, fiind nevoite să migreze deoarece moșierul a pierdut moșia la jocul de cărți iar noul proprietar a desființat-o.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (1908)

În continuarea comunei spre nord se intră în satul Andrei Șaguna care a fost format după Reforma Agrară (1921) prin colonizarea cu români a fostului domeniu Zelenski, confiscat de stat. Aceștia au înființat parohia ortodoxă care a ținut slujbele într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Apostoli Petru și Pavel” (1937-1942).

La 16 kilometri spre nord se află comuna Șimand, atestată documentar din 1290.  Localitatea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală (1961) în locul numit „Grozdoaie” un vas ceramic dacic, morminte de inhumație și obiecte metalice de factură romană iar pe locul școlii (1970) fragmente dintr-un apeduct roman. De asemenea primele referințe despre zona Șimandului apar în documente din anul 953.

A urmat cursul istoriei, inițial cnezat, apoi ocupat în invazia tătaro-mongolă (1241), ulterior de regii maghiari când s-a dezvoltat ca târg cu importanță strategică. Fiind situat pe drumul care lega Cenadul de Oradea, „Magna Via Publica”, taxa transportul și produsele ce treceau pe acolo. În 1469 „Castellum Șimand” era în proprietatea familiei Marothy apoi a trecut în proprietate domeniului regal Gyula (1476), aparținând lui Matia Corvin, când târgul Șimand avea în componență 15 sate.

Biserica Creștină Adventistă de ziua a 7-a

Sub ocupația otomană a făcut parte din sangeacul Arad (1550). După alungarea turcilor de către habsburgi a fost populat cu grăniceri (1741) care, prin decretul dat de Regina Maria Tereza, au fost desființați și au devenit agricultori plătiți la normă (1750). După anul 1700 în comună s-au situat familii de evrei care până în 1723 au format o comunitate puternică. În 1759 românii, majoritari, au ridicat o biserică de cărămidă, Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1803)

O dată cu trecerea forțată la catolicism, la mijlocul secolului XVIII în comună a apărut ritul greco-catolic și a fost ridicată o biserică care a fost reconstruită în secolul XIX ca Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul”. La început a avut statut de catedrală episcopală unde, primul episcop român din Arad își avea temporar reședința (1829-1830). Prin desființarea greco-catolicismului biserica a devenit ortodoxă română (1948) și după 2008 a revenit la ritul greco-catolic.

În decursul timpului, prin contribuția comunității evreiești, localitatea s-a dezvoltat economic astfel, la mijlocul secolului XIX în Șimand existau o Fabrică de bere și câteva distilerii.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

La mijlocul secolului XIX baronul Urbán Petru de Monyoro și-a construit în centrul comunei un conac în stil neoclasic, cu câte o terasă în fața și în spatele clădirii, ambele străjuite de coloane dorice și în interior având 16 camere. Conacul Urbán de Monyoro a intrat în proprietate privată, a fost renovat (1994) și azi este de vânzare.

 

 

 

 

Comuna Variaș, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Variaș, situată în nord-vestul județului Timiș, este o comună înstărită, pe teritoriul său aflându-se țiței, gaze naturale și ape geotermale. A fost pentru prima dată atestată documentar în 1332 ca un sat maghiar cu parohie catolică care până în 1381 a făcut parte din domeniul regal maghiar apoi a trecut din proprietar în proprietar. Purta numele Varijas care, tradus din maghiară (Varju), înseamnă corb .

Sub ocupația otomană (1552-1716) majoritatea maghiarilor au părăsit localitatea, rămânând doar câteva familii de valahi apoi sub habsburgi a fost colonizată inițial cu sârbi din Miliția Rurală apoi cu germani din localitățile învecinate (1786).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1821)

Comuna a fost structurată în funcție de cele trei etnii. Existau „ulița valahă”, „ulița sârbească” și „ulița centrală” care era germană.

Biserica Ortodoxă Sârbă „Sf. Nicolae” (1827)

Interbelic a fost numită Dănciulești (1918-1925) și a făcut parte din Plasa Periam, județul Timiș-Torontal. După cel de Al Doilea Război Mondial mulți localnici germani au fost deportați în U.R.S.S. apoi în Bărăgan (1951). Unii dintre ei au revenit dar între timp în comună se stabiliseră familii venite din Moldova și între ei au început să aibă loc conflicte. După anii 1960 germanii au început să emigreze, valul cel mai mare fiind după 1989.

