Arhive lunare: noiembrie 2021

Piața Bolyai din Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
1

Orașul Târgu Mureș a fost reședința Scaunului Mureș până în 1876 când scaunele săsești au fost desființate. După ce dimineața am văzut câteva obiective istorice, datate începând cu secolul XIV, am servit prânzul și am continuat vizitarea orașului.

La sfârșitul secolului XVII fosta sacristie a mânăstirii din cetate a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată). În 1718 școala a devenit Colegiul Reformat în care se studiau dreptul, filologia, științele naturii. În colegiu și-au făcut studiile Petru Maior și Gh. Șincai, cunoscuți azi mai ales prin faptul că au devenit membri ai Școlii Ardelene.

În 1786 a fost înființată prima tipografie din oraș care a fost donată colegiului prin testamentul proprietarului ei, un doctor, savant, care susținea educația și științele. După naționalizare (1948) în clădire a funcționat Liceul Maghiar de Băieți și la 400 de ani de la înființare (1957) a preluat numele fostului profesor de matematică, devenind Liceul Teoretic Bolyai Farkas. Tot atunci în fața clădirii a fost postat Monumentul celor doi Bolyai. În 1994 s-a înființat prima clasă cu profil teologic reformat apoi s-a înființat Liceul Teologic Reformat (2000).

În apropierea colegiului, pe una din laturile pieței, se află Biserica Unitariană, o clădire în stil neogotic ridicată între anii 1929-1930. În Transilvania secolului XVI după dezbateri aprinse, Principele Zápolya a fost convins  și în cadrul Dietei de la Turda (1568) a emis un edict prin care a permis libertatea cultelor religioase. În acel context episcopul calvinist Dávid Ferenc și-a transferat episcopatul la anti-trinitarism (unitarianism), formând la Cluj biserica unitariană, recunoscută oficial pentru prima dată în lume, rit la care principele a aderat, devenind singurul rege unitarian din istorie.

Între 1557-1568 mulți dintre locuitorii orașului Târgu Mureș au devenit unitarieni. Și-au ridicat prima casă de rugăciune abia în 1869, pe locul căreia se află azi actuala biserică.

Pe aceeași latură a pieței se află clădirea în care funcționează Biblioteca Teleki Bolyai și Muzeul Memorial Bolyai. A fost prima Bibliotecă Publică din Principatul Transilvania.

Inițial a fost un palat în forma literei „L”, construit de Kata Wesselényi (1770).

Neavând urmași, a fost moștenit de o nepoată, soția contelui Sámuel Teleki, fondatorul bibliotecii, care l-a extins cu o aripă și tot atunci s-a delimitat gangul porții de intrare spre bibliotecă (1799-1802).

La etaj se aflau apartamentele proprietarilor, în jumătate de  parter cele ale servitorilor, în curtea din spate anexele gospodărești. În cealaltă jumătate de parter a fost amenajată sala mare a bibliotecii și lângă ea locuința bibliotecarului.

Sala mare a fost formată dintr-o galerie și trei nave.

La început biblioteca a fost dotată cu colecția lui Teleki, formată din cărți, dintre care 33 de volume ale Enciclopediei lui Diderot și D’Alambert, lexicoane și publicații ale unor academii științifice din Europa, cărți istorice, de specialitate, în total 40.000 de volume.

Apoi Farkas Bolyai, profesor de matematică la Colegiul Reformat, și fiul său, fondatorul geometriei neeuclidiană, au donat colecția lor, formată din 80.000 de volume.

Fondul mare de carte fiind oferit de cele două nume sonore ale orașului, Biblioteca le poartă azi numele, Biblioteca Teleki-Bolyai.

După naționalizarea instituțiilor de învățământ religios (1948), când Colegiul Reformat a fost transformat în Liceu de Stat, volumele bibliotecii colegiului au fost transferate în Biblioteca Teleki-Bolyai.

În anul 1937 a fost deschis Muzeul Memorial Bolyai în care sunt expuse obiecte personale celor doi matematicieni, lucrări științifice și, într-un tabernacul, fragmente din craniul lui János Bolyai, extrase și conservate în timpul proceselor de exhumare și reînmormântare în cimitirul reformat (1911).

Vis a vis de Bibliotecă, în fostul Palat Kendeffy, azi funcționează Tribunalul Mureș. Palatul a fost construit de familia căreia îi purta numele (1754), lângă el au fost ridicate anexele și amenajată o grădină. În același an sediul Tabulei Regia, Tribunalul Suprem al Transilvaniei, a fost mutat de la Mediaș la Târgu Mureș unde a funcționat în clădirea Primăriei vechi, din Piața Mare. În 1826,  în schimbul a două case centrale, palatul i-a fost cedat ca sediu. Până în 1918 a găzduit Judecătoria și Penitenciarul apoi instituții judiciare.

Laturile pieței sunt ocupate și azi de case de epocă între care Prefectura Veche, numită și  „Casa Scaunului” sau „Casa Pretorului” (1744-1746), în care și-a avut sediul Scaunul Mureș, apoi Comitatul Mureș-Turda și azi funcționează un centru de creație artistică.

Casele Domokos și Csiki

Prin stânga Colegiului Reformat am urmat strada Bolyai până la fosta Casă Palffy, construită în secolul XVII de judecătorul Tolnai Janos. Probabil din cauza deciziilor drastice pe care le lua, casa era cunoscută și cu numele de „Casa Călăului”. Între anii 1885-1944 a fost deținută de familia Palffy. Naționalizată, în timp s-a ruinat. La sfârșitul secolului XIX, în timpul amenajării străzii, clădirea a fost reparată și modificată în sensul că arcadele au fost zidite, pe laturile clădirii au fost montate ferestre și accesul la subsol a fost desființat, aspect care i-a conferit o altă denumire, „Cetatea Bufnițelor”. Primăria, în proprietatea căreia se află azi, a restaurat-o (2000) și din anul 2005 în ea funcționează Facultatea de Pedagogie Muzicală din cadrul Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș.

În timpul Revoluției Maghiare (1848-1849) orașul a susținut revoluționarii. În timpul luptelor trupele habsburgice au ocupat Târgu Mureș și în 1854 au reușit să îi înfrângă. În bătălia decisivă mulți generali au fost uciși. În acel loc a fost ridicat Monumentul Secuilor Martiri, azi înconjurat de mai multe spitale ale orașului și clădiri ale Universității de Medicină.

În anul 1876 scaunele săsești au fost desființate, s-au înființat 15 comitate și Târgu Mureș a devenit reședința Comitatului Mureș-Turda.

Citește și Prin centrul orașului Târgu Mureș, jud. Mureș

Prin orașul Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Mureș este situat în zona central-nordică a României, în centrul Transilvaniei istorice. Este străbătut de râul Mureș și mărginit de dealul Cornești. Am avut ocazia să-l vizitez de mai multe ori și de fiecare dată, după rezolvarea problemelor, în timpul rămas, am explorat câte o părticică din el, care le voi sistematiza în câteva articole, cât voi putea, după cronologia istorică.

Pe teritoriul orașului săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unor locuințe, vase de lut, resturi de oase, datate din anul 2.000 î.e.n., epoca pietrei lustruite, a celor de bronz și fier. De asemenea s-au descoperit vestigii aparținând culturii Criș, cea mai veche cultură neolitică din România. Din perioada romană s-au găsit doar așezări rurale.

