Arhive lunare: ianuarie 2022

Orașul Reghin, județul Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Reghin, numit și „Orașul Viorilor”, aparține județului Mureș. Este situat în Transilvania, în partea central-nordică a țării și este străbătut de râul Mureș. A fost atestat documentar din 1228, cu numele Regun. În invaziile tătarilor (1241, 1285) localitatea și zona înconjurătoare au fost devastate și pustiite. După retragerea tătarilor locuitorii zonei s-au adunat și au refăcut satele.

În 1330 a fost construită Biserica Evanghelică Săsească, an atestat de cea mai veche inscripție pe piatră, cu majuscule în limba latină, din Transilvania Evului Mediu, găsită în biserică și 2 ani mai târziu satul a devenit reședința unui Capitul bisericesc căruia, satele înconjurătoare, îi plăteau zeciuială (1332). Pentru că deține elemente arhitectonice foarte rare, legenda spune că ar fi fost construită de arhitecți ai Ordinului Cavalerilor Teutoni. Anul 1551, inscripționat în partea superioară a bisericii, atestă trecerea comunității de la catolicism la luteranism.

Turnul, înalt de 47 metri, încadrat de 4 turnulețe, atestă dreptul de judecată al Reghinului în acea perioadă. În decursul timpului a fost distrusă de numeroase incendii, cel din 1708 provocat în timpul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rákóczi II. Abia în 1778 a fost reparată, decorată cu elemente în stil baroc și dotată cu o orgă nouă. Între anii 1929-1930 a fost renovată și în perioada 1959-1961 consolidată.

În apropierea bisericii se află o fântână amenajată pe un zid. În jurul ei au fost postate vechile steme ale Reghinului. Pe cea din stânga sunt reprezentate un scut, în dreapta lui o floare de crin, în stânga o stea cu 6 colțuri și pe diagonală o bandă inscripționată O.P.R (Oppidum Privilegiatum Regun, adică Târgul Privilegiat Regun). Stema situată deasupra fântânii, cea din 1848, prezintă un crainic înarmat, ținând în gură un corn și stema din dreapta, din 1923, prezintă un scut, o coroană cu 3 turnuri și un plutaș pe râul Mureș.

Stemele descriu de fapt istoria localității. În 1427 a devenit oppidum (târg) în care s-a dezvoltat breasla cizmarilor (1484) care, un secol mai târziu, s-a unit cu breslele curelarilor, pielarilor și măcelarilor (1560, 1570). În 1551 localitatea a primit dreptul de a judeca, instanța de apel fiind la Judecătoria din Bistrița și Universitatea săsească din Sibiu și în 1555, în partea de jos a bisericii, s-a construit zidul orașului. 

Judecătoria Reghin

În secolul XVII o parte a populației a murit în timpul unei epidemii de ciumă (1661). În Reghin s-a ținut Dieta Transilvaniei prin care a fost ales Principe al Transilvaniei loan Kemény. Nu s-a bucurat decât un an de funcție, decedând în luptele cu turcii care au atacat și jefuit zona, implicit și Reghinul. Orașul nu a avut parte de liniște, în 1708 fiind incendiat de curuți, în 1717 fiind invadați din nou de tătari și în 1740 un incendiu a distrus mare parte din oraș.  

În acea perioadă breslele s-au despărțit (1725) iar din 1762 orașul a devenit independent judiciar față de Comitat. Orașul a început să se dezvolte. Pe râul Mureș plutașii au transportat lemne, de la Lunca Bradului la Arad drumul durând 3 săptămâni, astfel numărul comercianților a crescut (1779). Apoi s-a creat o Fabrică de bere (1784), proprietară fiind Primăria orașului și, inclus în Imperiul Habsburgic, administrația orașului a fost preluată de contele Kemény (1799).

statuie Lupoaica

În Revoluția de la 1848, când Ungaria a decis să fie independență, cerând și alipirea Ardealului, s-a pornit de fapt un război civil. De o parte maghiarii din Ardeal și din Ungaria, de cealaltă imperiul care se vedea amenințat, românii și sașii din Transilvania, au purtat lupte în timpul cărora orașul Reghin a fost distrus. Un an mai târziu trupele austro-ruse, ajutate de români, în special de moții conduși de Avram Iancu, i-au înfrânt pe maghiari. Pentru refacerea orașului s-a făcut un împrumut de la stat pe 50 de ani. Pentru amintirea acelor zile, în Parcul Central a fost postată statuia lui C-tin Roman Vivu (1821-1849), revoluționar pașoptist, prefect al Legiunii XII Mureș.

După ce a devenit municipiu (1863), dezvoltarea a luat avânt. S-au creat Societatea de comerț cu plute pe Mureș, prima tipografie (1876), fabrici de spirt, societăți industriale pe meserii, Uzina Electrică (1911), etc.. În jurul pieței centrale, în care se țineau târgurile, s-au construit majoritatea clădirilor, în diferite stiluri arhitecturale- neobaroc, neoclasic, eclectic, zonă numită azi „centrul istoric”.

Primăria Reghin

După Primul Război Mondial, exceptând anii 1940-1944, ca toată Transilvania, Reghinul a fost inclus în Regatul României Mari. Industrializarea a continuat astfel în 1925 existau 4 fabrici de pielărie. Trei ani mai târziu s-a deschis o fabrică de trăsuri, care au ajuns să fie exportate în Turcia, fabrică care a funcționat până în 1940. La adunarea ASTREI, ținută la Reghin, a fost ales președinte Vasile Goldiș.

În anul 1920 a fost înființată o școală de băieți civilă care, în decursul timpului, a schimbat mai multe locații. În 1946 a devenit Liceul „Petru Maior”, ulterior Gimnaziul „Augustin Maior”, cu sediul în apropierea Bisericii Evanghelice, numit după fizicianul și inventatorul născut în Reghin. Ocupând postul de inginer la Stația Experimentală a Poștelor din Budapesta, acesta a reușit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri, fără ca semnalele să interfereze (1906), fondând telefonia multiplă.

Sub comuniști întreprinderile și societățile particulare au fost naționalizate (1948), proprietățile agricole preluate și adunate în I.A.S. Reghin (1949). În cadrul Fabricii de prelucrare a lemnului s-a angajat lutierul bucovinean, care făcuse studiile la Praga, Roman Boianciuc. Acesta a înființat o secție de instrumente muzicale, prima din țară, actuala Fabrica de Instrumente Muzicale Hora (1951). Azi în Reghin funcționează 2 fabrici, Gliga Instrumente Muzicale S.A. fiind înființată în 1992, care prin export, au făcut cunoscut orașul pe plan mondial. Închinat artiștilor care produc instrumentele, în giratoriul din fața Bisericii Evanghelice a fost postat Monumentul „Piramida Viorilor”. Înalt de aproximativ 7 metri, vârful lui sugerează răspândirea sunetelor muzicale în spațiu.

După ce am vizitat centrul istoric m-am îndreptat spre marginea orașului unde, în cimitirul de pe deal, s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, greco-catolică, construită în prima jumătate a secolului XVIII, de meșteri macedoneni. Iconostasul și pictura interioară , în tempera, au fost executate în 1760.

La inițiativa lui Petru Maior, în 1791 i s-au adăugat turnul clopotniță și pridvorul. De atunci popular a fost numită „Bisericuța lui Petru Maior”. A funcționat până în 1948 când cultul greco-catolic a fost interzis. Biserica, părăsită, a fost redeschisă în 1984, după ce cultul a redevenit legal și a funcționat până în 1995.

Tot în cimitir am văzut o Biserică Ortodoxă, clădire mai nouă, în stil bizantin.

Nu departe de intrarea în cimitir se află statuia lui Petru Maior (1756-1821), unul dintre reprezentanții de frunte ai Școlii Ardelene.

La nici 1 kilometru depărtare, în fostul sat Apalina, azi cartier al orașului Reghin, se află ruinele fostului Castel Huszár, datat din secolul XIII și numit după ultimul proprietar.

În secolul XIX familia Huszár a devenit proprietara moșiei care includea Apalina. A transformat fostul castel în stil renascentist, într-unul clasicizant, cu elemente romantice. Clădire cu 2 etaje, avea amenajate 32 de camere.

Lângă ea se afla o clădire în stil baroc, modificată de multe ori în timp și un grajd (sec. XVIII), folosit, până la naționalizarea din 1948,  pentru mica herghelie de cai care participa la concursurile de echitație ce se desfășurau pe domeniu.

Lângă castel era amenajată o grădină engleză. Complexul era înconjurat de un parc, întins pe 15 hectare, cu specii rare de copaci, în care erau amenajate 3 lacuri, pe care pluteau lebede, insule pe care creșteau plante exotice, „grote” artificiale, fântâni și sculpturi.

După naționalizare parcul a fost defrișat, lemnele fiind folosite pentru foc. Castelul și clădirile anexe au fost transformate în C.A.P. și din 1953 castelul a găzduit o Școală Specială pentru copii cu dizabilități mentale.

O dată cu legea retrocedărilor, a fost restituit urmașilor familiei. Azi, în administrarea unui moștenitor din Ungaria, este total părăsit. Din clădiri au mai rămas doar niște ziduri sparte, invadate de vegetație.

Îndreptându-mă spre județul Harghita, pe drumul Reghin-Toplița, doream să văd încă două obiective turistice din județul Mureș. La 13 kilometri nord-est de Reghin am intrat în comuna Brâncovenești unde s-a păstrat Castelul Kendy- Kemény, situat pe o terasă înaltă, deasupra râului Mureș. Pe acel loc a existat un castru roman, construit cu rolul de a opri invazia barbarilor, din ruinele căruia, la ordinul regalității, s-a construit o cetate (1228), distrusă de invazia mongolilor (1242).

Satul a trecut din proprietar în proprietar. În secolul XVI a fost construit un castel, în stil renascentist, din care, până azi, s-au păstrat ancadramentele ferestrelor, al cărui prim proprietar a fost Kendy Ferenc. Din 1648 moșia, cuprinzând 6 sate, i-a fost dăruită lui Kemény János și Brâncovenești a rămas în posesia descendenților săi timp de 3 secole.

În 1816 groful Miklós Kemény a refăcut castelul, formă în care s-a păstrat până azi. Pătrat, înconjura o curte interioară. S-au ridicat un bastion imens, pe colțuri 2 turnuri mari și 2 mai mici. Deasupra intrării, pe console de piatră, a fost creat un balcon. Clădirea a fost înconjurată de un șanț peste care, în dreptul intrării, a fost postat un podeț, mărginit de 2 lei din piatră. Drumul spre intrarea în castel a fost transformat într-o alee mărginită cu flori. În 1926 la castel a fost fondată Asociația Culturală „Helikon” și de atunci a devenit centru întâlnirilor literare ale scriitorilor din Ardeal.

