Delhi, India- Complexul Qutub Minar

Complexul Qutub Minar este situat în Mehrauli, unul din cele 7 orașe medievale care formează Teritoriului Capitalei Naționale (NCT) din Delhi, India. Anual, în perioada noiembrie-decembrie, în el se desfășoară Festivalul Qutub, când  timp de 3 zile, diverși artiști, muzicieni, dansatori, susțin spectacole.  

Istoria lui începe din secolului XI, când Regele Anangpal, din clanul Tomara Rajput, a adus Stâlpul de fier (1052), l-a reparat, postat central, în jurul lui a construit numeroase palate și temple, le-a înconjurat cu ziduri, formând  Lal Kot.

Stâlpul de fier a fost construit în jurul anului 402, de Chandragupta II Vikramaditya, în fața unuia din templele dedicate lui Vishnu din Udayagiri. Înalt de 7,21 metri, cu diametrul de 41 cm și cca. 5.860 kilograme, a fost decorat cu un clopt din fier, cântărind cca. 650 kilograme. Pe stâlp există o inscripție în sanscrită, alfabetul brahmi (sec. IV), în care apare regele Chandra, presupus a fi Chandragupta II.

Un secol mai târziu, cucerit de Prithviraj Chauhan, conducătorul unui clan Rajput rival, orașul a fost extins și numit Qila Rai Pithora. În Bătălia de la Tarain (1192) armatele musulmane ale lui Muhammad Ghori au cucerit orașul. Inițial a fost guvernat de Generalul Qutbuddin Aibak care, după asasinarea lui Muhammad Ghori, a format Sultanatul Delhi și s-a proclamat Sultan de Delhi (1206). El a creat Dinastia Sclavilor, a distrus templele și pe locul fostului templu mare hindus a construit Moscheea Quwwat-ul-Islam (Măreția Islamului), lângă ea minaretul Qutub Minar, cel mai înalt turn din India, din care muezzinul să cheme la rugăciune, terminate de ginerele și succesorul său Iltutmish. Moscheea a fost creată lângă Stâlpul de fier, din materialele de la 27 de temple hinduse și jainiste distruse, pe o platformă înălțată și pavată.

Avea o curte interioară de 43×33 metri. Interiorul, cu colonade din piatră, ce susțineau 3 travee la est, creau 2 golfuri adânci în nord și sud,  avea central un arc șerpuitor lat (ogee) și arcuri laterale mai mici. Nișa din perete, care indică direcția spre Mecca, spre care toți musulmanii se roagă (mihrab), decorată cu modele florale și texte religioase, sub Iltutmish a fost extinsă cu 3 arcade în stil islamic.

A fost înconjurată de o galerie deschisă patrulateră, cu numeroși stâlpi, sculptați cu motive și inscripții arabe, acoperită în 1196 și extinsă de Iltutmish, când s-au adăugat stâlpi (1210-1220).

Se spune că lângă poarta estică a moscheii se aflau statuile a 2 idoli foarte mari, din cupru, conectați între ei prin pietre, pe care călcau cei care părăseau moscheea.

Turnu Qutub Minar, un minaret independent din cărămidă, numit după figura religioasă Sfântul Sufi Khwaja Quṭb al-Dīn Bakhtiyār Kākī (1173- 1235), un mistic musulman sunnit, șef al Ordinului Chisht din Delhi, rămas intact, cu 5 etaje, având înălțimea de 72,5  metri, este cel mai înalt minaret din cărămidă din lume. A fost numit și „Turnul Victoriei”, pentru a sărbători victoria asupra regelui Rajput (1192).

Aibak a construit doar primul etaj, pe care a inscripționat elogii aduse lui Muhammad Ghori, următoarele fiind adăugate de Iltutmish.

Sub domnia Sultanului Firuz Shah Tughlaq utimul etaj, distrus de un fulger (1368), a fost înlocuit cu 2 noi etaje, cu cupolă, acoperite cu gresie și marmură albă, lucrări finalizate în 1388. În 1503 un alt fulger a produs daune, reparate de Sultanul Sikander Lodi (1503). Trei secole mai târziu (1802) un cutremur a deteriorat turnul și a dărâmat cupola. Au fost restaurate de  Corpul Inginerilor Regali (1823), când cupola a fost înlocuită cu pavilioane semi-deschise, cu cupole (chhatri), la rândul lor îndepărtate în 1848 de Guvernatorul Henry Hardinge, acesta considerând că nu se potriveau restului structurii.

Pornind de la bază (14,3 m diametru), etajele se îngustează, ajungând ca diametrul din partea superioară să fie de doar 2,7 metri, dându-i forma unui trunchi de con. Exteriorul a fost tapetat cu un strat de cărămidă aparentă, din gresie roșie și galbenă, suprafața având forme longitudinale arcuite și triunghiulare. La distanțe regulate a fost decorat cu motive florale și înscrieri din Coran, de tip kufic sau thuluth.

Între etaje s-au creat 3 centuri de balcoane, cu cornișe tridimensionale, formate din mai multe rânduri de elemente suprapuse, asemănătoare stalactitelor (muqarnas).

Sub Alauddin Khalji curtea moscheii a fost extinsă spre est și, în sudul turnului Qutub Minar, s-a construit una dintre cele 4 porți ale complexului, poarta principală Ala-l Darwaza, din gresie roșie și marmură albă, încrustate cu inscripții în caligrafie islamică (Naskh), prevăzută cu cupolă, paravane de piatră cu zăbrele și arcuri sub formă de săgeți franjurate, semănând cu mugurii de lotus (1300-1311).

Celelalte intrări în curte erau prevăzute cu pavilioane cu stâlpi, acoperite cu cupole mandaq), sanctuare pentru ritualuri, din care până azi au supraviețuit doar câteva arcade, din sanctuarul vestic, care pe vremuri susțineau tavanele culoarelor prin care treceau credincioșii.

Terminând extinderea curții, sultanul a început construcția unui nou minaret, Alai Minar, pe care îl dorea mult mai înalt decât Qutub Minar, din care a reușit să realizeze doar primul etaj, de 25 metri înălțime, păstrat până azi. Decedând, construcția a fost abandonată.

În complex se află și câteva morminte, cel din vestul moscheii, Mormântul lui Shams al-Din Iltutmish, construit în 1235, fiind descoperit în timpul săpăturilor arheologice din 1914. Fațada principală și pereții interiori au fost bogat ornamentați. În vestul camerei centrale, de 9 metri pătrați, se află nișa orientată spre Mecca, direcție în care se fac rugăciunile (mihrab), decorată cu marmură albă, motive hinduse și islamice. Pornind din nordul mormântului și urcând un șir de 20 de trepte, se ajunge la cavoul funerar propriu-zis, despre care se presupune că era acoperit cu o cupolă, până azi păstrându-se doar structurile ei de susținere (squinches).

La sud-vest de moschee se află Madrasa și Mormântul lui Alauddin Khalji, al 2-lea Sultan de Delhi, într-o clădire de forma literei „L”, datată din 1316. Mormântul  a fost situat în camera centrală, acoperită de o cupolă, azi dispărută, restul clădirii fiind ocupat de o școală islamică (madrasa), cu o mică moschee, conectat cu camera centrală prin pasaje. După forma ruinelor se presupune că intrarea la mormânt se făcea printr-o cameră din nord.

Lângă Complexul Qutub Minar se întinde Parcul Arheologic Mehrauli, în care s-au restaurat aproximativ 40 de monumente, între care Mormântul Imamului Zami, clericul islamic Mohammad Ali, descendent direct a lui Mohammed, care a migrat din Turkestan în India în timpul domniei lui Sikandar Lodi. În timpul domniei lui Humayun Zamin, la est de Poarta Ala-l Darwaza și-a construit singur mausoleul (1537-1538). După 1 an de la terminare, decedând, a fost înmormântat în el.

Citește și Delhi, India- Mormântul lui Humayun

Jaipur, Rajasthan, India

Orașul Jaipur, capitala statului Rajasthan, din nord-vestul Indiei, cel mai mare oraș din stat, este întins pe 467 kilometri pătrați. Nu pot susține că l-am văzut, în excursia organizată, din care făceam parte, fiindu-i alocată doar o zi, în care am vizitat câteva obiective istorice.

Inițial zona Jaipur, numită Amber sau Dhundhar, a fost condusă de șefii tribului Meena, format din cinci triburi diferite, aflați  sub suzeranitatea Bargurjar Rajput Raja din Deot. Fiind învinși de prințul Dulha Rai, din clanul Rajput Kachhwaha, Dhundhar a intrat sub conducerea Kachwaha (1037), până  în  secolul XVI, când au devenit vasali ai Imperiul Mughal.