În analele franciscane localitatea a fost consemnată ca Forum Siculorum, în care se afla una dintre cele patru mânăstiri franciscane din Transilvania (1316), iar în  diplomele Regelui Ludovic I al Ungariei ca Székelyvásárhely (1349).

În acea perioadă a început construirea unei mânăstiri franciscane, ulterior fortificată,  biserica trecută la ritul reformat și din secolul XVII înconjurată de actuala Cetate medievală Târgu Mureș. În anul 1616 principele Ardealului, Gabriel Bethlen, a inclus orașul între cele cu rang de orașe libere regești și l-a numit Marosvásárhely.

S-a bucurat de acel privilegiu doar pentru scurt timp deoarece în 1709 o epidemie de holeră a pustiit orașul.

După ce am vizitat cetatea am pornit să explorez zona din jurul ei. La exterior, pe latura de vest, în Piața Bernády György, se află Protopopiatul Reformat care funcționează într-o clădire construită pentru contele Domokos Teleki, fostul prefect de Turda (1797-1803). În Casa Teleki Generalul Bern polonez și-a stabilit cartierul general (1849). În decursul timpului clădirea a fost modificată de mai multe ori. În 1994 în fața Protopopiatului a fost postată statuia lui Bernády György, fostul primar al orașului (1864-1908), după care a fost numită și piața.

De acolo, pentru a vedea un muzeu și trei biserici, pe strada paralelă cu zidul cetății, m-am îndreptat spre nord. În partea stângă a străzii cobora Scara Rákóczi, numită după Principele Transilvaniei, Rákóczi al II-lea, care a condus revoluția maghiară împotriva habsburgilor (1703-1711). Scara a fost construită în anul 1902, cu 70 trepte care, pe partea verticală, au fost pictate în alb, roșu, negru, cu motive tradiționale ardelenești (2014). Din păcate în momentul vizitei mele (2020) pictura era foarte ștearsă, necesita recondiționare.

La baza ei, în clădirea de pe colțul străzii, se află Atelierul și Muzeu Petry, unde se pot savura mâncăruri tradiționale.

După ce am coborât și urcat înapoi scara, nu departe, spre nord, la aproximativ 100 metri de cetate, am ajuns la Casa Memorială Avram Iancu, un Muzeu de Istorie deschis în anul 2009 într-una din casele acelui cartier liniștit. După ce a studiat Facultatea de Drept la Cluj, Avram Iancu a căutat o slujbă în domeniu (fără plată), dar nu a găsit, motivându-se că nu era nobil. A părăsit Clujul și s-a mutat la Târgu Mureș unde a făcut stagiul de practicant la Tabla Regească și în paralel a lucrat în cancelaria Curții de Apel. În acea perioadă a locuit în casa, azi devenită memorială, împreună cu Al. Papiu Ilarian (1846-1848).

În casă au avut loc întâlnirile cu alți viitori participanți și s-au pus bazele Marii Adunări Naționale de la Blaj. În muzeu sunt expuse fotografii, hărți, publicații, picturi, etc. despre Avram Iancu și Revoluția Română din Transilvania (1848-1849).

Pe o străduță, lateral de muzeu, știam că se află Biserica Evanghelică Luterană pe care am depistat-o doar orientându-mă după cruce, ea funcționând într-o veche casă burgheză neoclasicistă. În secolul XVIII, orașul fiind înconjurat de localități săsești, ritul evanghelic luteran s-a propagat și la populația rurală. Totuși parohia a fost înființată abia în anul 1918 când a fost ridicată, în zona Palatului Culturii, prima biserică. În perioada sistematizării centrului orașului, prin amenajarea Pieței Teatrului, clădirea a fost demolată, împreună cu alte case istorice aflate în zonă și s-a primit în schimb actuala locație.

Pe vremuri acea zonă era situată la marginea orașului unde se afla și cimitirul în care a existat o Biserică de lemn Greco-Catolică (1750) care nu a rezistat prea mult, fiind arsă într-un incendiu (1780). A fost înlocuită cu actuala Biserică de piatră „Înălțarea Domnului” (1792-1794), în stil baroc, comandată de Episcopul Ioan Bob, după care, popular e numită și Biserica Bob. Lângă ea, din 1767 a funcționat Școala Elementară Greco-Catolică. După al Doilea Război Mondial, cultul fiind interzis, biserica a fost preluată de ortodocși care au renovat-o.

Prima biserică ortodoxă, construită din banii unei familii de comercianți, a fost predată uniților (1761) și ortodocșii, pentru a participa la slujbele religioase, au fost nevoiți să se deplaseze la Sâncraiu de Mureș.

Protopopiatul Ortodox Român

Adunând bani, în apropierea Bisericii Greco-Catolice au cumpărat un teren  și au construit Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail” (1793).  În partea de vest au înălțat o clopotniță și până în 1814 a fost terminată pictura interioară, reprezentând scene biblice (1814). Trecând prin Târgu Mureș, Mihai Eminescu a fost găzduit în biserică. De asemenea acolo s-au întâlnit studenții și ziariștii Gazetei de Transilvania în timpul revoluției.

Printre casele vechi, unele din secolul XVIII, m-am întors spre cetate.

Paralel cu latura de nord a cetății am continuat plimbarea prin zona centrală, pietonală, a Bulevardului Cetății, mărginită de copaci, cu bănci pentru relaxare,  unde am văzut statuia lui Rákóczi Ferenc (1676-1735), conte maghiar, prinț al Transilvaniei, membru al Ordinului Lâna de Aur, azi considerat un erou național.

În zona de est a cetății se află mai multe instituții de învățământ. Pe prima stradă, paralelă cu zidul cetății, se află clădirea în care funcționează Universitatea Petru Maior- Facultatea de Litere și Științe. 

Încă 5 minute pe sub umbra copacilor și în dreapta bulevardului am văzut Colegiul Național „Unirea”. Clădirea  a fost construită la începutul secolului XX, în stil eclectic, cu elemente secession, pentru Liceu Romano-Catolic, înființat de iezuiți ca școală elementară (1702) și devenit liceu (1732), care până în 1905 a funcționat în Casa cu Arcade, azi situată în centrul orașului, pe colțul Pieței Trandafirilor. În 1908 a fost ridicat și internatul de băieți, o clădire mică, cu 2 etaje, numită Tanoda.

Casa cu Arcade

Declanșându-se Primul Război Mondial, clasele liceului au fost mutate în Colegiul Reformat și clădirea transformată în Spital Militar. Interbelic și-a recăpătat statutul de Gimnaziu Romano-Catolic până în 1948 când clădirea a fost naționalizată și transformată în Liceul Maghiar de Fete. După desființarea Regiunii Autonome Maghiare (1952-1960) liceul a primit numele de „Unirea”. Din 2004 clădirea a fost retrocedată Bisericii Romano-Catolice și din 2014 s-a reînființat Liceul Teologic Romano-Catolic, care a ocupat una dintre clădirile colegiului.