Cel de Al Doilea Război Mondial a distrus parțial castelul. Leii au dispărut și bastionul, avariat, a fost reconstruit la începutul secolului XX. După război castelul a fost naționalizat, moment în care localnicii l-au devastat. Familia, în pragul falimentului, a părăsit moșia. Din 1949 castelul a devenit Azil pentru copii cu handicap psihic și din 2014 a fost retrocedat moștenitorilor. Proprietate privată, nu am avut ocazia să văd decât puțin din exteriorul lui, privind peste gard.

Ultima oprire, înainte de a părăsi județul Mureș, a fost după 21 kilometri nord-est, în comuna Răstolița, unde, în cimitirul ortodox, se află  Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, declarată monument istoric. A fost construită pe un loc defrișat (1812), din bârne de brad și frasin, acoperită cu șindrilă, pe latura sudică având o prispă cu stâlpi ciopliți și în capătul de vest un pridvor deschis, cu clopotniță deasupra.

Interiorul a fost pictat în ulei, pe gel aplicat pe bârnele de lemn. Datorită intemperiilor și a reparațiilor efectuate în decursul timpului pictura s-a distrus aproape total. Ultima reparație și restaurare au avut loc în anul 1983. 

Din Răstolița, aproape paralel cu râul Mureș, m-am îndreptat spre Toplița, județul Harghita.

Citește și Orașul Toplița, județul Harghita

Un drum Luduș-Reghin: salba de lacuri și Castelul Ugron din Zău de Câmpie

Publicat pe de
1

Pentru a ajunge în Reghin, unde îmi rezervasem cazarea, din Luduș m-am îndreptat spre nord, drum pe care am trecut pe lângă o salbă de lacuri artificiale, create prin îndiguiri, unele amenajate pentru pescuitul sportiv.

Lacul Tăureni

După 25 kilometri am ajuns în Zău de Câmpie unde, țintă, m-am îndreptat spre Castelul Ugron. În a doua jumătate a secolului XVIII Ugron István și soția sa, baroneasa Anna Bánffy, s-au mutat pe moșia din Zău de Câmpie și au construit un conac, clădiri anexe, o criptă, toate înconjurate de un parc, moștenite ulterior de urmașii lor.

În 1899 a ajuns în posesia unuia dintre cei 4 nepoți, István Ugron. În 1908 el a demarat lucrările pentru construirea unui castel. Lucrările au durat mult timp și în final (1912) forma castelului a fost destul de ciudată, cu turnurile din colțuri de diferite forme, terase asimetrice, care îmbinau stilurile neogotic și neoromanic. Au mai durat 6 ani până castelul a fost mobilat, decorat interior și gata de locuit.

A fost numit și „castelul-calendar” deoarece are 365 de ferestre (zilele anului), 7 terase (zilele săptămânii), 12 holuri (lunile anului) și 4 turnuri (anotimpurile).

Cu forma literei „L”, a fost format din două aripi, cea lungă de 50 metri cu două șiruri de încăperi și cea scurtă, perpendiculară pe prima, cu un singur șir de încăperi, ambele așezate deasupra unui subsol. În cele 3 colțuri au fost ridicate turnuri de mărimi diferite, unul hexagonal și două rotunde. Pe fațade au fost amenajate terase cu forme variate.

Aripa lungă prezintă, aproape central, fațada principală, în stil neogotic, precedată de un portic, deasupra căruia s-a creat o terasă și superior, deasupra unui arc, a fost postat blazonul familiei, sculptat în piatră. Porțiunea din stânga fațade, cu 2 etaje, cu ferestre neogotice, se termină cu un turn hexagonal, cu 3 nivele.

Porțiunea din dreapta fațadei, mai scundă, doar cu un etaj, prezintă o prispă cu arcade. Ea se termină cu un turn rotund.

Pentru a se intra pe ușa principală, se urcă un șir de trepte și se trece prin portic. În interior se afla holul central și scara principală. În stânga holului se aflau câteva saloane și sufrageria, în dreapta lui salonul de pipe, mai multe camere de lucru, ultima fiind cuprinsă în turnul rotund și în spatele holului era amenajat un bufet.

Lipit de turnul hexagonal se află un turn circular mic în care era plasat grupul sanitar pentru oaspeți. În acea zonă, în interior se afla casa scărilor secundară.

În aripa scurtă, la parter se aflau sala unde se lua micul dejun, camerele de dormit și la etaj camera învățătorului, un salon și camerele pentru oaspeți.

Partea de nord, cu parter și etaj, este limitată de două turnuri, în est unul rotund și în vest cel hexagonal. Pe fațadă, în partea superioară, au fost postate 4 scuturi heraldice. În fața ei a fost creată o terasă deschisă, mărginită de balustradă din piatră, accesată printr-un șir curbat de trepte.

Se povestește că fiind ambasador al Austro-Ungariei în Imperiul Rus, István Ugron s-a îndrăgostit de una din fetele Țarului Nicolae II al Rusiei. Castelul fiind în construcție, aceasta i-ar fi cerut să paveze aleea spre castel cu bani de aur. Când jumătate de drum a fost pavat, prințesa a cerut ca banii să fie așezați în cant, pentru ca nimeni să nu calce pe coroana împăratului, cerință care nu a putut fi îndeplinită, lui Ugron neajungându-i banii. Cert este că trei ani localnicii au fost obligați să muncească acolo cu animalele și uneltele lor, gratuit.

În acea perioadă în Rusia au ajuns la putere bolșevicii. S-a declanșat Revoluția Rusă (1917) în timpul căreia familia țarului a fost ucisă. Îndurerat, baronul s-a retras din viața publică, parte din poveste care coincide cu data în care a ieșit la pensie (1918). 

În 1925 Ugron a cedat castelul nepotului său, baronul István Bánffy, păstrându-și dreptul de a folosi câteva camere. Totuși nu a frecventat decât rar castelul. S-a mutat la Cluj unde, într-un azil de bătrâni, a decedat în anul 1948.

Sub comuniști castelul a fost naționalizat și obiectele de valoare au fost luate de oficiali. Pe rând a fost folosit ca centru de colectare a cerealelor (1954), ca școală (1954-1959), Liceu Economic (1959-1962), Casă de Copii (1963-2012). Actual este în proprietatea Consiliului Județean Mureș care, în 2017, l-a predat în administrarea Muzeului Județean Mureș.

După ieșirea din Zău de Câmpie, am rulat spre nord, aproximativ 4 kilometri, paralel cu Lacul Zău. A fost creat ca lac-pescărie, populat cu mai multe specii de pești.

Împreună cu Lacul Șăulia, fiind falimentare, în 2014 au fost preluate de Eurogrup CIM Logistic S.R.L. care imediat le-a repopulat cu specimene noi de pește, de dimensiuni mari.

După 14 kilometri, depășind comuna Șăulia și parcurgând un drum secundar, mi s-a arătat Lacul Șăulia, întins pe 36 hectare.

Pe malul lacului se află mai multe clădiri, cabane, căsuțe de camping, care aparțin de Complexul de Tabere Șăulia.

Pe lângă tabără pentru copii, funcționează și în scop recreativ, clădirile putând fi închiriate pe tot parcursul anului.

Părăsind zona lacurilor, m-am îndreptat spre nord-est, până în comuna Râciu. De acolo, spre nord, în total 23 kilometri, am ajuns în unul din satele aparținătoare comunei, satul Sânmartinu de Câmpie.

La ieșirea din sat, la capătul unui drum pietruit, se înălța un turn cu 2 nivele, poarta de intrare la Mânăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, lângă care am parcat.

În incinta mânăstirii se află două biserici.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în secolul XVII.

Lângă ea, probabil o dată cu înființarea mânăstirii (nu am găsit date despre ea), a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă.

Pe drumul spre Reghin, o nouă oprire am făcut-o după doar 18 kilometri. La marginea de nord a satului Filpișu Mare se află Biserica Reformată Calvină. Pentru a o putea vedea, după ce am parcat, am urcat un șir de trepte și am traversat poarta gardului înconjurător.

Imediat în dreapta porții, năpădit de vegetație, am văzut un foișor din lemn, probabil un „altar” exterior.

De la el, înaintând prin covorul de verdeață, în unele locuri înalt până la talia mea, am ajuns la clădirea bisericii. Dezamăgire. Știam că biserica a fost construită în anul 1330, apoi transformată în secolul XVII. Ceea ce vedeam (2021) era o clădire fără turn, dezgolită de tencuială, lângă care așteptau „cuminți” materialele cu care urma să fie refăcută.

În rest liniște și pace. Nimeni nu deranja acel spațiu retras.

Doar 10 kilometri spre nord-est și am ajuns la Reghin. M-am cazat la Pensiunea Blanca, unde făcusem rezervare.

O ploaie torențială m-a baricadat. Vrând, nevrând, am lăsat vizitarea orașului pe a doua zi și seara am petrecut-o în restaurantul pensiunii.

Citește și Orașul Reghin, județul Mureș

Ocna Mureș, jud. Alba- Luduș, jud. Mureș

Publicat pe de
Răspunde

În luna august 2021, împreună cu o prietenă, ne-am hotărât să petrecem 14 zile din concediu prin țară. Prima zi, de dimineață, am plecat din Arad pe valea Mureșului, apoi pe autostradă, până în apropiere de Sebeș. De acolo am înaintat spre nord, prin județul Alba. După aproximativ 3 ore și jumătate (280 kilometri) am ajuns în satul Cisteiu de Mureș, unde doream să văd un vechi castel. 

Castelul Mikes poartă numele familiei care l-a construit, familie importantă în Transilvania încă din 1506, când ocupa unul dintre cele 7 scaune ale Țării Secuilor. Au participat la diversele lupte și în secolul XVII au fost răsplătiți, primind suprafețe mari de teren. Sub Imperiul Habsburgic au fost înnobilați, primind titlul de baroni și în 1696 de grofi (conți).

În secolele XVIII-XIX aceștia au construit un complex format din mai multe clădiri, ridicate pe rând. În 1796 a fost clădită curia, sediu al administrației pontificale romano-catolice, din care azi se păstrează un timpan baroc, dotată cu un cadran solar și un hambar. Au urmat castelul, în stil neoclasicist, înălțat cu un etaj în secolul XIX și o capelă.

Sub regimul comunist ansamblul castelului a fost naționalizat, mobilierul, tablourile, etc., tot ce exista în interior, au fost furate sau distruse și clădirile au fost transformate în C.A.P.