Sub domnia lui Akbar (1556-1605), conducătorul clanului Kachwaha Rajput, Raja Man Singh I, a construit Fortul Jaigarh, situat pe pe Dealul Vulturilor, la 11 kilometri de actualul Jaipur. Treptat fortăreața a fost extinsă, în timpul domniei lui Sawai Jai Singh (1699-1743),  al 29-lea conducător al clanului Kachwaha Rajput al Regatului Amber, creându-se actualul Fort Amber, devenit capitală, după ce familia regală s-a mutat în el.  

Numărul locuitorilor, implicit și deficitul de apă, crescând, Jai Singh II a fondat noul oraș Jaipur și în 1727 a mutat capitala statului în el.

Orașul, împărțit în 6 sectoare, cu rețete de străzi largi, a fost înconjurat de ziduri cu metereze, de 6 metri înălțime și 3 metri grosime, prevăzute cu 7 porți.

În timp s-au construit și alte porți, una dintre cele mai recente fiind Poarta Patrika (2016).

În jurul anului 1699, pe o insulă din Lacul Man Sagar, s-a construit Palatul Apei (Jal Mahal), clădire din gresie roșie, cu 3 etaje, cel inferior fiind acoperit de apă atunci când lacul e plin, în colțuri prevăzută cu pavilioane semi-deschise, acoperite de cupole (chhatri) și pe terasa palatului s-a amenajat o grădină. Sub domnia lui Jai Singh II lacul a fost mărit,  palatul a fost extins și renovat. În decursul timpului s-au produs numeroase inundații, grădina a dispărut și pereții clădirii s-au deteriorat. Palatul a fost restaurat la începutul anilor 2000.

Pe dealul din nord-vestul orașului s-a construit Fortul Nahargarh (1734), legat prin noi fortificații de fostul Fort Jaigarh, partea veche din Fortul Amber, pe care Jai Singh II l-a folosit ca reședință. În timpul Revoltei Indiene (1857) în el s-au adăpostit europenii din zonă, între care și soția rezidentului britanic. Sub domnia lui Sawai Ram Singh fortul a fost extins, apoi s-au construit noi palate, unele devenite rezidențe (1868-1892). În timp fortul a fost folosit și ca reședință de vânătoare a maharajahilor.

În același timp a început construirea Palatului Orașului Jaipur, azi un complex cu clădiri, temple, grădini, situat situat în partea de nord-est a centrului orașului, după 1949 folosit ca reședință a guvernatorului statului și în apropierea lui a Observatorului Astronomic Jantar Mantar, azi sit înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO, în care se află Vrihat Samrat Yantra, cel mai mare cadran solar  din piatră din lume.

După moartea lui Jai Singh (1744), fiii săi s-au certat pentru putere. Fiind fără monarh, imperiul a fost atacat și mari zone au fost cucerite de armatele Regatului Maratha. În 1778,  după moartea suspectă a fratelui său mai mare, Sawai Pratap Sing a devenit Maharaja al Regatului Jaipur. În cei 25 de ani de domnie a dezvoltat și înfrumusețat orașul. Până în 1799 în centrul capitalei s-a construit Palatul Vânturilor (Hawa Mahal). 

Clădirea din gresie roșie, fără fundație, cu 5 etaje, avea intrarea prin partea posterioară, unde s-au realizat rampe, pentru a facilita transportul scaunelor, purtate pe umeri de bărbați (palanquine). Deși numit palat, a fost de fapt o extensie a camerelor femeilor din casa regală. Prin cele 953 de ferestre, acoperite de arcade cu cupole, decorate cu var alb și prevăzute cu zăbrele, ele puteau vedea activitățile din bazar, care și azi funcționează pe acel bulevard.  

Tronul a fost moștenit de fiul său, Sawai Ram Singh II. Având doar 16 luni, a fost numit un regent. După ce a împlinit 18 ani a devenit Maharaja, conducătorul Kachwaha Rajput din Jaipur, domnind 45 de ani (1835-1880), perioadă în care, aliat cu britanicii, de care a fost influențat, a implementat diverse reforme, a reorganizat forțele de poliție, a construit drumurile Agra- Ajmer, Jaipur-Tonk și Karauli-Mandawar, devenit o rută importantă de comerț, poduri și a început să transforme Jaipur într-un oraș modern, creând iluminarea cu gaz și rețele de apă curentă, construind  spitale, școli, unele dintre ele pentru educația femeilor, dorind să le emancipeze, după model britanic. 

În timpul vizitei în oraș a Prințului de Wales (1876), a pus piatra de temelie a actualului Muzeu Albert Hall, clădire din marmură și piatră, pe care o dorea ca Primărie, dar succesorul său Madho Singh II a extins-o, în stil arhitectural indo-sarazin, pereții exteriori au fost pictați cu scene din civilizații antice, extrase din texte religioase,  și amenajat-o ca muzeu, în care prima colecție etalată a fost de meșteșuguri industriale, adunată de Hendley pentru marea expoziție de la Jaipur din 1883. Muzeul,  numit după Regele Edward VII, a fost deschis publicului în 1887, fiecare vineri fiind rezervată femeilor. Azi, numit și Muzeul Central al Guvernului, prezintă numeroase colecții de artefacte, picturi, sculpturi, bijuterii, covoare, obiecte din fildeș, piatră, metalice și lucrări din cristal, monede vechi, arme și armuri, artă internațională din Japonia, Sri Lanka, Myanmar, Egipt, Ungaria, Germania, Austria etc.

Treptat britanicii au preluat controlul asupra administrației statului și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian, Jaipur devenind capitala statului Jaipur. Orașul s-a extins și modernizat cu bulevarde largi, pavate, s-a fondat o școală de artă (1868), numărul populației crescând, pentru furnizarea apei s-a amenajat Lacul Ramgarh, s-au construit case, s-au creat noi locuri de muncă în fabricile de prelucrare a metalelor și marmurei, etc.

Așteptând vizita Prințului de Wales (1876), Ram Singh II a vopsit clădirile întregului oraș în roz, culoare pe care azi locuitorii orașului vechi sunt obligați prin lege să o folosească.

La începutul secolului XX populația a început să se stabilească și în afara zidurilor orașului. Din 1922, preluând tronul, Maharajahul Man Singh II a construit clădiri publice, administrative, spitale, etc. După Actul de Independență a Indiei (1947), statul Jaipur s-a unit cu statele Jodhpur, Jaisalmer și Bikaner, formând statul Rajasthan, cu capitala la Jaipur (1949), până în 1956 guvernat de  Man Singh II.

Până în 2021 numărul populației, hindusă și musulmană, s-a dublat, astfel s-au construit și temple noi, între care Templul Birla Mandir, numit și Templul Lakshmi Narayan, după zeița hindusă Lakshmi, zeița bogăției și norocului și zeul Vishnu, numit și Narayan, căruia îi este dedicat, situat în cartierul Tilak Nagar, în apropiere de un complex de temple hinduse vechi (1761), dedicate zeului Ganesh.

Se spune că maharajahul a vândut terenul familiei Birla, industriași indieni, doar pentru o rupie. În perioada 1977-1988 aceștia au construit templul din marmură albă, pe o platformă înălțată și l-au înconjurat de grădini, cu pavilioane acoperite, în care azi sunt postate statuile lor- Rukmani Devi Birla și Braj Mohan Birla-, privind spre templu, cu mâinile încrucișate salutând „namaste” și unele zeități. Noaptea fiind luminat, templul a devenit un punct de reper al zonei.

Templul a fost prevăzut cu un turn înalt, situat deasupra intrării principale, în spatele lui o piramidă și posterior de ea o cupolă, care fac referire la cele trei religii principale ale Indiei.

La exterior, în dreptul ferestrelor cu vitralii, s-au creat nișe cu balcoane, al căror acoperiș e susținut de coloane, decorate cu sculpturi ce înfățișează scene și personaje din mitologia hindusă.

În interior au fost postate statuile zeilor Lakshmi, Vishnu și Ganesh, de mărime naturală, executate dintr-o singură bucată de marmură. După moartea soților Birla, în subsolul templului s-au amenajat Muzeul Familiei B. M. Birla și Galeria Sri și Smt. G. P. Birla în care sunt etalate fotografii din timpul construcției templului, obiecte ale familiei și acte ce dovedesc acțiunile lor filantropice.

În 2019 Jaipur  a fost inclus pe lista orașelor din Patrimoniul Mondial.

Face parte din Triunghiul de Aur, un circuit turistic care leagă capitala New Delhi de Agra și Jaipur.

