Arhive autor: monica frimu

Sibiu- trei piețe istorice

Publicat pe de
Răspunde

Sibiu, municipiul județului cu același nume, este un oraș din sudul Transilvaniei, situat în depresiunea Sibiului și străbătut de râul Cibin. Prima menționare a unei cetăți, Cibinium, a fost într-un document ecleziastic (1191). În secolul XII cetatea a fost înființat de coloniștii sași veniți din zona Rin-Mosela, cu denumirea Hermanstadt. În timpul marii invazii mongole a fost distrusă parțial (1241). Ulterior refăcută, în secolul XIV a devenit un important centru comercial și din 1366 oraș.

Dezvoltarea de vârf a fost în perioada habsburgică când, între 1692-1791, apoi între 1849-1865, orașul a devenit capitala Transilvaniei, în care guvernului își avea sediul. Au fost construite numeroase palate, prima Fabrică de Bere din țară (1717), primul ziar din Transilvania (1784), primul teatru din România (1788), azi Sala Thalia.  În secolul XIX Sibiul a fost legat de Copșa Mică prin prima linie de cale ferată din Transilvania. În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial o mare parte din populația săsească a fost deportată în Siberia, ulterior  anului 1989 numărul a scăzut datorită emigrării masive.

Am parcat mașina în Orașul de Jos și ne-am îndreptat pe lângă ruinele Rotondei  spre Piața Mică (în documente Circulus Parvus), vechiul centru comercial al orașului situat în incinta celei de a doua fortificații a cetății la întretăierea  a două străzi mari.

În secolele XIV și XV breslele măcelarilor (1370), cizmarilor (1466), croitorilor (1494) și-au construit sediile pe latura de sud a pieței. Clădirile de pe latura nordică, concave, pe traiectul primei linii de fortificații, despart Piața Mică de Piața Albert Huet. Aspectul pieței a fost modificat în secolul XVIII când pe locul sediului breslei croitorilor au fost construite biserica și casa parohială romano-catolică (1726-1733). Biserica și celelalte case înconjurătoare au fost demolate (1851-1852), arcadele celorlalte clădiri au fost zidite, piața a fost pavată și s-a amenajat strada Ocnei.

Accesul în cetate se făcea printr-un tunel. Zona a devenit insalubră, tunelul a fost demolat împreună cu casele înconjurătoare și s-a format un culoar de trecere. Peste strada Ocnei a fost construit un pod din lemn (1853) care a fost înlocuit cu unul din fontă, primul de acest tip din România (1859), Podul Minciunilor, nume despre care circulă mai multe legende.

O legendă spune că pe pod se plimbau cupluri de îndrăgostiți. Tinerele care jurau că sunt fecioare și în noaptea nunții se observa contrariul, erau aruncate de pe pod. În altă legendă, pe pod tinerii cadeți de la Academia Militară amăgeau tinerele fete prin jurăminte de amor. O altă versiune ar fi că în timpul numeroaselor târguri din piață cumpărătorii erau păcăliți, reveneau și îi aruncau pe vânzători de pe pod în speranța că se vor potoli.

În apropierea podului se afla Casa Artelor cu Muzeul de Etnografie și Artă Populară Săsească, în fosta hală a breslei măcelarilor (1370). Clădirea a fost restaurată în anii 1962 și 1967. Din păcate nu am putut să o fotografiez în întregime.

Pe partea cealaltă a podului, între clădirile ce formau un arc de-a lungul primei linii de fortificații, pe „colț” se afla Casa Luxemburg.  A fost construită  în secolul XV prin unirea a două case, una spre Piața Mică și una spre Piața Huet, într-un amestec de stiluri- clasic, baroc și rococo.  La începutul secolului XIX i s-au adăugat etajul și mansarda. Purta numele de Casa Roșie sau Casa Schaser după proprietarul ei.

Între anii 1999- 2004 a fost restaurată. În ea actual funcționează Hotelul Atrium, Consulatul Onorific al Marelui Ducat al Luxemburgului, o sală de conferințe, Atrium cafe care găzduiește concerte live, piese de teatru și la subsol o sală de expoziții.

Am ocolit clădirea și am intrat în Piața Mică. În față se înălța Turnul Sfatului care prezenta în partea inferioară un gang de trecere din Piața Mică în Piața Mare. A fost construit în secolul XIII ca turn de apărare. Din secolul XV a îndeplinit diverse roluri ca depozit de cereale, închisoare, muzeu. Din construcția inițială s-a păstrat doar baza până la primul etaj. Cele superioare s-au prăbușit în 1585 și până în 1588 a fost reconstruit.  A fost restaurat complet între anii 1961-1962.

Lângă turn se afla clădirea în care între anii 1324-1494 a funcționat vechea Primărie a  Sibiului și în subsolul ei o închisoare. În secolul XIV a fost extinsă și lipită de turn apoi, în 1847, prin extindere a acoperit Pasajul Pielarilor și în clădire a funcționat timp de 100 de ani un magazin de obiecte ferometalice.

Turnul se putea vizita. Am intrat pe o ușă mică și am urcat pe o scară îngustă, în spirală, până la ultimul etaj de unde am văzut panorama pieței.

Ultimul târg de carne a fost ținut în piață în 1909, ulterior aceasta s-a vândut  doar în magazine. În 1929 s-au amenajat 18 chioșcuri de lemn pentru vânzarea produselor. Jur împrejur, în fața clădirilor vechi se aflau terase, cafenele, restaurante, etc. la care am poposit și noi.

Am trecut prin gangul din turn în Piața Mare. Piața a fost delimitată o dată cu construirea celei de a treia centuri de fortificații (1366). Era străbătută de un pârâu care se bifurca spre a curge spre partea de jos a orașului. Inițial a fost piață de cereale (1411) apoi loc unde se desfășurau târguri, adunări publice și execuții, în piață aflându-se „Stâlpul Infamiei” (1550-1783), spânzurătoarea și „Cușca pentru nebuni”. În 1874 piața a fost pavată cu granit. În 1949 a fost transformată într-un parc care a fost desființat în 1984.

În piață se afla fântâna Falkenhayn înconjurată de un gard din fier forjat.  Prima fântână din piață (1538) a fost folosită pentru spălarea rufelor și pentru adăparea animalelor în jgheaburi, activități care au fost interzise în 1797. Fântâna a fost împrejmuită și acoperită  cu un umbrar din fier forjat și în 1819 a fost amenajat un nou bazin. În 1948 fântâna a fost demolată și în 2006 recreată o replică.

Pe o latură a pieței era Palatul Primăriei Sibiu. A fost construit în 1906 pentru Institutului de Credit Funciar (fondat în 1872), ulterior a funcționat CEC-ul, apoi a devenit sediul Primăriei.

În dreapta Primăriei se afla Biserica parohială romano-catolică „Sf. Treime” și lipită de ea Casa parohială romano-catolică care se regăsea și în Piața Mică.

După Reformă bisericile catolice au trecut la cultul evanghelic. Construcția unei biserici catolice a fost planificată în 1689 când iezuiții au cumpărat mai multe prăvălii pentru a le demola și folosi terenul dar nu au primit aprobarea Primăriei.

Din 1691 în Sibiu au fost cantonate trupe imperiale austriece. Cu timpul unii ofițeri și funcționari administrativi s-au stabilit împreună cu familiile și au creat o mică comunitate catolică.

Cu ajutorul unuia dintre generali s-a primit aprobarea și între 1726- 1733 a fost ridicată o biserică parohială romano-catolică, în stil baroc.

După 5 ani i-a fost adăugat turnul, lăsând liber pasajul medieval „Gaura Lăcătușului” care făcea legătura între piețe.

Casa parohială romano-catolică a fost amplasată în fostul Seminar iezuit, la rândul lui situat pe locul fostei Hale a Cojocarilor. A fost refăcută în perioada ridicării bisericii.