Biserica Ortodoxă Română „Pogorârea Sf. Duh” (1992)

De comuna Variaș aparțin administrativ satele Gelu și Sânpetru Mic. Satul Gelu este situat la 8 km  spre est de Variaș. A fost atestat documentar din 1454 când acolo s-au așezat sârbi refugiați din Peninsula Balcanică apoi familii de maghiari.

fostă moară

Purta numele Ketfalo care tradus din maghiară înseamnă „două sate” deoarece cele două nuclee, maghiar și sârb, s-au unit și au creat satul. În decursul timpului a fost ocupat de turci, apoi de habsburgi, dar satul a rămas majoritar sârbesc.

Biserica Ortodoxă Sârbă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1746)

Moșia de la marginea satului a fost colonizată cu germani din localitățile învecinate și s-a creat localitatea Colonia Mică (1842-1844) în care casele erau situate pe o singură stradă. În 1884 un nou val de coloniști au creat „Strada Nouă”. Ulterior așezarea a fost inclusă în sat.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin” (1907)

În timp numele satului a fost schimbat de mai multe ori- Ketfüfü (1455-1465), Ketfic şi Götföl (secolul XVIII) și din 1926 Gelu, când a fost inclus în Plasa Vinga, județul Timiș-Torontal.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1992)

Satul Sânpetru Mic se află la 3 kilometri nord de Gelu. Pe acel loc în anii 1250 exista o localitate formată de coloniști slovaci, numită Toti, tradus din maghiară însemnând slovac, slav, care în decursul timpului a dispărut. Localitatea a fost reînființată ca satul Sîmpetru-Mic de familii germane din Sânpetru German, azi localitate în județul Arad. A fost pentru prima dată atestat documentar în 1843 când, împreună cu satul Gelu, formau un singur Notariat.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1914)

Până după cel de Al Doilea Război Mondial a fost un sat german. După război în sat s-au așezat familii de români și maghiari. În timp germanii au migrat și localitatea a devenit majoritar românească.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”

Citește și Comuna Orțișoara cu satele- Seceani, Cornești, Calacea, județul Timiș

Piața Regele Ferdinand din cartierul Olosig, Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Piața Unirii din cartierul Orașul Nou, Oradea, urma să cutreier prin cartierul Olosig, situat pe celălalt mal al râului Crișul Repede.

În acea zonă, accesul în cartier se face trecând Podul Sfântul Ladislau. Inițial cele două părți ale orașului, situate de o parte și cealaltă a râului Crișul Repede, au fost unite printr-un pod de lemn (1750), în rest legătura dintre ele se făcea traversând râul cu barca.

În decursul timpului a fost înlocuit cu un pod metalic, sub forma unui arc fără piloni de susținere în apă, care a fost distrus de raidurile aeriene din cel de Al Doilea Război Mondial. După război a fost înlocuit cu actualul pod (1954) pe care, traversându-l, am intrat în Piața Regele Ferdinand, din care voi descrie clădirile istorice mai importante.

În partea dreaptă, pe malul râului se află Casa Levay, o clădire cu formă de L, construită în stil clasic cu elemente eclectice, în care azi funcționează numeroase magazine (1892-1894).

Piața Regele Ferdinand, fostă Piața Bemer, este delimitată de clădiri și foste palate construite în secolele XIX- XX. Pe latura de vest, se afla o clădire în stil eclectic, inițial construită pentru locuințe, în care din 1861 s-a mutat Casa de Economii a comitatului Bihor (1861). Azi în ea funcționează banca BRD.

Lipit de ea, în stil eclectic cu elemente neo-clasice, fostul Hotel Pannonia, ulterior Hotelul Transilvania, dispunea de 60 camere și o cafenea foarte renumită (1903-1904). Din 1907 în subsolul hotelului a funcționat una dintre cele mai vechi săli de cinema din Oradea.

Pe aceeași latură a pieței, pe următorul colț, în apropierea teatrului a fost construit Palatul Sztarill (1902), o clădire în stil neogotic cu elemente secession, cu două etaje în care se aflau apartamente de închiriat și care numai după doi ani a fost extins. La parter funcționa Cafeneaua Emke, locul de întâlnire a intelectualilor vremii care dispunea de o sală de biliard, o sală de jocuri de noroc și la etaj un club exclusivist, loc de întâlnire a personalităților orașului, numit „Castelul bufniței”.