După evenimentele din 1989 au fost părăsite și în timp s-au ruinat, până azi din castel rămânând doar câțiva pereți, coloanele de cărămidă de la intrare, pivnițele și câțiva pereți ai capelei, toate invadate de vegetație.

Din anul 2006 a fost retrocedat urmașilor familiei și din 2010 a fost inclus pe lista monumentelor istorice din Patrimoniul Național.

Până în orașul Ocna Mureș am avut de parcurs doar4 kilometri. În perioada ocupației romane a Daciei (sec. II-III) așezarea era cunoscută pentru exploatarea sării, numită Salinae. Din acea perioadă săpăturile arheologice au scos la iveală 3 morminte cu sarcofage, mai multe monede de argint și bronz, între care și un dupondius (monedă romană), un sesterius (monedă romană), statuia zeiței Hecate și un relief cu Lupa Capitolina. De asemenea s-au găsit și urme care atestă că zona a fost locuită încă din epoca bronzului (Cultura Wietenberg). 

Biserica Reformată Calvină (1902)

Cu numele Uioara, a fost atestat documentar din 1203. Se pare că exploatarea sării a continuat și după ce romanii s-au retras deoarece pe harta topografică a habsburgilor apare ca o ocnă de sare abandonată (1769-1773).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Fecioară Maria; Sf. Ierarh Nicolae”

În secolul XVIII administrația austriacă a reînceput exploatarea și localitatea a început să se dezvolte. În acea perioadă a fost construită o Capelă în care s-au ținut slujbele până în anul 1820 când, pe locul ei, a fost construită actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Carol Borromeo”. Din anul 2015 biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Interbelic localitatea a fost sediul plășii Ocna-Mureș, din cadrul județului Alba și din 1956 a primit statutul de oraș, cu două localități- Uioara de Sus și Uioara de Jos, devenite „cartiere” și 3 sate aparținătoare administrativ- Cisteiu de Mureș, Micoșlaca și Războieni-Cetate.

Primăria Ocna Mureș

Pe locurile vechilor saline în timp s-au format lacuri cu ape minerale clorurate și sodice. Au fost captate și utilizate în tratarea unor afecțiuni, în cadrul Băilor Sărate și a ștandului, amenajate în localitate. Din păcate acestea au fost neglijate, părăsite și în ultimii ani demolate.

Parohia Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Andrei” (2003-2004)

În Uioara de Sus, la 2 kilometri de centrul orașului, se află Castelul Teleki. În secolele X-XI pe acel loc a existat o fortificație, distrusă de timp, urmele ei fiind descoperite de arheologi. Pentru protecția salinei din apropiere, regalitatea maghiară a construit „Castelul Nou” (1290).   Începând cu secolul XIV castelul a intrat în proprietatea unor nobili, apoi Mihai Viteazul l-a donat banului Mihalcea, sfetnicul său. În secolul XIX castelul a fost dărâmat și pe locul lui construit un castel neogotic, deținut de familia Bánffy, ulterior de conții Teleki.

Lângă castel au fost ridicate clădiri anexe, o capelă și s-a amenajat o pivniță de vinuri. Toate au fost înconjurate de un parc cu specii rare de arbori, amenajat cu alei. Azi, foarte deteriorat, castelul este înconjurat și năpădit de vegetație.

Dacă de abia am reușit să văd partea superioară a castelului, nu m-am mai chinuit să caut și ruinele unei biserici, datată din jurul anului 1300, care se spune că s-au păstrat în Uioara de Sus, ruine pe care, probabil, că nu le-aș fi găsit.

Înapoi la Ocna Mureș, apoi spre nord, după 11 kilometri am ajuns în Lunca Mureșului, unde doream să văd Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh”. A fost construită în anul 1723 pe vechea vatră a satului.

Bârnele de lemn, care formează pereții, au fost îmbinate în „coadă de rândunică”. Un secol mai târziu peste naos s-a ridicat clopotnița, în partea de vest prispa și s-a efectuat pictura interioară (1810-1811).

În continuare am rulat 20 kilometri spre nord-est, prin județul Mureș, până în partea centrală a Podișului Transilvaniei, unde sunt situate orașul Luduș și cele 6 sate care aparțin de el.

Așezarea a fost atestată documentar din 1333, cu numele Ludas, dar a fost mult mai veche. Pe locul Fabricii de zahăr și a topitoriei de in (sec. XIX) săpăturile arheologice au descoperit urmele unei necropole datată din secolele IV-V.  

În Evul Mediu satul românesc a aparținut domeniului Bogata. A fost cucerit de otomani, deținut de Imperiul Habsburgic și Imperiul Austro-Ungar. În anul 1800 satul a fost ridicat la rangul de comună și din 1850 a devenit reședința plășii Luduș din județul Turda.

statuia Lupoaica, copie a statuii „Lupa Capitolina”

Fiind situată pe ambele maluri ale râului Mureș, din 1888 a fost numită Marosludus.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1880-1906)

În 1869 s-a format comunitatea reformată și după câțiva ani s-a ridicat Biserica Reformată Calvină (1886-1889), o clădire cu un turn înalt care se vede din depărtare. Biserica a fost renovată în perioada 2007-2009.

La marginea unui părculeț am văzut 5 busturi ale unor personalități care, în diferite perioade de timp, au contribuit la Unirea românilor într-o singură țară. Deasupra lor, pe un catarg înalt, flutura drapelul României.

statuia Regele Ferdinand I

statuia Regina Maria a României

statuia Mihai Viteazul

statuia Ion I. C. Brătianu

statuia Iuliu Maniu

Lateral de parc se află Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, construită în perioada 1927-1930.

Din 1960 Luduș a devenit oraș și după reorganizarea administrativă a intrat în componența județului Mureș.

Primăria Luduș și bustul Mihai Eminescu

În cel mai mare sat care aparține de Luduș, satul Gheja (1.500 de locuitori), aflat la 5 kilometri, s-a păstrat fostul Castel Bánffy.

A fost construit în secolul XIX de familia căreia îi poartă numele. Unul dintre proprietarii lui a fost baronul Zoltán Bánffy, numit judecător al comitatului Mureș-Turda în 1883. La extremitățile clădirii au fost create câte un bastion hexagonal, în stil baroc.

După naționalizare a fost folosit de C.A.P. Azi în el funcționează Secția de Psihiatrie a Spitalului Luduș astfel nu am avut permisiunea să-l vizitez, doar am „furat” 2-3 poze. O dată cu legea retrocedărilor, cerut de ultimul urmaș al familiei, problema încă nu a fost soluționată în instanță.

Citește și Un drum Luduș-Reghin: salba de lacuri și Castelul Ugron din Zău de Câmpie

Câteva localități din județul Csongrád, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Fiind în Ungaria pentru o zi, de la Tótkomlós m-am îndreptat spre sud. Pe drumul spre vama Nădlac urma să trec prin câteva localități din județul Csongrád. După 5 kilometri am ajus în satul Nagyér, atestat documentar din 1450, cu numele  Zekeghaz.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Világháborús hősök emlékműve)

În invazia otomană satul a fost părăsit. Locuitorii, fugind din fața turcilor, s-au mutat în Nagylak și Makra. Sub austrieci satul a fost recreat. În 1843 s-au creat plantații de tutun și satul a fost populat cu familii din Makó, Dombegyháza și Vásárhely, venite la muncă. 

Majoritatea reformați, Ministerul Agriculturii a alocat fonduri și între anii 1907-1909 s-a construit Biserica Reformată (Református templom), în stil gotic englez, cu un turn înalt, prevăzut cu trei clopote, cel mare cântărind 330 kilograme. Din păcate nu am reușit să o pozez, fiind înconjurată de copaci înalți.   

La marginea de sud a satului, pe marginea șoselei, lângă o parcare largă, se află un Turn de veghe (Nagyér kilátó), înalt de 24,5 metri. La începutul secolului XX pe acel loc a existat o moară cu aburi care în timp s-a ruinat, rămânând doar turnul. Acoperișul a fost demolat și în jurul turnului s-a creat o structură de oțel, prevăzută la interior cu 144 de trepte, întrerupte de câteva zone mai largi.

Satul este situat lângă Montág-puszta care aparține Parcului Național Körös-Maros. Din vârful turnului se poate vedea o parte a parcului și unele specii de păsări, fluturi, etc., care-l locuiesc și care, uneori, zboară peste câmpie.  

La 2 kilometri sud de turn se află satul Ambrózfalva, la rândul lui populat cu familii de slovaci (1843), aduse pentru cultivarea tutunului. Numele actual l-a primit după baronul Lajos Ambrózy, directorul Trezoreriei Regale din Timișoara. În anul 1863 a fost construită Biserica Evanghelică (Evangélikus templom), în stil romanic.

Tot spre sud, după 4 kilometri am ajuns în satul Pitvaros. În Evul Mediu era în proprietatea familiei Korláth. În invazia otomană (1552) a fost distrus și abia în anul 1816 în zonă s-au așezat familii slovace din Nădlac. Statul a sistematizat gospodăriile, formând satul, apoi i-a obligat să cultive tutun. Sătenii refuzând, au fost obligați să plătească dări mari de care au scăpat abia în 1923. O parte din teritoriul satului a fost preluat de stat care, pe el, a format încă două localități, Csanádalberti și Ambrózfalva.

În 1882 comunitatea a construit Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), în stil bizantin.

Începând cu anul 1820 în sat s-au mutat familii de evrei. Numărul lor a crescut în timp. Au deschis magazine, situate în centrul satului, jefuite și distruse de revoluționari în 1918. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați, mulți în lagărele de concentrare.

Școala Generală „Petőfi Sándor” (Pitvarosi Petőfi Sándor Általános Iskola)

Populația a rămas majoritar slovacă până după război când a avut loc schimbul cehoslovaco-maghiar în care două treimi din slovaci s-au mutat în Cehoslovacia, înapoi venind mai puțini maghiari, astfel numărul populației satului a scăzut.

În 1950, lângă biserica existentă, maghiarii au ridicat Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Római katolikus templom „Nagyboldogasszony”). Din 1997 a aparținut de parohia orașului Csanádpalota și din 2009 are pastor propriu.

La 3 km vest de Pitvaros este situat satul Csanádalberti. În centru, înconjurată de o zonă verde, se află Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), construită în 1882, în stil clasicist. Deasupra ușii de intrare are postată o placă în limba slovacă care redă Psalmul 100 din Vechiul Testament. În 1978 o furtună puternică a distrus turnul. A fost reconstruit mai scund decât cel inițial. În anul 2010 altă furtună a avariat grav clădirea, recondiționată ulterior.

