Arhive categorie: în lume

Kathmandu, Nepal- Piața Durbar Dhoka

Publicat pe de
2

Piața Durbar Dhoka, situată în centrul orașului vechi din Kathmandu, capitala Nepalului, este este una dintre cele 3 Piețe Durbar din Valea Kathmandu. A fost realizată între secolele XII-XVIII, în jurul fostului Palat Regal. Este numită și Hanuman-Dhoka Durbar după statuia zeului Hanuman, postată de Regele Pratap Malla la intrarea Palatului Regal (1672).

Complexul e structurat în 2 arii, una externă, cu numeroase temple și una internă, cu Palatul Regal și 10 din cele 35 de curți cu temple, care au supraviețuit cutremurelor  din 1934 și 2015, unele reconstruite după modelul inițial.  Având cca. 50 de temple, este numit și „Muzeul Templelor”.  Din 1979 a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. 

Construcția pieței a început în secolul III, clădirile fiind adăugate în decursul timpului, multe din cele păstrate până azi sub Dinastiile Malla, Shah și Rana, în stilul arhitectural Newar, care constă în: pagodă, un turn etajat cu mai multe acoperișuri, cu funcție religioasă; stupa, o structură emisferică, ca o movilă, care conține relicve și e folosită ca loc de meditație; shikhara, turn al templelor budiste; chaitya, un sanctuar sau altar, cel mai frecvent întâlnit în budism.

Îndreptându-mă spre piață, am străbătut câteva străduțe, cu diverse magazine, ateliere și case tipice zonei.

Între ele Casa Singha Sattal, numită și Silyan Sattal, o clădire cu 3 etaje, a fost construită în secolul XIII ca adăpost. Ea găzduiește și micul Templu al lui Harikrishna.

În aproperea ei, Templul Dhansa Sata, în sanscrită numit Kavendrapur, dedicat zeului muzicii, a fost construit în 1673 de Regele Pratap din Dinastia Malla. În el s-au păstrat sculpturi din secolul XVIII.

Am nimerit în mijlocul unei mari aglomerații, în piață desfășurându-se Festivalul Teej, dedicat zeităților hinduse Shiva și soția sa Parvati, sărbătorit în special de femei.

Îmbrăcate cu haine de sărbătoare, împodobite, prin ritualuri, post, ofrande, împărțind mâncăruri, urmate de cântece și dansuri, întimpină sosirea sezonului musonic și îi cer lui Shiva să le binecuvânteze căsătoriile, copiii, sau să le ofere un soț serios și iubitor.

În miturile hinduse se spune că atunci când mica insectă Teej ieșea din pământ, în timpul sezonului musonic, Parvati l-a vizitat pe Shiva, creându-se legătura dintre bărbat și femeie.

Am continuat vizitarea pieței, pe lângă Templul Trailokya Mohan Narayan, dedicat lui Vishnu, construit în 1690 de Regina Mamă Riddhi Laxmi. Clădirea cu 3 acoperișuri și barele sculptate, e situată pe o terasă înaltă, accesată prin 5 trepte.

În partea de vest e prezentat Garuda, zeul hindus al puterii și vigilenței, care luptă împotriva nedreptății și distruge răul. În timpul Festivalului Indrajatra templul e vizitat mai ales pentru cele 10 încarnații ale lui Vishu, afișate pe piedestal.

Templul Maju Dega, dedicat lui Shiva, a fost construit de Regina Mamă Riddhi Lakshmi în 1692, pe o platformă, accesată prin 9 șiruri de trepte din cărămidă, cu ușile, ramele ferestrelor și coloanele sculptate, prezentând  zeități hinduse.

Templul a fost distrus în cutremurul din 2015, dar până în 2018 a fost reconstruit.

Templul Kumari Ghar a fost construit în 1757 de Regele Jaya Prakash, din Dinastia Malla. Este de fapt o casă patrulateră, cu 3 etaje, având ferestrele fațadei din lemn sculptat, ridicată pentru a găzdui Zeița Fecioară (Kumari Devi), considerată a fi o încarnare a zeiței Taleju. Kumari, provenind din budism și Taleju fiind zeița hindusă a statului, protectoarea principală a liniei regale și mama virgină a lumii, demonstrează că în Nepal religiile coexistau pașnic.