În 1930 palatul a fost transformat în Hotelul Astoria care a păstrat cafeneaua, devenită locul de întâlnire a jurnaliștilor și literaților. Pe terasa ei, fiind în apropierea teatrului, după terminarea spectacolelor se aduna protipendada orașului. În fața hotelului orchestra sau câte un solist interpretau muzică și se beneficia de automobile, taxiurile de azi, pentru deplasarea de acolo.

Hotelul a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial când la etaj au fost amenajate locuințe și cafeneaua a fost transformată în mercerie, ulterior ca spațiu pentru expoziții. În 1975 s-a redeschis ca hotel, azi numit Hotel Grand Astoria și în locul cafenelei funcționează un restaurant.

Teatrul Regina Maria fost ridicat în doar 15 luni pe un loc în care au fost demolate mai multe clădiri, vechiul bazar aflat acolo, modificat și a fost terminat în anul 1900. Fațada a fost decorată cu elemente neoclasice și 6 coloane ionice, 2 centrale și câte două laterale în fața ultimelor fiind postată câte o statuie reprezentând Drama și Comedia. Deasupra, pe un fronton triunghiular central, au fost postate statui care simbolizează muzica, comedia, tragedia, figura centrală reprezentând-o pe Hunnia.

În 2019 în zona teatrului se efectuau lucrări de reparații și recondiționare.

La capătul străzii care separă teatrul de hotel, Emil Adorján, avocat, scriitor și jurnalist, în aceeași perioadă cu Palatul Vulturul Negru a ridicat și două palate care azi îi poartă numele (1903-1905). Speram ca în timpul lucrărilor să fie incluse în program și cele două palate.

Palatul Adorján I

Palatul Adorján II (gri-albăstrui)

Pe un colț, pe latura de sud a pieței, se află Palatul Poynar (1910-1911) la parterul căruia azi funcționează mai multe magazine.

Tot pe colț, pe latura de est a pieței, încă din 1792 familia Kolozsváry un magazin de bijuterii prețioase- diamante, briliante, etc și de obiecte din argint- sfeșnice, tacâmuri, etc. La începutul secolului XX urmașul familiei a demolat clădirea și a ridicat o clădire cu trei etaje, Palatul Kolozsváry (1910-1912). La parter a continuat să funcționeze magazinul de bijuterii lângă care s-a deschis magazinul de modă Markovits și Weinberger și la mezanin s-a amenajat un salon de modă. Celelalte etaje erau ocupate de locuințe de lux care au fost dotate cu electricitate. Clădirea a fost naționalizată sub regimul comunist.

Trebuia să văd și o altă clădire interesantă aflată în zonă așa că am ieșit din piață spre est și după două minute am ajuns în dreptul Casei Darvas-La Roche (1909-1912), o casă în stil art-nouveau și secession, cu o arcadă centrală deasupra căreia era un balcon cu un parapet metalic decorat cu motive florale și mărginit de o statuie care poartă în brațe un vas cu decoruri ceramice. Pe corpurile laterale, inițial se aflau vitralii cu motive din natură- plante, animale, din păcate azi înlocuite cu geamuri termopan, delimitate de niște benzi de zid care imită coloanele, decorate și ele cu elemente din ceramică cu motive florale.

 

Piața Unirii din cartierul Orașul Nou, Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Într-o sâmbătă dimineața m-am hotărât să dau o fugă până în județul Bihor pentru a vizita municipiul acestuia, orașul Oradea. De la Arad, după aproximativ 2 ore am parcat în centrul orașului, în cartierul Orașul Nou.

La începutul secolului XX în acea zonă, unde funcționa Piața Mare, lângă care se intersectau mai multe drumuri, frații Fuchs, negustori de vin, pe un colț au ridicat o clădire formată din două corpuri, așezată pe o pivniță mare în care au depozitat vin, numită azi Palatul Fuchsl (1902-1903). Fațada și feroneria balcoanelor au fost ornate elemente specifice viticulturii- struguri, vrejuri de viță- de-vie, frunze. La etaj au amenajat locuințele și la parter au deschis Cafeneaua Bihari, unică la acea vreme.