Dorind să văd un fost castel, pentru a ajunge la el trebuia să parcurg mai multe drumuri, în diferite direcții. M-am îndreptat spre vest, apoi spre sud, am parcurs un drum comunal spre est și după cca. 18 kilometri am ajuns în satul Csikóspuszta. La intrarea în sat se află fostul Castel Blaskovics (Blaskovits kastély), numit după nobilul care l-a construit. Azi în el funcționează o firmă privată și nu am putut să-l vizitez, perimetrul fiind înconjurat de un gard.

Întrebând localnicii de localizarea Criptei Blaskovics (măcar pe aceea să o văd), mi s-a explicat că se află undeva pe câmp, la 2-3 kilometri și se poate ajunge la ea doar cu tractorul. Degeaba am căutat acel drum, câmpul era neted, fără urme de circulație. Dezamăgită m-am întors la drumul județean pe care l-am parcurs spre sud, apoi spre est și după 14 kilometri  am ajuns în satul Kövegy. Înființat în 1843, cu populație maghiară, pentru aceștia în anii 1901-1902 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (Római katolikus templom „Szuz Maria Neve”), finanțată de tezauriat.

De acolo m-am îndrepta spre Vama Nădlac.

Orașul Csanádpalota a fost ultima localitate în care m-am oprit înainte de a părăsi Ungaria.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Nepomuk” (Római katolikus Nepomuki Szent János templom) (1773)

La marginea orașului, pe o suprafață de aproximativ 1,5 hectare, se întinde Lacul Zápor (Zápor–tó).

Populat cu mai multe specii de pești, este frecvent vizitat de pescari care, contra unei taxe, pot pescui crapi, carași, știuci, etc.

După ce m-am relaxat pe malul lacului m-am îndreptat spre casă, orașul Arad. Vă sfătuiesc dacă sunteți în zonă să folosiți Vama Nădlac veche, nu cea de pe autostradă, foarte aglomerată.

Tótkomlós, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Tótkomlós este situat în sud-estul Ungariei. Administrativ aparține județului Békés. În invaziile otomane, populația retrăgându-se, satul s-a desființat. A fost reînființat în perioada 1715-1746 prin colonizarea cu slovaci. În traducere numele înseamnă  „loc cu hamei al slovacilor” (komlós=loc cu hamei, tót=slovac în maghiara veche). Până azi populația a rămas majoritar slovacă. În oraș există Casa Artelor Populare și Muzeul Fermei în care sunt etalate tradițiile, portul și modul de viață al acestora, în decursul timpului.  

Între anii 1792-1795 a fost ridicată Biserica Evanghelică Luterană (Tótkomlósi Evangélikus templom). La construcție s-au folosit cheresteaua adusă cu plutele pe râul Mureș, sau cu căruțele și 1 milion de cărămizi mari. Bisericii i s-a ridicat un turn înalt de 57 metri, azi prevăzut cu 4 clopote și a fost acoperită cu șindrilă, înlocuită în 1922 cu ardezie.

În vârful turnului a fost postată o sferă, pe care tronează o stea, ambele din cupru (1942). În interior, orga veche, fabricată la Oradea, este încă funcțională.

Lateral de biserică se află o clădire, construită în anul 1881, în care a funcționat un hotel, apoi un restaurant și a fost folosită pentru diferite evenimente culturale. Azi clădirea este nefuncțională.

Vis a vis de intrarea în biserică, pe cealaltă parte a străzii, se află Primăria Tótkomlós (Tótkomlósi Polgármesteri Hivatal), construită în scop administrativ în 1893.

După cel de Al Doilea Război Mondial s-a făcut schimbul de populație cehoslovaco-maghiar în care aproximativ 100.000 de maghiari au fost mutați din Cehoslovacia în Ungaria și cam 70.000 de slovaci din Ungaria în Cehoslovacia. După o perioadă de timp o mare parte din slovaci s-au întors în Ungaria.

În anul 2001în fața bisericii a fost postată statuia Sfântului Ștefan (Szent István szobor), efectuată din bronz și așezată pe un piedestal din andezit.

La 28 aprilie 2007, sărbătorindu-se 261 de ani de la înființarea orașului, lateral de statuie, pe un postament din granit, a fost așezat „Monumentul înființării orașului”, o sculptură din bronz, donată de Parcul Național Slovac împreună cu Jeláava, localitate înfrățită cu Tótkomlós.

Orașul este străbătut de un canal pe care l-am trecut, îndreptându-mă spre renumitele băi termale.

Băile Termale Rózsa (Rózsa Fürdő) au fost deschise în anul 1942. Apa, cu temperatura de 46 grade Celsius, conținând bicarbonat de sodiu, magneziu, calciu, acid metasilicic, este utilizată în tratamentul diverselor afecțiuni ale aparatului locomotor și reumatismale.

La sfârșitul anilor 1980 bazinul și plaja au fost reamenajate și din 2002 extinse, azi putând să găzduiască până la 1.000 de vizitatori.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István Király Római Katolikus Templom) se află la câteva sute de metri de băi, „ascunsă” în spatele unor blocuri cu locuințe.

Congregația a fost fondată în 1893 și în 1900, pentru oficierea slujbelor, s-a construit o capelă.

Clădirea bisericii a fost ridicată abia în anul 1938.

De lângă biserică se întinde Parcul Elisabeta unde, în anul 2014, în mijlocul unui spațiu amenajat, înconjurat cu bănci, a fost postată statuia Fecioarei Maria (Szűz Mária szobra).

Comuna Gurahonț cu 9 sate, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Gurahonț și cele 9 sate aparținătoare sunt situate în nord-estul județului Arad. Toate au fost incluse în ducatul condus de Menumorut (900). În secolul XVI erau conduse de diferiți cneji apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, au fost ocupate de otomanii care, după ce au cucerit cetatea Timișoara (1552), au înaintat spre Crișul Alb și au ocupat cetățile Șiria, Ineu și Dezna.

După victoria de la Șelimbăr (1599), în care Mihai Viteazul a înfrânt oștile lui Andrei Báthory și a devenit Principe al Transilvaniei, întreaga vale a Crișului Alb a intrat sub autoritatea sa, doar pentru 2 ani, fiind asasinat de oamenii lui Báthory  la Turda (1601). Zona a intrat în proprietatea diferitelor familii nobiliare maghiare.

Comuna Gurahonț, cu numele Grohonch sau Honztok, a fost atestată din 1542, o dată cu înființarea Principatului Transilvania. Este situată în depresiunea Gurahonț și este străbătută de râul Crișul Alb. Așezarea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice (1925-1927;1967) descoperind la margine actualei comune  doă ateliere de cioplire a cremenei, datate din paleoliticul superior și așchii rămase de la două vetre de foc, din paleoliticul inferior, care demonstrează că zona a fost locuită continuu.

Primăria Gurahonț

Între anii 1439-1441 a făcut parte din domeniul Cetății Șiria, apoi a intrat în posesia familiei nobiliare Báthory (1464). Sub otomani (1574) era în proprietatea lui Baiazid. Turcii fiind alungați de habsburgi, toată zona a intrat în posesia ducelui de Modena (1732). Pentru a-l feri de inundații, a fost mutat pe deal unde a fost organizat cu străzi drepte.

În secolul XVII în crângul Tri Honț a existat o Biserică de lemn, probabil mutată pe vechea vatră a satului, deoarece în 1857, pe Glemee, este atestată existența unei Biserici de lemn. Pe banii proprietarului Reinholdt, aceasta a fost înlocuită cu una din piatră și cărămidă arsă (1893). A funcționat până în secolul XX când, central, a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1991-1996).

Clădirea, în stil grecesc, a fost prevăzută cu  2 turle înalte și o cupolă octogonală, situată deasupra naosului, încadrată de 4 turnulețe.

În centrul comunei, lângă biserică, a fost amenajat un spațiu cu Monumentul Eroilor situat central, înconjurat de câteva din crucile celor căzuți în timpul războaielor purtate.

Tot central, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Ioan Buteanu”. Prima școală, Gimnaziul Unic, deschisă în 1945, a fost transformată Liceul „Ioan Buteanu”, liceu cu profil real (1962), profil schimbat în 1977, devenind liceu agro-industrial cu profil horticol. În 1991 a redevenit liceu teoretic în care din 1993 funcționează și o clasă de fermieri montani. Lângă liceu, așezat pe un postament de marmură albă, construit din bronz în 1997, a fost postată statuia Ion Buteanu (1821-1849), unui dintre conducătorii Adunării Naționale de la Blaj (1848), ulterior numit prefect al legiunii Zărandului pe care a condus-o împotriva invaziei maghiare. Participând la adunarea de la Mihăileni, care dorea să negocieze încetarea luptelor, la intrarea în Abrud a fost arestat de maghiari, împreună cu prefectul Dobra, conducătorul adunării. În a doua bătălie de la Abrud, maghiarii fiind învinși, în drumul lor de retragere spre Ungaria, l-au luat cu ei pe Buteanu și în satul Iosășel l-au condamnat la moarte, împreună cu preotul, primarul din Iosaş şi primarul din Iosăşel. Ulterior pe acel loc a fost ridicată o troiță. Din 1920 mormântul său a fost dus Panteonul Moților din Țebea.

În comună s-a păstrat un castel în stil neoclasic, construit în secolul XIX, în care azi funcționează spitalul. Din păcate nu l-am putut poza, fiind înconjurat de copaci. De asemenea există Biserica Romano-Catolică care, deși doar 0, 8% din populație aparține acelei religii, este încă funcțională.

La marginea comunei, azi întins pe 12,5 hectare, se află Parcul Dendrologic. După ce Reinholdt a vândut proprietatea, ajungând în posesia baronului Boroșbenny, acesta și-a construit un conac, numit azi Conacul Boroș Benjamin și lângă el a amenajat un parc (1885-1886).

Doi ani mai târziu, pentru a se putea construi calea ferată Arad-Brad, baronul și-a vândut o mare parte din proprietate Societății Arad-Cenad. Finalizată în 1895, din 1927 calea ferată a intrat în proprietatea statului.

Din 1924 parcul a intrat în proprietatea Camerei Agricole a Județului Arad care l-a amenajat cu alei, a creat un mic lac, terenuri de sport, în scop recreativ.

Trecând în proprietatea C.A.P.-ului (1948), parcul s-a deteriorat, din el fiind tăiați și mulți copaci. În 1962, parte a Ocolului Silvic Gurahonț, parcul a fost mărit spre est, pe 8 hectare din pășunea comunală, unde s-au plantat diverse specii de copaci și plante.

După 1990 Parcul Dendrologic a fost atribuit Stațiunii de Montanologie, nou înființată, filială a celei de la Sibiu. Actual în parc există aproximativ 500 de exemplare rare și unicate.