Colegiul Național „Unirea”

Am ocolit colegiul și m-am îndreptat înapoi spre cetate. Depășind câteva case am ajuns în dreptul unei alte clădiri care aparține Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade”  (UMFST).

Pe cealaltă parte a străzii, în dreptul Bastionului Dogarilor din cetate, se află Colegiul Național „Al. Papiu Ilarian”. Clădirea a fost construită în perioada 1911-1913 pentru Școala Superioară de Fete. În fața ei este postată statuia celui căruia îi poartă numele.

În timpul Primului Război Mondial cursurile s-au efectuat doar în încăperile etajului II și ale mansardei, restul clădirii a fost transformată în Spital Militar. După război, din lipsa fondurilor, clădirea a fost predată Ministerului de Culte și Instrucțiunii Publice de la Budapesta apoi, după ocuparea Transilvaniei, a revenit statului român (1918). În ea s-a deschis prima instituție de învățământ cu predare în limba română de pe valea superioară a râului Mureș, Liceul „Al. Papiu Ilarian”.

Clădirea este formată din trei corpuri, în forma literei „U”, cu 112 încăperi, care delimitează o curte de 6.000 metri pătrați. În decursul timpului în ea au funcționat pe rând Școala Supremă de Comerț )1940-1944), Liceul de băieți (1944-1948), apoi actualul colegiu cu predare în limbile română și germană.

Am continuat drumul paralel cu zidul cetății, lângă care, în anul 2012 a fost inaugurată statuia lui Gyula Vályi, un renumit matematician și fizician al orașului (1855-1913).

Pentru a vedea o sinagogă aveam de parcurs cam 1 kilometru.

Biserica Greco-Catolică Târgu Mureș II „Buna Vestire” (2010)

Spitalul Județean- sediul administrativ și statuia lui Mihai Viteazul

După ce am depășit centrul am ajuns în dreptul unui spațiu verde unde, în anul 2008, a fost postată statuia lui Aranka György (1737-1817), fost judecător la Curtea Supremă a Transilvaniei, care a înființat societatea pentru cultivarea limbii maghiare, decedat la Târgu Mureș.

Primii evrei s-au stabilit în oraș în jurul anului 1682. În timp numărul lor a crescut și sinagoga pe care o foloseau a devenit prea mică.

Între anii 1899-1900, comunitatea „Status Quo”, desprinsă din comunitatea ortodoxă a evreilor din Transilvania, a construit actuala clădire, în stil eclectic, cu 1.200 de locuri, Sinagoga Status Quo Ante.  

Sinagoga, numită și Templul Mare, prezintă o turlă centrală, cu rozete pe toate laturile și două turle laterale, cu formă de bulbi, decorate cu elemente musulmane, care, în vârf, au postată Steaua lui David.

Intrarea se face printr-un portic romanic cu trei arcuri separate prin coloane.

Deasupra porticului se află o rozetă gotică mare care, în partea superioară are postat un text, scris cu litere ebraice, din Vechiul Testament. Pe părțile laterale se află câte o rozetă mică. În interior a fost postat un monument de marmură albă care amintește de victimele Holocaustului.

În 1944 evreii reprezentau 16%  din populația orașului. Horthyștii maghiari i-au adunat într-un ghetou, lângă Fabrica de cărămidă, apoi au fost trimiși la Auschwitz. După război, puținii evrei rămași în oraș au emigrat în Israel astfel la începutul secolului XXI în oraș mai rămăseseră în jur de 600 de persoane.

Clădirea a suferit repetate reparații (1970, 1972, 1985), ultima între anii 1998-2000. Cu fonduri de la Federația Comunităților Evreiești din România și din donații, clădirea a fost consolidată, reparată și restaurată după forma inițială.

Până la prânz, „teleportată”, parcursesem 5 secole de istorie.

Aveam nevoie de o mică pauză pentru a procesa informațiile adunate.

Așa că m-am întors la hotel unde, după o mică relaxare, am luat prânzul la una dintre terasele din zonă.

Citește și Piața Bolyai din Târgu Mureș, județul Mureș

Conace și castele între Târnăveni și Târgu Mureș

Publicat pe de
1

În mini-concediul meu prin țară, ajungând în județul Mureș,  după ce am făcut o pauză în orașul Târnăveni, am continuat drumul spre est și după 3 kilometri, în satul Seuca, comuna Gănești, pe marginea șoselei, am văzut Castelul Rhédei-Rothenthal. A fost construit în secolul XVIII pentru familia Rhédei. Lângă el au fost ridicate și alte clădiri anexe. Toate erau înconjurate de un parc mare.

După ce contesa s-a căsătorit (1859), a intrat în posesia soțului, baronul István Wesselényi. Numele Rothental l-a primit de la baronul Henrik Rothenthal, cu care fata lor s-a căsătorit. Stabilindu-se acolo, aceștia l-au refăcut (1898) și într-o clădire anexă au amenajat o casă de oaspeți. Din camerele, situate la etaj, se putea ieși pe o prispă acoperită cu arcade. La parter se afla o bucătărie și alte spații ale servitorilor.

Neavând copii, castelul a fost deținut de alți proprietari, ultimul fiind baronul Artúr Petrichevich-Horváth.

Apoi, naționalizat, domeniul a intrat în posesia unei asociații agricole. În prezent este administrat de Agenția Domeniilor Statului. Deși încă în viață, ultimul moștenitor nu l-a revendicat.

La 6 kilometri nord-est, în satul Abuș, comuna Mica, pe dealul de la marginea șoselei se află Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Adormirea Maicii Domnului”, adusă acolo (1883) de pe alt deal din apropiere, unde fusese construită în urmă cu un secol. Din păcate nu am avut timp să o vizitez, în acel drum prioritatea mea fiind conacele și castelele.

În anul 1775, azi în centrul satului, a fost construit castelul Gyulaffy, în stilul renașterii târzii. Intrând în posesia familiei Apor, a fost reconstruit și extins (1830), pe fațada principală a fost adăugat un portic cu coloane (1870), formă în care s-a păstrat până azi, când poartă numele de Castelul Apor. Era înconjurat de un parc în care, până la sfârșitul secolului XIX, s-a păstrat un turn, unde existase o bibliotecă cu aproximativ 6.000 de volume.

După naționalizare (1945) în castel au funcționat pe rând un magazin, un han și diferite instituții de învățământ. Din anul 2010 a fost încadrat pe lista monumentelor istorice, ulterior, prin retrocedare, a fost preluat de moștenitorii familiei Apor.

La nici 2 kilometri sud-est, în satul Deaj, comuna Mica, se află Conacul Pataki, construit, începând cu sfârșitul secolului XIX, de familia căreia îi poartă numele. Conacul, în stil neo-baroc, era înconjurat de un parc în care se afla un lac, folosit frecvent pentru plimbări cu barca. Lângă conac au fost construite clădiri anexe și amenajat un teren de tenis.

Clădirea a fost construită din două corpuri alipite. Între ele se afla intrarea mărginită de piloni și în fața ei o mică prispă în care se ajungea urcând câteva trepte.

În colțul drept al fațadei de est a existat o terasă mică care, ulterior închisă, a format un pavilion hexagonal cu acoperișul susținut de cinci coloane cu capiteluri toscane.