Pe lângă palat am mers paralel cu râul Crișul Repede pe marginea căruia se afla Sinagoga Neologă Sion. După ce am vizitat-o, vis a vis de ea am intrat pe unul dintre pasajele din Palatul „Vulturul Negru” și am ieșit pe o stradă paralelă unde  se afla Casa Deutsch. Construită în stil art-nouveau (1906-1910), a funcționat ca magazin de porțelanuri, sticlărie și lămpi. În 1970 clădirea fiind deteriorată a fost demolată și i s-a păstrat doar fațada originală, cu decorațiile florale refăcute.

Ultima reabilitare a avut loc o dată cu toate clădirile aflate în piața din centrul orașului.

Am depășit câteva clădiri și la capătul străzii am intrat în Piața Unirii. Între anii 1714-1740 pe o suprafață de 7.200 metri pătrați, pe malul stâng al râului Crișul Repede, a fost amenajată Piața Mică, numită și Piața „Sf. Ladislau”, piață cu chioșcuri și corturi delimitată de case și trei biserici. În timpul incendiului din 1836 doar bisericile au supraviețuit. Până spre sfârșitul secolului XIX a fost amenajată ca un parc cu alei mărginite de copaci și locuri de odihnă.  Am făcut un tur al pieței pentru a vedea bisericile și fostele palate care o mărgineau.

În colțul de sud-est al pieței se află Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” numită și Biserica cu Lună (1784-1790).

În secolul XVIII la Oradea mai exista doar o singură biserică ortodoxă. Cu permisiunea Împăratului, în 1784 a început construcția actualei catedrale.

A fost prima biserică din Orașul Nou construită cu un turn. În vârful lui, sub cruce, a fost postată o bilă aurită cu un mecanism, unic în Europa, care pune în mișcare o sferă cu forma lunii, vopsită jumătate auriu și jumătate negru. Învârtindu-se, ea trece prin toate fazele în care trece luna în rotația ei în jurul pământului.

În perioada construcției în Ardeal se desfășura Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan.

Ca omagiu, ctitorii bisericii au postat lângă iconostas o pictură reprezentându-l pe Horea.

Biserica, celelalte două biserici și clădirile pieței au fost incluse pe lista monumentelor istorice.

Pe colțul de sud-vest al pieței se află Catedrala Greco-Catolică „Sf. Ierarh Nicolae”, construită pe locul unei biserici mici, demolată (1800-1810).

Inițial a fost construită clădirea în formă de cruce cu o cupolă centrală pictată cu scene biblice. Era închisă dar totuși am pozat puținul pe care l-am văzut prin grilajul cu sticlă aflat la intrare.

Până în 1836 biserica a fost avariată de două incendii, ulterior refăcută.

În 1948, când cultul greco-catolic a fost interzis, a devenit biserică parohială ortodoxă.

După mai multe tratative și procese în 2005, restituită Episcopiei Oradea Mare, a revenit la cultul greco-catolic.

În fața catedralei, într-o clădire pe colț funcționează Liceul Greco-Catolic „Iuliu Maniu”.

Inițial numită Școala Normală Unită, după interzicerea cultului (1948) și-a pierdut clădirea care a fost preluată de stat și în ea a funcționat Liceul Pedagogic.

O dată cu reînființarea cultului (1989) s-a redeschis ca Seminar Teologic Greco-Catolic în niște spații cedate de Liceul Pedagogic.

În anul 2000, prin mutarea în alt spațiu, Liceul Pedagogic i-a cedat întreaga clădire și de atunci, cu numele  schimbat în Liceu Teologic Greco-Catolic, funcționează și azi.

Pe latura de vest a pieței, lângă catedrală se află Palatul Episcopal Greco-Catolic. În secolul XVIII pe locul lui exista o casă parohială care a fost preluată de Episcopia Greco-Catolică nou înființată (1778).  I s-a adăugat un etaj și a devenit sediul primului Episcop Greco-Catolic. Clădirea a ars în incendiul din 1836 apoi a fost refăcută, mărită prin adăugarea unei noi aripi pentru birourile diecezei. În perioada amenajării Pieței Mici clădirea a fost transformată în actualul palat, în stil eclectic cu elemente neogotic, baroc și art-nouveau, cu frontispiciul asimetric și turnulețe (1903-1905).