Pe lângă obiectivele istorice, turiștii pot vedea numeroasele magazine tradiționale, cu obiecte de artizanat și antichități ,îmbrăcăminte, covoare, suveniruri, renumitele ceaiuri și condimente, etc., pe care le pot achiziționa.

Se pot vizita diverse manufacturi și fabrici, cu puncte de vânzare, care confecționează bijuterii, țesături, covoare, obiecte metalice, sculpturi în piatră, marmură și fildeș, etc.

manufactură de pietre prețioase și diamante

manufactură de ștampile și covoare

Citește și Delhi, India- Complexul Qutub Minar

Observatorul Astronomic Jantar Mantar din Jaipur, Rajasthan, India

Observatorul Astronomic Jantar Mantar din Jaipur, Rajasthan, India, este situat în partea de nord-est a centrului orașului, în apropierea Palatului Orașului Jaipur.  A fost construit de Raja Jai Singh II care, fiind pasionat de astrologie, după ce a observat neconcordanțe între datele din cartea astronomică islamică (Zij), folosită pentru determinarea poziției obiectelor cerești și pozițiile calculate pe hârtie, pe teritoriul statului a creat 5 observatoare astronomice, unele din piatră și marmură, altele din bronz, unul dintre ele fiind Jantar Mantar, la realizarea lui participând 23 de astronomi, timp de 10 ani (1728-1738). 

Tabelele astronomice create de Jai Singh, numite Zij-i Muhammad Shahi, au fost folosite continuu în India timp de un secol, cu intermitențe, sub Maharaja Pratap Singh (1778-1803) activitatea oprindu-se și observatorul fiind transformat în fabrică de armament. Deși studiile s-au reluat sub Maharaja Ram Singh (r. 1835-1880), care l-a restaurat, instrumentele din ipsos fiind refăcute, celelalte îmbunătățite, liniile lor fiind întărite cu plumb, după scurt timp a fost din nou părăsit, fiind iar restaurat în 1901, sub domnia lui Madho Singh II. Azi Jantar Mantar din Jaipur este singurul observator care a rămas funcțional.

Observatorul este format din 19 instrumente pentru măsurarea timpului, prezicerea eclipselor, urmărirea locației stelelor majore pe măsură ce Pământul orbitează în jurul Soarelui, stabilirea declinațiilor planetelor,  determinarea altitudinilor cerești și poziția planetelor la anumite date calendaristice (efemeride), toate făcându-se cu ochiul liber. Dintre ele Rama Yantra, o structură verticală înaltă, e folosită pentru a găsi altitudinea și Calea Soarelui, Unnatamsa Yantra, cu un inel metalic împărțit în patru segmente prin linii orizontale și verticale și o gaură în mijloc, permite măsurarea altitudinii corpurilor cerești în funcție de poziția și orientarea instrumentului.

Vrihat Samrat Yantra, cel mai mare cadran solar solar din piatră din lume (27 metri înălțime și fața înclinată la 27 grade, latitudinea Jaipur), este inclus în Patrimoniului Mondial UNESCO. El măsoară timpul la intervale de 2 secunde folosind umbrele proiectate de lumina soarelui; Superior prezintă un pavilion mic deschis, acoperit cu cupolă (chhatri), care este folosit pentru anunțarea eclipselor și a sosirii musonilor. Există și un cadran solar mai mic, Laghu Samrat Yantra, ale cărui măsurători nu sunt atât de precise. Lângă Vrihat Samrat Yantra, într-o cameră întunecată, se află Shastansh Yantra, un instrument cu un arc de 60 grade, în planul meridianului, pe care inferior cad razele solare la prânz, permițând măsurarea distanței zenitale, declinația și diametrul Soarelui.

Chakra Yantra prezintă 4 arcuri semicirculare, pe care un cadran solar (gnomon) aruncă o umbră, dând astfel declinația Soarelui în patru momente specificate ale zilei, înregistrând orele locale din diferite locații ale lumii, date ce corespund unor observatoare ca Greenwich în Marea Britanie și Zürich în Elveția.

Dakshin Bhitti Yantra măsoară distanțele meridianului, altitudinea și zenitului corpurilor cerești, Digamsha Yantra, un stâlp în mijlocul a două cercuri exterioare concentrice, e folosit pentru a măsura Calea Soarelui diurnă (azimut), a prevedea ora răsăritului și apusului și a prognoza vremea, Disha Yantra pentru a detecta direcția. Dhruva Darshak Pattika determină locația unei stele polare  în raport cu alte corpuri cerești, Kranti Vrtta Yantra (măsoară longitudinea și latitudinea corpurilor cerești), Yantra Raj Yantra,  un astrolab din bronz, unul dintre cele mai mari din lume,  în prezent e folosit doar o dată pe an pentru a calcula calendarul hindus.

Kapali Yantra poate transforma vizual orice punct de pe cer de la un sistem de coordonatele la altul. Nadi Valaya Yantra (două cadrane solare, situate pe cele 2 fețe opuse ale instrumentului, reprezentând emisferele nordică și sudică; măsoară locația emisferică a Soarelui și timpul cu o precizie mai mică de un minut.

Jai Prakash Yantra, format din 2 cadrane solare emisferice concave, cu plăci de marmură marcate, cartografiează imaginile inversate ale cerului. Din ele observatorul poate să măsoare altitudini, unghiuri orare, declinații, Calea Soarelui, etc.

Mishra Yantra, format din 5 instrumente, calculează ora prânzului în diferite locații din lume.

Rashi Valaya Yantra, prin 12 cadrane pe care se proiectează umbre (gnomoni), măsoară coordonatele ecliptice ale stelelor, planetelor și tuturor celor 12 sisteme de constelații.

Citește și Jaipur, Rajasthan, India

Jaipur, Rajasthan, India- Palatul Orașului Jaipur

Palatul Orașului Jaipur, din capitala statului Rajasthan, de fapt un complex format din mai multe clădiri, pavilioane, curți, temple, grădini, este situat în partea de nord-est a centrului orașului. Construcția lui a început sub Maharaja Jai Singh II (1688-1743), pe locul unei cabane regale de vânătoare, la finalul lucrărilor devenind reședință regală, sediu administrativ și loc în care se desfășurau ceremonii. Complexul a fost înconjurat cu ziduri și accesat prin 3 porți principale, bogat decorate, Poarta Tripolia (trei porți) fiind folosită doar de familia regală.

În Sala de Audiență Publică (Diwan-e-Aam), numită și Sabha Niwas, o clădire cu arcade, susținute de coloane din marmură și tavanul pictat, regele se întâlnea cu oficialii și primea petiții publice, evenimente care puteau fi văzute și de femei, prin ferestrele cu grilaje. 

În 1873, pentru ca întâlnirile să se desfășoare cu punctualitate, în turnul din sudul sălii a fost instalat un ceas.

Sala de Audiență Privată (Diwan-e-Khas),  situată în curtea alăturată, era folosită ca loc de întâlnire a regelui cu personalități din alte state, miniștri, etc.

Clădirea pătrată, deschisă, cu încăperi în colțuri, situată pe o platformă înaltă, accesată prin șiruri de scări, a fost prevăzută cu numeroase arcade decorate, susținute de perechi de coloane, formă după care a fost numită și Sarvato Bhadra.

În ea s-au desfășurat diferite evenimente importante, printre care ritualurile de încoronare a regilor, azi fiind folosită pentru sărbători regale, festivaluri și unele nunți.

Pe una din laturile ei azi se pot vedea cele 2 Gangajali, fiecare de 1,6 metri înălțime, 340 kilograme greutate, cu capacitatea de 2.000 litri, realizat din 14.000 de monede de argint topite de meșteșugari într-o singură bucată, fără lipire, considerate ca cele mai mari vase din argint din lume. Au fost făcute la comanda Maharajahului Sawai Madho Singh II (1861-1922) pentru a transporta apa sfântâ din râul Gange, folosită de acesta în timpul călătoriei în Anglia (1902), unde urma să participe la încoronarea lui Edward VII. Pentru a fi transportate mai ușor, li s-a creat o bază circulară, cu rotile.

Una din cele mai vechi clădiri ale complexului este Palatul Orașului (Chandra Mahal), care poate fi accesat din curtea interioară, Pritam Niwas Chowk, prin 4 porți mai mici (Ridhi Sidhi Pol), fiecare numită după motivul decorațiilor, cea din nord-est Poarta Păunului, din nord-vest Poarta Verde sau Leheriya („cu valuri”), din sud-est Poarta Lotusului și din sud-vest Poarta Trandafirului, toate reprezentând cele 4 anotimpuri și unii zei hinduși.