Pe latura de vest a pieței, în apropierea Primăriei se afla Muzeul Brukenthal. Clădirea a fost ridicată, în stil baroc târziu, pe locul a două case ca reședință oficială pentru guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei la acea vreme, al cărui nume  îl poartă (1778-1788). A fost și sediul colecțiilor sale de artă care au putu fi vizitate din 1790.

Ulterior, fațada principală a fost transformată în stil baroc auster și a ieșit din linia clădirilor învecinate. Pe portalul din piatră de la intrare, încadrat de coloane și decorat cu elemente baroce, a fost pus blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal. În interior au fost delimitate două curți interioare despărțite printr-un portal susținut de atlanți. A doua curte servea anexelor gospodărești și grajdurilor. Muzeul a fost deschis în 1817. Azi în palat funcționează Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal

Casa lipită de muzeu, în stil renascentist, Casa Albastră, cumpărată în 1734 de de un baron, a fost modificată în stil baroc și transformată în sală de spectacole care a funcționat între anii 1769-1783. Până în 1819 a fost etajată și a primit denumirea de „Casa albastră a orașului”. În timp a găzduit Academia de Drept (1844), Societatea de Științe Naturale (1858-1862), la sfârșitul secolului XIX Serviciul de măsuri și greutăți, în perioada interbelică un internat de fete și la parterul ei numeroase magazine, restaurante, farmacie, etc.  În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Sediul Gestapoului german, în perioada comunistă Oficiul județean pentru patrimoniul cultural național și actual Galeria de Artă Românească, o sală de expoziții temporare și diferite sectoare de activitate ale Muzeului Brukenthal.

Căutând o terasă mai retrasă, am ieșit din piață printr-un gang. Am găsit-o imediat lângă Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale situată într-o clădire cu coloane și pilaștrii în care, între 1945-1952, a fost sediul Miliției Regionale Sibiu.

După ce am terminat cafeaua am traversat Piața Mare, am străbătut culoarul pe lângă turnul bisericii și am ieșit în Piața Mică, apoi în Piața Albert Huet unde se afla Catedrala Evanghelică C.A. „Sfânta Maria”, cu turnul său de aproximativ 73 metri, cel mai înalt din Transilvania.

În curtea catedralei se afla Monumentul Episcopului Georg Daniel Teutsch. Statuia din bronz a fostului episcop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din Transilvania (1867-1893), istoric și om politic a fost creată în 1899.

Biserica a fost ridicată în locul unei bazilici romanice din secolul XII, apoi extinsă în mai multe etape (1371- 1520). Din 1867, când scaunul episcopal luteran săsesc s-a mutat de la Biertan la Sibiu, a devenit catedrală.

În interior s-au păstrat picturile vechi din 1445 care au fost restaurate între anii 1989-1990.

Locul de adunare și spațiu funerar, ferula, situată în partea de vest, a fost separată de restul bisericii în 1853. Acest gen de spațiu este unic în România. Într-o galerie a ferulei s-au păstrat 67 de lespezi funerare a personalităților marcante ale orașului îngropate acolo. Din 1796 îngroparea în ferulă a fost interzisă, cu excepția baronului Samuel von Brukenthal.

După 1989, datorită emigrării masive a populației germane, numărul enoriașilor a scăzut într-un procent mare, de aproximativ 80%.

Lângă catedrală se afla Colegiul Național Samuel von Brukenthal. Prima școală pe acel loc, menționată documentar în 1449, aparținea bisericii luterane. În timp clădirea a fost extinsă (1545, 1598). Sinodul Bisericii Evanghelice a impus în 1722 frecventarea învățământului elementar pentru băieți și fete, apoi un examen de maturitate pentru terminarea studiilor gimnaziale. Clădirea actuală a fost construită între 1779-1781. Pe lângă gimnaziu s-au înființat un seminar teologic și o școală de meserii și în 1921 primește numele baronului von Brukenthal. Între anii 1944-1946 a fost transformată în spital, în 1948 școala a fost desființată până în 1954 când s-a redeschis ca liceu și din 2001 ridicat la rang de colegiu cu predare în limba germană.

Lângă colegiu se afla Casa capitulară, fostul sediu al Prepoziturii „Sfântul Ladislau”, principala instituție bisericească a sașilor din Transilvania în secolele XII-XVI. După reforma protestantă în clădire a funcționat Consistoriul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană, a credincioșilor luterani germani, majoritatea sași din Transilvania.

Citește și O dimineață în Sibiu

 

 

Final de excursie în județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

Am părăsit cu regret Muzeul Satului Hațegan și la capătul uliței am văzut Biserica reformată din Peșteana. Era o biserică din piatră și cărămidă cu un turn clopotniță pe care se contura o terasă înconjurată de gard din lemn, situată sub acoperișul din tablă. Ne-am așezat la umbră lângă un bătrânel care ne-a spus că biserica ar fi veche din secolul XVI dar nu se știe cu precizie. Ne-a impresionat să aflăm că deși în sat trăiau doar câteva familii de maghiari, o dată pe lună venea un preot din Hațeg și oficia slujba.

96 Densuș-Peșteana-Bis. reformată

Deși la soare erau cam 40 de grade Celsius, văzând un indicator spre Rezervația botanică „Tăul Fără Fund” și fiind doar 1,3 km de străbătut, am început urcușul cu elan. Traseul era bine amenajat. Din loc în loc erau panouri explicative astfel pe primul panou am citit că dealul pe care urcam, denumit ”Drumul pietrelor”, era format din roci din ultima mare care a existat în acea zonă în urmă cu aproximativ 12 milioane de ani, Marea Paratethys și acoperea Panonia, Transilvania, înconjura munții Carpați și ajungea până în Asia. Din ea, după ridicarea munților, au rămas doar Marea Neagră, Marea Caspică și Marea Azov.

97a

A urmat un urcuș mai lin, pe o potecă printre copaci și tufișuri, după care am ieșit în plin soare pe un platou golaș. Pe plantele uscate se vedeau nenumărate pete colorate într-o continuă mișcare, fluturii de lizieră despre care am citit pe un alt panou postat în zonă. De fotografiat nici vorbă!

98

Am coborât o mică pantă, de data asta prin umbra unor copaci și am ajuns la capătul expediției noastre, Mlaștina sau Tăul Fără Fund. Legenda care circula spunea că pe fundul mlaștinei existau forțele răului care atrăgeau oamenii și animalele dispărute în acea zonă.

101

În urmă cu mii de ani în acel loc s-a aflat un lac care în timp s-a umplut cu materiale. Pe partea superioară a apei au crescut straturi adânci de mușchi care au păstrat umiditatea necesară plantelor. De pe acea vreme a supraviețuit o plantă carnivoră, „Roua Cerului” (Drosera Rotundifolia), pentru care, spre a le vedea, am urcat prin arșiță, efort rămas fără roade din păcate. Pe drumul de întoarcere spre Peșteana îmi imaginam ce interesant ar fi fost dacă vedeam și eu capcana întinsă gâzelor de frunzele lipicioase ale acelor plante.

102 coborâm

Urma să se îndreptăm spre casă. După 6 km ne-am oprit din nou. Dacă continuam așa, dorind să vedem tot ce era în cale, nu mai ajungeam la timp acasă… Am parcat lângă Primăria Sarmizegetusa, situată pe o latură a șoselei.  Pe cealaltă parte  se aflau ruinele fostei capitale a Daciei romane (106 e.n.), mult mai puține decât la Sarmizegetusa Regia, capitala dacilor, unul din motivele principale fiind preluarea rocilor de către localnici pentru folosirea lor în construcții.