Sub comuniști clădirea a fost preluată de stat și în ea a funcționat o Școală Populară apoi Biblioteca Județeană. După 1989, prin legea retrocedării, după multe procese cu Biblioteca, clădirea a fost preluată de noii proprietari (2005-2006) care au reabilitat fațada. În anul 2018 a fost grav avariată într-un incendiu, ulterior reabilitată (2018-2021).

În clădirea lipită de palat, situată pe următorul colț, a funcționat o bancă, Bank Leumi. Azi la parterul clădirii se află mai multe magazine și terase.

Pe aceeași latură a pieței, ocupând un spațiu situat pe două străzi, se află Primăria Oradea. În secolul XVIII pe locul ei se afla o casă mică în care funcționa Episcopia Romano-Catolică și Primăria funcționa în casa situată pe locul actualului Palat „Vulturul Negru”. Episcopia s-a mutat, casa a fost demolată și a fost construit un palat baroc pentru Academia de Drept și Liceul Arhireal (1777). Între anii 1874-1896 în clădire a funcționat o Școală Elementară apoi o fabrică de pantofi.

După ce a fost creat Orașul Nou, acesta s-a unificat cu Olosig și era nevoie de o nouă Primărie. Pe acel loc, pe o suprafață de aproximativ 5.500 metri pătrați, în jurul a trei curți interioare a fost construit Palatul Primăriei, în stil neoclasic (1902-1903).

Fațada a fost prevăzută cu trei ferestre mari flancate de coloane. În partea superioară a fost creat un balcon pe parapetul căruia spre lateral au fost postate câte două statui. Central, într-o nișă situată sub o arcadă cu alte două statui, a fost postată emblema orașului.

Lângă clădire a fost ridicat un turn mai scund decât azi, înalt de 50 metri, în care s-a amenajat o încăpere pentru pompierul de servici care, în caz de incendiu anunța ziua, prin arborarea unui drapel în acea direcție, noaptea prin aprinderea unui reflector electric și prin bătăi din clopot câte 2, 3, 4, etc. funcție de zona incendiată.

În turnul structurat pe patru nivele, la nivelul I a fost postat un orologiu (1904) care azi cântă la ore fixe Marșul lui Iancu, la nivelul II un loc pentru panoramă.

La nivelul III a fost realizat un balcon pe parapetul căruia au fost montate niște ciocane mari care bat de trei ori la fiecare sfert de oră și la nivelul IV, un perimetru încadrat de un parapet unde azi se poate urca, contra cost și vedea cu un telescop panorama orașului.

Primăria și turnul au fost incendiate la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) apoi refăcute și reabilitate între anii 1998-2000.

În cadrul Primăriei se oficiază și căsătorii. Am avut norocul să văd o pereche fericită, înconjurată de personaje în costume tradiționale zonei, care imortalizau evenimentul în fața clădirii.

A treia biserică din piață, situată vis a vis de Primărie, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1720-1741), a fost construită cu o singură navă și a funcționat ca și catedrală episcopală. În jurul anului 1800 a fost extinsă prin ridicarea turnului care a fost legat de clădire.

A fost dedicată sfântului fondator și protector al orașului, Sf. Ladislau.

Scene din viața, moartea, înmormântarea și sanctificarea sfântului au fost pictate pe tavanul bisericii și gravate în metal pe ușa principală de intrare.

Altarul, construit o dată cu biserica (1730), s-a păstrat și azi este încă funcțional.

În interior, un colț a fost acoperit în timp cu plăcuțe, presupun, ale enoriașilor care au decedat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial sau care au ajutat biserica prin donații, având datări cam din aceeași perioadă.

În piață a fost postată statuia Regelui Ladislau cel Sfânt. În 1923 a fost mutată în curtea reședinței Episcopiei Romano-Catolică și în locul ei postată statuia Regelui Ferdinand I, la rândul ei înlocuită cu statuia amiralului Horthy (1940). Și aceea a fost îndepărtată după cel de Al Doilea Război Mondial și în locul ei au fost postate două tunuri. În 1994 au fost îndepărtate, în locul lor postată statuia lui Mihai Viteazul.

În 2019, la împlinirea a 100 de ani de la vizita regelui maghiar în Oradea, a fost schimbată cu o nouă statuie a Regelui Ferdinand I, situată în apropierea Bisericii Romano-Catolică, în centrul unei suprafețe rotundă înconjurată de de zid ornat și stâlpi cu felinare, stâlpi care se găsesc în toată acea parte a pieței.