Clădirea a fost ridicată cu 7 etaje, număr considerat norocos, primele două fiind ocupate de Sala Plăcerii (Sukh Niwas), al treilea fiind ornat cu sticlă colorată (Shobha Niwas), al patrulea cu decorațiuni albastre și albe (Chhavi Niwas), urmat de Shri Niwas și Mukut Mandir și acoperișul de tip bengalez, înclinat sub formă de cupolă cu marginile inferioare arcuite. La palat s-a arborat stindardul regal Jaipur. Când acesta era împăturat în 4, arăta că maharajahul se afla în reședință.

Ultimul maharajah care a domnit în palat a fost Sir Man Singh II (1912-1970), chiar și după ce Regatul Jaipur a fuzionat cu Uniunea Indiană. După 1949, când Jaipur a devenit capitala statului indian Rajasthan, pentru o perioadă de timp a devenit guvernatorul statului, apoi a plecat în Spania ca ambasador.

Pentru a găzdui oaspeții străini, până la sfârșitul secolului XIX s-a finalizat Mubarak Mahal, un palat cu 4 laturi identice, cu decorații din marmură albă și piatră bej, situat în curtea centrală a palatului. Azi la parter funcționează Galeria de Textile și la etaj o bibliotecă.  

În complex se poate vedea și Templul Shri Govind Dev, dedicat zeului hindus Krishna, se pot face plimbări prin grădinile amenajate cu un lac, pe care nu am avut timp să le văd.

Citește și Observatorul Astronomic Jantar Mantar din Jaipur, Rajasthan, India

Fortul Amber, Rajasthan, India

Fortul Amber este situat în micul oraș Amer, la 11 kilometri de Jaipur, capitala statului Rajasthan, India.

Construcția lui, pe Dealul Vulturilor (Cheel ka Teela), din lanțul Aravalli, a început în secolul XVI, sub domnia Împăratului Akbar, când Raja Man Singh I a creat o fortăreață, cu un palat din gresie roșie și marmură albă, azi numită Fortul Jaigarh, considerată parte din Fortul Amber.

În decursul timpului fortăreața a fost extinsă, în timpul domniei lui Sawai Jai Singh (1693-1743) creându-se actualul Fort Amber, locuit de regalitate până în 1727, când capitala Kachawahas a fost mutată la Jaipur.

E numit și Palatul de Chihlimbar (amer=chihlimbar), sau Fortul Victoriei.

Complexul a fost înconjurat de metereze înalte, încadrând un perimetru de 3 kilometri lungime și 1 kilometru lățime, prevăzute cu mai multe porți, accesate pe poteci pietruite.

Fiind situat la înălțime, pentru urcuș se foloseau elefanții, care și azi, împodobiți, așteaptă vizitatorii.

La baza dealului se află Lacul Mahavata, după copacii care-l înconjoară numit și Lacul Maota, în care se colectează apa de ploaie, ce se scurge de pe dealurile înconjurătoare. A fost principala sursă de apă pentru fort și localnici.

În centrul lui se află insula Kesar Kyari Bagh, cu o grădină în care se cultivă șofran încă din secolul XV.

La finalul Festivalului Ganesh Chaturthi din Jaipur, care-l sărbătorește pe Ganesha, zeul hindus al înțelepciunii și inteligenței, idolul este purtat într-o procesiune, însoțită de muzică, până la Lacul Maota, în care este scufundat.

Complexul fortului este împărțit în 4 curți mari separate, cu porți de intrare, cea principală fiind Poarta Soarelui (Suraj Pol), numită după localizarea ei spre răsăritul soarelui (est). Prin ea se pătrunde în prima curte (Jaleb Chowk), locul unde se organizau parade militare, ce sărbătoreau victoriile obținute și parade ale contingentului gărzilor de corp, pe care maharajahul le inspecta. Pe laterală se aflau clădiri, cu grajdurile cailor la parter și camerele gărzilor deasupra

Urcând pe lângă Templul Shila Devi, se ajunge în marea curte a palatului. Templul a fost creat în aceeași perioadă cu primele fortificații. În el e postat idolul Durga, zeiță a maternității,  protecției, puterii, a cultului Chaitanya, care i-a fost dăruit lui Raja Man Singh (1604), după ce l-a învins pe Raja din Jessore, Bengal (azi Bangladesh), flancat de 2 lei de argint. În a 8-a zi a Festivalului Navaratri în fața templului se efectua un ritual, în care se sacrificau un bivol și capre, urmărit de familia regală și mare masă de oameni. Din 1975 fiind interzis, a continuat să fie practicat în incinta palatului, la el luând parte doar familia regală și rudele apropiate. Apoi s-a renunțat total la animale, azi ofrandele fiind vegetale.

Cea mai impozantă poartă este Ganesh Pol, o construcție cu 3 niveluri (1621-1627), decorate cu numeroase mozaicuri, fresce și sculpturi, numită după zeitatea hindusă despre care se crede că înlătură toate obstacolele din viață, al cărei chip a fost pictat deasupra intrării principale.

Prin ea se accesau părțile private ale palatului. La nivelul superior se aflau încăperile doamnelor, având ferestrele acoperite cu zăbrele și perdele, de unde puteau urmări desfășurarea audiențelor publice.

În curtea a doua, pe o platformă înălțată, se afla Sala de Audiență Publică (Diwan-i-Aam), în care regele primea petiții publice, întâlnea oficialii și se țineau diferite festivități, ca sărbătorirea unei victorii, ziua de naștere a împăratului, etc.

A fost prevăzută cu 27 de colonade, ce susțin acoperișul, fiecare cu capitelul în formă de elefant, cele de la exterior, cuplate în perechi, din piatră de nisip roșie, cele interioare din marmură crem. Partea din sud găzduia Secretariatul Guvernului, care administra statul Amber. În timpul domniei lui Raja Sawai Ram Singh II o parte din sală a fost amenajată ca sală de biliard.  

În a treia curte se află două clădiri, construite pe platforme înalte, situate față în față și despărțite de o grădină scufundată, amenajată de Mirza Raja Jai Singh (1623-68), cu canale înguste, căptușite cu marmură și o piscină centrală în formă de stea, înconjurate de vegetație.

Palatul Oglinzii (Shees Mahal) a fost început în secolul XVI  de Regele Man Singh  și terminat în 1727, anul înființării statului Jaipur.

A fost numit după panourile de sticlă încrustate și tavanele cu numeroase oglinzi conxeve, colorate, care străluceau la lumina lumânărilor. Pereții au fost decorați cu panouri din marmură sculptată în relief, decorați cu elemente din sticlă, cu motive vegetale, dispuse geometric.

Deteriorate în timp, în perioada 1970-1980 au fost restaurate.

Sala Plăcerii (Sukh Niwas) era accesată prin uși din lemn de santal și fildeș. Era străbătută de un canal cu apă rece, care ieșea prin hol și se vărsa în grădină, astfel sala era mereu răcoroasă.

Pereții au fost decorați cu încrustații din marmură.

Se spune că acolo se întâlnea regele cu reginele sau concubinele lui, ceea ce sugerează și numele ei.

Pe latura opusă Palatului Oglinzii se află Sala Audienței Private (Diwan e-Khaas), în care regele se întâlnea cu oaspeți din alte state, prieteni, unii miniștri, etc.

Între Shees Mahal și Palatul Man Singh se află una dintre cele 100 de latrine descoperite în complex, probabil folosită de rege și familia regală. Erau aprovizionate cu apă rece și caldă și noaptea luminate cu torțe.

Palatul lui Man Singh I (Man Singh Mahal), situat în partea veche a fortului, a fost construit în decursul a 25 de ani și finalizat în timpul domniei lui Raja Man Singh I (1589-1614).

A fost decorat cu gresie și fresce colorate.

În curtea centrală a palatului se află Baradari, un pavilion cu arcade susținute de stâlpi, în care se întâlneau maharajahul și soțiile lui (maharani). Pentru intimitate, era acoperit cu perdele.

În curtea a patra, situată la capătul fortului, de unde se putea ieși în Amer, s-a construit un complex, Zenana, locuit doar de femeile familiei regale, soții și concubine. Raja Man Singh a avut 12 soții, fiecare cu camera personală. Erau situate la etajul clădirii, cu ușile spre un hol comun, la Palatul regelui. Camerele aveau ferestre cu grilaj, prin care femeile puteau urmări activitățile ce se desfășurau la palatul regelui.

Raja Jai Singh a avut o singură soție, pentru care a amenajat o cameră mare, unind 3 foste camere.