103 sarmizegetusa Primăria

La acea vreme Colonia Ulpia Traiana Augusta se întindea pe o suprafață de 32 de hectare și era înconjurată de ziduri. O străbăteau două drumuri principale care se intersectau în centrul orașului unde se afla Forul roman, centru civic și politico-administrativ. Forul cuprindea o piață publică, o bazilică pe latura căreia se aflau birouri și sedii de asociații, pe centrul laturii sala de ședințe a consiliului local și sub bazilică marele tezaur al orașului. Tot în centru se afla un tribunal și podiumul pe care stăteau judecătorii sub care era  închisoarea. În dreapta bazilicii mai târziu a fost creat un pasaj spre cel de al doilea For construit ca centru religios.

106 fbmw

În afara zidurilor se aflau construcții publice sau private, temple, ateliere meșteșugărești, în total populația era de aproximativ 25.000-30.000. Spre est și vest se întindeau cimitirele.  Cea mai impunătoare construcție a fost Amfiteatrul cu capacitate de până la 5.000 de spectatori.

104a

Aveam de parcurs cam 90 km până la Lugoj, de unde traficul nu mă mai interesa, fiind încă 100 km pe autostradă până la Arad. Trecând prin Oțelu Roșu, de pe marginea șoselei am imortalizat două biserici, ultimele fotografii din drumul nostru.

Biserica romano-catolică (1940)

107a Jud. CARAȘ-SEVERIN107 Oțelu Roșu Bis. romano-catolică

Parohia ortodoxă „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (2008)

108 Bis. ortodoxă Sf. Împărați C-tin și Elena 108a

Muzeul Satului Hațegan, sat Peșteana, comuna Densuș, județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

În comuna Densuș, satul Peșteana din județul Hunedoara, între anii 2002-2003 a fost deschis pentru public Muzeul Satului Hațegan, un muzeu particular cu exponate tradiționale zonei. A fost înființat de Anton Socaci, tehnician fotograf și fotoreporter, născut în Peșteana, care a studiat timp de patru ani la Muzeul Țăranului Român din București.

A cumpărat o casă veche, aproape dărâmată și a refăcut-o după modelul inițial în jurul anului 1900. Din lemn de stejar și piatră, cu o prispă lungă și acoperiș de țiglă, trepte din piatră adusă de la Sarmizegetusa casa a aparținut unei familii înstărite. Pe vremuri a avut și anexe, grajduri, care au dispărut. Pe terenul lor a amenajat o curte și alte anexe pentru a le întrebuința în viața de zi cu zi.

Curtea și casa le-a împodobit cu flori, pomi fructiferi și viță de vie. Treptat a cumpărat de la localnici obiecte vechi, altele le-a primit în dar și a început să amenajeze muzeul.

Am fost întâmpinate de un domn îmbrăcat în straie țărănești după moda veche specifice zonei care ne-a ghidat și povestit despre fiecare obiect în parte. Muzeul nu avea taxă de intrare. Cine dorea putea lăsa bani pentru a ajuta la întreținerea lui. În curte unde am fost întâmpinate de un câine foarte prietenos.

În apropierea intrării se afla o fântână cu ciutură. Pe lângă ea erau postate pietre preistorice, pietre de moară, un sarcofag roman.

Unele dintre roci aveau fosile de pești. Au fost găsite în munții din Țara Hațegului.

Lateral era amenajat un spațiu de depozitare a lemnelor pentru foc. De marginile acoperișului atârnau, pentru a se usca, știuleți din diferite soiuri de porumb și niște legume ciudate. Am aflat că erau dovleci curățați și uscați care pe vremuri erau folosiți la scoaterea țuicii din butoaie.

Am urcat scările de piatră până pe prispă de unde se intra în cele trei camere amenajate ca muzeu. Prispa era aglomerată de diverse obiecte care au folosite în gospodăriile oamenilor.

Pe marginea de lemn am văzut o cască de soldat din Primul Război Mondial, felinare vechi, fiare de călcat ce foloseau cărbuni, un cântar vechi, etc.

Pe o masă din lemn, acoperită cu șervet cusut cu motive populare trona o mașină de scris ruginită care la vremea sa funcționa cu bandă.

Pe o etajeră se afla unul dintre primele tipuri de telefoane care funcționau doar prin centrală.

Am intrat în prima încăpere, „Camera de zi a țăranului”, amenajată după obiceiul timpului, cu un pat acoperit cu pocroviță pe care erau etalate șervețele țesute și cusute manual.

Pe pereți erau etalate obiecte de îmbrăcăminte populară. Podeaua era acoperită cu preșuri țesute manual și blănuri de animale care au fost vânate și prelucrate.

Într-un colț a post postat un război de țesut manual și instrumentele aparținătoare cu care se realizau preșurile, păturile, etc.

Se afla de asemenea și o sobă pentru încălzit pe care erau așezate alte obiecte care evocau activitățile casnice.

În a  doua încăpere, „Camera de fală a ardeleanului”, se aflau obiecte de mobilier vechi, dulapuri, pat, măsuțe, lada de zestre, o mașină de cusut Singer cu pedală. Fiecare loc era ocupat cu obiecte vechi, vase de ceramică, șervețele, lămpi, linguri de lemn, etc.

Pe pereți erau agățate tablouri și poze vechi, în special ale soldaților aduse de pe frontul austro-ungar, o pușcă și ploscă de apă folosite de ei. În încăperea „de fală” soba pentru încălzit era din metal. Lângă ea era postată o roată cu fus pentru tors lâna.

Într-un geamantan din nuiele erau îngrămădite poze, diplome, cărți de studii ale lui Anton Socaci și pliante despre despre muzeu.

O măsuță era acoperită cu bancnote și monede care au circulat în zonă, unele emise înainte de 1918, coroane și lei vechi.

Lângă ele se aflau cărți istorice din acea perioadă.

A treia și ultima încăpere era amenajată ca bucătărie țărănească. Se afla un cuptor, recipiente de lemn în care se păstrau făina, zahărul, cântare, palete, făcălețe, oale, ceaune, etc., majoritatea confecționate din lemn, vechi de 300-400 de ani.

Ca o gazdă primitoare, după ce am terminat turul muzeului, domnul ne-a invitat în terasa din lemn amenajată în curte. Soția sa a lăsat treaba de o parte,  ne-a servit cu fructe și răcoritoare și ne-a încântat cu diferite legende și povești legate de zonă. Povestea atât de frumos încât am fi rămas acolo multe de zile. Era deja amiază și trebuia să plecăm. În seara aceea era planificat să ajungem acasă la Arad.

Citește și Final de excursie în județul Hunedoara

Biserici vechi de piatră din județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

De la Rezervația de zimbri Hațeg-Silvuț în nici 15 min. am ajuns în localitatea Strei la marginea căreia, pe un mic deal, în vechiul cimitir se afla o biserică ortodoxă atestată documentar din 1392. Pentru a ajunge la ea am trecut pe o potecă pe lângă lanurile de porumb.

După unele surse Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei a fost ctitorită de boierul român Ambrozie în jurul anului 1270 pe locul ruinelor unei „villa rustica” romană din care s-au păstrat până azi unele porțiuni ale anexelor. După alte surse ctitor a fost cneazul Petru, fiul lui Zaicu, care a primit în dar trei sate drept recompensă pentru participarea sa la numeroasele campanii militare ale lui Ludovic cel Mare în Italia (1347-1380). Biserica a fost împodobită cu picturi murale efectuate de pictorul Grozie ale cărui portret și nume se află în absida altarului.

Biserica a fost construită din piatră brută într-un stil nemaiîntâlnit la bisericile ortodoxe, gotic timpuriu cu influențe bizantine și elemente locale. Clopotnița cu trei nivele și acoperiș cu patru fațade triunghiulare s-au păstrat intacte până azi. În interiorul turnului, în interior s-a găsit un fragment dintr-un sarcofag roman.

Inițial intrarea se făcea printr-o ușă situată sub turn, deasupra căreia se afla un arc pe care s-a păstrat un fragment din frescele exterioare cu care a fost acoperită biserica. Ulterior intrarea s-a mutat pe o latură a bisericii.