Sub comuniști a fost naționalizat și folosit ca sediu al unor instituții, din 1968 al unui cabinet medical, perioadă când a fost renovat (1972). În 1996 a fost retrocedat moștenitorului familiei, Hídi András, care l-a închiriat unor instituții.

În comuna Mica s-a păstrat Castelul Eperjesy-Gal, construit în secolul XVIII pentru comitele comitatului Târnava, contele Márton József Keresztes. După câțiva zeci de ani a intrat în posesia familie Gál de Hilibi care l-a deținut până la naționalizare. La mijlocul secolului XIX clădirea a fost modificată în stil eclectic-romantic, în partea de sud-vest i s-a alipit un turn poligonal, pe latura sudică a fost amenajată o terasă și lângă clădire o grădină. Începând cu anul 2019 în el funcționează  Primăria Mica.

Mi s-a părut foarte ciudat că nu am putut intra în curtea Primăriei, poarta fiind încuiată. Probabil trebuia să mulțumesc acelei instituții pentru placa afișată lângă portiță, placă care nu dădea nici o informație utilă.

Am continuat drumul spre nord-est, apoi spre sud, în total 8 kilometri, până în comuna Bahnea unde știam că există fostul Castel Bethlen. Construit în anul 1545, în secolele următoare a fost modificat și înconjurat cu un zid de piatră care în cele 4 colțuri a fost prevăzut cu turnuri (1679-1719). La clădirea cu trei nivele, în care se aflau 42 de camere, a fost anexată o aripă și pe colțul de nord un pavilion. După naționalizare a fost folosit de diverse instituții care au dărâmat zidul exterior. Din 2008 a fost retrocedat fiicei lui Bethlen Ádám care l-a donat Bisericii Reformate din Bahnea. La momentul vizitei mele (septembrie 2021) castelul era în curs de reparații și renovare majoră.

În acea zi, înainte de a mă caza în Târgu Mureș, doream să mai văd încă un fost castel, situat în comuna Corunca, în care am ajuns după 32 kilometri.

În secolul XVII în apropierea localității și-a stabilit tabăra armata condusă de căpitanul suprem al Scaunului Mureș,  Toldalagi I. Mihaly, proprietar al unor moșii din zonă (1636).

Deși nu deținea acel sat (Korunka), a hotărât să locuiască acolo și a cumpărat un conac care a rămas în proprietatea familiei până în jurul anului 1830 când Francisc Toldalaghy (al IV-lea) l-a dărâmat.

În locul lui a ridicat actualul Castel Tholdalagi, înconjurat de o grădină întinsă pe aproximativ 6 hectare.

Într-o încăpere de 63 metri pătrați a amenajat o bibliotecă unde, în timp, s-au adunat în jur de 10.000 de volume.

După moartea lui cei patru fii au împărțit moștenirea. Ultimul care l-a ocupat a fost Jozsef Tholdalagi însă a murit la o vârstă nu prea înaintată (1943) și nu a lăsat urmași.

O dată cu naționalizarea familia a fost evacuată și conacul vandalizat. Din colecția bibliotecii au fost salvate aproximativ 2.300 de volume care azi se află în Biblioteca Teleki-Bolyai din Târgu Mureș.

Castelul a fost transformat în depozit de cereale apoi, părăsit, s-a ruinat.

În anul 2005, împreună cu 7.500 de hectare, castelul a fost cumpărat de omul de afaceri imobiliare, francezul Jean Claude Moscovici, care nu le-a folosit și castelul a continuat să se ruineze.

De la Corunca, după 6 kilometri am ajuns în centrul orașului Târgu Mureș, la Hotel Continental Forum, unde aveam rezervată cazarea. Eram mulțumită că reușisem să văd câte ceva în acel drum care a străbătut 4 județe.

Citește și Cetatea medievală Târgu Mureș, județul Mureș

Cetatea medievală Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
1

Cetatea medievală din Târgu Mureș se află în nord-estul centrului orașului, la aproximativ 5 minute de mers pe jos. În cetate este situată cea mai veche clădire din oraș (1332-1490), Biserica Reformată din cetate „Sf. Maria”.

Clădirea a făcut parte dintr-o mânăstire construită de Ordinul Franciscan în mai multe etape. La început a fost ridicată capela și zidurile bisericii (1350-1370), apoi partea pentru corul bisericii (1370-1400) și turnul.

În anul 1444, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, mânăstirea a fost preluată de conventuali, o ramură a franciscanilor. Pentru a se apăra de eventualele atacuri ale otomanilor, la ordinul Voievodului Ștefan Báthory, mânăstirea a fost fortificată (1492), când au fost construite 7 bastioane, unite prin ziduri.

Franciscanii au deținut-o până după Reforma protestantă (sec. XVI), când au fost alungați din oraș (1556) și populația a trecut la reformați. Biserica a trecut la cultul reformat, clădirile claustrului au fost ocupate de orășeni și sacristia fostei mânăstiri a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată), lângă care a fost deschisă o bibliotecă (1557).

În anul 1601 orașul a fost devastat de trupele habsburgice, conduse de Generalul Giorgio Basta, apoi de cete de haiduci. Mânăstirea a fost incendiată și a devenit o ruină.

Un an mai târziu a început construcția actualei cetăți, de formă pentagonală, la care s-au folosit materialele rămase din vechea mânăstire, cărămidă și piatră de râu. Primul a fost construit Bastionul Porții (1613).

La exteriorul zidurilor, în apropierea Bastionului Porții, în anul 2000 a fost dezvelită statuia lui Tamás Borsos,  judele orașului (1599-1604), care a reușit ridicarea cetății cu ajutorul contribuabililor și celor 32 de bresle meșteșugărești, ulterior primind și rangul de oraș liber regesc (1616).

Apoi au fost ridicate două turnuri pătrate, Bastionul Mic Báthory și Bastionul Lăcătușilor (1629).

Bastionul Báthory (1620)

În  colțurile cetății breslele au construit 5 bastioane, cu 3 sau 4 nivele, accesate în interior prin scări de lemn, care au fost legate între ele prin ziduri.

Bastionul Tăbăcarilor (1620)

Bastionul Blănarilor (1629)

Bastionul Dogarilor (1632)

Cu Bastionul Croitorilor (1640), Bastionul Măcelarilor (1653) și zidurile de legătură, sistemul de apărare al cetății a fost finalizat (1652).

Apoi, finanțată de contele  Mihály Teleky, a fost refăcută clădirea bisericii (1685-1693) în care Ferenc Rákóczi II a fost proclamat domnitor (1707). Un secol mai târziu bisericii i s-a ridicat turnul gotic, înalt de 55 metri, cu 4 turnulețe pe colțuri, format din 4 nivele, accesate printr-o scară de lemn (1785-1791).

În nivelul superior au fost postate clopotele. În această formă s-a păstrat până azi. De-a lungul timpului biserica a găzduit 37 de adunări naționale.

În apropierea ei și-a construit sediul Comandamentului habsburgic, o clădire cu un etaj, formată din două case legate între ele printr-o aripă mediană. În aripa de vest a funcționat Primăria orașului. Un secol mai târziu clădirea a fost modificată și la etaj a fost amenajat salonul ofițerilor (1877) a cărui pictură interioară s-a păstrat până azi. Între anii 2008-2014 a fost renovată și de atunci în ea funcționează Muzeul de Arheologie și Istorie.