Fortul Amber a fost conectat prin pasaje subterane cu Fortul Jaigharh, pentru ca locuitorii să se poată refugia în caz de atacuri, tunelul din partea de vest a Palatului Man Singh putând fi accesat de suita regală, din dormitoarele femeilor (Zenani Deorhi) și din Sala Audienței Private (Diwan-i-Khaas).

Citește și Jaipur, Rajasthan, India- Palatul Orașului Jaipur

Abhaneri, Rajasthan, India- Fântâna Chand Baori și Templul Hashat Mata

După ce am vizitat Agra, am părăsit statul Uttar Prades și ne-am îndreptat spre nord-vestul Indiei, în statul Rajasthan, unde urma să vedem al 2-lea din oraș al Triunghiului de Aur, Jaipur.

Cam pe la jumătatea drumului, ne-am oprit în Abhaneri, un sat din statul Rajasthan, pentru a vedea o fântână și un templu hindus vechi.

Satul fiind situat într-o zonă aridă, în perioada 800-900 e.n. Chanda, regele hindus al Dinastiei Nikumbha, a construit partea de jos a fântânii Chand Baori, cu terase și trepte, de unde localnicii puteau lua apă, aceasta curgând sub forma unor mici cascade.

Fântâna se umplea, sau se golea, în funcție de anotimp.

Sub Imperiul Mughal (sec. XVIII) s-au construit nivelurile superioare, luând forma unei piramide trunchiate, cu baza mică în jos, cu adâncimea de cca. 30,5 metri, unde temperatura fiind cu 5-6 grade mai scăzută decât la suprafață, puțul nu a secat niciodată.

Cele 13 etaje, prevăzute cu terase înguste, erau accesate prin 3.500 de trepte, create simetric pe cele patru laturi.

Superior a fost înconjurată de un zid cu arcade și pavilioane în care oamenii puteau face baie, înota sau practica ritualuri religioase, unul dintre ele fiind destinat familiei regale.

Lateral de fântâna Chand Baori se află Templul Hashat Mata, un templu hindus dedicat zeiței Bucuriei și Fericii. Nu se știe exact când și de cine a fost construit primul templu, părerile istoricilor fiind împărțite, unii susținând că l-a ridicat Regele Chandra, în același timp cu fântâna,  după alții de Regele Gurjara din Dinastia Pratihara. Se pare că avea un altar principal central, înconjurat de alte 4 sanctuare, deasupra un turn înalt (shikara), în timp înlocuit cu o cupolă. Templul a fost distrus de invaziile islamice, în decursul timpului s-a ruinat, din el supraviețuind până azi părți din altarul principal, partea de jos a unui pavilion cu coloane, folosit pentru ritualuri publice (madapa) și mare parte din platforma pe care era așezat.

În timpul lucrărilor de reconstrucție, la care s-a folosit și piatră din vechea structură, s-au descoperit fragmente din sculpturi în piatră, majoritatea mutate în Muzeele din Amber și Jaipur, câteva etalate în coridorul cu arcade de lângă fântână.

Intrarea în complexul templului se face prin partea estică. Inițial se urma o cale în sensul acelor de ceasornic, a entităților sacre (sandhara), conectată la un pridvor cu stâlpi (gudhamandapa), ambele distruse și reconstruite aleatoriu.

Azi se urmează o scară dreaptă, ce trece prin cele 2 terase largi, în trepte (jagati).

Pe platforma superioară (mancha) se află altarul principal, care în secolul XX adăpostea statuia idolului Durga, o formă a zeiței supreme Devi, înfățișată de obicei ca o luptătoare călare pe un tigru sau un leu având 8 brațe, cu care ține diferite arme și face gesturi simbolice. Fiind furată, a fost înlocuită cu cea a zeiței Lakshmi sau Shri, zeița bogăției, averii, prosperității, frumuseții, fertilității, puterii regale și abundenței, care este acum venerată ca Harshat-Mata.

Azi templul este folosit ca altar Devi de secta hindusă Shaktism, care consideră divinitatea ca fiind femeie,  metafizic implicând o multitudine de zeițe, cu diferite aspecte, manifestări, sau personificări ale energiei feminine divine, numite Shakti

Citește și Fortul Amber, Rajasthan, India

Agra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul Taj Mahal

În anul 2023 am participat la o excursie organizată în partea de nord a Indiei, unde am urmat Triunghiul de Aur, un circuit turistic care leagă capitala New Delhi de Agra și Jaipur, în care s-au vizitat orașele și câteva obiective istorice. După un drum obositor, tren de noapte Arad-București, zbor cu escală în Doha, am aterizat la Aeroportul „Indira Gandhi” Delhi.

Au urmat cca. 3 ore cu autocarul, până la Agra, un oraș din statul Uttar Pradesh, situat pe malurile râului Yamuna, în care se află două mari obiective istorice, incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO: Fortul Agra și Mausoleul Taj Mahal.

Orașul antic, situat pe malul stâng, este pomenit în legendele despre Krishna, din Mahabharata. În timp a fost deținut de numeroase dinastii hinduse și începând cu secolul XIII a suferit numeroase invazii musulmane. A fost refăcut în timpul sultanului Sikandar Khan Lodi, conducătorul afgan al Sultanatului Delhi (1489-1517), care a stabilit guvernul acolo. Orașul s-a dezvoltat, comerțul și artele au înflorit și a devenit unul dintre cele mai importante centre de învățământ islamic. În suburbiile nordice, la 8 kilometri de centrul Agrei, a fondat satul Sikandra, azi suburbie a Agrei. După moartea sa, au intrat în posesia fiului său, sultanul Ibrahim Lodi, până în 1526, când acesta a fost  ucis în prima Bătălie de la Panipat.

Sub Imperiul Mughal Agra a devenit capitală (sec. XVI-XVIII) și cel mai important oraș din subcontinent. În 1558 Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul, a fondat orașul modern, situat pe malul drept al râului, zonă azi ocupată de cea mai mare parte din oraș, cunoscut cu numele de Taj.

Akbar a ridicat Fortul Agra și a construit Jahangiri Mahal, un palat pentru soțiile sale hinduse. Apoi a mutat capitala la Fatehpur Sikri dar, fiind atacată de armatele din Punjab, în 1585 a abandonat-o.

Moștenind tronul, fiul său Jahangir (1605- 1627) a amenajat interiorul fortului cu multe grădini, până în 1613 a construit Mausoleul lui Akbar, din suburbia Sikandra și în perioada 1622-1628 Mormântul lui Itmad-ud-daulah, comandat de soția sa, pentru tatăl ei.

Mausoleul Taj Mahal a fost construit în perioada 1631- 1653, de al 5-lea împărat mogul Shah Jahan, în memoria celei de-a doua soții Mumtaz Mahal, prințesă persană musulmană, decedată după nașterea celui de al 14-lea copil, azi situat în districtul Taj Ganj din Agra.

primul mormânt al soției Mumtaz Mahal

Azi face parte din monumentele istorice înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Clădirile au fost executate din cărămidă cu mortar și var, acoperite cu gresie roșie și marmură, materiale aduse din toată țara, Asia Centrală și Iran, transportate cu ajutorul a 1.000 de elefanți. Se spune că au lucrat 20.000 de oameni, zidari, tăietori de piatră, alti meșteșugari, sculptori, pictori, etc., adunați din aceleași zone. O legendă spune că meșterii care au construit-o au fost mutilați pentru a nu mai putea construi niciodată ceva la fel de frumos.

Printr-o poartă din gresie roșie se intră în curtea exterioară, amenajată spre finalul lucrărilor, înconjurată de ziduri cu galerii de arcade, cele din est și vest prevăzute cu câte un pavilion central.

Pentru a se ajunge la mausoleu, se trece prin Poarta principală, sudică,  flancată pe fațada de nord de galerii duble de arcade.

Inițial poarta a fost executată din argint masiv. Fiind foarte grea, în timp s-a scufundat și a fost înlocuită cu una de alamă. 

Traverzând-o, se intră într-o grădină, întinsă pe cca. 17 hectare, o parte din ea numită „grădina luminii lunii”, împărțită în patru părți egale, numite „grădinile raiului”, de 2 alei principale, străjuite de arbori ornamentali. La rândul lui, fiecare sfert al grădinii este împărțit în 4 părți egale prin canale de apă, decorate cu fântâni arteziene și pasarele transversale îngust.

