Arhive lunare: ianuarie 2022

Mânăstirea Agapia și Mânăstirea Văratec, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Mânăstirea Agapia, una dintre cele mai mari mânăstiri de maici din țară, este situată în județul Neamț, la 3 kilometri de satul Agapia, într-o pădure de pe valea pârâului Agapia, străjuită de dealurile Muncelu, Ciungi, Bogoslov și Dealul Crucii. Este numită și Mânăstirea Agapia Nouă pentru a o deosebi de Schitul Agapia Veche, situat pe deal.

Deoarece schitul era greu accesibil, în jurul anului 1600 unii dintre călugări s-au stabilit în vale. Ajutați de fratele Domnitorului Vasile Lupu, au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” (1641-1643), pe temelie de piatră brută, unită cu mortar de argilă, cu ziduri groase, din piatră și cărămidă, prevăzute cu ferestre. Deasupra naosului i-au înălțat o turlă octogonală.

În jurul ei au ridicat chilii, dispuse pe două nivele, ca niște „ziduri” de apărare, pe latura estică clopotnița, din piatră și granit. Astfel s-a format mânăstirea, sfințită în anul 1646, în prezenta domnitorului.

Ctitorii și domnitorul au împroprietărit-o cu multe moșii, cuprinzând sate, vii, mori și cătune cu țigani robi. I s-au donat bani, odoare sfinte, cărți de cult, etc. și mânăstirea a devenit foarte importantă în zonă.

De abia înființată, a suferit atacurile tătarilor și turcilor (1671-1672; 1674-1675) care au avariat-o. De fiecare dată călugării au fost nevoiți să o părăsească, retrăgându-se în munți, sau chiar trecându-i în Transilvania, dar au revenit.

Apoi au ocupat-o oștenii poloni, în frunte cu Regele Sobiețchi, care au jefuit-o și au transformat biserica în grajd de cai (1689-1693).

Până în 1803 mânăstirea a fost locuită de călugări. Aceștia au fost mutați la Mânăstirea Socola din Iași, pentru a învăța la Seminarul nou înființat de Mitropolitul Moldovei, în scopul de a deveni preoți. De acolo au fost aduse la Agapia în jur de 50 de măicuțe. Și pentru ele a fost înființată o școală în care să învețe limba greacă, muzică bisericească ortodoxă (psaltichie), să țeasă și să coase broderii.

Viața a fost calmă până în 1821 când mânăstirea a fost atacată și incendiată de turci. Ulterior a fost refăcută (1847-1862). Turnul clopotniță a fost înălțat, pe latura de sud a fost amenajat Paraclisul „Nașterea Maicii Domnului; Duminica Tuturor Sfinților”. Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost extinsă, i s-au adăugat două turle și interiorul a fost pictat de Nicolae Grigorescu.

Catapeteasma și icoana Maicii Domnului, „făcătoare de minuni”, au fost îmbrăcate în argint (1873). Au fost renovate chiliile și biserica fostului Schit Agapia Veche, pe care nu am putut să o văd, după ploaie drumul fiind impracticabil. A fost creată o școală de pictură bisericească în care a predat Grigorescu, atunci în vârstă de doar 21 de ani.

Mânăstirea a funcționat până în 1903 când un mare incendiu a devastat o parte din chilii, clopotnița, acoperișul bisericii, casele din exterior. Ulterior refăcute, bisericii i s-a adăugat doar o turlă.

În decursul timpului au avut loc lucrări de reparații, consolidare, renovare și restaurare a picturilor (1961-1965; 1995-2008). Azi este locuită de peste 300 de măicuțe. În ea funcționează și Seminarul Teologic Monahal „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, înființat în perioada 1950-1970.  

Din anul 2015 complexul format din mânăstire, satul cu 141 de case și cele 2 Biserici de lemn din afara incintei, pe o suprafață de peste 50 de hectare, a fost declarat monument istoric.

Lângă mânăstire, pe coasta unui deal, se află Casa Memorială „Al. Vlahuță” (1858-1919), restaurată, amenajată și deschisă publicului în 1963. Casa a fost construită de sora scriitorului care, rămânând văduvă, s-a călugărit la Agapia (1885). Ulterior și mama sa s-a mutat acolo. Erau vizitate des de Alexandru care, fie venea acolo pentru odihnă, fie venea cu prietenii, printre care și pictorul Nicolae Grigorescu. În casă sunt etalate scrisori, fotografii, cărți, obiecte personale, care relevă viața scriitorului și în pridvorul ei uneori sunt organizate cenacluri literare.

Întorcându-mă la mașină a început să plouă dar asta nu m-a oprit să mă îndrept spre Mânăstirea Văratec, situată la doar 9 kilometri, la poalele Dealului Mare. Azi, locuită de 400 de maici, este cea mai mare mânăstire de maici din România.

În secolul XVIII lângă orașele și satele zonei existau multe schituri de măicuțe. La îndemnul starețului Mânăstirii Neamț, care dorea să desființeze schiturile și să le comaseze în mânăstiri mari, maica Olimpiada, împreună cu preotul duhovnic Iosif, au adunat măicuțe din mai multe schituri, au construit chilii, Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1885) și au înființat Schitul Văratec, căruia, ulterior, i-au fost donate mai multe moșii.

Apoi Schitul Văratec a fost unit cu Schitul Topolnița și Schitul Durău (1788). Mutându-se toate maicile la Văratec, s-a construit o Biserică de lemn mai mare (1794). În 1803 călugării din Agapia au fost mutați la Mânăstirea Socola din Iași și de acolo au fost aduse cca. 50 de măicuțe. Apoi Schitul Văratec a fost unit cu Agapia.

La Văratec au fost mutate și maicile din alte 3 schituri- Prapa Doamna din Iași, Gârcina și Vânătorii Pietrii din regiunea Neamț, ajungând ca în 1811 să trăiască 273 de călugărițe. În acea perioadă s-a construit o biserică din piatră de râu și cărămidă, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1808-1812), azi situată în centrul curții interioare și la momentul vizitei mele (2021), în curs de reparații.

Catapeteasma a fost sculptată în lemn de tisa și poleită cu aur (1816).

Câțiva ani mai târziu, în cimitir, a fost ridicată Biserica de lemn „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1817).

Schitul a fost atacat și prădat în timpul luptelor purtate de revoluționarii lui Tudor Vladimirescu și otomani. Unele călugărițe au fugit, altele au fost ucise (1821). După încetarea luptelor, sub Domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, Mânăstirea Văratec a devenit independentă (1839). Clădirile afectate au fost reparate și s-a continuat pictura interioară a bisericii, terminată în 1841, până azi restaurată de 2 ori (1968-1969; 1982).

În perioada 1844-1877 mânăstirea a fost extinsă. S-au construit zidurile înconjurătoare, chilii pe 2 nivele, cu prispă largă, stăreția, pe latura de est turnul-clopotniță, cu 2 etaje, în care, la primul etaj, a fost amenajat  Paraclisul „Sf. Ierarh Nicolae”.

Biserica din cimitir, distrusă, a fost refăcută din piatră și în sud-vestul mânăstirii s-a construit  Biserica „Schimbarea la Față”. Mânăstirea a prosperat. În 1857 deținea 12 moșii, avea 4 biserici, 300 de chilii și era locuită de 700 de măicuțe. Nu a durat mult deoarece, într-un mare incendiu (1900), majoritatea chiliilor au ars, turnul-clopotniță s-a prăbușit și biserica a rămas fără acoperiș. Ulterior toate au fost refăcute.

Biserica a rămas doar cu turla din zid, cele două mai mici, din lemn, nu au mai fost reconstruite. Azi în biserică se află mormântul lui Iosif, primul duhovnic al Schitului, apoi al Mânăstirii Văratec. În fața bisericii a fost postată statuia Saftei Brâncoveanu, una dintre donatorii mari ai mânăstirii (1935).