Biserica a fost restaurată cu fonduri alocate de Guvernul Ungariei și donații de la enoriași (2018). În timpul lucrărilor s-a descoperit o frescă din sec XV care-l reprezintă pe Regele Ladislau I al Ungariei (1077-1095), numit și Regele Sfânt, fiind canonizat în 1192.

Azi cetatea este un loc amenajat pentru recreere, amenajat cu alei pietruite, bănci, terase, etc.

Mai mult, din anul 2020, o dată cu noua administrație locală, s-a permis și accesul cu animale de companie.

Din anul 2004 în cetate funcționează Teatrul 74, centru cultural care promovează muzica, artele plastice, dansul, literatura și în care se desfășoară diverse spectacole.

Începând cu anul 2009 anual se desfășoară Târgul Cetății în care sunt etalate și vândute obiecte artizanale din Transilvania, podoabe, cosmetice naturale, mâncăruri tradiționale, conserve făcute în casă, etc.

La exteriorul zidurilor cetății a fost amenajat un loc de joacă sub forma unei mini-cetăți (2018).

Citește și Prin orașul Târgu Mureș, județul Mureș

Comuna Gurasada cu 10 sate aparținătoare, județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Gurasada și cele 10 sate aparținătoare sunt situate în partea de nord-vest a județului Hunedoara, la poalele munților Metaliferi. Pentru a le putea vedea pe toate într-o zi, dis de dimineață am parcurs drumul Arad-Deva, paralel cu valea Mureșului. După 121 kilometri am intrat în satul Câmpuri-Surduc unde, pe marginea șoselei, am văzut Biserica Ortodoxă (1898).

Pe teritoriul satului arheologii au găsit urmele a două foste fortificații dacice (castella), una în punctul numit „La mânăstire”, situat în nordul satului și una pe vârful „Cetățuia”, pe care le-au datat din secolul I î.e.n.

La 3 kilometri spre nord se află satul Câmpuri de Sus, atestat documentar din 1292.

Satul era format din case risipite pe dealurile și văile înguste dintre ele.

În secolul XVIII a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” care a supraviețuit până azi.

A fost construită din bârne de stejar care au fost așezate direct pe pământ și interiorul a fost pictat. De atunci s-au păstrat pe pereții naosului câteva medalioane rotunde care reprezintă Sfinții Prooroci.

În decursul timpului au fost amenajate ferestrele și în secolul XIX a fost decorată cu noi picturi dintre care se păstrează, pe o parte a catapetesmei, cea care-l prezintă pe Isus Judecător, înconjurat de Sf. Ierarhi. Multe dintre picturi au fost deteriorate în timpul lucrărilor de reparații. Din păcate biserica era închisă.

Azi satul e locuit de puține familii.

M-am întors la drumul principal pe care l-am urmat spre est și după 7 kilometri am intrat în comuna Gurasada, la data atestării documentare (1292) numită Zad.

În secolul XVIII numele i-a fost schimbat în Gura Sadului (1750).

Căminul Cultural „dr. Silviu Dragomir”

În acea perioadă satul făcea parte din proprietățile unei familii nobiliare. Aceștia și-au construit un conac care azi le poartă numele, Conacul Klobosisky și este în stare avansată de degradare.

De la Gurasada până în satul Vica am urmat un drum spre nord, din care m-am desprins spre vest, în total 8 kilometri.

În secolul XVII în sat a existat o Biserică de lemn care a ars într-un incendiu (1992). În locul ei  a fost construită actuala biserică din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” (1993-2010).

Lângă Vica, la nici un kilometru, se află satul Runcșor, care s-a format prin defrișarea unei mici porțiuni de pădure. Din stejarii tăiați în defrișare în secolul XVII a fost construită Biserica de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”, cu un turn simplu.

Un secol mai târziu a fost renovată și  pictată (1765). Turnul a fost modificat în secolul XIX și îmbrăcat cu șindrilă.

Am revenit pe drumul inițial. Pe o porțiune l-am urmat spre nord, apoi l-am părăsit și m-am îndreptat spre vest.

După 8 kilometri am intrat în satul Boiu de Jos (1485), situat pe valea Boiului.

Pe un deal, situată în cimitirul satului, se află o mică biserică, veche din secolul XVII.

Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” a fost construită din bârne de lemn, așezate direct pe pământ și i s-a ridicat un turn tip foișor.

În decursul timpului biserica fost modificată: pereții au fost tencuiți și vopsiți, după părerea mea, într-o culoare stridentă. Șindrila acoperișului și turnului a fost înlocuită cu tablă. Din veche biserică s-a păstrat un luminator în formă de cruce situat pe  peretele de sud al pronaosului.

La 2 kilometri nord- vest se află satul Boiu de Sus, situat între versanți muntoși dintre care la nord-vest vârful Gorgan (660 m înălțime). În apropierea satului există o arie protejată, întinsă pe 50 hectare, în care se află o rezervație naturală de vipere cu corn, unică în Europa și trăiesc specii ocrotite prin lege ca liliecii și reptile specifice zonei submediteraneene.

Aceasta se suprapune peste o zonă calcaroasă, explorată de speologii amatori din Arad (1976-1978). Aceștia au descoperit 27 de cavități naturale, 24 peșteri și 3 avene, pe care le-au numit Calcarele de la Boiu de Sus.

Sat românesc, în 1890 a fost ridicată Biserica Ortodoxă. La momentul vizitei mele (aprilie 2021) biserica era înconjurată de materiale de construcție. Probabil urma să fie zugrăvită.

Am revenit la primul drum și iar spre nord, după 8 kilometri mi s-a arătat satul Cărmăzănești.

Satul, răsfirat pe dealurile înconjurătoare, a fost atestat documentar din 1486.

În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavril” construită în 1725 și pictura interioară terminată în 1773. Din păcate, în decursul timpului și această biserică a fost tencuită, acoperită cu tablă, iar din picturile vechi nu rămas nici o urmă.

Din Cărmăzănești m-am îndreptat spre nord unde se afla un alt sat, situat la capăt de drum, sub crestele munților Metaliferi.

Aveam senzația că m-am întors cu secole în urmă. Pe drum am văzut diverse construcții din lemn, unele folosite ca depozite pentru animalele pădurii, altele simple depozite ale localnicilor (gen garajele celor din mediul urban).

Totuși actualitatea își spunea cuvântul. Defrișările erau în toi. Ca în mai multe domenii de activitate, nu am înțeles de ce materialele folosite trebuie să existe în exces.

Satul Dănulești, numit atunci „satul lui Dănilă”, a fost atestat documentar din 1468.

În anul 1739 în centrul satului a fost construită Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavril” care a fost refăcută în 1896, ulterior reparată de două ori (1961, 2005). Picturile interioare în decursul timpului s-au șters și dispărut total.

Lângă ea se înalță un brad uriaș, de 4-5 ori mai înalt decât clădirea, posibil plantat la anul construcției.

Am găsit-o ferecată cu grilaje de metal. Totuși, un bec electric, care se găsea deasupra porții de intrare, mi-a sugerat că s-ar putea să fie încă funcțională.