Pentru a deveni Kumari regală, o fecioară trebuie să aibă cele 32 de perfecțiuni ale zeiței. Fiind aleasă, își va petrece viața în izolare, fiind vizitată zilnic de un număr limitat de persoane, care-i aduc ofrande și ocazional de familia sa.  Iese din templu doar în cadrul unor festivaluri religioase, în total cam 15 zile pe an, când e purtată de un car mare, foarte decorat, cu acoperiș dublu, stil pagodă. Este urmărită de participanți, pe care în timpul procesiunii îi binecuvântează, primii fiind familia regală și oficialii.

Lângă templu, contrastând cu restul clădirilor, se află o clădire albă, în stil neo-clasic, european. Gaddi Baithak a fost construită de Chandra Shamsher, în timpul Regelui Prithvi Bikram Shah (1908), ca parte de est a palatului.

A fost folosită pentru încoronările regale, numirile în funcții de stat superioare și întâlnirile diplomatice, cu șefii altor state.

Pe lângă ea am intrat în Mul Chock, o curte a căror temple sunt dedicate zeității regale a Dinastiei Malla, Taleju Bhawani, venerată atât de hinduși cât și de budiști. În ea se află Templul Taleju, o pagodă cu poartă ornamentală aurie (torana)  și intrarea flancată de imagini ale zeițelor râului, construită de Regele Mahendra Malla în 1549.  Templu este deschis publicului anual, timp de o zi, în timpul Festivalului Dashain, când zeitatea Taleju este mutată în el.

Un alt templu dedicat zeității este Templul Degu Taleju, construit de Shiv Singh Malla în secolul XIV.

În nord-vestul Palatul Regal se află Templul Vamshal Gopal, dedicat lui Krishna, a 8-a încarnare a lui Vishnu, construit în 1648 de Pratap Malla. Clădirea, octogonală, a fost ridicată pe o platformă, accesată prin 5 șiruri de scări. În fața ușii de est au fost postați 2 stâlpi din piatră, pe unul din ei păstrându-se până azi imaginea zeului hindus Hanuman, una dintre încarnările lui Vishnu. Se presupune că după cutremurul din 1833 a fost reconstruit modificat și după cutremurul din 2015, refăcut, când cei 2 stâlpi au fost realizați fără detaliile ornamentale inițiale.   

În templu se află inscripții care le evocă pe Rupamati și Rajamati, două dintre Reginele lui Pratap Malla și campaniile lui militare.

Templul Jagannath, dedicat zeității hinduse, a 8-a încarnare a lui Vishnu, numită și Domnul Universului, a fost construit în stil Newar, începând cu 1563, în timpul domniei lui Mahendra Malla și, în decursul timpului,  reconstruit de mai multe ori. Clădirea, din cărămidă și lemn, prezintă 4 uși mari, ornamentate, ușa principală (torana) fiind folosită doar de preoți. Acoperișurile, pe 2 niveluri, sunt susținute de console din lemn,  sculptate, cele de la nivelul inferior reprezentând 24 de forme ale lui Vishnu (caturvimsatimurti), la nivelul superior zeități cu 4 capete și 8 brațe. Frizele mici înfățișează diferite activități erotice ale oamenilor și animalelor. Se presupune că ele reprezintă practicile tantrice, foarte răspândite în secolul XVI.

În aria internă a Complexului Durbar Dhoka  se află cea mai importantă clădire, fostul Palat Regal al Dinastiilor Malla și Shah, fondat sub Dinastia Licchavi (secolele IV-VIII.). Aripa estică a ariei, cu 10 curți, fiind datată din secolul XVI, este cea mai veche parte.