Interiorul a fost pavat cu cărămizi romane. Din frescele vechi s-au păstrat o parte- în altar „Isus în glorie” și cortegiul Apostolilor, în navă „Buna Vestire”, Sfântul Nicolae și alți sfinți. Personajele au ochii scoși fapt explicat prin invazia turcească a zonei care în drumul lor au profanat bisericile. O legendă populară spune că ochii au fost scoși de vrăjitoare pentru a prelua sfinților puterea.

Din 1940 în biserică s-au ținut tot mai puține slujbe. După spusele localnicilor legionarii au construit o nouă biserică și cea veche a fost abandonată. Între anii 1969-1970 Biserica din Strei a fost restaurată. Din păcate nu poate fi vizitată. Este deschisă o singură dată în an, în septembrie, de hramul Adormirea Maicii Domnului când are loc Sfânta Liturghie.

Ne-am întors la Hațeg și am parcurs 3 km în altă direcție, până în localitatea Sântămăria Orlea, pentru a vedea o altă biserică veche din piatră în care se găsește cel mai vechi ansamblu pictural din țară. Am avut norocul să putem intra. Deținătorul cheilor, un fost cadru militar, ne-a deschis, taxat și ne-a povestit detaliat istoria ei.

Nu se știe exact cine a construit-o. Una din variante este că o dată cu colonizarea zonei cu maghiari catolici, aceștia ar fi ridicat Biserica „Sfintei Treimi”(1276) care a aparținut de Curtea Regală Hațeg.

După ce Curtea Regală a fost distrusă de invaziile turcești (1520-1438), împreună cu satele aparținătoare, satul a fost dăruit cnezilor Cândea, drept recompensă pentru participarea lor la luptele antiotomane, de către Ioan de Hunedoara, administratorul zonei din partea Coroanei Maghiare.

A doua variantă afirmă că deoarece cnezii erau ortodocși și Biserica Sântămărie Orlea a fost de rit ortodox. Mărturie stau picturile bizantine din secolul XIV  și literele chirilice înscrise în altar descoperite prin restaurare.

După 1447 familia Cândea a trecut la catolicism, o dată cu ei și biserica care din 1555 și până azi a funcționat în rit reformat calvin. Până în 1613 în biserică se oficiau slujbe reformate în paralel cu cele ortodoxe. După acea perioadă ortodocșii au rămas fără biserică.

Inițial biserica a fost construită în stil romanic, ulterior a fost transformată în stil gotic timpuriu („gotic burgund”). Turnul a fost ridicat pe cinci niveluri și prezintă un amestec de stiluri astfel la parter se află un portal de tip romanic, la primul etaj o fereastră gotică, la celelalte etaje ferestre tip romanic. În interiorul bisericii pereții au fost pictați în trei etape succesive. Cele trei straturi au fost descoperite cu ocazia restaurărilor, prima în 1869, a doua în 1873, făcute la comanda Comisiei Monumentelor Istorice din Budapesta.

Cel mai vechi strat, format din 10 cruci de consacrare situate în zona altarului, a fost realizat o dată cu construcția bisericii. Peste el, în partea de est a navei s-a descoperit o inscripție în latină ”Această biserică a fost închinată spre cinstea Fericitei Născătoare, anul Domului 1311”. Al treilea strat, probabil din anii 1400, s-a găsit în zona altarului și pe pereții de sub tribună. Se presupune că picturile acestui strat au fost finanțate de familia Cândea.

Din păcate în acel secol restaurările au fost oprite de către conducătorii Bisericii Reformate.

Lateral de centrul comunei se afla Castelul Kendeffy, castel feudal construit pe malul Râului Mare între anii 1777-1782 de familia de nobili căreia îi poartă numele. Sub regimul comunist a fost naționalizat (1946),  din 1982 a fost preluat de Administrația județeană Hunedoara și transformat în hotel care a funcționat până când a fost retrocedat. Fiind proprietate privată nu am putut intra să-l vizităm. Am putut vedea doar turnurile sale, restul fiind acoperit de copacii înconjurători.

Între anii 1977-1986 pe cursul Râului Mare s-au construit 10 hidrocentrale, ultima fiind cea de la Sântămăria Orlea unde s-a ridicat un baraj și s-a format Lacul de acumulare Sântămăria Orlea care asigură alimentarea cu apă a peste jumătate din județul Hunedoara.

De la lac, înapoi, în depărtare, am văzut turnurile Castelului Kendeffy.

Ne-am întors la Hațeg și ne-am îndreptat spre a treia biserică veche din piatră ce se afla în zonă. După 6 km am ajuns în comuna Totești și ne-am abătut 1 km până în satul aparținător de ea, Păclișa, unde auzisem că se afla Castelul Pogany, vechi din anii 1800. Actual în ansamblu funcționează un Centru de Reabilitare pentru copii cu handicap și în castel Administrația acestuia. După ce ne-am legitimat, portarii au fost amabili și ne-au permis intrarea în incintă.

Castelul a fost ridicat în mijlocul unui parc stil baroc cu două etaje și 22 de camere într-un parc întins pe 18 hectare, traversat de un râu. Lângă el a fost amenajat un iaz mic cu pești. În castel a trăit și fata proprietarului care se pare că a fost  muza celebrului sculptor Constantin Brâncuși pentru crearea capodoperei sale  „Domnișoara Pogany” aflată azi într-un muzeu din New York.

În secolul XIX o parte a clădirii a fost transformată și a primit o formă neregulată. Din 1918 a fost naționalizat, după cel de Al Doilea Război Mondial castelul și terenurile înconjurătoare au fost transformate în cazarmă pentru armata rusă și după renovarea din 1990 clădirea a fost retrocedată descendentului familiei Pogany.

În apropierea castelului se afla o mică biserică în stil bizantin, probabil loc de rugăciune pentru angajații Centrului de Recuperare.

De la Păclișa, după  9 km am intrat în comuna Densuș. În centrul ei, în fața Centrului de Informare Turistică era postat bustul lui Ovid Densușianu (1873-1938), fost poet, folclorist, filolog, lingvist, membru al Academiei Române și Profesor al Universității București.

Am lăsat mașina în parcarea din fața Primăriei și ne-am deplasat pe o stradă laterală, aproximativ 5 minute, până la Biserica Sfântul Nicolae din Densuș. Prima biserică a fost construită în secolul VII, a suferit mai multe modificări, mai ales în secolul XIII, formă care s-a păstrat până azi. La construcție s-au folosit bolovani din râu, cărămizi, capiteluri, etc. luate din ruinele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Biserica era situată în interiorul cimitirului înconjurat cu un gard din piatră. Dacă la Strei am văzut exteriorul bisericii, La Sântămărie Orlea am avut norocul să putem intra, la Densuș nu am avut deloc acces. Poarta cimitirului era încuiată și biserica se afla înconjurată de copaci. Am reușit să vedem doar turnul ei, asemănător cu al Bisericii din Strei.

Deprimate, ne-am întors la mașină. O altă imagine negativă din Densuș și am plecat „cu coada între picioare”.

Citește și Muzeul Satului Hațegan, sat Peșteana, comuna Densuș, județul Hunedoara

Rezervația de zimbri Hațeg-Slivuț, județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

În județul Hunedoara lângă orașul Hațeg se află Rezervația de zimbri Slivuț-Hațeg pe care doream să o vizităm. Plecând de la Mânăstirea Prislop ne-am îndreptat spre Hațeg unde am făcut o scurtă oprire. Am parcat lângă Primăria orașului Hațeg.

Micul oraș a fost militarizat între anii 1765-1851 când a fost ocupat de una dintre Companiile Regimentului I de Graniță Orlat.

În fața Primăriei se întindea un parc cu o fântână arteziană situată central lângă care ne-am răcorit, afară fiind în jur de 40 grade Celsius.