Doream să mai rămân în acel loc rupt de lume, în liniștea înconjurătoare, dar mă așteptau încă două sate să le „calc pragul”.

Cu regret am făcut cale-întoarsă până în comuna Gurasada.

De acolo, pe drumul spre Deva, în total 15 kilometri, parcurși în jumătate de oră, am ajuns în satul Gothatea. De o parte și de cealaltă a șoselei se aflau două biserici ortodoxe. Biserica de lemn „Intrarea Domnului în Ierusalim”, construită în secolul XVII, a fost refăcută și modificată în secolul următor. În interior, din vechea pictură s-a păstrat doar „Buna Vestire”, efectuată pe ușile împărătești.

În sat a existat și o altă biserică, construită din bârne (1936), în locul căreia a fost ridicată, în stil neobizantin, Biserica Ortodoxă Nouă „Nașterea Maicii Domnului” (1995-2010).

Pentru a vedea și ultimul sat care aparține de comuna Gurasada, satul Ulieș, m-am deplasat 4 kilometri, inițial pe drumul  spre Deva, apoi spre nord.

Biserica Ortodoxă (1880)

Eram bucuroasă că am reușit, vizitând toate satele, să-mi îndeplinesc planul făcut pentru acea zi. O ultimă privire, în special la natura înconjurătoare și, la drum, spre zona de câmpie, acasă la Arad, până unde aveam de rulat cam 2 ore.

Conacul Klobosisky din Gurasada, județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

Conacul Klobosisky, azi ruinat, se află în comuna Gurasada din județul Hunedoara. A fost construit în secolul XVIII de familia nobiliară căreia îi poartă numele.

Lângă conac au fost ridicate acareturi.

Clădirile erau înconjurate de un parc mare, azi întins pe o suprafață 2,5 hectare.

În el existând copaci și arbuști care, datorită climei, nu prea sunt plantați la noi- tuia, bambus, pin canadian, arbore-lalea- actual parcul este sub tutela Parcului dendrologic din Simeria.

O parte din el este folosită ca loc de relaxare și de desfășurare a unor evenimente.

Ultimul proprietar a fost Benedect Lajos. Se pare că acesta și-ar fi dezmoștenit copiii.

Maghiari, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, majoritatea membrilor s-au mutat în Ungaria și conacul a rămas fără proprietar.

Sub regimul comunist a fost naționalizat și transformat în „Centru Experimental de Stat pentru încercarea Soiurilor”, din cadrul I.A.S., care a funcționat continuu, o perioadă de timp chiar și după evenimentele din 1989.

Deși s-au făcut retrocedări, conacul nu a fost revendicat. Se pare că nici pe autorități nu le interesează ruinele situate în apropierea Căminului Cultural din comună.

Biserica de zid „Sf. Arh. Mihail” din Gurasada, județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

Pe marginea drumului național Arad-Deva, în județul Hunedoara, la marginea de est a comunei Gurasada, în cimitirul comunei, se află una dintre cele mai vechi biserici de piatră din țară, care a supraviețuit opt secole, Biserica de zid „Sf. Arh. Mihail” .

Despre data construcției părerile sunt împărțite. Unii consideră a ar fi fost ridicată în secolul XIII de familia nobiliară maghiară Ákos, moșieri ai Illyei, pentru coloniștii valahi aduși în 1292, deveniți iobagi pe moșia lor. Alții cred că au construit-o niște voievozi rămași anonimi.

Tradiția orală susține că anul construcției a fost înainte de secolul XV deoarece atunci, lângă ea,  a fost construită o Biserică de lemn care a rezistat până în secolul XVIII.

Cercetătorii afirmă că a fost construită în patru etape. Între secolele X-XI a fost ridicată o clădire alungită pe direcția est-vest, cu absidele laterale semicirculare, deasupra căreia, central, a fost înălțat un turn prismatic. A fost construită din piatră de râu și piatră brută de carieră, legate cu mortar de var brun-roșcat.

În jurul anului 1300 în partea de vest  a fost alipit un pronaos și în partea de nord a altarului o firidă în care preotul sfințește pâinea și vinul pentru împărtășanie (proscomidie).

În secolul XIV pronaosul a fost compartimentat prin bolți sprijinite pe stâlpi și se presupune că interiorul a fost pictat. Azi acele picturi așteaptă să fie descoperite sub stratul mural actual.  În secolul XVII biserica a fost reparată (1668).

Ultima parte a construcției datează din 1765 când partea de vest a spațiului central al pronaosului a fost desființată pentru ridicarea unei clopotnițe cu foișor de lemn.

Tot atunci a fost executată și pictura murală în frescă a interiorului. Pe lângă scenele religioase, zugravii au etalat și scene din viața cotidiană.

Un exemplu e „Judecata de Apoi” în care au fost criticate diverse aspecte sociale. Între tâlhari și criminali, condamnați la „chinurile iadului”, au fost incluse și aproximativ 30 de alte păcate cum ar fi tiranii, bogații nemilostivi, etc.

În 1820 pe latura nordică a fost alipită o încăpere mică.

În secolul XX biserica a suferit mai multe reparații și recondiționări. Nu este permanent folosită. Eu am avut noroc să ajung în zonă în duminica de „Paștele Morților” (anul 2021) când, fiind în cimitir, biserica era deschisă. Totuși, pentru doritori, pe peretele extern era postat un bilet cu numele și numărul de telefon al celui care, fiind sunat, are amabilitatea să o descuie (Crîsnic Alexandru- 0703490724).

Comuna Lăzăreni, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Lăzăreni este situată în sudul județului Bihor. De ea aparțin administrativ șapte sate: Bicăcel, Calea Mare, Cărănzel, Cărăndeni, Gepiș, Gruilung și Miheleu. Zona care le cuprinde a făcut parte din voievodatul lui Menumorut, cucerit de cetele maghiare în secolul X.

Un secol mai târziu au fost atacați de pecenegi și români (1068) care au ajuns până la cetatea de la Biharea, pe care au devastat-o. Au fost alungați în perioada în care Regele Ladislau I a urcat pe tron și zona a intrat sub dominația maghiară. Era împărțită în voievodate conduse de voievozi români, nobili ai bisericii.

Din acea perioadă sunt atestate documentar satele Gepiș, Miheleu și Cărăndeni. Satul Gepiș (1338), situat la 6 kilometri sud-vest de comună, la acea dată, numit possesio Chepusteluk, era deținut de Episcopia Catolică de Oradea, apoi de Voievodul Gheorghe (1383-1395), trecut la catolicism, apoi de urmașii săi (1411).

Sub ocupația otomană a fost locuit, fapt demonstrat de monedele de argint (1600) găsite prin săpăturile arheologice. Sub autro-ungari în documente este amintită o mișcare țărnească, împotriva reîmpărțirii moșiilor, care s-a declanșat în sat (1860).

Biserica Ortodoxă (1929)

Satul Miheleu, situat la 7 kilometri sud de comună, la data atestării (1355) aparținea voievodului Gheorghe.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1935-1937)

Satul Cărăndeni, situat la 3 kilometri sud de comună, a fost atestat documentar din perioada 1491-1493, cu numele Karand, când aparținea voievodului Lucaci.