Pe locul altarului fostei biserici de lemn a fost amenajat un bazin în care, central, a fost postată statuia unui Înger cu o cruce în brațe  (1985).

În cadrul mânăstirii au funcționat o Școală de muzică bisericească (1859-1860), o Școală sătească mixtă, Școala primară de fete (1860), „Școala de adulte” (1911-1943), Atelierul „Regina Maria” (1934) și Seminarul Monahal pentru călugărițe (1948-1950). Azi, în fostul atelier, funcționează un Muzeu în care se pot vedea numeroase hrisoave, acte, obiecte de cult, icoane, veșminte vechi etc.

fostul Atelier „Regina Maria”

Din păcate, din cauza ploii, nu am putut să savurez momentul. Nici satul mânăstiresc, cu casele tradiționale, înșiruite pe ulițele înguste, nu l-am putut străbate, vizita mea reducându-se la a imortaliza câte ceva, drept amintire.

Cu capul plin de istorie, în acea zi vizitasem numeroase mânăstiri, m-am îndreptat spre spre Târgu Neamț, unde rezervasem din timp cazarea.

Citește și Cetatea Neamț- Târgu Neamț, jud. Neamț

Rezervația de Zimbri Dragoș Vodă, Parcul tematic și Casa Memorială „Ion Creangă” din Humulești, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

În acea zi din concediu vizitasem câteva mânăstiri din județul Neamț, ultima fiind Mânăstirea Neamț. În apropierea ei, la nici 4 kilometri, găsindu-se o rezervație naturală cu multe specii de animale, am hotărât să mă relaxez puțin în mijlocul lor.

În România există patru rezervații de zimbri, la Slivuț-Hațeg, jud. Hunedoara, Neagra-Bucșani, jud. Dâmbovița, Valea Zimbrilor din Vama Buzăului, jud. Buzău și Rezervația de Zimbri Dragoș Vodă, jud. Neamț.

Este inclusă în Parcul Natural Vânători-Neamț, în partea sudică a Munților Stânișoarei și se întinde pe o suprafață de 11,500 hectare, ca zonă turistică și o arie mare, cu zone împădurite și 4 iazuri.

Rezervația a fost înființată în anul 1968 ca zonă de protecție pentru mai multe specii de animale, pe primul loc fiind zimbrul, animal pe cale de dispariție, apoi ursul brun, căprioarele și cerbii carpatini, diverse păsări, etc..

Pe vremuri specia ocupa zone întinse din Europa și Asia. Animal masiv, cu aproximativ 3 metri lungime, 2 metri înălțime și 920 kilograme, care trăiește în libertate aproximativ 20 de ani, a fost vânat în exces și în decursul timpului numărul lor a scăzut, în anii 1900 în lume rămânând doar 12 exemplare, captive în grădini zoologice. În 1908 a fost prins un zimbru caucazian mascul tânăr și a fost transportat în Germania, unde a trăit 18 ani. Prin împerecherea lui cu femele de zimbru de șes s-au creat zimbri europeni. Ultimul zimbru caucazian liber a fost ucis în 1927.

În România prima rezervație s-a creat lângă Hațeg (1958), fiind adusă din Polonia perechea de zimbri- Podarec și Polonka. A doua rezervație a fost cea pe care o vizitam, unde în 1969, de la Slivuț-Hațeg au fost aduși 3 zimbri și în 1977 încă 5 din U.R.S.S.  

Aceștia s-au înmulțit, azi în rezervație găsindu-se 28 de zimbri, din care doar 7 pot fi văzuți, restul fiind lăsați în semi-libertate, pe aria rezervației.

Cu 3 ani în urmă vizitasem rezervația din Slivuț-Hațeg, jud. Hunedoara. Deși zi caniculară, animalele, bine îngrijite, la umbra copacilor se simțeau în largul lor.

zimbri la Slivuț-Hațeg

Din păcate vizita la cea din jud. Neamț nu m-a relaxat, din contră m-a enervat cumplit. Bietele animale stăteau în plin soare. Aveau arondat un spațiu despădurit în care 2 zimbri scheletici se mișcau agale și alții zăceau.

Locurile cu hrană erau pline de mizerie, necurățate de mult timp.

La fel și animalele, cu blana plină de scaieți și paie. Apatice, nici măcar nu au reacționat la venirea vizitatorilor. Probabil tânjeau după umbra copacilor situați după gardul ce-i împrejmuia.

Aceeași viață grea o duceau cei câțiva cerbi și căprioare, ce-i drept, la umbra unor copăcei.

Dorind să sesizez în scris neregulile, un angajat „amabil” mi-a explicat că nu aveam posibilitatea și că ar trebui să fiu mulțumită că acele animale „feroce” încă mai trăiesc. În plus m-a apostrofat vis a vis de cerințele mele, explicând că nu se pot apropia de zimbri, fiindu-le frică de ei.

Dezamăgită și enervată am pornit din nou la drum. După 12 kilometri am ajuns în satul Humulești, „leagănul copilăriei” scriitorului Ion Creangă, azi suburbie a orașului Târgu Neamț.

Am parcat lângă Casa Memorială „Ion Creangă”, monument istoric, amenajată ca muzeu, prin exponate etalând viața scriitorului. După ce am plătit taxa de intrare parcă m-am „teleportat”  în secolul XIX și am uitat de necazul meu cu zimbri.

În fața mea s-a ivit căsuța mică, cu acoperiș de șindrilă, construită din bârne de lemn, în apropierea râului Ozana, de bunicul lui Ion Creangă, Petre Ciubotariu (1830-1831).

În spatele casei a amenajat un spațiu acoperit, destinat depozitării uneltelor agricole și a unor obiecte gospodărești.

Fiul său Ștefan, căsătorindu-se cu Smaranda, fiica lui David Creangă, din Pipirig (1835), bunicul le-a dăruit casa. Doi ani mai târziu Smaranda a născut un fiu, numit Ion, care și-a petrecut copilăria acolo. Ulterior, inspirat de peisajele, obiceiurile și datinile locului, le-a descris în multe povestiri, în timp devenite foarte cunoscute.

Azi curtea, mărginită de rondouri cu flori, înconjurată cu un gard din nuiele de lemn, găzduiește bustul lui Ion Creangă, o veche fântână și câteva băncuțe din lemn.

Cu contribuția istoricului Nicolae Iorga, casa a fost restaurată (1937) și a funcționat ca muzeu, neoficial, până în 1951 când, cele două încăperi, tinda, curtea înconjurătoare, au fost amenajate și a devenit muzeu oficial. În decursul timpului casa a fost reparată și recondiționată de mai multe ori (1960, 1975, 1988) și după  1989 a fost deschisă expoziția permanentă.

Pe lângă materialele manuscrisele, cărțile poștale cu autograful scriitorului, fotografiile, cărțile și manualele școlare vechi, care descriu viața și munca scriitorului, fosta cameră a rămas „neschimbată”.

Parcă vedeam familia așezată pe laviță, mama țesând la război, vârtelnița, masa și cele patru scaune din lemn mici, pe unul stând copilul Ion, învățând să citească din ceaslov…

În încăpere se află vechile obiecte ale familiei, lada de zestre, haine, covata în care se legănau noii-născuți, prosoapele ornamentale deasupra ferestrelor, cuptorul și motoceii cu care jucau mâțele, atât de frumos descrise de autor…

Casa găzduiește diverse acțiuni culturale și anual „Zilele Creangă”.

În anul 2004 localnica Gârneț Niculina a cumpărat, de la un urmaș al scriitorului,  terenul de lângă casă. L-a amenajat și după 4 luni a deschis primul parc tematic, despre opera unui scriitor, din România, Parcul tematic „Ion Creangă”.

În el sunt expuse figurine din ghips, animale împăiate, căsuțe din lemn, etc., reprezentând personaje și scene descrise în cărțile lui Creangă.