La 3 kilometri vest, pe drumul spre Almaș, este situat satul Bonțești, atestat documentar din 1441, cu numele Bonczesd, în actele prin care domeniul Șiriei era dăruit despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici. Inițial gospodăriile erau situate în crânguri, pe dealurile din apropiere. În 1525 aparținea domeniului Cetății Șiria, apoi a nobililor Teleky (1602), Bethlen (1628) și din  1732 ducelui de Modena. La sistematizare teritoriilor (1780-1810) crângurile au fot reunite pe actuala vatră și au format satul, pe malul stâng al râului Crișul Alb.

Școala Generală

Ortodocși, au deținut o Biserică de lemn care, fiind foarte veche, a fost schimbată cu alta din lemn (1820). În 1890 s-a construit o Biserică de lemn nouă și cea veche a fost vândută satului Valea Mare (1893). Actuala biserică din zid, Biserica ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, a fost construită în 1955 și interiorul pictat în 1958.

Urmând valea unui pârâu, afluent al Crișului Alb, după 5 kilometri sud-vest de Bonțești, la capăt de drum, se ajunge în satul Mustești.

A fost atestat documentar din 1439, cu numele Mostagywrghfalwa, când aparținea domeniul Cetății Șiria.

Din 1732 a fost donat ducelui de Modena.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”

În proprietatea erariului habsburgic, în 1819 acesta l-a scos spre vânzare.

La 3 kilometri sud de comună se află satul Honțișor, atestat documentar cu numele Hontheser sau Honczer, aparținând domeniului Cetății Șiria (1441-1445) și în 1463 domeniului Haraszthy.

În 1650 Honțișor era stăpânit de tezaurariatul Principatului Transilvaniei și din 1732 a fost deținut de ducele de Modena.

În 1770 în sat exista o Biserică de lemn la care se închinau și locuitorii satelor vecine. În timp, în jurul ei s-a format cimitirul satului. Biserica a fost recondiționată în 1902. 

În perioada 1927-1930 sătenii au ridicat, în centrul satului, o biserică din piatră, în stil baroc, actuala  Biserică ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”. În timpul reparațiilor (1978-1980) vechea pictură a fost înlocuită cu una nouă, în tempera. Cele două biserici au funcționat până 1972 când vechea biserică a fost donată Episcopiei Ortodoxe din Arad și mutată acolo.

La nici 2 kilometri nord de centrul comunei se află fostul sat Iosășel, azi inclus administrativ și formând o stradă a Gurahonțului spre Zimbru, lungă de cca. 2 kilometri. A fost  atestat documentar din 1553, în posesia spahiului Geafar, după ce a fost ocupat de turci (1574). Pe teritoriul lui săpăturile arheologice au descoperit unelte cioplite din piatră, cele mai vechi urme de locuire din zona Zărandului (cca. 500.000-100.000 î.e.n.). În secolul XVIII satul s-a așezat pe actuala vatră și a fost inclus în domeniul Reinholdt. Un secol mai târziu, la presiunea maselor românești, în majoritatea comunelor comitatului Arad s-a adoptat oficial limba română a devenit oficială (1865-1867). Până în 1914 la Iosășel se țineau toate târgurile de țară, mutate apoi la Gurahonț, unde se desfășoară și azi. De asemenea acolo era notariatul și satul era centrul circumscripției de votare pentru deputații în Parlamentul de la Budapesta.

La marginea de est a satului, spre Zimbru, familia Lăzești a ridicat o Biserică de lemn, pe locul căreia azi se află o troiță de piatră, ridicată în 1872. Satul mutându-se pe actuala vatră, biserica a fost mutată și ea, pe locul unde azi se află cimitirul. În ea se întruneau preoții, din Protopopiatele Hălmagiu și Buteni, în cadrul alegerilor unui deputat pentru congresul național bisericesc. În 1898, situată pe ulița principală, a fost construită actuala Biserică de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. La renovările din 1929, șindrila acoperișului și turla au fost învelite în tablă și exteriorul a fost tencuit. În timp a suferit mai multe reparații și interiorul a fost pictat în tempera (1956-1958; 2011).

După 5 kilometri nord-est se ajunge în  satul Valea Mare, atestat documentar în 1439, cu numele Valya Mare sau Naghpatak . Până în 1441 a aparținut domeniului Cetății Șiria, apoi familiei Losonczy (1553-1561), domeniului Korniss (1571-1697) și din 1732 ducelui de Modena.

Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena” a fost adusă de la Bonțești în 1893. Între anii 1982-1983 a fost tencuită, acoperișul și turnul învelite cu tablă și interiorul pictat în tempera.  

Din Valea Mare după 5 kilometri spre nord se ajunge în satul Zimbru, atestat documentar din 1553, cu numele Zombró, în proprietatea paşei Osman, apoi a intrat în stăpânirea acelorași proprietari ca și celelalte sate. Localitatea este mult mai veche, pe teritoriul său arheologii descoperind așezări miniere și opaițul roman de la Ponoraș-Zimbru care atestă că satul a fost ocupat de romani. Actual în componența satului a fost inclus și cătunul Brusturescu, atestat documentar din 1597.

Pe locul unei Biserici de lemn, deteriorată în timp, în 1867 a fost construită o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. A fost restaurată în anii 1950, ulterior interiorul pictat în tehnica frescă (1973).

Pe teritoriul satului, întinsă pe 31 hectare, există singura Rezervație Botanică din țară în care crește laurul, zonă descoperită la sfârșitul secolului XIX de botanistul Lájos von Simonkai, declarată monument al naturii și protejată prin lege în 1938.

La 3 kilometri nord-vest de Zimbru se află satul Dulcele (1561). Nu l-am putut vizita, drumul fiind inaccesibil mașinii mele (luna mai), așa că  m-am întors la Gurahonț. La nici 2 kilometri nord-est de comună, pe partea dreaptă a Crișului Alb, este situat satul Iosaș, atestat documentar din 1386, cu numele Jószás. Sub ocupația turcească a fost deținut de spahiul Geafar (1574) apoi a avut aceeași proprietari ca restul satelor.

În sat, pe un deal, a existat o Biserică de lemn. Fiind deteriorată, în 1947 s-a construit o biserică din zid, cu un turn înalt, prevăzut cu 2 clopote, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”. Pentru acoperirea cheltuielilor construcției, localnicii și-au vândut dreptul de a folosi lemnele din pădurea comunală. În anul 1956 Biserica de lemn a fost donată satului Buceava, comuna Brazii.

La nici 2 kilometri nord de Iosaș, la capăt de drum, este situat satul Feniș. A fost atestat documentar din 1553, cu numele Fényes, în proprietatea domeniului Losonczy, dar săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul lui 2 monede care pe o parte au capul lui Hercules, pe verso un cal și călărețul său, datate din paleoliticul timpuriu. Sub otomani a aparținut spahiului Bali (1574) apoi domeniului Korniss (1579-1597) și domeniului Bethlen (1640).

În sat se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în perioada 1976-1980 pe locul fostei Biserici de lemn.

Pentru a vedea ultimul sat care aparține de Gurahonț, din Feniș m-am întors și am cotit  spre vest. După 3 kilometri am ajuns în satul Pescari.

Atestat documentar din 1553-1561, atunci numit  Holthkerews, era format din 2 cătune, Holt și Mizeș și aparținea domeniului nobiliar Losonczy. Sub otomani a intrat în proprietatea spahiului Kazi (1574) apoi a aparținut domeniului Korniss și ducelui de Modena.

Cătunele aveau o Biserică de lemn care în 1784, o dată cu migrarea localnicilor pe actuala vatră, a fost prima mutată acolo. Deteriorată, în 1936 a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Între anii 1993-1997 biserica a fost consolidată  și interiorul a fost pictat în frescă.

Citește și Comunele Dieci și Brazii cu satele aparținătoare, jud. Arad

Comunele Chisindia și Almaș, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Chisindia este situată în nord-estul județului Arad, în sudul Depresiunii Zărand, la poalele Dealurilor Cuiedului, la confluența râurilor Ciolt și Hurez cu Chișindia, mărginită la nord de râul Crișul Alb, pe un drum secundar, la 5 kilometri sud de comuna Buteni. A fost atestată documentar din 1349, cu numele Keszend sau Kuszund, formată din 8 moșii (crânguri) dispersate pe trei dealuri și văile dintre ele: Gavrány, Csolt, Valyeré, Hohurez (Hurez), Prum (Prund), Alsó-Keszindia, Felsö-Keszindia și Pajzsan, toate deținute de familia nobiliară Ábrahámffy. Totuși așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul ei descoperind monede din perioada romană, emise de Împăratul Filip Arabul (244-249).

În documentele vremii domeniul era menționat ca „baie auriferă” și „loc de spălare a aurului” în râul Kuzund, de asemenea se specifica existența a 4 mine (1350). Până în secolul XVI domeniul a avut mai mulți proprietari. Din 1553, alături de celelalte sate din zonă, a intrat în proprietatea familiei Losonczy. Apoi a aparținut de Cetatea Dezna, deținută de begul turc Kurt (1574), în secolul XVII, pentru o scurtă perioadă de timp  (1626-1650), a aparținut Principelui Gabriel Bethlen.

Din 1732 a fost inclus în domeniul Ducelui de Modena. În acea perioadă, în vechiul cimitir al satului, pe locul numit azi „Tânțârini”, a fost construită o Biserică de lemn (1700). În 1808 biserica a fost mutată pe Deal. Lângă ea s-a ridicat o biserică din piatră, acoperită cu șindrilă, care a primit hramul „Sf. Stâlpări” (1855) și Biserica de lemn a fost vândută unui credincios din Buteni. Apoi lângă biserica din piatră s-a construit actuala biserică din Deal, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”(1880-1888) în care s-a păstrat un Antimis vechi, sfințit în 1715.

În perioada 1780-1804 s-a efectuat sistematizarea cătunelor și satelor. Din 1799, fiind în proprietatea Oficiului Regal Cameral, s-a încercat adunarea cătunelor astfel s-au comasat gospodăriile din crângurile Hurezului, cele 5 din Găurani (Gavrány, Csolt, Valyeré, Korcsomárosfalva, Eperges) și cele 2 din Valea Prundului (Alsó-Keszindia și Felsö-Keszindia), au fost strămutate pe noua vatră, situată pe Deal și au format satul Kuzund. Au fost arondate Chisindiei până în 1868. Crângurile din Valea Hurezului au format cătunul Hurez, cătunele Prund şi Pajzsán (crângurile Păiuș, Voimirești) s-au separat administrativ și au format noul sat Păiușeni.