După aprovizionare și servirea unei înghețate la una din terasele amenajate am părăsit orașul.

După 4 kilometri un indicator ne-a orientat spre Rezervația de zimbri. După încă 2 kilometri pe un drum asfaltat ce străbătea pădurea am ajuns la destinație. După ce am plătit pentru intrare un preț modic am urmat drumul forestier ce ducea spre locul unde se aflau zimbri înconjurați de un gard din lemn.

Eram singure prin pădurea pârjolită de arșiță. Din spate se auzeau glasurile unor copii, probabil a unor familii care ne urmau. Canicula de afară pesemne i-a moleșit pe zimbri.

Toți erau retrași, culcați la umbra copacilor.

Aceste animale mărețe în trecut ocupau zone mari din Europa și Asia dar specia a ajuns pe cale de dispariție datorită vânării în exces, mai ales prin braconaj. În România zimbri au dispărut în secolul XVIII când ultimul exemplar liber a fost ucis în Transilvania (1790).

Au supraviețuit în munții Ardeni și munții Caucaz  în număr tot mai mic datorat braconajului. În 1908 a fost prins un zimbru caucazian mascul tânăr care a fost transportat în Germania unde a trăit 18 ani. Prin împerecherea lui cu femele de zimbru de șes s-au creat  zimbri europeni. Ultimul zimbru caucazian liber a fost ucis în 1927.

În 1958 la Slivuț, pe o suprafață de 50 de hectare împădurite cu stejari, carpeni și brazi, s-a creat rezervația în care a fost adusă din Polonia o pereche de zimbrii-Podarec și Polonka. Pe lângă zimbrii în rezervație trăiau cerbi carpatini, urși, capre negre, căprioare, fazani, etc. În 1963 li s-a alăturat zimbrul Pumila.

Prin împerecherea  lor s-au născut pui. În 1979 în rezervație se găseau 12 zimbri.

În timp numărul a crescut la 47 de pui.

O parte din ei au fost transferați în alte zone din țară unde s-au format rezervații noi astfel trei exemplare au plecat la Grădina Zoologică din București (1966), doi la Pitești (1967), trei la Vânători- Neamț (1969), șase la Neagra Bucșani (1982) de unde s-au întors la Hațeg trei (2002).

Ultimul exemplar, Roxana, a ajuns la Hațeg în 2004. Celelalte specii de animale au fost transferate la diverse grădini zoologice pe motivația că la Slivuț era autorizată doar o rezervație de zimbri.

Norocul nostru a fost cu acei copii. Glasurile lor au trezit turma la viață. Astfel am putu vedea specimenele în toată măreția lor. Moleșite cum erau, parcă pozau.

Citește și Biserici vechi de piatră din județul Hunedoara

Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

De la Lacul Cinciș ne-am îndreptat spre Hațeg. Din Silvașu de Jos am deviat câțiva kilometri spre Silvașu de Sus pentru a vedea Mânăstirea Prislop la care auzisem că au loc mari pelerinaje, fiind una dintre cele mai importante din Transilvania. Fiind o zi de vară, în timpul săptămânii, am avut norocul să găsim parcarea auto aproape goală.

Prima mânăstire a fost ctitorită de Sfântul Nicodim pe pământurile și cu ajutorul nobililor români din Ciula (1399-1405). Până în secolul XVI a ajuns o ruină.

A fost reconstruită de fiica lui Moise Voievod din Țara Românească, Zamfira, care s-a refugiat în Ardeal după ce tatăl ei a fost ucis. Legenda spune că Zamfira, bolnavă fiind,  vizitând zona, a băut apă din izvorul de la Prislop și s-a vindecat. În semn de mulțumire a construit o nouă mânăstire, a împodobit-o și a dăruit o icoană „făcătoare de minuni” (1564). Mormântul ei a fost așezat la mânăstire.

Din secolul XVII la mânăstire a început să funcționeze o școală bisericească pentru viitorii preoți la sate. Tot în acea perioadă  un localnic pe nume Ioan s-a călugărit și a devenit sihastru la Mânăstirea Prislop. Actual pentru vizitare, locul era amenajat cu balustrade.

Ioan și-a săpat o peșteră în munte unde a trăit până când vânătorii, confundându-l cu un animal sălbatic, l-au împușcat și ucis.

În 1992 a fost canonizat ca Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop și peștera a început să fie denumită „Casa Sfântului” de către pelerinii tot mai numeroși.

În secolul XVIII mânăstirea a trecut la rit greco-catolic. Zona fiind ocupată majoritar de ortodocși, până în secolul XIX a rămas aproape pustie.

În 1948  a fost trecută la rit ortodox, cu stareț părintele Arsenie Boca, mutat acolo de la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus din munții Făgăraș. Părintele, teolog și artist plastic ortodox român, avea o personalitate marcantă.

Pentru concepțiile și credința sa, în perioada comunistă a fost închis la Brașov, apoi dus la muncă pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, mutat la închisorile din Jilava, București, Timișoara și Oradea.

Până în 1950 Arsenie Boca a restaurat clădirile, le-a înfrumusețat cu picturi, unele chiar realizate personal și mânăstirea a devenit așezământ de maici.

Picturile din biserica veche au fost păstrate, din păcate doar câteva au rezistat timpului.

 

Probabil pentru a nu se deteriora, accesul vizitatorilor în interiorul bisericii este limitat la hol.

În 1959 mânăstirea fost transformată și a funcționat ca azil de bătrâni.

Din 1976 a redevenit locaș mânăstiresc de maici.

Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic român al secolului XX. A fost înmormântat în cadrul mânăstirii (1989) iar locul său de veci a devenit loc de pelerinaj. Sutele de pelerini cred că prin rugăciuni la mormântul acestuia își rezolva problemele de sănătate, familiale, etc.

Personal am rămas dezamăgită. Lipsea acea atmosferă de liniște pe care o găsisem la alte mânăstiri. Locul devenise mai mult comercial, pentru aproape orice se plătea. Pentru cei care căutau alinare, în perioada de timp în care am vizitat nu am văzut măcar o măicuță sau o haină bisericească. Vizitatorii ca mine erau puțini, majoritatea erau credincioși aproape fanatici care încercau să-mi dicteze modul de conduită gândit de ei.

Citește și Rezervația de zimbri Hațeg-Silvuț, județul Hunedoara

Lacul de acumulare Cinciș, județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

Pentru a petrece două zile în natură  ne-am deplasat spre localitatea Cinciș din județul Hunedoara, sat aparținător de comuna Teliucu Inferior, care se află în munții Poiana Ruscă, pe malul drept al râului Cerna, lângă lacul de acumulare Cinciș, supranumit de hunedoreni „Marea hunedorenilor”.

Numele Cinciș provine de la cele cinci persoane care au întemeiat o așezare în urmă cu 1300 de ani, construindu-și fiecare o casă. Bunicul, fiul și trei nepoți, luptând în locul unde azi se află Poiana Turcului, l-au salvat pe împăratul de la acea vreme de atacul turcesc și au primit ca răsplată acel loc (secolul II e.n.). În decursul timpului, în zonă au apărut alte sate, în total cinci, Cinciș denumit popular Iuba, Valea Ploștii, Bănea lui Crai, Moara Ungurului și Ciuleni în care locuiau aproximativ 150 de familii.

Între 1958-1964 pe râul Cerna s-a hotărât să se ridice un baraj și să se creeze un lac de acumulare pentru aprovizionarea cu apă a Combinatului Siderurgic din Hunedoara. Pentru aceasta a trebuit inundată zona. Satele au fost mutate pe deal, creată comuna Cinciș-Cerna și rămășițele așezărilor împreună cu cele două biserici cu cimitirele lor, una dintre ele veche din 1360, au rămas sub apă.