Biserica Penticostală Porumbelul

Din 1525 a intrat în posesia voievodului Ioan care, împreună cu 25 de nobili, s-au răzvrătit împotriva Episcopiei Catolice. Pentru aplanarea conflictului, satul a primit aprobarea de a desfășura un târg anual, numit Nedeie, în ziua de Sf Maria (15.08.).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1936)- pereții din lemn de stejar, tencuiți

La începutul secolului XVI în actele vremii apar încă două din satele comunei. Satul Bicăcel, situat la 4 kilometri sud-est de comună, la data atestării (1508) purta numele Hozzwbykach (Bicaciu Mare).

Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1932)

Satul Gruilung, situat la 4 kilometri est de comună, apare pentru prima dată în documentele vremii (1508) ca sat românesc, numit Hozzwlygeth (Pădurea Mare), singurul dintre satele comunei care în secolul XIX avea toată populația trecută la ritul greco-catolic, în 1860 înființându-se parohia..

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sfintei Fecioare Maria” (1930)

În Bătălia de la Mohacs turcii au înfrânt armatele habsburgilor (1526), apoi au cucerit Buda (1540) și au transformat-o în pașalâc. Desființându-se Episcopia Catolică de Oradea (1551-1556), teritoriul a fost împărțit în districte, fiecare cu porți, în funcție de numărul populației. Nu a durat mult și turcii au fost înfrânți de Mihai Viteazul (1594) care a devenit, pentru scurt timp, Domn al Transilvaniei.

Din acea perioadă datează satul Calea Mare (1552), situat la 5 kilometri nord de comună, numit atunci Magyar-Gyepes, sat care în secolul XIX, pe lângă agricultură, s-a ocupat cu creșterea cailor, atât de necesari armatei. Prima biserică a existat încă din secolul XVII, în locul numit azi „Țintirim”, care a fost înlocuită un secol mai târziu cu Biserica de lemn „Buna Vestire” (1780). La rândul ei a fost modificată (1964), din vechea biserică păstrându-se până azi doar ușile împărătești și o icoană pictată pe lemn.

Numărul populației crescând, biserica a devenit neîncăpătoare și în 1935 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Satul Cărănzel, datat din același an (1552), se află la 8 kilometri sud-vest de comună.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1935-1937)

După atacuri repetate, turcii au cucerit Cetatea Oradea (1660) și teritoriile cucerite, printre care și zona Lăzăreni, au devenit pașalâcuri. Pentru eliberarea Budei a pornit o ofensivă creștină (1686). În luptele purtate satele au fost devastate și mare parte a populației omorâtă.

Turcii au fost alungați și teritoriile au intrat sub ocupația habsburgilor (1691-1692). Sub aceștia Episcopia Catolică și-a reintrat în drepturi. Satele și comunele, revenite în proprietatea ei (sec. XVIII), erau locuite de iobagii români. În Lăzăreni aceștia aveau o biserică (1751) care peste ani s-a ruinat, a fost demolată (1933) și înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

În secolul XIX, printr-o reorganizare teritorială, Lăzăreni a devenit șpanat, împărțit în sesii, din care terenurile erau date iobagilor în arendă. Dările devenind tot mai mari și numărul populației crescând,  iobagii au devenit muritori de foame. În 1848  s-a declanșat revoluția maghiară și populația a avut și mai mult de suferit.

După Primul Război Mondial zona a rămas sub administrație maghiară dar armatele române, în drum spre Oradea, au eliberat satele (1919). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) trupele maghiare și germane au trecut granița impusă de Dictatul de la Viena și au ocupat satele însă după două săptămâni au fost alungate de trupele române.

Lăzăreni- Monumentul Eroilor

Comunele Husasău de Tinca și Hidișelu de Sus, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Husasău de Tinca este situată în sudul județului Bihor, în Câmpia de Vest, între râurile Crișul Negru și Crișul Repede. De ea aparțin administrativ patru sate: Fonău, Miersig, Oșand și Sititelec. A fost și este locuită predominant de români, ortodocși, care în trecut au avut o Biserică de lemn. Între anii 1826-1835 aceasta a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” în care, din vechea biserică, s-au păstrat o cruce de lemn și două icoane pictate pe lemn.

În nordul și nord-vestul comunei sunt situate două dintre satele aparținătoare. La 10 kilometri nord-vest se află satul Miersig.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1907)

Satul este vizitat mai ales pentru Balta de pescuit Miersig, întinsă pe aproximativ 10 hectare.

Satul Sititelec, situat la 8 kilometri nord, a fost locuit din timpuri străvechi (1213), când era numit Scecul. În timpul invaziei tătarilor (1241) a fost părăsit și abia în secolul XIII repopulat de români care un secol mai târziu și-au construit o Biserică de lemn (1332). În secolul XV satul a fost numit Zekeltelek și din 1808 a primit actualul nume.

Biserica de lemn a rezistat până în 1882. Deteriorată, în locul ei a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1926-1928).

După catolicizarea impusă, în 1754 a fost înființată parohia greco-catolică și un secol mai târziu s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae” (1873).

Satul Sititelec deține Balta de pescuit Sitielec, folosită pentru pescuit sportiv, contra unei taxe.

Celelalte două sate sunt situate la aproximativ 5 kilometri de comună. Satul Fonău se află la est.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1938-1939)

Satul Oșand este situat în nord-est.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1926-1928)- construită  în locul unei biserici vechi de lemn, deteriorată  

Comuna Hidișelu de Sus se află în partea central-sudică a județului Bihor, în zona de dealuri străbătută de râurile Hidișel și Tășad, la aproximativ 24 kilometri nord-est de Husasău de Tinca. De ea aparțin administrativ patru sate: Hidișelu de Jos, Mierlău, Sântelec și Șumugiu. Plecând din satul Oșand spre nord-est, după 6 kilometri am intrat în satul Șumugiu, un sat mai nou, atestat documentar din 1692, cu numele Somody, nume schimbat în decursul timpului de câteva ori, până la cel actual, românizat.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1915)

Tot spre nord-est, la 5 kilometri se află satul Mierlău. Deși în locul numit „La Cetățuie” a fost descoperită o cetate dacică fortificată, satul, cu numele Nyr Mezew, a fost atestat documentar din anul 1214. În sat a existat o Biserică de lemn care s-a năruit în decursul timpului. Actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1936-1939) a fost construită în stil bizantin, cu cupolă centrală și două turnuri laterale și interiorul a fost pictat  în tempera abia în anul 1995.

În aceeași direcție (nord-est), la 6 kilometri se află comuna Hidișelu de Sus, atestată documentar din același an, numită atunci Haragve Meyew. A fost locuită de români care și azi reprezintă 90% din populația comunei.

Biserica de lemn „Sf. Treime” (1935)

Pentru a ajunge în satul Sântelec se străbate un drum asfaltat, spre nord-est, care, în cei 6 kilometri, străbate dealurile din zonă.

Satul apare în documente abia în secolul XV, cu numele Zentelek (1435).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

Ultimul sat care aparține de comună este situat pe drumul Hidișelu de Sus- Oradea, la 3 kilometri nord-vest.

Satul Hidișelu de Jos, numit Alamamezeu, s-a format cu localnici din Hidișelu de Sus care inițial au migrat în pădurile înconjurătoare.