În secolul XVII Regele Pratap Malla a extins-o, când a construit temple și în partea de nord a amenajat 2 noi curți, Sundari Chok și Mohan Chok, ultima ca și curte rezidențială a regilor Malla care, pentru a putea să moștenească tronul, era obligatoriu să se nască acolo. Azi ambele curți sunt închise.

Pe o latură a palatului, curtea Nasal Chok (nasal însemnând dansator), poate fi accesată în colțul de nord-vest printr-un coridor îngust, apoi o poartă din lemn sculptat, mărginită de picturi.

Lângă poarta de intrare se află statuia lui Hanuman, zeul maimuță, una din încarnările lui Vishnu, datată din 1672. Așezat pe un soclu, înfășurat cu pânză roșie și acoperit de o umbrelă, fostul luptător păzește palatul.

O sculptură din piatră, datată din 1673, îl înfățișează pe Narashima, o  altă încarnare a lui Vishnu, un monstru jumătate om, jumătate tigru sau leu, cu mai multe brațe, dotate cu gheare ascuțite, care-l devorează pe demonul Hiranyakashipu, înainte ca acesta să poată acționa.

Pe laturile curții se află Templul Panch Mukhi Hanuman o clădire cu 5 acoperișuri circulare, în care poate intra doar preotul, Camera de audiență a Regilor Malla și clădiri mai noi, construite sub Dinastiile Shah și Rana, unele avariate în cutremurul din 2015, azi în reconstrucție. 

Sub Priyhvi Narayan Shah, primul Rege al Regatului Nepalului, în partea de sud-est a palatului s-au construit 4 turnuri de observație (1768), numite după cele 4 orașe vechi din Valea Kathmandu: Basantapur (Kathmandu), Kirtipur, Bhaktapur (Lakshimi Bilas) și Patan (Lalitpur).

Curtea a fost folosită pentru încoronări, ultima fiind în 1975, când Birendra (1972-2001), fiul cel mare al Regelui Mahendra, a urcat pe tron. Pe partea de nord-est a curții, în Shisha Baithak, o terasă deschisă, azi sunt expuse portretele Regilor Shah și lângă ea, protejat cu sticlă, tronul Regilor Malla.

Azi Complexul Palatului Regal găzduiește un muzeu, condus de guvernul nepalez.

Din curtea interioară Lohan Chowk se accesează secțiunea care descrie Dinastia Shah, etalând artefacte legate de viața diferiților regi. O altă secțiune prezintă schimbările istorice din Nepal.

Partea palatului, construită în secolul XIX, sub Dinastia Rana, a fost amenajată ca Muzeul Tribhuvan, numit după Regele Nepalului încoronat în 1913. În el s-au recreat dormitorul și biroul, cu mobilierul de epocă și efectele sale personale. De asemenea sunt etalate obiecte, fotografii, bijuterii, sculpturi, picturi, monede, arme, etc.

Muzeul îi comemorează și pe fiul lui Tribhuvan, Regele Mahendra (1955-1972) și Bihendra, ultimul Rege al Nepalului (1972-2001).

Deoarece începuse iar să plouă, pentru mine vizitarea pieței se cam termina. Continuând drumul spre ieșire, am trecut pe lângă Templul Maha Vishnu, o pagodă cu 3 niveluri, construită în secolul XVII, distrusă de cutremurul din 1934, rămânând doar soclul și fragmente din lemn sculptate și refăcută ulterior, folosindu-se fotografiile din anii 1920.

Situat la la sud-vest de el, Templul Kotilingeshwar Mahadev a fost construit în 1560, sub Regele Mahendra Malla (1560-1574). Avariat în cutremurul din 1746, turnurile înalte (shikhara) fiind distruse, au fost înlocuite ulterior cu mici cupole. Fiind ridicat din piatră, a supraviețuit marilor cutremure din 1934 și 2015.