Am ieșit din piață pe una dintre străzile de lângă Primărie și m-am îndreptat spre o altă biserică veche.

Compania de Apă Oradea

Parohia Romano-Catolică

Biserica Reformată „Buna Vestire” a fost una dintre primele clădiri ale orașului construită în stil clasicist care s-a păstrat până azi (1835-1853). Inițial pe acel loc a existat un grânar care a fost transformat în casă de rugăciuni pentru protestanții calvini din Orașul Nou. Biserica Protestantă, calvină, din Olosig devenind neîncăpătoare, pe locul casei de rugăciuni a fost construită această biserică. Câțiva ani mai târziu i s-au adăugat două turnuri de 45 metri înălțime dotate cu clopote masive, cel din turnul estic cântărind 3,6 tone, care au folosite și de pompierii orașului pentru depistarea eventualelor incendii. În 1904 a fost dotată cu o orgă.

Lângă biserică a funcționat o casă de rugăciuni a comunității evreiești (1870). Pe locul ei a fost ridicată Sinagoga Ortodoxă Aachvas Rein, numită după Asociația de Întrajutorare a Evreilor Ortodocși care funcționa la acea vreme (1926). În anul 2018 în sinagogă a fost deschis Muzeul Istoriei Evreilor în care la parter se etalează istoria comunității evreiești din Oradea și la etaj ororile din timpul Holocaustului.

În apropierea bisericii și sinagogii se află Universitatea Creștină Partium, prima universitate maghiară din România după anul 1959, înființată la Oradea în anul 2000 și acreditată de Parlament în 2008, în care funcționează Facultățile de Științe Socio-Umane, Științe Economice și de Arte.

 

 

 

Palatul „Vulturul Negru” din Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Palatul „Vulturul Negru” din Oradea, județul Bihor, este situat în centrul orașului, cartierul Orașul Nou. Pe locul unde a fost construit palatul în 1714 exista o clădire la parterul căreia funcționa o berărie, numită Hanul „Vulturul”, care găzduia spectacole de teatru, balet, întruniri politice și alte evenimente publice. În alte trei încăperi, până în 1861 a funcționat Primăria Orașului.

La începutul secolului XX zona situată lângă Piața Mare a fost reorganizată și formată Piața Mică sau Piața Sf. Ladislau. Avocații Adorjan și Kenéz-Kurländer au cumpărat un spațiul și au demolat clădirea veche cu Hanul „Vulturul” în scopul ridicării unui palat (1906), azi numit Palatul „Vulturul Negru”. Petru construcție au fost necesare 4 milioane de cărămizi, prețul pe piață a crescut și ei și-au deschis propria Fabrică de cărămidă „Vesta” apoi, când băncile au ridicat dobânzile și-au deschis propria bancă.

Palatul în stil secession a fost ridicat rapid (1907-1908). A fost format din corpuri de clădiri situate în așa fel încât în interior să formeze trei galerii care să se deschidă pe trei străzi.

Două dintre ele se intersectează în unghi drept, sub o cupolă mare. Pentru iluminare, galeriile au fost acoperite cu vitralii.

Una dintre ele, situată spre fosta Piață Mică, azi Piața Unirii, se află între două corpuri de clădire mari, inegale, care formează fațada principală asimetrică.

La intrarea din piață, în partea superioară a galeriei a fost postat un vitraliu (1909) reprezentând un vultur negru în zbor, emblema palatului.

În pasaj, la acea vreme funcționau 35 de magazine.

Fiind cu deschidere spre Piața Unirii, azi la parterul clădirii funcționează numeroase cafenele, baruri și restaurante.

Din 1908 într-o porțiune a palatului, situată pe două străzi, a fost deschis Hotelul „Vulturul Negru”. Dispunea de 75 de camere, două săli de spectacole, cafenea și cofetărie. Hotelul a fost restaurat începând cu anul 2011.

A treia galerie străbate partea de palat situată pe a treia stradă,  în care din 1909 a funcționat Cinematograful „Urania”.

Din 1911 la etaj a fost deschis Cinematograful „Vigadó”.

Pe aceeași stradă se afla o clădire, legată de palat printr-o galerie scurtă,  în care funcționa hanul „Arborele Verde”, apoi Cabaretul „Bonbonniere” și azi Teatrul „Arcadia”.