La capătul ei tronează Mausoleul lui Akbar, clădire cu 2 etaje, din marmură albă, situată pe o platformă pătrată înaltă, tot din marmură albă, care poate fi accesată printr-un șir de trepte de pe latura sudică. Puțin în afară de colțurile platformei sunt postate 4 minarete, cu baze octogonale, înclinate puțin în afară, protejând astfel mausoleul, în cazul unui cutremur ele căzând la exteriorul lui. Au prevăzute cu scări și balcoane, din care muezinii să-i cheme pe credincioși la slujbă, dar nu au folosite niciodată. În centrul clădirii se înalță o cupolă înaltă, în formă de ceapă, susținută de opt ogive înclinate, flancată de 4 cupole mai mici.   

Interiorul a fost creat sub forma unui octogon, cu câte 4 camere pe fiecare etaj, reprezentând cele 8 paradisuri (hasht bihisht). În centrul camerei, pe o platformă dreptunghiulară, e postat mormântul gol (cenotaf) al soției Mumtaz Mahal și în partea de vest al lui Shan Janah, creat după moartea sa (1666), ambele cu marginile ramelor încrustate cu pietre prețioase,  reprezentând flori și frunze, protejate de un paravan perforat octogonal. De fapt mormintele reale se află în criptă și nu pot fi accesate.

O legendă spune că Shah Jahan a dorit să-și construiască propriul mausoleul, din marmură neagră, pe celălalt mal al râului Yamuna. Cert este că după ce fiul său, Aurangzeb, s-a autoproclamat al 6-lea împărat mogul (1658) și a mutat capitala la Delhi, l-a închis în fortul de la Agra, într-o cameră cu vedere spre Taj Mahal, unde a stat închis 9 ani, după deces fiind înmormântat în Taj Mahal.

Lateral de mausoleu se află două clădiri identice, din gresie roșie, fiecare cu 2 minarete joase, 2 cupole din marmură albă și o platformă mare deasupra terasei din față,  cea din dreapta mausoleului construită doar pentru simetrie, despre care se presupune că a fost folosită ca și casă de oaspeți.

Clădirea din stânga, îndreptată spre Mecca, este o Moschee, folosită și azi. Prezintă un portal mare central și două mai mici, laterale, ale căror arcade au fost acoperite cu marmură albă, decorată. Sala de rugăciune mare, alungită, prezintă 3 travee boltite, situate în continuarea portalului.

Ocolind mausoleul se ajunge la o terasă de pe malul râului Yamuna, afluent al râului sacru Gange, despre care se spune că reprezintă râul de lapte și miere, care îi așteaptă pe virtuoșii vii.

În decursul secolelor, fiind din marmură albă și ornat cu numeroase pietre prețioase,  mausoleul a strălucit, schimbându-și culoarea în funcție de lumină, la răsărit părând roz și seara alb-gălbui, schimbări despre care se spune că sunt simbolul stării de spirit al femeilor. Din cauza poluării, treptat și-a schimbat culorile. Pentru a-l proteja, fabricile din zonă au fost închise, sau mutat, traficul rutier a fost pe cât posibil redus, în apropierea lui fiind autorizate doar vehiculele electrice, etc.

Pentru a urca pe platforma de marmură, vizitatorii primesc cipici, cu care să acopere încălțămintea.

În timp Imperiul Mughal s-a extins, de la Kabul la Assam, Kashmir la Ahmednagar, în jurul anului 1700 ajungând să controleze aproape întreg subcontinentul indian și regiuni întinse ale Afganistanului. În perioada 1758-1607 agricultorii din nordul Indiei și Pakistan (poporului Jat) s-au revoltat. Ajungând la Agra, au jefuit aurul, bijuteriile, argintul și covoarele din mormânt și au ars oasele fostului împărat, Shah Jahan.

Prin izbucnirea războaielor de succesiune, creșterea conflictelor religioase și acțiunea distructivă a colonialismului, imperiul mogul a intrat în declin. La sfârșitul secolului XVIII Agra a fost ocupată pe rând de jați, marathi, conducătorului Gwalior, apoi a Companiei Indiilor de Est, o societate engleză finanțată pentru a face comerț în Asia, care a funcționat în perioada 1600- 1874.

În timpul Rebeliunii indiene din 1857, garnizoana din Agra a fost dezarmată de britanici. Rebelii apropiindu-se de Agra, aproximativ 6000 de oameni s-au mutat în Fortul Agra. Britanicii fiind învinși de răsculați, s-au retras și ei în fort. Dorind să ocupe și Delhi, după multe lupte rebelii au fost învinși și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian.

În 1904 s-a promulgat legea conservării monumentelor antice și 1905, în calitate de vicerege al Indiei, lordul Kuzon de Kedleston a efectuat reparații extinse și restaurarea Mausoleului lui Akbar.

După Actul de Independență a Indiei (1947), Agra s-a dezvoltat, devenind actualul oraș industrial și un important centru turistic.

Citește și Abhaneri, Rajasthan, India- Fântâna Chand Baori și Templul Hashat Mata

Sikandra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul lui Akbar

Sikandra este un oraș din districtul Kanpur Dehat, statul Uttar Pradesh, India, suburbie nord-vestică a orașului Agra. Satul a fost fondat în secolul XV de Sultanul Sikandar Khan Lodi (1458-1517), conducătorul Dinastiei Lodi și al Sultanatului Delhi, care în 1495 și-a construit acolo un pavilion deschis (Baradari), din gresie roșie, pe care l-a folosit pentru relaxare. După moartea sa, Agra și Sikandra au fost deținute de fiul său, sultanul Ibrahim Lodi, până în 1526, când a fost  ucis în prima Bătălie de la Panipat.

În secolul XVI Sikandra a fost inclus în Imperiul Mughal. Sub Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul (1556-1605), imperiul s-a extins de la Kabul la Assam, Kashmir la Ahmednagar și localitățile s-au dezvoltat.

Încă în viață, Akbar a început construirea propriului mormânt, pe locul fostului Baradi (500 metri pătrați), acesta fiind finalizat după moartea sa (1605- 1612) de fiul său Jahangir. Soția sa preferată Mariam-uz-Zamamani l-a înconjurat cu o grădină scufundată, cu alei înălțate. A fost singura soție care ulterior a fost îngropată în apropierea lui Akbar, la aproximativ 1 kilometru distanță.

Mausoleul  e situat într-o incintă de 105 metri pătrați, înconjurată cu ziduri, prevăzute cu 4 porți, din care 3 false, fiind accesat doar prin Poarta din sud, construcție cu 2 etaje, cu pavilioane semi-deschise în formă de cupolă (chhatri).

Poarta, din gresie roșie, este mărginită de 4 minarete conice din marmură albă.

A fost decorată cu mozaicuri de marmură albă și panouri încrustate cu motive florale și geometrice.

Trecând prin poartă, până la Mausoleul lui Akbar se străbate o alee largă, prin grădina realizată de soția sa. Ansamblul prezintă clădirea centrală, cu 4 etaje, surmontată de un pavilion de marmură albă.  

E înconjurat pe 4 laturi de construcții cu arcade, în care funcționează mânăstiri.

Intrarea în clădire se face printr-o poartă monumentală din gresie roșie, decorată cu încrustații din marmură albă și gresie neagră.

În ea se află mormântul fals al lui Akbar, cel adevărat fiind plasat la subsol și pietrele funerare ale celor două fiice ale sale.

Pereții interiori și tavanele au fost decorați cu bogate motive geometrice, florale, picturi colorate și înscrieri arabe.

Nu departe de mausoleu se află Kanch Mahal, o clădire din cărămidă și gresie roșie, cu 2 etaje, construită în perioada 1605-1919, când era înconjurată de o grădină cu canale de apă, rezervoare și era frecventată de doamne. Ulterior Împăratul Jahangir a transformat-o în cabană de vânătoare (Shikargarh). Avea 3 fațade, din care s-a păstrat până azi doar cea din nord, cu portalul imens, superior încrustat cu mozaicuri, frize decorate cu sculpturi în gresie, ferestrele acoperite cu câte o cupolă cu țigle colorate, structură care i-a conferit numele de palat.

Citește și Agra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul Taj Mahal

Fatehpur Sikri, India

Fatehpur Sikri este un oraș din Districtul Agra, statul Uttar Pradesh, India, situat la aproximativ 39 kilometri de Agra. În acea zonă arheologii au descoperit urme de locuire din 1200-300 î.e.n. Sub dinastia Shunga (187-75 î.e.n.) exista o localitate foarte dezvoltată, cu locuințe, temple și centre comerciale.

În secolul VII a fost ocupat de clanurile de războinici Sikarwar Rajputs, care au construit acolo o fortăreață. Aceștia cu deținut zona până în 1527, an în care la conducere era Rana Sangha, din Dinastia Sisodia.