Din 1853 Chisindia a aparținut baronului Dietrich Iozsef (din Șiria), apoi familiei Szulkowsky (1909). Comunitatea baptistă s-a înființat la sfârșitul secolului XIX când pe un teren donat de un localnic s-a construit prima Biserică Baptistă (1895-1908). În anul 2008 vechea clădire a fost demolată și, până în 2012, pe locul ei s-a ridicat actuala Biserică Baptistă.

În anul 1917 baronul Szulkowsky a vândut proprietățile din Chisindia-Păușeni firmei „Industria Textilă Centrală din Budapesta”. Din 1928, numită „Societatea Anonimă Română pentru Întreprinderi Industriale și Financiare Pâncota” („Textil Pâncota”), prin expropriere, a pierdut o parte din terenuri, acestea intrând în posesia comunelor Chisindia, Păiușeni și Văsoaia. Restul pădurilor au fost vândute unor persoane fizice în 1939.

În perioada 1934-1937 în Vale a fost construită Biserica Ortodoxă „Intrarea Domnului în Ierusalim”, din pietrele obținute prin demolarea vechii Biserici de piatră de pe Deal și i s-a ridicat un turn din cărămidă. Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice (1953-1954). Biserica a fost restaurată în anul 2010.

De comună aparțin administrativ 2 sate. Satul Văsoaia este situat la 8 kilometri sud-vest de comună. A fost atestat documentar din 1525, cu numele Wazzofalwa, format din mai multe gospodării împrăștiate pe o suprafață mare de teren care aparțineau domeniului Șiria.

Un secol mai târziu a aparținut tezauriatului Principatului Transilvaniei (1650), apoi cetății Dezna, cu numele de Bozoj (1674). Sub habsburgi a fost inclus în domeniul Modena (1732) și în 1744, aparținând cercului Ineu, a fost anexat Ungariei. Până în 1930 s-au schimbat mai mulți proprietari, ultima fiind familia Szulkowsky.

În 1755 în sat funcționa Biserica de lemn „Adormirea Născătoarei de Dumnezeu”, amplasată pe Vale. Deteriorată, pe locul ei a fost construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1900-1901).

Datorită depopulării masive, din 1960 biserica a devenit filie a bisericii din Păiușeni.

Satul Păiușeni este situat la 6 kilometri sud de comună. A fost atestat documentar din 1574, numit Paiz, când aparținea spahiului turc Kamber. Din 1650 a fost inclus în domeniul cetății Ineu, apoi a cetății Dezna (1674) și domeniului Modena (1732). 

Inițial erau mai multe gospodării risipite pe Valea Prundului, pe o distanță de 7 kilometri. Sub habsburgi, prin noua organizare teritorială, gospodăriile au fost comasate și încadrate în satul Chisindia.

În 1755 s-a construit Biserica de lemn „Sf. Ignație” care a rezistat până în 1855, ruinându-se în timp. Satul a cumpărat din Cuied Biserica de lemn „Întâmpinarea Domnului” pe care au asamblat-o pe Deal, pe o fundație de piatră și în 1866 au pictat din nou interiorul. Lângă ea comunitatea baptistă și-a ridicat o biserică. În secolul XX, în Vale, în centrul satului, a fost construită actuala Biserică ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1927-1929). Un an mai târziu Biserica de lemn a fost vândută unui localnic din Joia Mare.

Din 1869 s-a desprins de Chisindia și a devenit sat independent administrativ. Ultimii proprietari au fost familia Szulkowsky (1913-1930).

Pentru a vedea comuna Almaș și cele 3 sate care aparțin administrativ de ea, din Chisindia m-am întors în Buteni. M-am îndreptat spre prima localitate din est, satul Joia Mare, atestat documentar din 1439. În zona montană a județului Arad, cnezatele și voievodatele s-au menținut până în secolul XVIII. Joia Mare, alături de alte 17 sate, a făcut parte din cnezatul Almaș, apoi a fost deținut de ducele de Modena (1726). 

În a doua jumătate a secolului XVIII, pe locul numit „Hodobana”, a fost construită o Biserică de lemn, care nu a rezistat mult timp. Pentru a o înlocui, în 1814 a fost cumpărată altă biserică, din satul vecin Pleșa. Apoi a fost construită o biserică de zid,  actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”(1884).

Biserica Baptistă

Pe același drum, la 6 kilometri sud-est, situată pe malul râului Crișul Alb, se află comuna Almaș. În zona comunei a fost găsită o monedă, din cele 100 ale unui tezaur, descoperit în 1929, care în timp s-au împrăștiat în zonă. Moneda datează din timpul împăratului Septimiu Severus, a fost bătută în anul 194 d.Ch. și demontrează că dacii au avut contact cu romanii până la retragerea lor (sec. IV). Totuși localitatea a fost atestată documentar abia din 1334.

Grădinița

Prima Biserică de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a rezistat până în secolul XVIII când a fost înlocuită cu Biserica de zid „Bunavestire” (1794-1826), preluându-se de la cea veche iconostasul și ușile împărătești (1798). La rândul ei a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1889).

La începutul secolului XIX, pe lângă asuprirea imperialilor,viața populației s-a înrăutățit datorită recoltelor distruse de ploile abundente (1815), apoi a izbucnirii, în două etape, a epidemiei de holeră (1831, 1836), în care mare parte a populației a murit.

Școala Generală Almaș

O dată cu unirea Bucovinei cu România (1918), toți românii din Transilvania, Maramureș, Crișana, Banat, s-au răsculat împotriva stăpânitorilor, declanșându-se o revoluție. Celor din Almaș li s-au alăturat cei din Bodești, au preluat postul de jandarmi, apoi, împreună cu cei din Cil, au atacat și devastat conacul lui Almay Oliver, din Cil. Ulterior s-au format gărzile naționale, una și la Almaș, care au preluat conducerea satelor și comunelor.

statuia Lazăr Tampa, erou din timpul Primul Război Mondial

La 6 kilometri sud-vest de Almaș în 1999 s-a construit Schitul „Buna Vestire”. Drum de țară, nu l-am putut străbate, localnicii explicându-mi că după ploile abundente, în acel moment doar tractoarele puteau circule pe el.

La nici 2 kilometri est de comună se află satul Cil, atestat documentar din 1369. Împreună cu alte sate a făcut parte din cnezatul Bonțești.

Casă de rugăciune (1513-1569)

La reorganizarea teritorială, în 1826 s-a dorit formarea unei comune, pe actuala vatră, prin unirea Bogeștilor cu Sârbii, Cilul de Jos și Cilul de Sus. Considerându-i pe locuitorii Bogeștilor lotri (hoți), locuitorii din Cilul de Jos și Sârbi s-au opus. S-a ajuns la o soluție de compromis astfel satele oponente au fost unite, formând,  pe actuala vatră, satul Cil, iar satele Bogești și Cilu de Sus, unindu-se, au format actualul sat Rădești, situat pe o nouă vatră, nepopulată până atunci., casele fiind răsfirate între culmile văii Bogeștiului. 

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”

Biserica Penticostală Emanuel

Chiar dacă nu au dorit, fiind iobagi, legea îi obliga să se supună. Trebuiau în decurs de 2 ani să se mute, cu tot cu casă, în caz contrar li se incendia tot ceea ce dețineau.

Monumentul Eroilor

Satul Rădești este situat la 2 kilometri sud de Cil. A fost atestat documentar din 1441, cu numele Bodyfalva. Aparținea despotului George Brancovici, la acea vreme proprietar al tuturor moșiilor de pe valea Crișului Alb până la Brad, în total 147 sate și al cetății Șiria.

În 1591 turcii au cucerit cetatea Ineului, apoi au ocupat teritoriul Sebiș-Dezna. Au fost alungați de habsburgi în secolul XVIII, perioadă în care satul Rădești, împreună cu celelalte sate din zonă, a intrat în proprietatea ducelui de Modena (1726).

Biserica Baptistă

Rădești cuprindea mai multe case și gospodării dispuse în crânguri, spre vârful Drocea. Pentru a forma un sat, în 1745 iobagii au fost obligați să se mute spre vale, pe actuala vatră. Imediat după mutare au construit Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva” (1754), pe un deal de la marginea localității.

Între anii 1804-1826 satul a fost deținut de familia Köngsegg, proprietari ai domeniului cu 25 de sate, întins până la Sebiș. Biserica a fost mutată pe actuala locație (1825) unde a rezistat până în 1926 când, ruinată, a fost demolată și în locul ei s-a construit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

După Primul Război Mondial a fost numit Bodești și la reforma administrativă din 1925, Rădești.

Monumentul Eroilor

Citește și Comuna Gurahonț cu 9 sate, jud. Arad

Comunele Bârsa și Buteni, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Bârsa și Buteni sunt situate în nord-estul județului Arad. Pentru a le vizita m-am deplasat pe drumul Arad-Ineu apoi spre Sebiș și după aproximativ 75 kilometri am intrat în satul Voivodeni, unul dintre cele 3 sate care aparțin administrativ de comuna Bârsa și care în Evul Mediu au fost incluse în comitatul Zărand. În 1561 satul făcea parte din domeniul Losonczy, în apropierea râului Crișul Alb, lângă Canalul Morilor.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”

La nici 2 kilometri se află satul Aldești, atestat documentar din 1471, în posesia familiei de nobili Abrahámffy, cu numele Adólfalva și din 1477 a fost inclus în domeniul Losonczy. În secolul XVIII, ca multe din satele zonei, a intrat în posesia ducelui de Modena. În sat a existat o Biserică de lemn (1755) care a fost înlocuită cu una nouă. Aceasta a funcționat până în anul 1844 când a fost înlocuită cu o biserică din piatră care nu a rezistat nici 20 de ani, fiind distrusă într-un incendiu. Demolată, pe locul de lângă ea, la începutul secolului XIX, a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire”.

După 4 kilometri spre est se ajunge în comuna Bârsa, situată în apropierea orașului Sebiș, pe stânga canalului Morilor.

Căminul Cultural

A fost atestată documentar din 1489 când era situată în sud-estul actualei locații, pe locul numit „Gunoiște”, aproape de râul Crișul Alb. Aparținea domeniului Dóczy și deținea o Biserică de lemn.

Ulterior, ca toate satele din zonă, a intrat în posesia lui Losonczy (1555), apoi a ducelui de Modena (1732).

Având loc multe inundații, locuitorii au mutat vatra satului pe Dealul Crișului (1740), unde au construit o nouă biserică și vechea biserică au vândut-o satului Minead.

Deteriorându-se, între anii 1812-1823 a fost construită o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire”.

Vechea biserică a fost demolată și materialul a fost folosit pentru construirea unei școli, situată lângă biserică.