 

 

 

Sinagoga Neologă Sion din Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Sinagoga Neologă Sion din Oradea, județul Bihor, a fost construită imediat după sciziunea iudaismului maghiar (1870), când evreii ortodocși, tradiționaliști s-au separat de evreii neologi, reformiști și au alcătuit comunități separate. În acea perioadă evreii din Oradea s-au împărțit într-o comunitate ortodoxă și una neologă. Pe malul râului Crișul Repede comunitatea neologă a construit, în stil neo-maur,  Sinagoga Neologă Sion (1877-1878) care pe lista Federației Comunităților Evreiești din România nu mai este funcțională din anul 2008.

Clădirea pătrată a fost prevăzută cu o cupolă centrală cu ferestre mari, susținută de patru arce mari. Fațada principală, cu 5 ferestre, cea centrală mai mare, sugerează un arc de triumf.

Sinagoga dispunea de 1.000 de locuri. Intrarea se făcea prin partea vestică, separat, bărbații prin trei uși sub formă de arc și femeile prin două uși rectangulare.

Interiorul este foarte luminos, sinagoga fiind prevăzută cu 16 ferestre mari.

Lumina de la exterior pătrunde și prin ferestrele cupolei.

Bolta cupolei, central albastră ca cerul, a fost înconjurată cu picturi reprezentând forme geometrice, la evrei nefiind permise reproduceri după personaje.

Jur împrejurul porțiunii albastre a fost pictat un brâu format din numeroase rozete cu șase raze, fiecare formată din două triunghiuri suprapuse, care în total reprezintă Steaua lui David,  cea mai des reprezentată în toată sinagoga.

Pentru a susține partea etajată și cupola au fost folosiți stâlpi de fontă decorați cu motive florale.

Motivele simbolice- romburi, arabescuri, flori, etc., creează o imagine repetitivă.

Partea de jos a navei, unde stăteau bărbații, a fost separată printr-o balustradă de fier cu motive vegetale, de partea în care se citeau rugăciunile și se afla dulapul cu Tora, situată spre est.

Impropriu numit dulap, sulurile Cărții Sfinte, Tora, erau păstrate într-un spațiu închis cu 2 uși, pe fiecare fiind sculptată Steaua lui David. Spațiul se afla pe peretele de est, mărginit de coloane, deasupra având arcuri pictate în diferite culori și ornamentate.

În interiorul capitonat cu catifea bleumarin, „stropită” cu mici stele aurii ale lui David, a fost creată o etajeră cu despărțituri, în care erau adăpostite sulurile, pe sortimente, interior păstrat până azi.

Deasupra acestui spațiu, la nivelul superior a fost postată o orgă, concepție mai modernă, tradiționaliștii nefolosind instrumente muzicale. Orga era folosită doar în timpul serviciului religios.

De la nivelul ușilor de intrare, situate în partea de vest, se urca la nivelul superior unde stăteau femeile.

Pe pereții scării de urcare azi se află un memorial format din plăci cu numele unora dintre cei uciși în Holocaust.

 

 

Comunele Dudeștii Noi, Becicherecu Mic și Biled, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Dudeștii Noi, județul Timiș, prima dată atestată  în registrele papale (1333), purta numele de origine pecenegă Bessenovo (Beșenova Nouă). În 1748 localitatea a fost colonizată cu 60 de familii venite din regiunile Mainz, Trier și Lothringen. Aceștia și-au ridicat case noi și Biserica Romano-Catolică „Sf. Vendelin” (1750-1751) care astăzi este monument istoric, cea mai veche biserică șvăbească din Banat.

Banatul a fost alipit Ungariei, perioadă în care Beșenova Nouă a fost arondată localității Sânandrei, apoi a intrat sub ocupație otomană (1790). În timpul Revoluției Ungare (1848-1849) lângă localitate s-au purtat lupte în care, la final, revoluționarii au fost învinși. După înfrângerea otomanilor și până în preajma Primului Război Mondial zona a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Școala Gimnazială

În perioada 1906-1908 mulți dintre locuitorii comunei au emigrat în America de unde au revenit cu sume de bani considerabile și au ridicat comuna. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial toată populația a fost mutată în Sânandrei, rușii au jefuit casele și au confiscat animalele. În 1945 mulți dintre ei au fost deportați în Rusia pentru muncă forțată, mai ales în minele de cărbuni din Ucraina. În același an localitatea a fost ocupată de primii coloniști români care în câțiva ani au ajuns  să egaleze numărul germanilor.