Citește și Mânăstirea Agapia și Mânăstirea Văratec, jud. Neamț

Mânăstirea Neamț și Schitul Vovidenia, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Mânăstirile Secu și Sihăstria, jud. Neamț, m-am întors la Leghin și m-am îndreptat spre nord-est, unde se află Mânăstirea Neamț, cea mai veche din Moldova, declarată monument istoric.

Conform tradiției orale în secolul XII au sosit niște călugări din sudul țării, discipoli ai lui Nicodim, organizatorul mânăstirilor din Țara Românească, s-au așezat pe locul actualei mânăstiri și au construit o mică Biserică de lemn, numită de istorici „Biserica Albă”, distrusă în cutremurul din 1471.

Mânăstirea a fost atestată abia din 1407,  într-un act de donație prin care Voievodul Moldovei, Petru Mușat I (1375-1391), a împroprietărit-o cu 2 sate, 2 vii  și 2 mori. Sub domnia fiului său, Voievodul Alexandru cel Bun (1400-1432), mânăstirea a devenit proprietara unor moșii întinse și în 1428 i-au fost subordonate 50 de biserici.

A fost ridicat primul nivel al actualului turn clopotniță, azi și poartă de intrare în mânăstire, chilii, clădiri anexe, înconjurate de ziduri cu turnuri de apărare. În cadrul ei s-a deschis o școală de caligrafi și miniaturiști care, ulterior, au împodobit cărțile bisericești ale bisericilor și mânăstirilor din zonă.

La sfârșitul secolului XV Domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”,  azi situată în jumătatea nordică a curții interioare și a dotat mânăstirea cu un clopot (1485).

Pe soclul clădirii, din blocuri mari de piatră, au fost ridicați pereții, două treimi din piatră de râu și treimea superioară din cărămidă, decorată cu o friză ceramică smălțuită, prezentând motive geometrice și vegetale.

Pe toată înălțimea zidurilor s-au creat coloane lungi din cărămizi și ceramică colorate, elemente bizantine, decorându-i în stil moldovenesc.

Decorurile colorate au fost postate și în jurul ferestrelor, ușilor, contraforturilor, realizate în stil gotic.

Biserica a fost acoperită cu șindrilă și i s-a adăugat o turlă octogonală, formată din două baze suprapuse, cea de jos cu 8 laturi și cea superioară stelată, cu 8 vârfuri. I s-au creat 4 ferestre și a fost decorată cu firide, discuri și cărămizi smălțuite. Pictura interiorului s-a realizat în ultimii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare, iar pronaosul și pridvorul în timpul lui Petru Rareș (1483-1546).

În decursul timpului mânăstirea a fost devastată de turci, a trecut prin mai multe incendii, cel mai puternic (1862) distrugând mare parte din clădiri și înnegrind picturile din interiorul bisericii, pentru care, la acea vreme, nu s-au găsit metode eficiente de curățare.

În 1936 în mânăstire a trecut la monahism cel care urma să devină „Sf. Ioan Iacob Românul de la Hozeva”. Împreună cu alți doi călugări a plecat în Țara Sfântă unde a petrecut 2 ani în pustietate, apoi, hirotonisit preot, a ajuns să conducă Schitul românesc „Sf. Ioan Botezătorul”, situat în Valea Iordanului. Din 1952 s-a retras într-o peșteră, care ținea de Mânăstirea Hozeva, unde a dus o viață foarte aspră, loc în care a fost înmormântat (1960). Postmortem a fost declarat sfânt. Postbelic (1948) mânăstirea a fost și loc de detenție pentru 25 de clerici greco-catolici.

Actual complexul este format din clădiri construite în secolele XVIII-XIX. Intrarea în incintă se face printr-un gang boltit, de la baza turnului clopotniță, decorat cu picturi ce reprezintă scene din romanul „Varlaam și Ioasaf”. Turnul propriu-zis a fost construit prin adăugarea celor două părți superioare peste baza din secolul XV și azi este dotat cu 11 clopote.

În perioada 1958-1961 ansamblul mânăstirii a fost refăcut în forma actuală. Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” a fost restaurată în forma originală, acoperișul din secolul XV a fost modificat, în partea de vest i s-a adăugat un fronton și i s-au ridicat încă 2 turle de lemn. În interior și în jurul ei au fost puse mormintele unor episcopi și mitropoliți.

Clădirile chiliilor, anexele, au fost reparate, de asemenea aghiazmatarul circular din fața bisericii, în care se sfințește apa în timpului sărbătoririi hramului și în care se află și cea mai veche bibliotecă mânăstirească, cu circa 18.000 de volume. Au fost amenajate și cele două paraclise.

Între chiliile de pe latura de est a fost reclădită Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, construită inițial (secolul XIX) pe locul primei biserici din piatră. 

În cadrul mânăstirii funcționează Seminarul Teologic „Veniamin Costache” și un Muzeu în care se află o colecție de artă bisericească, icoane și obiecte bisericești din secolele XVII-XVIII și o sală a tiparului în care sunt etalate xilogravuri și diverse piese tipografice, printre care o presă din secolul XVIII.

De Mânăstirea Neamț aparține Schitul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, cunoscut ca Schitul Vovidenia, situat la 1 kilometru depărtare. În secolul XVII în zona actualului schit se aflau chilii de lemn și pământ. În timpul luptelor purtate de Ioan Sobiețki, ultimul Rege al Poloniei, pentru alungarea turcilor, călugării au părăsit mânăstirea și s-au refugiat în pădurile înconjurătoare, ocupând și acele chilii (1649-1683).

Unul dintre schituri, numit după pârâul din apropierea lui, Schitul de lemn Slătiorul „Sf. Ierarh Spiridon” (1686), a supraviețuit în timp. În el a crescut Ioanichie, ulterior devenit Episcopul Romanului (1747-1769). În amintirea acelor timpuri, în locul bisericii vechi a ridicat Biserica de lemn „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (1748-1749), lângă ea chilii, o clopotniță, a adus peste 60 de călugări și a schimbat numele schitului, devenind Schitul Vovidenia, pe care l-a arondat Mânăstirii Neamț.

Deteriorată, pe locul ei a fost ridicată actuala biserică din piatră (1849-1857), Biserica Ortodoxă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, în stil neoclasic.

În ea s-au păstrat catapeteasma altarului și amvonul fostei biserici de lemn.

Interiorul bisericii a fost pictat în perioada 1968-1969. La schit s-au păstrat peste 300 de cărți și manuscrise vechi, din perioada ctitorului său.

Lângă biserică se află Clopotnița cu un clopot din bronz, de 150 kilograme, vechi de peste 300 de ani.

Lângă schit, Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, a construit o casă în care a locuit până la plecarea în exil (1944). L-a cunoscut pe Mihail Sadoveanu, care, pentru a-și scrie cărțile, se retrăgea de multe ori acolo. Se spune că împărțind chilia cu un călugăr, inspirat din viața lui, a scris cartea „Demonul tinereții”. Casa a rămas în proprietatea Mânăstirii Neamț care a transformat-o în casă de oaspeți, apoi i-a cedat-o scriitorului pe viață. După moartea sa, casa a fost amenajată ca Muzeu Memorial „Mihail Sadoveanu”, inaugurat în 1966. Clădirea a fost retrocedată Mitropoliei (1997) care a amenajat și dedicat 1 cameră lui Visarion Puiu, restul de 8 camere cuprinzând o expoziție despre viața și activitatea scriitorului.

Citește și Rezervația de Zimbri Dragoș Vodă, Parcul tematic și Casa Memorială „Ion Creangă” din Humulești, jud. Neamț

Biserica de lemn Pipirig, Mânăstirea Secu și Mânăstirea Sihăstria, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat cele două mânăstiri din Petru Vodă, județul Neamț, am urmat drumul spre Târgu Neamț până în localitatea Dolhești, apoi un drum secundar, spre nord-vest, până în comuna Pipirig (21 kilometri). În secolul XVII teritoriul comunei aparținea Mânăstirii Neamț. Era populat doar de câțiva călugări care aveau grijă de turmele de oi. Pentru ei  a fost ridicată o capelă de lemn (1680).