Pe valea râului Cerna, afluent al Mureșului, a  fost ridicat un baraj de beton în arc înalt de 48 de metri care a intrat în funcțiune în 1964 și pe o suprafață de 867 de hectare, adânc de 48 metri, s-a format lacul de acumulare, unul dintre cele mai mari din Transilvania.

Despre lacul care a înghițit așezări, biserici și cimitire circulă mai multe legende și anume furtuni care apar în mijlocul lacului cu apă stătătoare și dispar instantaneu, despre spiritele celor morți care bântuie locul, cum anual se înecau persoane fără să se explice cauza, astfel lacul a fost supranumit „Lacul blestemat”.

Țărmul sudic al lacului este format din dealuri împădurite, cel nordic din plaje. Din 1970 pe malul lacului a început să se dezvolte o mini stațiune care în decursul timpului s-a extins. În prezent există numeroase pensiuni, vile particulare, moteluri, 5 camping-uri, numeroase terase, situate pe una din laturile lacului, chiar și o popicărie.

Stațiunea este aglomerată mai ales în perioada de vară când apa lacului are o temperatură medie de 18 grade și se poate practica înotul și sporturi nautice.

Lacul fiind populat cu numeroase specii de pești ca șalău, crap, știucă, caras, amur, etc., este un loc ideal pentru pescuit.

Pe lac trăiesc stoluri de rațe sălbatice care s-au acomodat și pot spune chiar împrietenit cu oamenii.

Pentru amatorii de drumeții există trasee montane, chiar se poate ajunge la o Biserică romano-catolică veche situată spre unul din capetele lacului. Merită vizitată zona. Din păcate lipsesc mijloacele de transport în comun. Există un autobuz ce parcurge drumul între stațiune și Hunedoara pe care însă nu l-am văzut în cele două zile.

Citește și Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

 

Catedrala Pădurenilor din Ghelari, județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

La aproximativ 20 de kilometri de Hunedoara, urcând spre înălțimile munților Poiana Ruscă, în așa numitul Ținut al Pădurenilor, se află comuna Ghelari, localitate atestată documentar între anii 213-215 î.e.n. ca loc unde se extrăgea minereu de fier, ocupație care a durat până în anul 2000 când exploatarea a fost închisă. Inițial, cu extragerea minereului s-au ocupat localnicii, ulterior li s-au alăturat pădurenii din satele de munte învecinate iar în perioada comunismului au fost aduși cetățeni din regiunea Moldovei. Ne-am deplasat cam 30 de minute pe șoseaua bine întreținută, care trecea printre peisaje minunate, dorind să vizităm așa numita Catedrală a Pădurenilor din Ghelari.

Zona a fost colonizată cu maghiari romano-catolici care au preluat biserica ortodoxă existentă dinainte de 1700 în locul „Valea Caselor”. Ortodocșii s-au adunat timp de 40 de ani în șura unui țăran. În 1770 un nobil român calvin a construit în zona din „Deal” Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” ca mulțumire pentru vindecarea soției sale de cancer în urma unui Sfânt Maslu slujit de preoții ortodocși. De-a lungul timpului biserica a suferit mai multe modificări și reparații, ultimele în 2005 și 2010. În interior pereții de lemn au fost decorați cu picturi reprezentând Săptămâna Patimilor în care ostașii care-l batjocoreau pe Isus purtau hainele popoarelor care au asuprit Transilvania.

În 1939, lângă ea a început construcția unei noi biserici imense (47 metri lungime, 21 metri lățime, 47 metri înălțime), cu 7 turle, cele două din față înalte de 47 metri. Pentru Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” materialele au fost aduse cu trenul până la baza dealului apoi urcate cu carele trase de boi sau erau transportate cu trenul prin galeriile de mină, apoi cu un funicular, descărcate și transportate cu căruțe până la locul construcției.

Costurile au fost suportate de minerii din zonă și lucrătorii din Combinatul de la Hunedoara cărora, după spusele localnicilor, li se oprea lunar un procent din salariu, de către localnici care au ajutat cu muncă, bani, alimente și pelerini. Construcția a fost oprită între anii 1945-1955 datorită instaurării comunismului dar a fost reluată și, pentru o mai buna desfășurare a lucrărilor, în 1958 a fost construită o șosea pentru a lega localitatea Ghelari de orașul Hunedoara.

Pentru a ajunge la cele două biserici alăturate au fost construite scări pavate cu marmură mărginite de stâlpi cu felinare. Din loc în loc au fost postate statui și bănci pentru relaxare. Era seară și speram să mai găsim biserica deschisă. Prin amabilitatea doamnei responsabilă cu încuierea bisericii am primit câteva minute pentru a vedea interiorul.

Cupola de la intrarea în biserică a fost realizată din mozaic. Cei 4.000 de metri pătrați din interior au fost pictați de cinci pictori timp de 7 ani (1960-1967). Iconostasul și toate picturile au fost poleite cu foiță de aur, în total folosindu-se peste 4 kilograme de aur și sculpturile au fost realizate din lemn de stejar.

Frescele au fost executate în stil „buno fresco”. Dacă priveai un sfânt pictat acesta te urmărea în orice direcție te deplasai.

Construcția a fost finalizată în 1970 iar sfințirea bisericii s-a făcut în 1973. Până în 1977, datorită exploatării miniere din zonă, terenul de sub biserică s-a tasat și clădirea a început să se avarieze. Doar în 1988 s-au efectuat lucrări de consolidare. Pentru susținerea bazei s-au forat găuri și s-a injectat beton.

Pentru comoditatea credincioșilor a fost dotată cu scaune, existente în alte biserici creștine dar întâlnite foarte rar în bisericile ortodoxe.

Am plecat uimită și contrariată de ceea ce văzusem. O BISERICĂ enormă în mijlocul munților construită în perioada comunistă ?!?

Citește și Lacul de acumulare Cinciș, județul Hunedoara

 

 

La revedere Madrid

Publicat pe de
Răspunde

Din Piața Cibeles ne-am îndreptat spre Piața Lealtad (Plaza de la Lealtad) în mijlocul căreia se înălța Monumentul celor căzuți în Spania în timpul revoltei din 1808, foarte mulți uciși pe acel loc (Monumento a los Caidos por Espana).  Construcția sa a început în 1821, a stagnat datorită instaurării absolutismului, a fost reluată în 1836 și monumentul, înalt de 5,6 metri, a fost inaugurat în 1840. În 1985 Regele Juan Carlos I l-a dedicat tuturor eroilor spanioli.

Pe una din lateralele pieței se afla o clădire construită între anii 1878-1893. în stil neo-clasic, pe a cărei fațadă  erau postate 6 coloane corintice, Palatul Bursei de Valori (Palacio de la Bolsa de Madrid) în care, până în 1903 a funcționat Teatrul El Dorado.

În apropiere se afla Muzeul Prado pe care doream să-l vizităm. Acesta se găsea lângă Piața Canovas de Castillo (Plaza de Canovas del Castillo) sau Plaza de Neptuno. A fost amenajată în secolul XVIII pe locul în care se aflau o luncă și livezi, înconjurată de  clădiri neoclasice care au fost restaurate, unele modificate în secolul XX, în care funcționau  hoteluri de lux, magazine, etc. În mijlocul giratoriului se afla Fântâna lui Neptun (Fuente de Neptuno). A fost construită între anii 1782-1786, postată în altă locație și mutată în cea actuală în 1898. Neptun, zeul mării, era postat pe un stâlp circular, stand în picioare într-o cochilie trasă de doi cai de mare cu coadă de pește. În mâna dreaptă ținea un șarpe răsucit, în cea stângă un trident. Împrejur au fost postați delfini care aruncă apă la înălțime.