Ultimul obiectiv pe care l-am văzut a fost Altarul Kaal Bhairav. Se spune că sculptura a fost găsită într-un câmp de orez din nordul orașului (sec. XVII) și Regele Pratap Malla a plasat-o în Piața Durbar. A fost realizat dintr-o singură piatră, înalt de câțiva metri, ulterior reparat. Pe piatra neagră, înconjurat de o zonă pictată în culori stridente, se află Bhairav, cea mai înfricoșătoare imagine a lui Shiva, cu 6 brațe, purtând un colier și o coroană cu cranii și călcând în picioare un cadavru, simbol al ignoranței umane. Se spune că mințind în fața lui, vei muri pe loc, astfel altarul a fost folosit în timp și ca formă de tortură. Cei care aprind lumânări la altar cred că vor fi protejați de manifestările malefice.

Cum ploaia s-a întețit, am plecat cu una dintre multele ricșe staționate în jurul pieței.

Citește și Kathmandu, Nepal

Kathmandu, Nepal- Stupa Boudbanath

Publicat pe de
2

Stupa Boudbanath, numită și Khāsa Chaitya, e situată la 8 kilometri de centrul orașului Kathmandu, Nepal. Construită în nord-estul văii Kathmandu, într-un sat locuit de tamangi, înconjurat de câmpuri de orez, pe ruta unui vechi drum comercial ce venea dinspre Tibet şi traversa Valea Katmandu peste Bagmati, înspre Patan, stupa devenită loc de rugăciune pentru negustori timp de multe secole, stă la originea budismului tibetan. Din 1979 a fost înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Nu se știe exact cine a construit prima stupa. O legenda spune că a fost ridicată pe rămășițele primului templu budist, în vremea lui Kashyap, menționat în Brihadaranyaka Upanishad, una dintre cele mai vechi scripturi Upanishadice ale hinduismului, ca fiind unul dintre cei mai vechi creatori de versuri ale imnurilor Vedelor (rish) și în Dīgha Nikāya, text canonic budist pali,  care descrie o discuție între Buddha și învățații vedici ai timpului său, între care e pomenit și Kashyap. E cunoscută ca Chintaamani, nestemata ce îndeplinește dorințe, ea reprezentând conștiința eternă a lui Buddha (chitta).

Altă legendă spune că mica Purna, o fiică a lui Indra, care trăia în tărâmul zeilor, furând o floare divină, deci încălcând legea, a fost aruncată în tărâmul uman, unde a renăscut într-o familie de crescători de păsări din Valea Kathmandu, numită Samvari. Ea a avut patru fii, cu tați diferiți. În timp devenind bogată și primind teren de la rege, a început să ridice o stupa, terminată de fii, după moartea ei. Dorind să se renască în Tibet, pentru a propaga și acolo învățăturile lui Buddha în ținuturile nordice, au sfințit-o cu moaștele lui Budda Kassapa. Toți s-au renăscut în secolele VIII- IX, primul fiu ca Trisong Detsen, cel de al 2-lea rege al Dharmei din Tibet, al doilea fiu ca Shatarakshita, filozof budist, al treilea ca Padmasambhava, maestru budist tantric, considerat reîncarnarea lui Budda, ale cărui învățături au fost înscrise de Yeshe Tsogyal, care a ascuns manuscrisul (terma) și ultimul fiu ca ministrul regal Lagdarma. În timp manuscrisul a fost tradus. Preluat și studiat de  Shakya Zangpo (sec. XIV-XV), acesta a venit în Nepal, în căutarea stupei, dar a găsit doar o movilă abandonată. Se spune că el a refăcut stupa la mărimea actuală.

Într-o legendă a newarilor stupa apare ca fiind construită de Regele Licchavi Manadeva (464-505 e.n.), după patricidul involuntar, pentru a-și ispăși pedeapsa. În manuscrisul nepalez Gopālarājavaṃśāvalī, din secolul XIV, Stupa Boudhanath apare ca fondată de Regele Licchavi Śivadeva (590–604 e.n.), probabil restaurată de el. Sub Dinastia Malla (sec. XVI-XVIII) stupa e fost renovată de mai multe ori. A devenit cu adevărat centrul budismului tibetan în anii 1950, când refugiații tibetani din  China au emigrat în Katmandu, s-au așezat în jurul Boudhanath, în zonă și-au construit case și peste 50 de gompas (mănăstiri tibetane).