Un secol mai târziu, dorind să scape de condițiile grele de viață impuse de habsburgi, unele familii de ardeleni, de pe Valea Bârgăului, s-au refugiat în Moldova, s-au așezat pe Valea Ozanei și în zona capelei au format satul Pipirig (1764).

În timp numărul lor crescând, au înlocuit capela cu Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Nicolae; Nașterea Maicii Domnului” (1807), azi situată în mijlocul cimitirului și încă folosită.

La intrarea în cimitir se înalță turnul clopotniță, construit în anul 1864.

În Parcul Natural Vânători Neamț  se află mai multe mânăstiri pe care, bineînțeles, doream să le vizitez. M-am întors la drumul principal, l-am urmat până în satul Leghin, comuna Pipirig, apoi pe un drum secundar m-am îndreptat spre sud. După 17 kilometri am ajuns la Mânăstirea Secu, situată la poalele Muntelui Vasan și numită după pârâul lângă care a fost creată. Acolo a trăit o perioadă de timp întemeietorul celor două Mânăstiri Petru Vodă, părintele Iustin Pârvu.

În 1530, pentru călugării care trăiau acolo, Domnitorul Petru Rareș a ridicat Biserica de lemn Zosima, situată pe locul actualei biserici din cimitirul mânăstirii, formându-se un schit.

Un secol mai târziu a fost ridicată o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1602).

În acea perioadă Moldova era condusă de Domnitorul Vasile Lupu (1632-1653) și Biserica Ortodoxă de Mitropolitul Varlaam, pe care Lupu îl prețuia mult. După o vizită în Cipru (1647), în semn de respect, domnitorul i-a adus o icoană a Maicii Domnului, păstrată până azi în interiorul bisericii mânăstirii.

După ridicarea bisericii vornicul Nestor Ureche a construit clădirile, existente și azi, Paraclisul „Sf. Nicolae” și le-a înconjurat cu ziduri groase, prevăzute cu turnuri de apărare, sub forma unei cetăți medievale, pentru a se putea apăra de năvălirile turcești.  

Ultima luptă cu oștile otomane a avut loc în anul 1821. Câștigată de turci, aceștia au incendiat mânăstirea și multe clădiri au fost distruse. După retragerea turcilor complexul a fost refăcut.

Pe locul Schitului de lemn Zosima s-a construit o biserică din zid, pe temelie din piatră, Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1832), terminată după efectuarea picturii interioare și a catapetesmei din lemn de tei, poleită cu aur (1850).

Azi mânăstirea este formată din cele două biserici, Paraclisul „Sf. Nicolae”, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, chiliile și un Muzeu cu obiecte bisericești și icoane.

În biserică se află mormintele ctitorului Nestor Ureche, al soției sale și al Mitropolitul Varlaam.

Pe același drum, la 4 kilometri sud, am ajuns la Mânăstirea Sihăstria.

În 1655 acolo exista o Biserică de lemn care în timp s-a ruinat și a fost înlocuită cu  o biserică din piatră, în stil clasic moldovenesc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1734). 

În atacul turcilor din 1821 biserica a fost incendiată dar a fost refăcută după trei ani.

În timp au fost construite chiliile, un paraclis și s-a format mânăstirea, cu obște de călugări.

Clădirile sunt situate pe panta unui deal și pentru a ajunge la ele au fost amenajate scări de ciment. 

Mult mai recent a fost construită și Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Teodora de la Sihla”.

Văzusem pe Google Maps că la nici 9 kilometri depărtare, la mijlocul distanței dintre Mânăstirea Sihăstria și Mânăstirea Agapia, se află Mânăstirea Sihla, cunoscută mai ales pentru peștera în care Sf. Teodora a trăit aproape 40 de ani. Din păcate, deși am întrebat, nu am găsit drumul spre ea. Cel pe care l-am văzut era unul forestier, greu accesibil și nu eram sigură că e cel corect, iar cu GPS-ul o mai pățisem în asemenea zone. Speram că poate voi ajunge la ea din cealaltă direcție.

Citește și Mânăstirea Neamț și Schitul Vovidenia, jud. Neamț

Mânăstirea Paltin Petru Vodă și Mânăstirea Petru Vodă, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Ziua a 4-a din concediul prin țară o dedicasem vizitării unor mânăstiri din județul Neamț. Din stațiunea Durău m-am întors la Bistricioara apoi am rulat spre nord-est, paralel cu Lacul Izvorul Muntelui, numit și Lacul Bicaz, lac de acumulare format pe cursul râului Bistrița, cu o lungime de 25 kilometri.

După 6 kilometri, la coada lacului, am oprit lângă una dintre cele două intrări pe viaductul Poiana Teiului, numit și Poiana Largului, cea dinspre Borsec, pe care am venit, cealaltă fiind din direcția Vatra Dornei.

Viaductul a fost construit în perioada 1958-1961, dat în funcțiune, dar construcția a continuat până în 1964. Lung de 542 metri și lat de 9 metri, din care 2 metri pentru trotuarele laterale, are 3 ieșiri, cele două spre vest, menționate anterior și una spre est, continuată de drumul spre Târgu Neamț.  

Lângă viaduct, din apa lacului se ridică Piatra Teiului, o stâncă calcaroasă, înaltă de 23 metri, 5-7 metri deasupra apei, formată prin eroziunea unui recif cretacic, format prin suprapunerea scheletelor de corali.

Numele inițial de Piatra Dracului l-a primit după legenda care spune că într-o noapte, pentru a bloca apele râului Bistrița și a inunda zona, diavolul a rupt o stâncă din masivul Ceahlău și a zburat spre zona unde azi se află viaductul. Ivindu-se zorile și fiindu-i frică de lumina soarelui, a lăsat piatra și a fugit spre o zonă întunecată. Numele actual l-a primit după ce pe ea a crescut un tei.

Am trecut viaductul, am urmat drumul spre Târgu-Neamț până în satul Petru Vodă, apoi un drum secundar, spre nord-vest, unde se află două mânăstiri care aparțin satului. Mânăstirea Paltin Petru Vodă, inițial azil filantropic, a fost ctitorită de arhimandritul Justin Pârvu, personalitate a județului Neamț care, luptând împotriva opreliștilor comuniștilor, a fost arestat și închis 17 ani.

În perioada 1999-2001, la 3 kilometri de sat, a fost amenajat un azil pentru maicile bătrâne și bolnave, cărora au început să li se alăture alte maici, majoritatea cu studii superioare în domeniul sanitar, pedagogie, asistență socială, azi obștea fiind formată din 150 de maici. Pentru ele s-au construit treptat chilii.

Între anii 2003-2008 a fost ridicată Biserica de lemn „Acoperământul Maicii Domnului”. Clădirea, din bârne de brad, pe fundație de piatră, a fost realizată de meșteri maramureșeni care, în timp, au construit și restul clădirilor mânăstirii.

Interiorul a fost pictat în tehnica frescă, în stil bizantin, de pictori din Cernăuți.  Într-o raclă din biserică se păstrează moaștele mai multor sfinți și a unora dintre cei decedați, sub regimul comunist, în închisoarea de la Aiud.  

Vechiul azil a fost desființat și în 2006 s-a construit Azilul de bătrâni „Sf. Pantelimon”, dotat cu cu 40 de paturi, cabinele medicale, farmacie și Paraclisul „Sf. Spiridon”.

În timp s-au construit noi chilii, clopotnița, Orfelinatul „Acoperământul Maicii Domnului”, dependințe, un dispensar și un laborator în care maicile prelucrează plante medicinale și produc remedii naturiste, comercializate, însă, fără aviz sanitar.