Clădirea Muzeului Prado (Muzeo Nacional del Prado) a fost proiectată  în timpul lui Carol III pentru a adăposti Cabinetul de Istorie Naturală (1785). În timpul războiului peninsular (1807-1814) spațiile au fost folosite ca sediu pentru cavaleria trupelor lui Napoleon și ca depozit de praf de pușcă. Sub domnia lui  Ferdinand VII a fost transformat în Muzeu Regal de Picturi și Sculpturi. Ulterior, devenind neîncăpător, a fost extins și  deschis publicului în 1819. În 1868, după abdicarea Reginei Isabel II, muzeul a fost naționalizat și numit Muzeul Prado.

Poarta Goya la fața nordică

În timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939), pentru a fi salvate, o parte din tablouri și desene au fost trimise la Valencia, apoi la Girona și în final la Geneva. Au fost returnate la începutul Primului Război Mondial. De asemenea, în același scop, sub dictatura lui Francisco Franco (1936-1975) multe au fost trimise la ambasadele Spaniei. În perioada 1971-1997, în cadrul muzeului au fost preluate două clădiri situate în apropiere – Salon de Reinos, fostul Muzeu al Armatei și El Cason del Buen Retiro.

În 1946, în dreptul fațadei nordice a fost postată  Statuia  lui Goya (Estatua de  Goya) construită în 1902. Pe un postament înalt, pe care erau inscripționate datele de naștere (1746), respectiv moarte (1828), era postată statuia pictorului, în haine de epocă.

Între anii 2002-2007, pe o suprafață de 22.000 de metri pătrați a fost construită o nouă clădire subterană, paralelă cu Biserica Jeronimos, care leagă clădirea veche de fostul Muzeu al Armatei. Pentru a se ascunde legătura cu clădirile vechi a fost amenajată o platformă împodobită cu plante, asemănătoare grădinilor din secolul XVIII.

Mânăstirea San Jeronimo el Real a fost construită în timpul domniei lui Enrique IV de Castilia (1425-1474) și mutată lângă Palatul Regal în timpul domniei Isabel I când a fost construită în stil gotic târziu Castilian. În 1808 călugării au fost izgoniți, trupele lui Napoleon au ocupat mânăstirea și au distrus-o. Între 1848-1859, sub domnia Reginei Isabel II, a fost reconstruită și i s-au adăugat turnurile apoi, între 1879-1883 a fost remodelată în stil neo-gotic.

Cu ocazia nunții Regelui Alfonso XIII, care s-a celebrat în Biserica San Jeronimo el Real, aceasta fiind situată pe un deal, a fost construită o scară de acces (1906). Din 2007 terenul fostei mânăstiri a intrat în posesia Muzeului Prado.

Am înconjurat biserica și ne-am îndreptat spre El Cason del Buen Retiro. Clădirea a fost construită ca sală de bal în cadrul Palatului Buen Retiro (1637). În secolul XIX, când palatul a fost distrus, clădirea a fost mărită cu două fațade în stil neoclasic și în ea a funcționat Cabinetul Regal de Mașini (1802), apoi Biroul Regal de Studii Topografice (1831), ulterior a fost folosită în multiple scopuri. Din 1971 a fost preluată de Muzeul Prado și a găzduit colecția de picturi din secolul XIX. După o reformă completă și extindere (1996-2007) a fost redeschisă în 2009 ca Centru de Muzeologie (Escuela del Prado) care găzduiește arhiva, biblioteca, sculpturi, artă decorativă, pictură, etc. din Evul mediu până în secolul XIX și  secția de documentare. În fața ei,  în mijlocul unui mic giratoriu, era postată  Estatua Maria Cristina de Borbon.

Am coborât spre Poarta Goya a Muzeului Prado pe lângă sediul central al Academiei Regale Spaniolă (Real Academia Espanola). Academia a fost înființată în 1713 și preluată de Regele Filip V un an mai târziu. Regulile stabilite de Academie  privind limba spaniolă vorbită și scrisă au devenit oficiale prin decret regal în 1844. Sediul central a fost deschis în 1894. Din 1993 a fost creată Fundația Academiei Regale Spaniole care are rolul de a asigura stabilitatea limbii spaniole atât în Spania cât și în cele 22 de națiuni ce folosesc aceeași limbă.

Am coborât pe lângă Muzeul Prado, am înconjurat Piața Canovas de Castillo și ne-am îndreptat spre Piața de las Cortes (Plaza de las Cortes), fost punct de intrare în capitală. Între anii 2005-2011 piața a fost remodelată și extinsă. Pe o latură a pieței se afla clădirea Plus Ultra. A fost construită pe o parte din fostul palat al ducelui de Medinacelli (1911-1913) cu fațada în stil francez. Din 1941 a fost folosită de Compania de asigurări Plus Ultra până în 2015 când a intrat în posesia Grupului Catalana Occidente.

Pe o altă latură a pieței, ocupată de fostul palat, în aceeași perioadă a fost construit Hotelul Palace.

O altă latură a pieței era ocupată de clădirea Congresului Deputaților (Congresos de los Diputados). A fost ridicată pe locul unei mânăstiri din secolul XVI care a ars în 1823. În 1834, în clădirile rămase neafectate au avut loc sesiunile parlamentare ale Procuraturii apoi, între 1843-1850 a fost construit Palacio de las Cortes, în stil neoclasic, în care funcționează Congresul Deputaților din Spania.

În centrul pieței, în 1834 a fost plasată statuia lui Cervantes (Estatua Miguel Cervantes).

De acolo, îndreptându-ne încet, încet spre cazare, ne-am îndreptat spre calle Alcala. În fața noastră a apărut clădirea roșie a Bisericii Calatravas (Iglesia de las Calatravas), singura parte rămasă din fosta Mânăstire a Ordinului Militar de Calatrava (1623), un ordin creat în secolul XII pentru a apăra posesiunile creștine din peninsula de sud de atacurile musulmane. În 1836, o dată cu confiscarea Mendizabal, clădirile mânăstirii au rămas neocupate și o mare parte au fost demolate (1868-1874). În perioada Regelui consort Francisco de Asis de Borbon exteriorul bisericii care a supraviețuit a fost decorat în stil romantic și fațada în stil neo-renascentist. Pe ea, într-o nișă era postată statuia Fecioarei, deasupra Crucea Calatrava. În secolul XXI biserica a fost complet renovată.

Lipit de ea se afla Petit Palace Alcala în care funcționa un hotel.

Pe cealaltă parte a străzii se afla Teatrul Alcazar-Cofidis (Teatro Alcazar-Cofidis).  Începând cu anul 1925 Teatrul Alcazar a funcționat cu spectacole de operetă, apoi teatru de revistă și din anii 1930 ca  cinematograf. În 1983 a suferit un incendiu, a fost închis pentru reparații și doar după 22 de ani a fost redeschis.  Numelui Alcazar i s-a adăugat cel de Cofidis când teatrul a intrat sub conducerea Companiei Cofidis (2012).

Pe colț, lipită de teatru, se afla o clădire maiestuoasă în care funcționa un birou al administrație locale (Consejieria de Medio Ambiente Licencias de Caza y Pesca).

Ne-am îndreptat spre Gran Via unde am trecut pe lângă Clădirea Telefonica (Edificio Telefónica), un zgârie-nori înalt de 89 de metri, cu 14 etaje, care a fost cel mai înalt din Europa până în 1940. Clădirea a fost construită între 1926-1929 și din 1930 a funcționat ca Oficiul presei Externe. În timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939) a fost folosită ca observator de către trupele republicane. În ea funcționa serviciu de telecomunicații.

Am părăsit bulevardul și ne-am îndreptat spre ultimul obiectiv istoric pe care îl vizitam în Madrid, Biserica San Antonio a germanilor (Iglesia San Antonio de los Alemanes). Inițial a fost construită Biserica San Antonio a portughezilor (1624-1633) pe lângă un spital cu același nume (1606). Când Portugalia a ieșit din Imperiul Spaniol, biserica și spitalul au fost cedate germanilor (1668) care au păstrat sfântul portughez San Antonio de Padua.  În principal s-au ocupat cu ajutorarea oamenilor săraci și cerșetorilor din Madrid.