În 1968, fulgerată, a sufertit daune mari, când stâlpul central din lemn din partea superioară a ars, dar a fost reparată rapid. În 2015 cupola stupei a fost grav avariată de un cutremur, dar în decursul unui an a fost refăcută și stupa redeschisă. În cursul reparațiilor s-a postat un stâlp central, „Pomul Vieții”, acoperit de mandala și pietre prețioase, desupra lui, relicvele consacrate ale Siddhartha Gautama, cel mai frecvent denumit Buddha (cel trezit), născut în Lumbini (azi în Nepal), un ascet și profesor religios care a trăit în Asia de Sud  în secolul VI sau V î.e.n., fondator al budismului tibetan, ale Dharmakaya, unul dintre cele trei corpuri ale unui Buddha din budismul Mahāyāna și bucățile de oase autentice (śarīra) ale Kassapa (al treilea Buddha al bhadrakalpa). În interior s-au postat pânze vechi cu reprezentări ale corpului, vorbirii, minții, calităților minții și activității.

Pe un soclu patrulater, înaltă de 43 metri, de formă ovală (chorten), cu 100 metri diametru, stupa îl reprezintă pe Buddha încoronat şi aşezat pe un tron în poziţie de meditaţie. Deasupra cupolei, o construcție sub formă de cub, reprezintă capul lui Buddha, cu ochii pictaţi pe cele patru feţe, continuat cu o piramidă din trepte, al cărei vârf reprezintă coroana.

Conform filozofiei budiste, părțile stupei simbolizează cele 5 elemente purificatoare, pământul, apa, focul, aerul și spațiul (cerul). Stupa e înconjurată de un zid prevăzut cu roți de rugăciune, învârtite de credincioși în sensul acelor de ceasornic, în timp ce rostesc rugăciuni.  

În timp a fost înconjurată de case, în care azi funcționează magazine, manufacturi, restaurante, chiar și un hotel.

Într-o clădire cu 3 etaje se află Boudha Stupa Thanka Center, o galerie de artă, în care se pot vedea artiștii lucrând. Picturile pot fi achiziționate din magazinul situat la primul nivel.  

În funcție de mărimea și meticulozitatea lucrării, până la finalizarea unora dintre operele de artă, se lucrează chiar și 5-6 ani.

Se realizează atât opere de artă clasice cât și în stil modern, unele la comandă.

În Butter Lamp House se pot achiziționa lămpi  care funcționează cu ulei, ghee sau unt de iac, folosite mai ales în timpul meditației. Lumina lor simbolizează o minte trează, înțeleaptă, ea risipind întunericul iluzoriu și întunecarea mentală.

De asemenea s-au ridicat numeroase temple și mânăstiri, multe din ele în secolul XX, din care am reușit să văd doar câteva, timpul fiindu-mi limitat.

Mânăstirea Jamchen Lhakhang, numită și templul Maitreya, situată în partea de vest a stupei, a fost construită de Chyopge Thichen Rinpoche,  în perioada 1985-1986.

În ea se pot vedea numeroase picturi, sculpturi și statuia uriașă a lui Jampa (Maitreya), viitorul Buddha.  

De la strada înconjurătoare stupei pornesc străduțe înguste, acoperind zona ca un labirint, cele din apropierea stupei, cu mărfuri variate expuse stradal, foarte aglomerate.

Pe una dintre ele, ascunsă între case, se află Mânăstirea Thrangu Tashi Choling, fondată în 1979 de Thrangu Rinpoche, un iluminat din școala Kagyu a budismului tibetan, stabilit în Nepal. În timp la mânăstire au venit tot mai mulți călugări tineri, mai ales din zonele rurale din Tibet, situate la granița cu Nepalul și clădirea, inițial mică, a fost extinsă. În mănăstire tinerii învață citirea și scrierea tibetană și engleză, studiază filozofia, ritualurile și practică budismul.