Din Bârsa m-am întors spre Aldești. După ieșirea din comună m-am îndreptat spre sud-vest și după 5 kilometri am ajuns în satul Hodiș, atestat documentar din 1461, aparținând domeniului Losonczy, apoi ducelui de Modena (1732). Ortodocși, neavând biserică, au participat la slujbele ținute în biserica din Cuied, până în perioada 1755-1759, când au construit Biserica de lemn „Învierea Domnului”.  După un secol s-a ridicat o nouă Biserică din lemn cu hramul ”Întâmpinarea Domnului” (1870), înlocuită în 1930 cu una din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

De comuna Buteni aparțin administrativ satele Berindia, Cuied și Păulian. Satul Cuied este situat la 5 kilometri sud de Hodiș, pe 7 coline și zonele dintre ele. A fost atestat documentar din 1477, cu numele Kewed. În secolul XVIII satul deținea o Biserică de lemn care în 1854 a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare” (1854) apoi, conform tradiției orale, a fost vândută satului Păiușeni.

În sat s-a păstrat Conacul Nákó-Korek, numit după familia care l-a construit (sec. XIX) și care deținea moșia, în care azi e situat Sânnicolau Mare, jud. Timiș, unde aveau un castel.

Azi conacul este înscris pe lista patrimoniului istoric al județului Arad și este în proprietate privată.

Din centrul satului am parcurs 2 kilometri de drum pietruit pentru a vedea locul de relaxare de care auzisem.

Pe malul Lacului Cuied era amenajat un complex turistic, Maria-Rustis-Resort, vizitat de foarte mulți orășeni și nu numai.    

Comuna Buteni este situată la 10 kilometri est de Cuied, în depresiunea Zărandului, la poalele Dealurilor Cuiedului, pe malul Crișului Alb. Atestată documentar din 1332, cu numele Buken, a fost deținută în timp de mai multe familii nobiliare maghiare care au transformat țăranii în iobagi. Din 1574 și până la sfârșitul secolului XVII a intrat în posesia turcilor. Totuși în sat exista o parohie ortodoxă (1652). Alungați de habsburgi, în tentativele de recucerire a teritoriilor turcii au jefuit satele. Sub habsburgi, dezvoltându-se, în 1808 a primit statutul de târg (oppidum).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk” (1817)

Satul Buteni a fost cumpărat de  familia Dietrich (1824), apoi, împreună cu Chisindia și Apateu, a intrat în posesia lui József Anton Ioan de Habsburg de Lorena, fiul Împăratului Leopold II, cel care a fost acționar principal la construcția Canalului Morilor (1833-1840). În acea perioadă, renumit pentru livezile de pruni și numărul mare de meseriași, se afla printre primele 10 localități ale comitatului.  

În sat s-au așezat familii de evrei care au construit o sinagogă (1863). Numărul lor crescând, au ridicat o altă sinagogă, mai mare, ambele dispărute azi. Primul grup de baptiști s-a format în anul 1895. S-au întrunit într-o casă particulară până în 1899 când și-au ridicat o biserică care, în timp, a devenit centru național, în care s-au desfășurat multe congrese naționale ale cultului, primul fiind în 1919, când s-a constituit Cultul Baptist din România. O parte dintre ei au emigrat în America. Reîntorși, au cumpărat terenul fostelor sinagogi și au construit actuala Biserică Baptistă (1926).

La sfârșitul Primului Război Mondial în zona Buteni s-au purtat lupte între armata maghiară, care înaintase dinspre Chșineu-Criș și Arad și armata română, venită pe valea Crișului Alb (1919). În bătălia Buteni-Bârsa- Sebiș ungurii au fost alungați din zonă.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1927-1929)

În fața bisericii a fost postată o cruce din marmură roz, Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

În perioada 1918-1925, comitatul devenind județul Arad, Buteniul a devenit plasă a județului, condusă de un pretor, care avea în subordine Secția de Jandarmerie și posturile de jandarmi din celelalte comune. Sub Regele Carol II a fost inclus în regiunea Crișana și după reorganizarea administrativă din 1968 a fost inclus în județul Arad. În 1979 la Buteni a fost deschis Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă în care sunt expuse piese începând cu secolul II î.e.n., costume populare tradiționale din zonă și opere de artă.

Pentru a ajunge în satul Păulian, din Buteni m-am îndreptat spre nord, am parcurs o parte din drumul spre Sebiș, apoi m-am îndreptat spre est, în total 6 kilometri. Satul, numit atunci Gosd, a fost atestat documentar din 1552. Numele actual (1919) l-a primit după generalul care, la sfârșitul Primului Război Mondial, a condus  o parte din ofensiva românilor împotriva maghiarilor.

În sat a existat o Biserică de lemn (1779-1783) care în 1906 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”,  din piatră și cărămidă.

La 2 kilometri sud de comună se află satul Berindia, atestat documentar din 1473, cu numele Borosberend. Așezarea a fost însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală urmele unei așezări dacice (1873), 5 monede de argint  (sec. III-II î.e.n.) și 7 piese de factură dacică și celtică.

În anul 2009, când în mijlocul unei gospodării a fost săpată o groapă adâncă, au fost descoperite fragmente ceramice și un topor de granit datate din neolitic (cca. 6.000 î.e.n.).  

În anul 1633 Principele Transilvaniei Gheorghe Rákoczy I a donat satul familiei nobiliare Korniss.

Sub administrația habsburgică a intrat în posesia ducelui de Modena (1732) și în 1804 a fost vândut familiei Königsegg.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1925)

Biserica Baptistă

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Citește și Comunele Chisindia și Almaș, jud. Arad

Comunele Rieni și Lunca, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Excursia de 2 zile prin județul Bihor era pe terminate. Urmând să mă întorc acasă, la Arad, din Lazuri de Beiuș m-am îndreptat spre sud, unde urma să vizitez încă două comune, Rieni și Lunca, cu satele lor aparținătoare.

Din Cusuiș spre sud, după 3 kilometri am intrat în primul sat care aparține de comuna Rieni, satul Cucuceni, atestat documentar din anul 1581, cu numele Kakachien, când, împreună cu celelalte sate din zonă, făcea parte din Pertinentia Bellényes. În sat a fost găsită o monedă de argint datată din 1570.  

La marginea satului se află Biserica de lemn „Sf. Trei Ierarhi; Sf. M. Mc. Gheorghe”, construită în 1743 în satul Ghighișeni.

În 1931 a fost vândută internatului diecezan din Beiuș și în 1961 a fost donată parohiei Vărășeni care a folosit-o până în 1999.

În anul 2006 a fost donată satului Cucuceni. Demontată de meșteri maramureșeni, a fost adusă și ridicată pe actuala locație.

Sfințită, i s-a adăugat și hramul „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

M-am întors spre Cusuiș, am virat spre est și după 3 kilometri am ajuns în comuna Rieni, situată la poalele munților Codru Moma, în depresiunea Beiușului și străbătută de Crișul Negru. A fost atestată documentar din 1581, cu numele Rhyen.

De Rieni aparțin administrativ 5 sate, atestate documentar din aceeași perioadă. În secolul XVI, conduse de diferiți cneji, aparțineau de Episcopia ungurească, Pertinentia Bellényes, apoi au fost incluse în domeniul cetății Oradea. Sate românești, o dată cu deschiderea minelor pentru extragerea minereului de fier, au fost ocupate și de familii maghiare, venite la muncă.

La marginea satului, lângă cimitir, pe o ridicătură de teren, se află Biserica de lemn „Sf. Mc. Teodor Tiron”.

A fost construită în 1752, pe locul uneia vechi, ruinată (1752) și interiorul pictat direct pe lemn (1755).

În anul 1967, în centrul comunei, a fost ridicată o biserică de zid, în stil ardelenesc,  actuala Biserică Ortodoxă Nouă „Sf. Teodor Tiron”.

În interior a fost decorată cu picturi în tempera (1968), reprezentând personaje și scene biblice.

La 3 kilometri est de comună se află satul Valea de Jos, la momentul atestării numit Alsó Feketepatak (Valea neagră de jos).

Pentru a vedea biserica veche, a trebuit să mă deplasez până în cimitirul satului, situat pe un deal de la marginea lui.

Fiind luna iunie, dealul era acoperit de o diversitate mare de flori.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în anul 1734.

M-am înapoiat spre centrul satului unde se afla Biserica Ortodoxă Nouă (1998).

Satul Petrileni este situat la 2 kilometri sud de comună. În anul 1644 era deținut de căpitanul cetății Ineului și din 1650 a fost inclus în domeniul cetății Oradea. În secolul XVII satele erau locuite de foarte puține familii, nu ca cele de azi, astfel în satul Petrileni locuiau 3 familii.

Biserica Ortodoxă Veche (1930)

Biserica Ortodoxă Nouă (1996)

Am rulat spre sud, apoi spre vest și după 3 kilometri am ajuns în ultimul sat care aparține de comuna Rieni. Satul Ghighișeni, atestat în 1581, cu numele Gegessen, a avut o Biserică de lemn (1743), azi aflată în satul Cucuceni. La începutul secolului XVII era deținut de cneazul Bartolomeu Somogyi. Pe teritoriul satului, efectuându-se săpături pentru amenajarea unei căi ferate Ștei-Băița (1916), a fost descoperit un tezaur cu monede ungurești, din perioada 1203-1301, monede germane și englezești, ultimele demonstrând existența schimburilor comerciale în zonă. 

Biserica Ortodoxă Nouă (1929)

Comuna Lunca, satele Briheni, Hotărel, Sârbești, Seghiște, Șuștiu și cătunul Ursești, care aparțin administrativ de ea, sunt situate în sud-estul depresiunii Beiușului, pe cursul superior al râului Crișul Negru. Din Ghighișeni, după 3 kilometri spre sud am ajuns în satul Hotărel.

La vremea atestării (1527-1528) era situat la granița dintre voievodatul Beiușului, condus de voievodul Ivan și voievodatul ținutului Zlatnei, condus de voievodul Nicolae, fiul lui Cândrea. Probabil de la acea poziționare i s-a dat numele Hothar.

Sat românesc, în 1752 avea o Biserică de lemn, situată pe locul actualului cimitir. Sub Maria Tereza, o dată cu catolicizarea forțată, populația satului a refuzat să treacă la ritul greco-catolic. Între anii 1924-1926, la intrarea dinspre Lunca, s-a fost construit, din piatră și cărămidă, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” . Trei ani mai târziu Biserica de lemn a fost vândută.

La aproximativ 2-3 kilometri spre sud se află comuna Lunca, atestată documentar din 1588.