Încă 3 kilometri pe acel drum și am ajuns la a doua mânăstire care aparține satului.

Mânăstirea Petru Vodă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost prima ctitorită de arhimandritul Justin Pârvu, în anul 1991. 

Este situată în Poiana Hașca din Munții Stânișoarei.

Până în 1992 a fost terminată Biserica de lemn, ridicată pe o fundație de beton, cu  o turlă octogonală, înaltă, situată deasupra naosului.

Intrarea în biserică a fost dotată cu o ușă sculptată în lemn de stejar.

Exteriorul și interiorul au fost pictate în tempera, în stil bizantin (1994-2000).

În jurul bisericii, înconjurând o curte largă, au fost ridicate clădirile chiliilor și s-a format complexul monahal, locuit de călugări.

Citește și Biserica de lemn Pipirig, Mânăstirea Secu și Mânăstirea Sihăstria, jud. Neamț

Mânăstirea Durău și cascada Duruitoarea, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Stațiunea Durău este situată în județul Neamț, la poalele de nord-vest ale masivului Ceahlău, la o altitudine de 700-800 metri față de nivelul mării.

Din stațiune pornesc mai multe trasee turistice montane pentru care este frecvent vizitată, mai ales în sezonul estival.

De asemenea există Mânăstirea Durău, mânăstire ortodoxă de călugărițe, construită în secolele XIX-XX și în 2015 inclusă pe lista monumentelor istorice ale județului.

Încă din 1600 în Durău a existat un schit de maici, atestat documentar abia din 1779. Stareța, primind același post la Schitul Văratic, s-a mutat împreună cu maicile acolo. Schitul din Durău a rămas nefolosit până în 1802 când a fost ocupat de călugări din schiturile vecine. În jurul anului 1909 în cele 2 schituri care aparțineau de Durău, Tarcău și Bisericani, trăiau 44 de călugări și așezarea a primit statutul de mânăstire.

Biserica de lemn, deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1832-1835), care din anul 2003 a primit și hramul „Sf. Pantelimon”.

În apropierea ei a fost ridicat un turn-clopotniță, cu 2 etaje, azi calea de acces în mânăstire.

În jurul bisericii s-au construit stăreția și case pentru călugări, una dintre ele (1832) devenind reședința Mitropolitului Veniamin Costachi, stabilit acolo.

Catapeteasma bisericii, sculptată din lemn de tei, a fost poleită cu aur.

Interiorul a fost pictat abia în perioada 1936-1937. Picturile prezintă scene și personaje biblice, îmbinate cu motive din viața de zi cu zi a locuitorilor zonei. În 1969 pictura a fost restaurată.

Cea mai veche dintre icoanele păstrate, icoana de argint a Maicii Domnului (sec. XVIII), este considerată „făcătoare de minuni”.

În mânăstire se află și o parte din moaștele „Sf. Mc. Pantelimon”, aduse dintr-o biserică ruinată din Rusia, unde au fost găsite de călugării care au luptat pe frontul sovietic în cel de Al Doilea Război Mondial.

Sub comuniști mânăstirea a fost desființată (1959) și biserica a devenit parohială. Totuși în 1972 s-a înființat un schit de călugări. În 1977 majoritatea chiliilor și biserica din cimitirul satului au fost demolate. Pe terenul obținut au fost construite vile și s-a înființat Stațiunea Durău. Apoi schitul de călugări a fost transformat în mânăstire de maici care a început să funcționeze în 1991.

În același an lângă mânăstire a fost construită o clădire, pentru un centru de conferințe, care aparține Bisericii Ortodoxe Române. Centrul Cultural Pastoral „Daniil Sihastrul” a fost sfințit în anul 1995.

Azi în stațiune există 4 hoteluri, numeroase vile și terase.  

Pentru a vedea cascada Duruitoarea,  după ce am vizitat mânăstirea m-am îndreptat spre intrarea pe unul dintre cele 3 trasee turistice amenajate în Parcul Național Ceahlău. Ca tot omul iubitor de natură, deși nu era obligatorie, am plătit taxa modică pentru intrarea în parc și am pornit la drum.

Cascada, declarată monument al naturii, este situată la o altitudine de 1.270 metri, într-o arie protejată, întinsă pe 1 hectar. Traseul până la ea are un grad mediu de dificultate. Urcușul durează aproximativ 2 ore, în funcție de condiția fizică a celui ce-l străbate.  

S-a format pe valea pârâului Rupturii, între versanții abrupți care coboară de la Piatra Ciobanului, în est și Piciorul Șchiop, în vest.

Pârâul este alimentat din izvorul Fântâna Rece, situat pe platoul alpin și de câteva izvoare mai mici care au perioade când seacă.

Fenomenele de îngheț-dezgheț și avalanșele au detașat coloane din pereții verticali ai muntelui, au format jgheaburi și au apărut săritori și cascade. 

Cascada are o cădere de apă, de aproximativ 100 metri înălțime, care produce un vuiet asurzitor, mai puternic în perioadele cu ploaie, când debitul apei este mai mare. Datorită zgomotului a fost numită „Duruitoarea”.

Este formată din 2 trepte. Prima, o cădere de 25-30 metri, se termină pe o platformă la care se putea ajunge urcând o scară de lemn, azi dispărută.

De la platformă apa se răsfiră ca un evantai, cade de pe stâncă și continuă să curgă sub forma unui pârâu care, în final, ajunge în lacul Bicaz.

Cele două obiective atinse, mânăstirea și cascada, restul celei de a 3-a zi din concediu urma să-l petrec prin stațiune.

Citește și Mânăstirea Paltin Petru Vodă și Mânăstirea Petru Vodă, jud. Neamț

Ceahlău, județul Neamț- obiective istorice

Publicat pe de
Răspunde

Din stațiunea Borsec, județul Harghita, m-am îndreptat spre comuna Ceahlău, județul Neamț, unde, în stațiunea Durău, îmi rezervasem cazarea. După 40 kilometri nord-est m-am oprit în satul Bistricioara pentru a vedea Biserica de lemn „Sfinții Voievozi”, declarată monument istoric. Biserica, fără turn, fost construită înainte de 1775 din bârne de brad cioplite, așezate pe o temelie de stejar și piatră de râu, acoperită cu draniță, formând trei spații interioare cu forme diferite. Biserica a fost refăcută în anul 1831. Clopotnița de lângă ea, a fost dărâmată în anii 1937-1940. Azi se mai țin slujbe de două ori pe lună și când se fac pomeniri pentru cei decedați.

De acolo până la comuna Ceahlău mai erau doar 5 kilometri. O parte din drum am mers paralel cu Lacul Izvorul Muntelui, numit și Lacul Bicaz, întins pe o suprafață de 32,6 kilometri pătrați, lac de acumulare format pe cursul râului Bistrița, după construirea unui baraj și a unei hidrocentrale (1950-1960), când au fost strămutate 22 de sate din zonă.

În comuna Ceahlău se află mai multe monumente istorice. Prima la care am oprit, Biserica de lemn „Sf. Ana; Nașterea Maicii Domnului”, a fost construită în anul 1730. Clopotnița, formând o poartă, a fost postată la intrarea spre biserică.

Este una dintre puținele biserici de lemn din Moldova care au fost pictate în interior. În pronaos pictura a fost făcută direct pe scândură și în altar pe pânza cu care au fost acoperiți pereții. Din păcate pictura s-a șters în decursul timpului.

În apropierea ei am văzut și o biserică mai nouă, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Zonă de munte, cu multe secole în urmă s-au așezat pustnici care, inițial, au trăit în grote, apoi au construit schituri, multe dintre ele distruse de incendii sau avalanșe.