După ce Delhi a foct cucerit de armatele lui Barbur, descendent al Imperiului Timurid (1526), acesta a fondat Imperiului Mughal. A urmat Bătălia de la Khanwa, în care Barbur l-a înfrânt pe Rana Sangha și  Fatehpur Sikri a fost inclus în imperiul nou creat. La periferia orașului Barbur a construit „Grădina Victoriei”, cu un pavilion, pe care le-a folosit pentru relaxare până la moartea sa (1530).

Sala Audienței Publice (Diwan-I-Am),

În 1571 Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul, a mutat capitala de la Agra în Fatehpur Sikri. Pe o crestă stâncoasă de cca. 40 metri înălțime, 3 kilometri lungime și 1 kilometru lățime, a construit orașul-palat, înconjurat pe trei laturi de un zid de 6 kilometri lungime, cu 9 porți de acces, a patra latură fiind mărginită de un lac, în care a construit din gresie roșie numeroase palate, sedii administrative, o moschee, etc.,   

După campania victorioasă asupra nobililor care conduceau sultanatul Gujarat, în locul celor doi sultani, foarte tineri, Fatehpur Sikri a fost numit și „Orașul Victoriei”. Pe peretele sudic al moscheii s-a construit Ușa Victoriei (Buland Darwaza), de 54 metri înălțime, cu 3 intrări arcuite, cea centrală mai mare, numită Poarta Potcoavei, pe ea fiind bătute în cuie numeroase potcoave, pentru a aduce noroc.

Azi complexul poate fi vizitat. Intrând pe una dintre porți, se ajunge la Sala Audienței Publice (Diwan-I-Am), care a fost folosită și pentru rugăciuni și sărăbători publice. În dreapta ei, într-o clădire patrulateră, unicat în arhitectura indo-islamică deoarece pare etajată, a funcționat Sala Audienței Private (Diwan-i-Khas), în care se țineau și diverse discursuri religioase (Ibadat-Khana).

Clădirea prezintă o singură cameră boltită, cu 4 deschideri laterale,  central o coloană foarte decorată, care susține un capitel imens, de la care se îndreaptă spre colțurile camerei 4 balustrade înguste, unde erau postate gărzile pentru supraveghere. Se crede că superior, spațiul circular de pe capitel era ocupat de tronul lui Akbar și colțurile de cei 4 miniștri.

În stânga ei se afla Trezoreria (Khazana), o clădire cu 3 camere, accesate prin câte un coridor îngust, supravegheate de paznici.

Vizavi de Diwan-I-Khas, în Sunehra Makan, o clădire cu două etaje, bogat împodobită cu picturi murale aurii în stil persan, pe grinzi s-au găsit inscripționate versurile lui Faizi, fratele lui Akbar. Palatul din dreapta ei, Panch Mahal, cu 5 etaje, cu pardoselile tot mai mici spre înălțime, susținute de 176 de coloane, deasupra terminându-se cu un chioșc, susținut de 4 coloane și acoperit cu cupolă, probabil era locuit de doamnele de la curte.

Pe acea latură a fostului oraș se află și cel mai mare complex rezidențial, cu coloane hinduse, cupole musulmane, ziduri înalte și o poartă estică păzită. Jodha Bai Mahal a fost creat de Akbar pentru soția preferată Mariam-uz-Zamamani, care în 1569 acolo l-a născut pe Jahangir.

Lângă palat existau casele servitorilor. Despre una dintre ele se presupune că ar fi fost bucătăria, alți cercetători consideră că era atașată haremului.

În onoarea Șeicului Chishti Salim (ordinul Chishti=ordin sufi al islamului sunnit),  care a prezis nașterea fiului său, Akbar a construit o Moschee Congregațională (Jama Masjid), cu intrarea printr-o sală dreptunghiulară (iwan), care la fațadă prezintă un portal decorat cu gresie smălțuită și motive geometrice (pishtaq). Deasupra sanctuarului s-a creat un rând de pavilioane semi-deschise (chhatri). În interior, în fiecare din cele 7 travee, s-a postat un mihrab, o nișă ce indică direcția Kaaba din Mecca (qibla), spre care musulmanii se roagă. Mihrabul central, mare, decorat cu încrustații geometrice din marmură albă, a fost acoperit de o cupolă. În 1572 șeicul decedând, în curtea moscheii s-a construit Mormântul lui Salim Chishti, clădire din marmură albă, cu un etaj și o cupolă, în care  mormântul a fost acoperit cu un baldachin încrustat cu mozaic din sidef. În timp s-au creat morminte pentru descendenți ai săi. 

La nord-vest de Palatul Jodha Bai se află Palatul lui Birbal (Birbal Mahal), numit după ministrul preferat al lui Akbar, clădire cu 2 etaje, cu terase, în stil hindus și musulman, ridicată pentru două dintre soțiile lui Akbar, Ruqnayya și Salima.

La capătul perimetrului s-a construit Palatul  Palatul lui Akbar (Daulat khana-i-Khas). Avea la parter 2 încăperi, una folosită ca bibliotecă, cealaltă ca sală de mese și la etaj Khwabgah, dormitorul numit și Casa Viselor. La fereastra sudică (Jharokha Darshan) împăratul se arăta mulțimii în fiecare dimineață. Palatul era legat prin pasaje secrete de Jodha Bai Mahal, Panch Mahal și Casa Mariam.

Pereții interiori au fost decorați cu picturi, azi majoritatea șterse.

Pentru a răcori curtea, în fața palatului a fost amenajată piscina Anup Talao, împărțită în părți simetrice, de pereți din gresie roșie, intersectați în unghi drept, între care s-au creat canale de apă, de mică adâncime. Central s-a creat o platformă, accesată prin 4 poduri, susținute de coloane sculptate în partea exterioară. Pe vremuri platforma a fost folosită și ca scenă pentru artiști. La marginea piscinei s-a ridicat Hujra-i-Anup Talao, un pavilion care găzduia oaspeții lui Akbar.

În decursul timpului s-au adăugat noi canale de scurgere, care treptat s-au umplut de reziduuri și nivelul apei a crescut. Pentru a preveni o eventuală inundație, sub  viceregele Indiei, lordul Kuzon de Kedleston, au fost curățate (sec. XX).

Complexul cuprindea și Casa de Închinare (Ibadat Khana), în care au fost puse bazele unei noi credințe sincretiste, Din-i-llahi, Scaunul Astrologului, Casa Tobelor, de unde toboșarul anunța venirea împăratului, Biroul de Arhive (Daftar Khana), Școala Fetelor, Atelierul Regal (Karkhana), harem, caravanserai, grajduri, etc.

Casa Sultanei Turce (Hujra-I-Anup Talao), un pavilion cu o mică cameră, înconjurată de o verandă străjuită de colonade, a fost conectată cu Școala de Fete prin șirurile de coloane din nord-vest și sud-est.

Se spune că în 1575 în pavilion s-a desfășurat o dezbatere religioasă.

Orașul fiind atacat de armatele Punjab, în 1585 Akbar l-a abandonat. Imperiul Mughal intrând în declin, Fatehpur Sikri a intrat în administrarea Comaniei Indiilor de Est (1600-1874). În acea perioadă Marchizul de Hastings a reparat monumentele fostei capitale (1815). După ce britanicii au ocupat Agra (1803), la Fatehpur Sikri au creat un centru administrativ, care a funcționat până în 1850.

Sunahra Makan (Casa Maryam)

Citește și Sikandra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul lui Akbar

Comuna Săvârșin cu 8 sate aparținătoare și Domeniul Regal, jud. Arad

Comuna Săvârșin este situată pe Valea Mureșului, în estul județului Arad. În timp a devenit foarte cunoscută pentru castelul din Domeniul Regal Săvârșin.

Data înființării localității este necunoscută, fiind pomenită documentar din 1479, cu numele Zawasim. Un secol mai târziu familia András, deținătoare a unei moșii din zonă, a înființat actualul Parc dendrologic (1514), întins pe 6,5 hectare, în care urmașii au construit un castel (1650-1680).  

Spre sfârșitul secolului XVII în această zonă  au fost aduși coloniști militari austrieci, zona de pe râul Mureș fiind considerată „graniță” între Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar. Până în 1752 zona a fost demilitarizată și foștii grăniceri au devenit iobagi, supuşi aceloraşi dări ca şi restul ţărănimii.

În parcul castelului în 1751 vicecomitele Forray András a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”. În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784), mișcare extinsă până la Mureș, iobagii răsculați, în frunte cu George Brănișcanu, judele Săvârșinului, au atacat și distrus castelul și biserica.