Școala Generală

În secolele XVI-XVII, ca toată zona, a fost supusă atacurilor otmane, luptelor dintre aceștia și habsburgi și a românilor împotriva lor, pentru a nu se lăsa ocupați.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”

Satul Seghiște este situat la 4 kilometri est de comună. A fost atestat documentar din 1503. Până spre sfârșitul secolului XVI a fost sediul Protopopiatului Ortodox, ulterior mutat la Beiuș. În secolul XVIII a existat o Biserică de lemn, cu temelia din bolovani de carieră și de râu, construită pe locul altei biserici, fapt atestat de o altă temelie din bolovani de râu, găsită dedesubt, datată din finalul secolului XV.

Pe locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă (1928). În ea s-au păstrat câteva icoane din secolul XVIII.

La 4 kilometri sud-est de comună, într-o zonă cu dealuri, este situat satul Sârbești, atestat documentar din 1592, cu numele Szurbesty. Pe lângă munca în agricultură-săpat, semănat, cosit și tăiatul lemnelor în păduri, pe care plăteau dijme, după ce s-au înființat atelierele de prelucrare a fierului, sătenii din Sârbești, Briheni, Șuștiu și Ursești au fost obligați să transporte lemnele și cărbunii, materiale folosite în topitorii.

Biserica Ortodoxă (1894)

Spre sud, apoi spre vest, după 3 kilometri se ajunge în satul Șuștiu, întins de-a lungul Crișului Văratec, afluent al râului Crișul Negru, la poalele vârfului Osoiu Mic din munții Codru Moma. La data atestării (1588) satul făcea parte din Voyvoda de Biviniș (Belenyș) care cuprindea 72 de sate.

Biserica Ortodoxă (1902)

În decursul timpului s-au construit 5 mori de apă. O parte din păduri a fost defrișată și s-au plantat pomi fructiferi și viță de vie. Postbelic s-au construit 2 poduri, peste Crișul Văratec și peste Crișul Negru, șoseaua s-a asfaltat (1973-1974), etc.

În cătunul Ursești se poate ajunge rulând din Șuștiu spre vest, apoi spre nord, în total 4 kilometri.

Pe același drum spre vest, după 5 kilometri se ajunge în satul Briheni, atestat documentar din 1588.

Satul este situat la capăt de drum. Munții care-l mărginesc prezintă granița între județele Bihor și Arad.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1929)

Din Briheni m-am întors pe drumul european E 79 pe care l-am urmat spre sud până în comuna Vârfurile din județul Arad. Comunele și satele din județul Bihor, situate pe și lateral de acel drum, urma să le vizitez cu altă ocazie. Cu siguranță că urma să ajung seara târziu acasă. Aveam de rulat 150 kilometri, din Vârfurile pe drumuri județene, aproximativ 2 ore și jumătate până la Arad.

Mezőhegyes, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Mezőhegyes este situat în județul Békés din sud-estul Ungariei. Pentru a-l vizita, din Arad aveam de parcurs 50 kilometri. Trecerea frontierei la Vama Turnu și drumul spre spre vest au durat aproximativ 1 oră. În timpul invaziei tătare (1241) localitatea a fost locul de refugiu al sătenilor din 70 de sate. Sub Regele Sigismund de Luxemburg (1368-1437) a intrat în posesia lui János Hunyadi. Apoi a fost ocupat de otomani. Populația l-a părăsit treptat și după alungarea turcilor de către habsburgi, nepopulat, a intrat în posesia Episcopului de  Csanád.

Deoarece, în războaiele purtate sub Maria Tereza, numărul cailor armatei a scăzut, sub Regele József II, pe teritoriul actualului oraș, căpitanul József Csekonics a fost autorizat să formeze o herghelie militară de cai (1784), azi Herghelia de Stat Mezőhegyes (Mezőhegyesi Állami Ménes), o fermă cu cai de rasă.

Treptat, 200 de zidari și 150 de dulgheri, au construit mai multe clădiri, în final formându-se un complex. În 1790 au fost ridicate 2 clădiri, cu rol de cazarmă, una în partea de sud și una în partea de nord.

Tot atunci s-a ridicat și clădirea pentru Comandamentul hergheliei, azi sediul central al Állami Ménesbirtok Rt.

În jurul anului 1805 a fost construit Grânarul central, cu două etaje și hambar în pod, de formă dreptunghiulară, latura lungă formată din 27 de stâlpi și latura scurtă cu 3 arcade. 

După 4 ani s-a ridicat o clădire, cu un turn pe fațada de vest, în care s-a amenajat școala de călărie de iarnă. În 1885 a fost reconstruită sub forma actuală.

Apoi au împădurit zona din jurul clădirilor (1814-1815). Până azi a rămas doar o porțiune laterală, amenajată ca parc.

Pe lângă cai, au fost crescute și vite, în jurul anului 1800 numărul lor fiind de 5.000 de cai și 10.000 de vite. Până în 1867, Mezőhegyes a fost o instituție militară condusă direct de la Békés.

Din 1872 herghelia și-a păstrat caracterul militar dar o parte a fost preluată de Ministrul Agriculturii, Ferec Kozma (1826-1892), care s-a ocupat cu reproducerea cailor în scopul de a crea cai de rasă maghiari. Din acel moment, aparținând statului, ferma a fost numită Herghelia Regală Imperială și Apostolică Maghiară și complexul a fost organizat ca sat al Ungariei.

Herghelia militară a funcționat până în anul 1944. Azi ferma este renumită pentru caii săi de rasă- Nonius, Furioso-North Star și Gidran. Sala de echitație acoperită, cea mai veche din țară, este folosită pentru lecții de călărie.

Anual, în luna iunie, la fermă se desfășoară Concursul Internațional Mezőhegyes.

Cam la mijlocul distanței dintre Battonya și Mezőhegyes, în plin câmp, se află ruinele unor foste grânare, construite în secolul XIX, unul dintre ele considerat monument istoric. Grânarul central raional, o clădire cu doua etaje și mansardă, a fost construit în 1864.

În decursul timpului lângă el s-au ridicat clădiri anexe.

În 1875 Gyula Gluzek, absolvent al Facultății de Agricultură și Științe Alimentare,  a fost numit guvernator al moșiei regale a hergheliei. Aflată în prag de faliment, până în 1892, timp în care a condus-o, a transformat-o și dezvoltat-o. Prin mecanizarea utilajelor, a îmbunătățit metodele de săpare ale solului. A înființat fabrica de zahăr, fabrica de cânepă, mai multe mori și distilerii. A construit o rețea feroviară industrială pe care a conectat-o la cea națională. Toate aceste îmbunătățiri au dus la creșterea efectivului de vite și a producției de cereale.

În apropierea Grânarului central a ridicat un alt grânar (1888) care azi îi poartă numele, Grânarul cu lift „Gluzek Gyula” (Gluzek Gyula elevátor magtár).

Clădirea, cu șase etaje, a fost construită în stil eclectic. Avea o capacitate de 300 de vagoane.

Țevile sale de lemn, tridimensionale, treceau porumbul prin echipamente mecanice- tip sită. 

Pentru transportul de la etajele superioare, în interior a fost prevăzut cu un lift. La vremea aceea inovație mondială, a fost brevetată.

Grânarul a fost folosit până în anul 1981 când secțiunea liftului a ars într-un incendiu.

În parcul din centrul orașului, Béke Park, ca amintire a celui care a fondat localitatea și a dezvoltat ferma, reproducând și formând cai de rasă, se află  statuia Kozma Ferenc (Kozma Ferenc szobor).

Pe latura de sud a parcului, înconjurată de copaci, se înalță Biserica Romano-Catolică „Sf. Gheorghe” (Szent György- római katolikus templom). Fiind autorizată de Regele Ferdinand V, în 1843 a fost construită de Guvernul Regal de Agricultură al Ungariei, împreună cu conducerea hergheliei, ca biserică independentă, căreia i s-a dat hramul sfântului ocrotitor al soldaților. Avea un pastor militar, cu statut de capelan.

Clădirea, în stil clasicist, cu o capacitate de 220 locuri, a fost prevăzută cu un turn cu 3 clopote. În cele 4 colțuri ale actualului parc au fost postate foișoare care, în timpul procesiunilor, erau amenajate cu altare la care Episcopul, într-un baldachin purtat de 4 ofițeri ai hergheliei, se oprea pentru scurt timp.

În biserică s-au păstrat băncile originale și un stand de rugăciune, din stejar (1846), la care, vizitând orașul, Regele Franz Joseph îngenunchea în timpul liturghiei. În 1948 sprijinul acordat de stat a încetat.

Plimbându-mă prin parc, m-am oprit câteva minute la Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial  (világháborús hősök emlékműve).

Am ieșit din parc și am străbătut strada Kozma Ferenc.

După 5 minute am ajuns la Primăria Mezőhegyes (Polgármesteri Hivatal Mezőhegyes, Kormányablak). Clădirea, în stil eclectic, construită de Herghelia de Stat (1894-1913), a fost folosită pentru cazarea fermierilor necăsătoriți, din care cauză localnicii au numit-o Bridle.

În timpul renovărilor din 2009 a fost dotată cu un lift interior. Din 2012 în parterul clădirii funcționează Biroul raional Mezőhegyes, din cadrul Oficiului județean Békés.

La câteva sute de metri, pe cealaltă parte a străzii, se află Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), construită prin intervenția inspectorului militar al Hergheliei de Stat, Tibor Petkó Szandtner, luteran, care a donat diverse obiecte bisericii și finanțată de Ministerul Finanțelor.

Construcția a durat mai mulți ani, fiind întreruptă de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial (1944-1949). Imediat după terminarea clădirii a fost efectuată și pictura interioară (1950-1951).

Pe o stradă paralelă, la nici 5 minute de mers pe jos, am ajuns la Biserica Reformată (Református Templom), al cărei turn, înalt de 35 metri, l-am văzut din depărtare. Construcția, în stil neogotic, a fost finanțată de Guvernul Regal de Agricultură al Ungariei și Conducerea Hergheliei Mezőhegyes (1907-1909).

Lateral de turnul înalt, situat pe fațada de vest, au fost ridicate două turnuri mai mici. În turn au fost postate 3 clopote, cel mare cântărind 385 kg. La fel ca Biserica Romano-Catolică, a primit sprijin financiar de la stat doar până în 1948.

Biserica a fost renovată în 1937, apoi în anul 2000. Interiorul simplu, cu o capacitate de 220 locuri, în momentul vizitei mele (2021) era în curs de renovare.

La marginea de est a orașului, la nici 1 kilometru de la biserică, se află Békás tó (Lacul cu broaște). Inițial lacul a fost format prin săparea unor gropi cubice (1970). În timp, modelate de apă, lacul a primit forma actuală.

Azi funcționează ca lac pescărie, pentru pescuitul sportiv. Este populat cu 11 soiuri de pești.