Pe locul unui schit vechi, Schitul Silvestru, apoi numit Schitul Hangu, după moșierul care deținea teritoriul, în 1639 s-a ridicat o biserică de piatră, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”, lipit de ea, turnul clopotniță, pătrat, pe 3 nivele nivele și înconjurător chilii care, după o perioadă de timp, au ars într-un incendiu. Biserica a fost refăcută în anul 1820 și restaurată 1958.

Moșia lui Hangu a trecut în posesia marelui vistiernic Toderașcu Cantacuzino, familie care a deținut-o cam 2 secole. A preluat-o mai ales datorită poziționării ei, de acolo putându-se trece ușor în Transilvania. Pe ruinele chiliilor a fost ridicat un zid de incintă din piatră de râu, legată cu mortar, cu metereze (1672-1676).

În colțurile zidului au fost ridicate 4 turnuri, primele fiind turnul circular din colțul nord-est, cu rol de locuință și un turn mai mic, pe colțul sud-estic.

Situate pe latura de est, protejau poarta de intrare în incintă, deasupra căreia se afla un alt turn, cu rol de clopotniță.   

Apoi familia a intrat în posesia altor moșii, ajungând să posede aproape toată valea Bistriței, doar teritoriul Schitului Hangu nu l-au putut lua. Matei Cantacuzino, împreună cu familia, a plecat în Rusia (1791). Moșiile au rămas în administrarea unor arendași care frecvent și-au manifestat autoritatea și asupra unor părți din teritoriul schitului. Din această cauză s-au derulat mai multe procese și în 1817 domnitorul vremii a trecut o parte din teritoriile schitului în proprietatea familiei Cantacuzino. 

Reveniți în țară, în incinta fostului Schit Hangu au construit mai multe case de locuit, formând o mică cetate în care, trupele ruse, ocupând zona, au staționat perioade lungi de timp. Cu ajutorul lor, Cantacuzino a reușit să-i alunge pe călugări. Apoi au construit un palat, numit azi Palatul Cnejilor.

În colțul nord-vestic s-a ridicat un turn pătrat, în apropiere două clădiri, toate cu rol de locuință.

Au fost săpate beciurile și au acoperit poarta de intrare cu o boltă (1830-1838).

Legenda spune că alungându-i pe călugări, aceștia i-au blestemat. Cert este că au ajuns să aibă datorii mari și Domnitorul Al. Ghica a scos moșiile lor la licitație. Cea de la Hangu a fost cumpărată de Smaranda Sturdza (1850). Dorind să o ocupe, s-a lovit de rezistența acerbă a familiei Cantacuzino, care s-a baricadat în incintă. Au avut loc lupte în care zidurile exterioare au fost incendiate. Unul dintre frații Cantacuzino s-a sinucis, ceilalți doi au fost arestați, duși la Iași, apoi deportați în Rusia.

Familia Sturdza a rămas proprietară dar nu a folosit palatul. Părăsit, s-a ruinat în timp.

Doar biserica a fost folosită de localnici și s-a păstrat până azi. Împreună cu   fostul castel în 1955 au fost declarate monumente istorice.

Nerevendicat de urmași, azi ruinele sunt în proprietatea Primăriei Ceahlău.

O parte din fostul teren al schitului a fost ocupat de una dintre gospodăriile vecine, pentru cotețele de păsări, împrejmuite cu un gard din lemn, o altă parte a devenit loc de depozitare a unor materiale de construcții.   

Ieșind dintre ruine am fost trezită la realitate de casele înconjurătoare, bine întreținute, cu curțile pline de flori.

A doua zi din concediul prin țară era pe terminate. După 6 kilometri spre sud am ajuns în stațiunea Durău, la Hotelul Brândușa.

Citește și Mânăstirea Durău și cascada Duruitoarea, jud. Neamț

Stațiunea Borsec, județul Harghita

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat orașul Toplița și cele două mânăstiri, m-am îndreptat spre stațiunea Borsec. După aproximativ 8 kilometri  m-am oprit în zona Secu unde, pe un deal de pe marginea șoselei, se află Mausoleul Eroilor din Primul Război Mondial, 771 de oseminte ale eroilor militari români care au căzut în luptele pentru eliberarea Ardealului (1916) și lângă acestea, un monument mic pentru 3 ostași căzuți în cel de Al Doilea Război Mondial. A fost construit în anul 1925, la inițiativa Societății „Cultul Eroilor”.

19 kilometri spre est și am ajuns în orașul Borsec, compus din 2 cartiere, Borsecul de Jos și Borsecul de Sus, ultimul fiind de fapt Stațiunea Borsec, situată în depresiunea Borsec, între munții Călimani, Bistriței, Ceahlău și Giurgeului, la altitudinea de 900 metri deasupra mării.

Depresiunea s-a format în urma puternicelor mișcări tectonice de la sfârșitul Terțiarului. Activitățile vulcanice din Neogen și Pleistogen au izolat-o, transformând-o într-un sistem de lacuri, apoi Bistricioara a erodat o parte din munți. În Cuaternar între calcarele dolomitice s-au format straturi de turbă și depuneri de travertin. În decursul timpului în masivele de calcare s-au acumulat ape minerale carbo-gazoase, cu conținut de calciu și magneziu.

Încă din anul 1594 în micul cătun Borsec se foloseau apele minerale în scop curativ. În 1803 vienezul Gunther Zimmetshausen, considerat bolnav incurabil, a venit acolo pentru a urma un tratament. Vindecându-se, un an mai târziu a luat satul în arendă, pe 28 de ani, s-a mutat acolo și a angajat un inginer de mine, pentru a prospecta zona, în vederea realizării unei fabrici de sticlă, pentru îmbutelierea apei.

Găsind toate materialele necesare, începând din anul 1805 a construit locuințe, drumuri, a defrișat zone de pădure și a construit o fabrică de sticlă. Pentru producerea ei a adus muncitori calificați din Austria, Bohemia, Bavaria și Polonia și un an mai târziu a început îmbutelierea industrială a apei minerale, în primul an 3 milioane de litri, care a fost transportată cu căruțele și vândută în toată Europa. Îmbutelierea se făcea doar în zilele însorite, când conținutul în dioxid de carbon era maxim. În paralel a început exploatarea travertinului (1819), apoi a lignitului (1879).

Apa minerală Borsec a participat la diverse târguri internaționale, la cel din Viena (1873) luând medalia de argint, la Berlin (1876), Trieste  și Expoziția de la Paris (1878) diploma de onoare. Proprietățile curative fiind atât de cunoscute, în Borsec s-au amenajat primele băi, unele acoperite, s-a realizat drumul peste masivul Creanga până la Toplița și în 1918 s-a creat stațiunea.

A fost construită și o Biserică Catolică de lemn (1847), în timp devenită Greco-Catolică și actual Biserica Ortodoxă de lemn „Schimbarea la Față”, considerată monument arhitectural.

Interbelic și începând cu a doua jumătate a secolului XX s-au construit vile, izvoarele au fost captate, s-au amenajat băi fierbinți în bazine acoperite sau în căzi, stațiunea a fost dotată cu aparatură pentru hidroterapie și electroterapie, etc.

În anul 1953 a fost declarată stațiune balneo-climaterică.

A funcționat la nivel maxim până în anii 1990 când a început declinul, ajungând să fie exclusă din sistemul turistic.

Clădirile și dotările lor s-au ruinat în timp, unele au dispărut, astfel baza de tratament a fost închisă.  

În Borsec există peste 15 izvoare de apă minerală carbo-gazoasă, captate la începutul secolului XX, unele acoperite cu foișoare de lemn. Din 5 izvoare se îmbuteliază apa și 7 izvoare alimentează stațiunea cu apă potabilă. Izvoarele au fost împărțite în grupa nordică (izvoarele 1-6) care provine din fâșia cu calcare cristaline dolomitice, unde  apa s-a acumulat în fisurile și golurile carstice și grupa sudică (izvoarele 10, 11, 15), formate în fisurile tufului calcaros din care apa curge cu debit redus. Izvorul Pierre Curie, descoperit în 1932, are cea mai radioactivă apă din Borsec.

izvoarele 1 și 2

Pe aleea centrală se află 7 izvoare captate de unde și numele Bulevardul „7 izvoare”. 

izvorul Lázár nr. 6

Din anul 2000, timid, a început refacerea stațiunii, an în care s-a reconstruit o mofetă.