În 1755 ortodocșii aveau în cimitir Biserica de lemn „Buna Vestire”. În timp a fost înlocuită cu altă biserică de lemn și în 1899 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, din cărămidă și lemn, în jurul anului 1900 cea veche fiind  vândută satului Temeșești.  

Vicecomitele a reconstruit castelul și Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana” (1804), pe care a dotat-o cu o orgă (1810), apoi în turn s-a postat un clopot mare și un ceas (1820). În ea au fost înmormântați Forray András, soția sa, Iulia (1830) și sora acesteia, Therese Brunsvik (1861), presupusa iubită a lui Beethoven. Ultima slujbă oficiată în ea a avut loc în 1875, apoi a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire din cărămidă, în care, în fața altarului, s-au postat cele 2 monumente funerare, basoreliefuri în marmură albă.

În fața ei se află Monumentul „Isus Răstignit pe Cruce”, ridicat de familia Hunyady (1909), după ce au intrat în posesia domeniului Săvârșin (1830). Azi biserica ocupă o latură a Parcului central al comunei, în care a fost creată o fântână arteziană și în 1994 postată o cruce din marmură albă, Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

Contele Hunyady a refăcut castelul în stil neoclasic, cu 3 nivele: demisol, parter și etaj, prevăzut cu balcon. În jurul castelului au fost construite case pentru personal, ateliere, s-a amenajat o fermă, etc. L-a deținut până la moartea sa (1932), când domeniul a intrat în proprietatea Societății „Corvin”, la care acționar majoritar era baronul Anton Mocioni de Foeni.

În acea perioadă în comună s-au înființat breslele, meșteșugarii fiind împărțiți în două grupe: fierari, rotari, dogari și cizmari, croitori. După revoluția din 1848 s-a desființat iobăgia. Țăranii fiind împroprietăriți, a crescut și producția agrară. Cei care dețineau terenuri mici lucrau la exploatarea pădurilor, sau pe plutele care transportau sarea, lemnul și vinul pe râul Mureș. Săvârșin a devenit un punct important mai ales după construirea podului de lemn peste râu (1872), făcând comunicația cu comunele din Banat.

Fiind traversat de care supraîncărcate, trase de perechi de boi, în timp podul s-a deteriorat și s-a prăbușit, fiind înlocuit în perioada 1906-1909 cu un pod de fier, folosit și azi. 

După Primul Război Mondial soldații și ofițerii întorși de pe front au fost organizați în gărzi naționale, una existând și în Săvârșin. Comuna s-a extins cu noi case, zonă numită Satul Nou. Terenurile arabile din domeniul Hunyady au fost exploatate în cadrul reformei agrare, reformă care nu s-a putut efectua nici după Al Doilea Război Mondial, terenurile arabile din zonă fiind foarte puține.

În 1943 castelul a fost cumpărat de Regele Mihai I (1943). Dorind să-l dăruiască mamei sale, regina Elena, care dorea să se retragă din București, castelul a fost reabilitat. Sub comuniști a fost naționalizat (1945) și în anii 1980 folosit de Nicolae Ceaușescu ca vilă de vânătoare.

După evenimentele politice din 1989, castelul a fost retrocedat familiei regale (2001) și în perioada 2007-2015 restaurat. Începând cu anul 2021 domeniul poate vizitat. 

Se pot vedea exteriorul castelului, parcul cu mica insulă de pe lac, aleea cu stejari vechi de 350 de ani, tise și nuci de 170 de ani, un mic pavilion, grădinile de trandafiri și toscană, o seră, etc..

Este amenajat și Muzeul Regal al Automobilului, în care sunt etalate o trăsură și câteva mașini de epocă, între care 2 foste jeep-uri ale Regelui Mihai I. Uneori acolo se organizează Parada Mașinilor de Epocă din Arad, în curs de desfășurare în momentul vizitei mele.

În apropierea castelului se află Casa Memorială „Eugenia și Eugen Popa”, amenajată în fosta casă a pictorului (1919-1996), donată de fiica lui în 2008, în care se pot vedea piese de mobilier vechi, lucrări de artă realizate de Eugen Popa în perioadele 1940-1980 și 1980-1995, piese etnografice, diverse obiecte adunate din zonă, etc.

De asemenea sunt etalate obiecte de artă decorativă din Extremul Orient, adunate în perioada 1960-1962, când familia Popa a locuit în sudul Chinei.

De comuna Săvârșin aparțin administrativ 8 sate, 2 dintre ele situate pe celălalt mal al râului Mureș. La 10 kilometri nord de comună, în zonă de dealuri, se află satul Pârnești, atestat documentar din 1479, cu numele Pernestie, din 1510 deținut de contele George de Brandenburg, apoi de stăpâni Săvârșinului. În decursul timpului în sat sunt pomenite 3 Biserici de lemn („Sf. Nicolae”1755, „Sf. Ioan Botezătorul”1817, „Sf. Ioan Gură de Aur”1877), ultima înlocuită în 1939-1940 cu actuala din cărămidă și piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Din Săvârșin spre nord-est după 6 kilometri se ajunge în satul Temeșești, atestat documentar din 1479, cu numele Themeesestie, schimbat în 1918 în Timisești, apoi în cel actual.

Până în sec XIX nu au avut biserică, fiind filie la parohia din Săvârșin. În 1899 au cumpărat și mutat Biserica de lemn din Săvârșin. Fiind distrusă de un incendiu (1931), în 1934 au construit actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”.

Continuând drumul spre nord, după  8 kilometri se ajunge în satul Troaș. Cercetările arheologice din zonă au descoperit urme ale vieții omului preistoric, din epocile de piatră, bronz, a fierului și câteva monede dacice.

Zona împădurită, a fost ocupată treptat, începând din 1636, formându-se în final așezarea, la intrarea căreia în 1770 s-a construit Biserica de lemn „Sfinții Trei Ierarhi”.

În 1800 biserica a fost mutată pe Dâmbul Crucii, din mijlocul satului. A fost creată  din stâlpi masivi de lemn, pe o fundație de piatră. Deasupra pronaosului prezintă  turnul-clopotniță, cu bază pătrată, acoperiș în formă de piramidă și clopot inscripționat 1783.

În 1813 a fost executată pictura pe lemn. Cea de la exterior degradându-se rapid, la începutul secolului XX a fost acoperită cu tencuială. Biserica a funcționat până în 1941, apoi a intrat în custodia Muzeului Țăranului Român. Treptat biserica s-a deteriorat și în 1966 s-au efectuat lucrări de restaurare. Din păcate pictura nu s-a putut recupera.

În anii 1940-1941 în sat s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Trei Ierarhi”, ctitorită de Generalul de Divizie Georgescu Grigorie, din Turnu Severin, Clădirea din cărămidă și zid. A fost prevăzută cu un turn-clopotniță, în care clopotul cel mic a fost adus de la Biserica de lemn, mărginit de 2 turnuri mai mici.

Din Săvârșin la 8 kilometri spre est este situat satul Toc. Pe drum se trece pe la marginea satului Cuiaș , menționat documentar în 1477, cu numele Kowesd, sat care în decursul timpului,  până azi, nu a avut biserică.

Satul Toc este menționat documentar în 1715 ca fiind locuit de 28 iobagi.  În 1759 în cimitir exista Biserica de lemn ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înlocuită în 1792 cu Biserica de lemn „Sf. Ioan Botezătorul”, al cărei interior a fost pictat în 1812. Fiind foarte deteriorată, în perioada 1906-1909 s-a ridicat actuala  Biserică Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, din cărămidă și zid, în stil baroc și în 1912 Biserica de lemn a fost demolată.

La 4 kilometri vest de comună, se află satul Hălăliș, atestat documentar din 1510, în proprietatea lui George de Brandenburg. Satul nu a avut biserică proprie, credincioșii mergând la biserica din Săvârșin, azi în sat existând doar o Casă de rugăciune Adventistă.

Pentru a vedea cele două sate, situate pe cealaltă parte a râului Mureș, am trecut podul de fier și după 5 kilometri am ajuns în satul Valea Mare, în care în 1798 exista Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. În timp foarte deteriorată, a fost demolată și construită actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1892).

Satul Căprioara, situat la 4 kilometri est de Valea Mare, la granița cu județul Hunedoara, apare în documentele din 1337 ca proprietate a meșterului Dionisie Cenad și a fraților săi. În 1777 în sat exista o Biserică de lemn, care a rezistat mai mult de un secol. Fiind foarte deteriorată, a fost înlocuită cu una din cărămidă și piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1887-1889), al cărei interior a fost ornat cu icoane. În 1932, când interiorul a fost pictat, icoanele au fost mutate la Biserica din Lalașinț.