Am străbătut străduțele înguste până la locul de cazare.

Cu bagajele pregătite deja ne-am îndreptat spre stația de metrou de pe Gran Via de unde urma să ajungem la aeroport pentru a decola spre casă.

Piața Cibeles din Madrid, Spania

Publicat pe de
1

Am ieșit din Parcul Retiro lângă Casa Arabă (Casa Arabe) în care funcționa din 2006 Institutul Internațional pentru Studii Arabe și Lumea Musulmană. În clădirea ridicată între anii 1881-1886 , în stil neo- Mudejar, au funcționat Școlile Aguirre Madrid până în 1911 când a intrat în patrimonial Consiliului Municipal Madrid și a funcționat până în 2006 secția de statistic a orașului.

Ne-am deplasat pe lângă parc spre Poarta Alcala. Într-un rondou cu flori din mijlocul unei intersecții, la granița dintre districtele Salamanca și Retiro, trona statuia Generalului Espartero (Estatua de General Espartero el Pacificador), general care s-a remarcat mai ales în Primul Război Carlist. Statuia din bronz a generalului, îmbrăcat în uniforma plină de decorații și călare pe un cal, a fost construită din bani publici și inaugurată în 1886.

De o parte se întindea parcul, de cealaltă parte clădiri în care funcționau  numeroase magazine și bănci. Între ele se afla Biserica Sfântul Manuel și Sfântul Benito (Iglesia de San Manuel y San Benito). A fost construită între anii 1902-1910, pe un teren donat de familia unui om de afaceri, ca reședință pentru Ordinul Sfântului Augustin.

Clădirea în stil neo-bizantin avea o cupolă mare la baza căreia erau reprezentați cei patru evangheliști și un turn clopotniță înalt, în stil italian.  Pe lângă rolul de biserică în clădire funcționează școlile Fundației Caviggioli.

Am aruncat o ultimă privire parcului care se termina în dreptul Pieței Independenței.

În mijlocul pieței înconjurată de clădiri din secolele XIX și XX, în centrul giratoriului, se afla Poarta Alacala (Puerta Alcala) care a fost  una dintre cele cinci porți de acces în oraș. Era de fapt noua poartă construită în timpul Regelui Carlos III (1778) pe locul vechii porți demolată în restructurările orașului (1770). Avea forma unui Arc de Triumf, primul construit în Europa, prin care trupele învingătoare defilau și unde se desfășurau festivități.  În jurul ei s-au construit clădiri care au delimitat Piața Independenței denumită în cinstea eliberării de sub invadatorii francezi. În 1933 poarta a fost restaurată. În continuare în acel loc se desfășoară evenimente politice și culturale.

Urmând cale de Alcala, după nici 10 minute am ajuns în Piața Cibeles (Plaza Cibeles). A fost concepută în stil neo-clasic (1772-1782) în timpul domniei Regelui Carlos III, denumită Plaza de Madrid, apoi Plaza de Castelar (1900) și Placa Cibeles. În dreapta noastră se afla Casa de America, un centru destinat schimburilor culturale între Spania și America în care aveau loc expoziții, conferințe, cursuri, etc. Funcționa în fostul Palat Linares (Palacio de Linares) construit pe locul fostelor fabrici de argint și a unui depozit de cereale (1877-1900). După ce a trecut prin mai mulți proprietari a devenit nefuncțional până în 1992, când restaurat a început să funcționeze ca centru cultural.

Lângă Casa de America se afla un alt palat, Palacio de Ramon Pla Monje, în care funcționau mai multe societăți, un sediu de administrație financiară, un hotel, etc.

În spatele grădinilor Palatului Buenavista, în care funcționa Cartierul General al Armatei Spaniole, se afla clădirea Institutului Cervantes (Instituto Cervantes), o instituție guvernamentală care se ocupă cu studiul limbii și culturii spaniole începând cu anul 1991.

Vis a vis, ocupând un colț spre giratoriu, era clădirea în care funcționa Banca Spaniei (Banco de Espana). A fost fondată în timpul Regelui Carlos III (1782) ca Banco Nacional de San Carlos și a apărut ca Banca Spaniei după fuzionarea Băncii Isabel II cu Banca San Fernando (1847), cu un prim birou al celor cinci bresle majore.

Activitatea băncii crescând a fost nevoie de un spațiu mai mare astfel s-a construit o nouă clădire cu fațade decorate în stil eclectic (1884-1891) care a fost extinsă cu o nouă fațadă situată pe o altă stradă (1927), pe locul Palatelor Santamarca care au fost demolate. În 1962 baca a fost naționalizată și s-a adăugat o mică prelungire (1969). Finalizarea construcției a avut loc în perioada 2003-2006.

În centrul giratoriului, privind spre Institutul Cervantes, se afla Fântâna Cibeles (Fuente de Cibeles). A fost instalată în 1782 ca sursă de apă potabilă, funcțională din 1792 și mutată în centrul pieței în 1895 când i s-au adus mici modificări. Singura restaurare a fost făcută în 1981. Central a fost postată statuia zeiței frigiene Cybele, mamă a pământului și fertilității, cu  un sceptru și o cheie în mâini. Ea se afla într-un car tras de doi lei care îi reprezentau pe Atlanta și Hypomenes. Pe postament au fost sculptate o broască, un șarpe și o mască ce acoperea sursa de apă care actual este jumătate îngropată datorită amenajărilor de teren pentru construcțiile înconjurătoare.

Clădirea lângă care ne aflam, Palatul Cibeles (Palacio Cibeles), din 2011 denumit Palacio de Telecomunicaciones, a fost construită pe o suprafață de 30.000 de metri pătrați, în locul fostelor Grădini Buen Retiro. Palatul a fost format din două clădiri pentru a găzdui Societatea Poștei și Telegrafelor din Spania (1907-1919). În decursul timpului s-au efectuat de mai multe ori modificări, reparații și reabilitări, chiar și noi l-am găsit acoperit cu schele. Telegraful ieșind din uz, clădirile au primit alte întrebuințări.

Actual funcționează un complex cultural Centro Centro cu sală de lectură, săli de expoziție și sală de spectacole, Oficiul Poștal Cibeles, sediul central al Primăriei Madrid (Ayuntamiento de Madrid), Delegacion del Gobierno Para la Violencia de Genero, restaurant, terasă, etc. Între clădiri, legând două străzi, am văzut Pasajul lui Alarcon sau Galeria de cristal del Palacio de Cibeles, lung de 130 de metri, acoperit cu o boltă mare din aproximativ 2.500 de metri pătrați de sticlă, construit între anii 2008-2009. Din păcate din cauza schelelor nu am reușit să vedem fațada ornată cu elemente alegorice reprezentând francmasoneria (cavaleri cu săbii, stele, etc.), armatele cuceritoare spaniole care au creat Imperiul Spaniol și scutul Spaniei situat central pe fațadă.

Am ieșit din Piața Cibeles și următoarea clădire impunătoare pe care am văzut-o, aflată lângă Palatul Comunicațiilor, era fostul Palat Godoy (1915), refăcut în stil neo-gotic (1925-1928), care găzduia  Statul Major General al Marinei (Cuartel General de la Armada) și Muzeul Naval (Museo Naval).

Am lăsat în urmă Piața Cibeles și am străbătut un mic parc amenajat între arterele de circulație unde era postată Fântâna lui Apollo (Fuente de Apollo). În 1780 a fost creată Fântâna celor Patru Anotimpuri, reprezentate de statui așezate pe un piedestal, lateral de care se aflau două fântâni arteziene. Apa era aruncată prin două măști situate lateral și curgea în trei cochilii suprapuse.  În mijlocul piedestalului a fost postată statuia lui Apollo (1803-1804), zeul luminii și artelor.