Într-o vilă din centrul stațiunii, finanțat de Primăria Borsec și Fabrica de îmbuteliere a apelor minerale, s-a amenajat Muzeul Apelor Minerale care etalează peste 100 de obiecte și fotografii despre istoria zonei și exploatarea apei, cel mai vechi exponat, de la sfârșitul anilor 1800, fiind o sticlă folosită pentru păstrarea apei minerale.

Unele vile au fost reparate, altele recondiționate, de asemenea câteva din bazele de tratament din ele au refăcute.

În perioada 2008-2010 parcurile și cărările către obiectivele turistice din zonă au fost refăcute.

Unul dintre obiectivele importante este Poiana Zânelor, situată la nici 2 kilometri de centrul stațiunii. Pentru a ajunge la ea am traversat un parc, apoi am urmat o șosea pe marginea căreia am văzut un alt izvor. Din păcate, fiind vară, debitul lui era scăzut și chiar în acel moment s-a oprit.

Apoi am coborât un deal despădurit, presărat cu o multitudine de flori, până la Baia Tradițională din Poiana Zânelor. Apa ei este recomandată în afecțiuni cardiace, circulatorii și în tratarea contuziilor.

În apropierea ei, pe locul unde în urmă cu 150 de ani a existat un mic lac și unde se construise primul ștrand termal, „Tündérkert”, se află Izvorul Străvechi, cu apă feruginoasă, azi amenajat ca mofetă. Este indicat în bolile cardio-vasculare, reumatismale și în impotența sexuală.

În jurul stațiunii se pot face drumeții, pe trasee marcate, până la Grota Urșilor, un ansamblu de goluri adânci create prin erodarea rocilor, sub acțiunea apelor de infiltrație, sau la Peștera de Gheață, formată prin același fenomen, numită datorită faptului că apa care se infiltrează între roci îngheață iarna.

De asemenea se pot vedea formațiunile de travertin Dealul Rotund, Cetatea Bufnițelor și fosta „carieră de travertin”, loc de unde se văd panorame superbe. În arealul stațiunii există și Rezervaţia Botanică „Paltinul pitic”. Pentru vizitatorii din timpul iernii a fost amenajată o pârtie de schi cu 3 piste.

Din păcate, la fel ca multe alte stațiuni din țară, este în continuare ignorată de autorități. Ori nu pricep importanța curativă a apelor, ori nu le pasă de sănătatea oamenilor, sau măcar a potențialului financiar, nu se iau măsuri pentru refacerea bazelor de tratament, a vilelor, a ceea ce a fost cândva mândria zonei.

Cu speranța unor îmbunătățiri viitoare, am părăsit stațiunea îndreptându-mă spre județul Neamț.

Citește și Ceahlău, județul Neamț

Toplița, jud. Harghita- Mânăstirea „Sf. Prooroc Ilie” și Mânăstirea Doamnei

Publicat pe de
Răspunde

Mânăstirea „Sf. Prooroc Ilie” este situată în județul Harghita, la poalele munților Călimani, la intrarea în orașul Toplița, lateral de șoseaua ce vine de la Reghin.

A fost fondată în 1928 de primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, Dr. Elie Miron Cristea, născut în Toplița. În 1910 el a adus Biserica de lemn din Stânceni (1847) pe care, fiind prea mică, satul dorea să o înlocuiască. Clădirea, din lemn de molid, a fost reconstruită la marginea orașului.

Intrarea în biserică se face printr-un portic decorat cu arcuri susținute de coloane sculptate. Deasupra lui se află un turnuleț. În interior,  pictura veche, deteriorată, a fost refăcută în tempera, pe pânză aplicată pe lemn, păstrându-se doar picturile vechi din cele două cupole de la abside, toate restaurate între anii 1989-1990. Catapeteasma a fost înlocuită cu una nouă, din lemn de tei, pictată cu cerneală de aur. Apoi biserica a fost mobilată, decorată și dotată cu 3 clopote.

Începând cu anul 1923 s-au construit clopotnița, chiliile, clădirile anexe, etc. Patriarhul a demontat fosta lui casă, a mutat-o în zona bisericii și s-a construit stăreția (1928).

Terenul a fost împrejmuit cu un gard de lemn și în jurul clădirilor au fost plantați copaci, arbori ornamentali și flori.

S-au stabilit călugări, veniți de la alte mânăstiri și s-a format mânăstirea (1928).

În perioada 1940-1944 mânăstirea a fost închisă, permițându-se doar unui călugăr să rămână în ea. Când au venit hortiștii, au vopsit stemele Patriarhiei și Regală dar nu au avut ce să prăduiască, odoarele de preț fiind ascunse de călugăr.

Biserica devenind neîncăpătoare, s-a dorit ridicarea unei noi biserici din zid, neautorizată însă. În 1984 s-a primit aprobarea pentru construcția unei clădiri în care să se depoziteze obiectele de patrimoniu, a unui muzeu și a unor chilii, s-a amenajat o fântână, toate terminate în 1994.

Păcălind autoritățile, clădirii pentru depozitare i s-a ridicat un turn înalt și a fost transformată în Paraclisul „Izvorul Tămăduirii”.

În timp mânăstirea a devenit un important centru de pelerinaj. Până în anul 2009 vechile clădiri au fost reparate și, pentru găzduirea pelerinilor, a fost construită o aripă cu 150 de locuri.

În anul 2007 bibliotecii mânăstirii i-au fost donate 2.000 de volume, azi deținând câteva mii.

Actual mânăstirea deține 16 hectare de pământ și 90 hectare de pădure.

Mânăstirea Doamnei  „Nașterea Maicii Domnului; Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” se află la 4 kilometri nord de Toplița, pe un deal de la marginea satului Moglănești, care aparține administrativ de oraș. În cadrul mânăstirii se află două biserici.

Biserica de lemn a fost ctitorită de doamna Safta, soția lui Domnului Moldovei, Gheorghe Ștefan, în anul 1658. Este atestată de o inscripție pe o icoană (1677). Forma actuală a primit-o în 1710, perioadă când pe lângă mânăstire funcționa o școală confesională (1700), apoi Școala Greco-Catolică (1850).

A fost restaurată în perioada 1710-1747 când catapeteasma a fost pictată, refăcută în 1958.

Ulterior biserica a fost complet repictată  (1984) dar s-au păstrat icoane vechi (1745), azi aflate în colecția Mânăstirii „Sf. Prooroc Ilie”.

În perioada 1994-1999 mănăstirea a funcţionat ca schit, aparținând administrativ de  Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie”,  apoi a fost declarată mănăstire de maici, azi cu 7 viețuitoare.

Până în 2008 s-au construit chiliile, casa duhovnicului, casa stăreției, dependințe, o pivniță, etc. A fost amenajată o bibliotecă în care azi se găsesc peste 1.000 de volume teologice.

Din 2013 a început construcția unei biserici din cărămidă, în stil moldovenesc, Biserica „Nașterea Maicii Domnului”. La demisol se află Paraclisul „Sf. Ioan Maximovici”, Arhiepiscop de Shanghai și San Francisco, în care se păstrează puține moaște ale sfântului.   