Biserica Ortodoxă „Sf. Dumitru” (1971)

Între 1954-1956 localitatea s-a extins cu zona Satul Nou apoi a fost arondată comunei Becicherecu Mic (1968) și i s-a schimbat numele în Dudeștii Noi. Etnicii germani au migrat în două valuri, primul în 1970, al doilea după 1990 și localitatea a rămas populată majoritar cu români. În 2004 s-a desprins de Becicherecu Mic devenind iar comună.

Comuna Becicherecu Mic a fost menționată ca Terra Potkerequ (1232), atestată pentru prima dată în 1332 și din 1462 făcea parte din proprietățile familiei Hagymasy. Fiind situată pe dealul Crucii, sub ocupația otomană a fost numită Crucea apoi sub Imperiul Austro-Ungar, Peschered, în limba română pescar, după numeroasele bălți de pescuit din zonă.

Pentru prima dată a apărut cu numele Becicherecu Mic pe harta Contelui Mercy (1723) apoi, în decursul timpului, o scurtă perioadă s-a numit Țichindeal (1920-1925) după numele cărturarului Dimitrie Țichindeal care s-a născut în localitate. Populația a  fost multietnică, români, germani, sârbi care se ocupau cu agricultura și livezile de pomi fructiferi. Actual în comună funcționează și câteva firme private cu activități diverse.

Biserica Ortodoxă sârbă „Mutarea moaștelor Sf. Nicolae” (1823-1844)

Deși atestată din 1462, comuna Biled a fost locuită mult mai devreme. Din 1562 a intrat în posesia Casei Regale. Două secole mai târziu, împreună cu toată zona, a fost colonizat cu germani (1765-1775). Pentru aceștia a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Arhanghel Mihail” (1777-1786).

Biserica a fost renovată în anul 2007.

În acea perioadă  Arhiepiscopia Zagreb a construit Conacul Biled (1788).

În decursul timpului conacul treptat s-a deteriorat.

Intrând în proprietate privată, conacul a fost împărțit în spații de locuit și de închiriat.

Deteriorându-se și mai mult a fost părăsit de locatari. Se speră că proprietarul îl va restaura.

La aproximativ 1 kilometru după ieșirea din localitate au existat șase movile din care în decursul timpului s-a păstrat doar una, restul dispărând în urma eroziunilor sau lucrărilor agricole. Pe locul lor săpăturile arheologice au scos la iveală unelte, vase, arme, etc. datate după unii specialiști ca aparținând perioadei romane, după alții din perioada turcilor, cumanilor și avarilor.

După epidemia de ciumă care a făcut ravagii (1834) preotul parohiei a transformat movila rămasă, înaltă de 8 metri, cu un diametru de 50 metri, într-un mormânt colectiv cu o cruce postată în vârf. Locul a fost numit Dealul Calvarului (Der Grabatzer Kalvarienberg) cu așa numita Cale a Crucii reprezentând drumul făcut de Cristos de la condamnare la crucificare   (1869-1872).

În Vinerea Mare înaintea Paștelui, în perioade de secetă, catastrofe, acolo aveau loc procesiuni și se țineau slujbe. A fost renovat în anii 1920. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca post de observație și s-a deteriorat sub tirul artileriei inamice.

Cu semnificație religioasă, în perioada comunismului a fost lăsat să se ruineze. Abia în 1996 a fost recondiționat de către Asociația Șvabilor emigrați din Biled și a Forumului german local.

Nu doar movilele au fost descoperite  prin săpăturile arheologice din zonă.  În 1847 s-au descoperit urmele mai multor așezări daco-romane din secolele III, IV și un tezaur cu aproximativ 2.000 de monede din aur și argint, emise de Traian care, azi, se află în Cabinetul Numismatic din Viena.

Sub habsburgi localitatea a fost declarată oraș. Ca în toată zona colonizată cu șvabi, germanii din localitate au emigrat după cel de Al Doilea Război Mondial și majoritatea după evenimentele din 1989.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Românii stabiliți în comună au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” care a fost sfințită în anul 2004.

Citește și Comunele Iecea Mare, Cărpiniș și Checea, județul Timiș