În 1435 era deținut de Conventul Premonstratens din Oradea.

La marginea de sud a satului, situate una lângă cealaltă, pe deal se află o biserică, monument istoric și la baza lui, o baltă pescărie.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în anul 1676.

Interiorul pictat direct pe lemn (1778), în decursul timpului s-a șters.

Până azi s-a păstrat doar pictura de pe iconostas, efectuată pe pânză, care prezintă răstignirea lui Isus și, sub el, cei 12 Apostoli.

Începând cu 1981 s-a aprobat restaurarea bisericii. Au fost aduși meșteri din Moisei,  Maramureș, care în decursul mai multor ani au refăcut-o după modelul inițial și în 1993 a fost sfințită.

Balta Moțului, situată la baza dealului, este folosită de pescarii amatori și ca loc de agrement.

Citește și Comuna Lăzăreni, județul Bihor

Comunele Tulca și Tinca, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Tulca este situată în partea de sud-vest a județului Bihor, la 11 kilometri est de orașul Salonta. A fost atestată documentar din 1215 însă arheologii au descoperit, la marginea de sud a localității, urme de locuire încă din epoca bronzului.

În decursul timpului a fost locuită de români care și azi reprezintă mai mult de 80% din populația comunei.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1886)

Ocupațiile de bază erau agricultura și creșterea animalelor.

De comună aparține administrativ satul Căuașd (1316), situat la 4 kilometri est.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1926)

Comuna Tinca este situată în câmpia Crișurilor și este străbătută de râul Crișul Negru. De ea aparțin administrativ satele Gurbediu, Belfir, Râpa și Girișu Negru. În zona comunei săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire încă din neolitic.

Din satul Căuașd după 4 kilometri spre est se ajunge în satul Gurbediu (1302). În apropierea lui, în pădurea Goroniște, se află Poiana cu narcise, locul cu altitudinea cea mai mică din țară (100 m) unde aceste flori cresc necultivate. Încă din secolul XIII în Gurbediu a existat parohia catolică. Actuala Biserică Romano-Catolică a fost ridicată între anii 1809-1811 și în 1813 i s-a ridicat turnul.

În 1904 la Gurbediu s-a născut Blaziu Guban, cel care a inventat prima cremă de ghete românească (1935) apoi, împreună cu Kaldory și Kovacs, au înființat la Timișoara „Uzinele Chimice Guban” (1937), în 1940 devenită fabrică (1940) în care, pe lângă crema de ghete s-au produs ceara și alte soluții pentru lipit ghetele.

Biserica Ortodoxă (1988)

De la Gurbediu după 7 kilometri spre est se ajunge în comuna Tinca. Pe teritoriul ei săpăturile arheologice au găsit urmele unor așezări din secolele III-II î.e.n. De asemenea se presupune că în urma distrugerii cetății Oradea de către tătari (1241) Rogerius s-ar fi refugiat în zonă. Totuși localitatea a fost pentru prima dată atestată documentar din 1338.

În anul 1700 la Tinca funcționa deja o școală românească. Pentru catolici, Episcopul de Oradea a construit o capelă (1775) care a fost folosită până când s-a construit  actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ioan din Nepomuk” (1810-1814) al cărei turn a fost dotat cu trei clopote, folosite în Primul Război Mondial pentru crearea de armament și refăcute în 1925. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost incendiată, când interiorul bisericii a fost distrus total.  Ulterior a fost refăcută (1946, 1968).

Reformații au avut o biserică construită la începutul secolului XVIII. Un secol mai târziu a fost demolată și s-a construit actuala Biserică Reformată (1882-1883), cu un turn înalt de 52 metri. Din 1956, în clădirea vecină bisericii, funcționează Muzeul de Științe Naturale în care se păstrează o mandibulă și un molar de mamut, prima descoperită cu ocazia săpăturilor pentru amenajarea unei mori (1932) și molarul în albia râului Crișul Negru (1964).

Parohia Greco-Catolică a fost înființată în anul 1901 când slujbele se oficiau într-o capelă. Sub comuniști a fost desființată. Din 1998 a reînceput să funcționeze și între anii 2013-2015 a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Sfântul Anton de Padova; Fericiții Episcopi Greco-Catolici martiri”.

Locuitorii comunei se ocupau cu agricultura, prelucrarea lemnului și creșterea animalelor. Cu peste 100 ani vechime, la Tinca are loc târgul de animale care se desfășoară în fiecare zi de luni.

Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Ierarh Nicolae” (1927)

În anul 1884, la o adâncime de 270 metri, a fost descoperit un zăcământ cu ape minerale. Sonda veche a rămas funcțională până azi. S-a ajuns la concluzia că apele sunt benefice pentru tratarea diverselor afecțiuni astfel în acea zonă s-au amenajat Băile Tinca, când au fost ridicate primele construcții și bazine.  

Fiind analizate, s-a constatat că apele minerale carbogazoase, bogate în bicarbonat, sodiu, calciu, magneziu, au aceleași proprietăți ca cele de la Vichy, din Franța.

Au fost amenajate trei buvete, folosite pentru cura internă, iar pentru cea externă, bazine închise.

Din 1968 băile au fost transformate în stațiune balneoclimaterică permanentă. Apele sunt folosite în afecțiunile gastro-duodenale, hepato-biliare, metabolice și de nutriție, cardio-vasculare, neurologice, uro-genitale, în sterilitatea secundară și afecțiuni ale anexelor.

Din aceeași sondă apa a fost dirijată și în alte zone din localitate unde s-au creat puncte de alimentare.

Satul Râpa, situat la 8 kilometri est de comună, a fost atestat documentar în perioada invaziilor turcești (1692), cu numele Répa hodos, dar în acel loc au existat așezări încă din secolele XIII-XV.

Biserica Ortodoxă (1902)

În județul Bihor a avut loc prima rebeliune anticomunistă din țară (1949) când aproape 17.500 de ţărani, din 54 de comune, s-au ridicat împotriva conducerii comuniste. În zona satelor și comunei Tinca, atunci plasa Tinca, s-au adunat circa 6.000 de țărani care scandau împotriva dărilor agricole impuse de guvern. Acestora le-au venit în ajutor țăranii unguri din Belfir, sat situat la 6 kilometri sud de comună.

Satul a fost atestat documentar cu numele Bekfenyer (1332-1337). Încă din 1552 în sat exista o parohie catolică care s-a menținut și în perioada trecerii la calvinism. În secolul XVII, biserica de piatră, devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu actuala Biserica Romano-Catolică „Neprihănita Zămislire” (1784) care în decursul timpului a fost renovată de mai multe ori și în 1993 s-au restaurat picturile vechi din interior.

Lângă biserică se află fostul Conac al Mânăstirii Ordinului Vincențian în care până în 1949 a funcționat o școală condusă de călugărițe.

Azi în el își are sediul o casă de copii.

Tot în sudul comunei, la 4 kilometri est de Belfir, este situat satul Girișu Negru care, la data atestării documentare (1169), purta numele villa Gyuros.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”  (1926)

Căminul Cultural „Elisabeta Pavel”

Citește și Comunele Husasău de Tinca și Hidișelu de Sus, județul Bihor