Citește și Stațiunea Borsec, județul Harghita

Orașul Toplița, județul Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Toplița este situat în nordul Depresiunii Giurgeu, străbătut de râul Mureș și administrativ aparține județului Harghita. În descrierile lui Ptolomeu pe locul actualului oraș ar fi existat cetatea dacică Sangidava, nedescoperită de arheologi. Zona era locuită de dacii liberi și carpii, majoritatea păstori de oi, cu care, după cucerirea de către romani, aceștia au păstrat legături. Până în 1228 regiunea a fost deținută de Simon Bán apoi a intrat în posesia familiei Bánffy care a reușit să o păstreze până în 1945, la un moment dat devenind un district privilegiat care nu aparținea de nici un scaun săsesc.

statuia Lupa Capitolina

În 1567 pe unul din terenurile deținute de Bánffy Pál, pentru a exploata pădurea înconjurătoare, căpitanul cetății Brâncovenești a adus trei familii din Moldova și astfel s-a format așezarea, prima dată atestată documentar din acel an. A fost numită Taplócza („izvor de apă caldă”), nume primit de la apele termale existente în zonă. Pentru a nu fi confundată cu localitatea Csik Taplócza, în 1660 numele i-a fost schimbat în Toplicza.

În decursul timpului teritoriul localităţii s-a extins pe Valea Topliţei, în stânga şi în dreapta Mureşului și s-au format satele, azi cartiere ale orașului. În 1658 armatele moldovenești conduse de Pintea au distrus satul care, după 2 ani, a fost repopulat cu țărani români aduși din Deda. Sub Imperiul Habsburgic, datorită dărilor imense impuse, iobagii s-au răsculat (1702-1711), apoi s-au alăturat Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi” (1791)

La începutul secolului XVIII a început transportul lemnului cu plutele pe râul Mureș, numărul comercianților a crescut și localitatea a început să se dezvolte. Dacă la înființare avusese 3 familii, conform recensământului din 1785 în Toplicza existau 255 de familii.

În perioada 1830-1836 în localitate s-a stabilit familia Urmánczy care, în anii ce au urmat, a avut un rol important în dezvoltarea ei. János Urmánczy și-a ridicat o casă cu un etaj, înconjurată de un parc care se întindea până la râul Mureș. Ulterior extinsă, prin preluarea casei vecine, etajată și renovată, a devenit Hotelul László. Acesta a fost distrus în timpul Primului Război Mondial. Ulterior refăcut, în el au funcționat magazine, prima sală de teatru, în limba maghiară, și prima bibliotecă din localitate. La inițiativa lui, pe locul vechii Biserici Catolice de lemn, s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1865-1873) și s-a înființat Școala Romano-Catolică, transformată în Școală Maghiară de Stat (1948-1960).

În 1895, pe terenul familiei Bánffy,  a fost ridicată Biserica Reformată Calvină, din banii donați de fata lui Urmánczy, împreună cu soțul ei, care atunci locuiau la Reghin. Reparată în 1993 și 2010, biserica funcționează și azi. În același an, fiul lui János, Nándor Urmánczy, ulterior parlamentar în Budapesta, a fondat primul ziar local, numit Topliczai Híradó, iar un an mai târziu a fondat o școală, pe propriul teren și pe cheltuiala sa.

Pentru a se construi o nouă cale ferată, urmașul său, baronul Jeremos Urmánczy,  a trebuit să vândă o parte din terenuri. Din banii obținuți a ridicat Castelul Urmánczy (1903-1906). Clădirea în stil Art Nouveau, situată pe o ridicătură de teren, aproape de malul râului Mureș, a supraviețuit până azi. În partea dreaptă a fațadei principale a fost construit un turn înalt. În interior, după intrarea principală, a fost amenajat un salon, înalt pe 2 etaje, din care se accesau încăperile. La parter se aflau apartamentul proprietarilor, sala de mese și camerele bărbătești și la etaj camerele copiilor, cele pentru oaspeți. În subsol se aflau camerele servitorilor, bucătăria, pivnița și depozitele.

În 1948 a fost naționalizat și a rămas nefolosit până în 1963 când, împreună cu anexele, a fost transformat în spital. În 1989 una dintre anexe a fost preluată și au început lucrările, în vederea amenajării unui muzeu orășenesc, întrerupte un an mai târziu, reluate în 1997 și în 1998 Muzeul Etnografic și-a deschis porțile. Din păcate eu l-am găsit închis. Castelul, retrocedat urmașilor în anul 2008, a fost închiriat de stat până în 2013.

Jocurile politice din cele două războaie mondiale au trecut Transilvania când în proprietatea Ungariei, când a României. Până în 1918 a aparținut Austro-Ungariei.

Parcul Eroilor

După Unirea Transilvaniei cu România a trecut sub administrația română  și după Tratatul de la Trianon (1920) a fost cedată României. Prin Dictatul de la Viena (1940) partea de nord a fost cedată Ungariei, apoi a intrat sub administrație sovietică (1944-1945). O dată cu numirea lui dr. Petru Groza în funcția de prim-ministru, a revenit României, din care face parte și azi. În perioada 1952-1960 zona a devenit Regiunea Autonomă Maghiară, în cadrul căreia Toplița a primit statutul de oraș (1956). După reorganizarea teritorială (1968), orașul aparține de județul Harghita. Din anul 2002 a devenit municipiu.

Primăria Toplița

În anul 2006 Muzeul Etnografic s-a comasat cu Ansamblul folcloric „Rapsodia Călimanilor” și au format Centrul Cultural Toplița, care funcționează într-o clădire centrală. 

În apropierea lui, la marginea Parcului Central, se află Cinematograful „Călimani”.

Lângă el este postată  statuia Regelui Ferdinand I (1865-1927).

În anul 2018 s-a preconizat amenajarea unui parc care trebuia să fie terminat un an mai târziu, la sărbătorirea celor 100 de ani trecuți de la Marea Unire. Parcul Centenarului a fost creat pe o suprafață de 1570 metri, preluată din Parcul Central. Intrarea din bulevard a fost marcată cu un „arc de triumf”. De la el pornește o alee care se termină în dreptul unei fântâni arteziene.

În dreapta ei, pe o porțiune de zid, au post postate stemele pe care le-a avut orașul în decursul timpului și o placă inscripționată cu câteva date istorice. Lângă el a fost amenajată o scenă deschisă permanentă.

Pe o altă alee, perpendiculară pe prima, se află busturile unor personalități, postate pe socluri.

Partea din Parcul Central rămasă este amenajată cu multe rondouri cu flori multicolore, străbătute de câteva alei pe care, din loc în loc, se află bănci pentru relaxare.

La marginea parcului curge râul Valea, afluent care, pe teritoriul orașului, se varsă în râul Mureș.

Trecându-l pe un pod rutier și pietonal, am ajuns în dreptul Catedralei Ortodoxe „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

De acolo, pe o străduță laterală, m-am îndreptat spre Izvorului Cald. Apa lui este consumată de localnici, în scop curativ, fiind benefică în afecțiuni ale aparatelor digestiv, renal și respirator. În apropiere au existat Băile evreiești, formate dintr-un bazin mic, pentru scufundări rituale și 7 căzi, vândute de comunitate în anul 1984. Pe locul lor azi funcționează un atelier de reparat mașini.

De acolo m-am întors la parcare și, cu mașina, m-am îndreptat spre marginea orașului, unde urma să văd Cascada Mezotermală, monument al naturii încadrat într-o arie protejată, întinsă pe 0,5 hectare. Apa, foarte bogată în calciu, este alimentată de izvoarele stațiunii Bradul. Curge peste versantul, cu straturi profunde de travertin, care, reflectate, schimbă continuu culorile apei. Cu temperatura de 27 grade, nu îngheață aproape niciodată.

Datorită caracteristicilor ei a fost clasificată a doua de acest tip din Europa, pe primul loc fiind o cascadă cu apă termală din Saturnia, Italia.

Din păcate, în momentul vizitei mele, fiind vară toridă, cascada nu avea un debit mare.

Citește și Toplița, jud. Harghita- Mânăstirea „Sf. Prooroc Ilie” și Mânăstirea Doamnei