Am părăsit zona aglomerată și am urmat una dintre străduțele liniștite, îndreptându-mă spre o altă mânăstire.

Mânăstirea Shechen Tennyi Dargyeling a fost construită de Dilgo Khyentse Rinpoche,  în perioada 1980-1986, înlocuind mânăstirea din Kham, Tibet, una dintre cele 6 mănăstiri principale Nyingma, distruse în timpul Revoluției Culturale de la sfârșitul anilor 1950, pentru ca tradițiile filozofice, contemplative și artistice să nu se piardă. Actual e condusă de al șaptelea nepot al fondatorului. 

Pereții templului principal au fost ornați cu fresce care înfățișau istoria budismului tibetan și profesorii cei mai importanți ai celor 4 școli principale, distruse în cutremurul din 2015. În mânăstire s-au postat peste 150 de statui și s-a amenajat una dintre cele mai mari biblioteci tibetane din Orient.

S-a creat Școala primară Shechen Mahaboudha Vidyalaya, în care băieții, cu vârsta între 5 și 14 ani, învață materiile tradiționale și moderne, la terminarea studiilor primind o diplomă echivalentă cu cea de terminare a liceului. În continuare pot urma un curs de 2 ani, axat pe artele rituale, care include memorarea textelor liturgice, învățarea instrumentelor muzicale rituale și instruirea în cântece și dansuri sacre, precum și continuarea sesiunilor de meditație.

În 1989 în cadrul mânăstirii s-a înființat Institutul Sechen pentru Studii Budiste Superioare, un colegiu filozofic (shedra), cu 130 de studenți din Himalaya, care studiază în total 9 ani, mulți dintre absolvenți devenind profesori în întreaga lume.

În curtea mânăstirii se desfășoară ceremonii, între care drupchen, care durează 7 zile, de fapt cu ziua preliminară și ziua siddhis, 9 zile, în care participanții caută să perceapă această lume ca un tărâm sacru. În cadrul ei, pentru a crea mediul transcendent al tărâmului pur al zeității, participanții se detașează de lucrurile lumești (sadhana), practică meditația, în cadrul căreia se crează pictura în nisip mandala, folosesc gesturi rituale (mudre), dansul în care personajele sunt costumate și mascate (cham), considerat o formă de meditație și ofrandă pentru zei, acompaniat de muzică interpretată de călugări la intrumente tradiționale tibetane, incantații mistice (mantra) neîntrerupte și se dau ofrande. Se spune că mai multe zile de participare la un drupchen pot da aceleași rezultate ca și anii de retragere solitară.

Citește și Kathmandu, Nepal- Piața Durbar Dhoka

Kathmandu, Nepal- Templul Pashupatinath

Publicat pe de
1

Templul Pashupatinath, din 1979 înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO,  este situat la periferia estică a orașului Kathmandu, Nepal, lângă râul Bagmati. Este dedicat zeului hindus Shiva, în forma sa Pashupati, amintit încă din Epoca Bronzului (3.300-1.300 î.e.n.), aici perceput doar ca protectorul animalelor și considerat protectorul Nepalul. 

Azi întregul complex, întins pe 246 hectare,  cuprinde peste 500 mini-temple, altare și locuri de incinerare a morților, multe dintre ele situate pe malurile râului Bagmati.

Poate fi accesat urmând un drum ce trece printre casele oamenilor, unele amenajate ca magazine, cafenele, etc., apoi unul dintre malurile râului Bagmati, până la un pod, care separă zona restricționată de restul complexului, drum pe care l-am urmat și eu.

Legenda spune că ajungând în pădurea de pe malul estic al râului Bagmati și plăcându-le frumuseţea locurilor, Shiva și soția sa Parvati s-au transformat în antilope și au decis să rămână acolo pentru totdeauna.  Shiva fiind prins de zei,  forțându-l să-și reia forma divină, aceștia au rupt unul din coarnele antilopei. Venerat ulterior ca simbol al zeității Shiva (linga), în timp cornul a dispărut, dar peste secole a fost descoperit de un țăran, săpând pe locul unde una din vacile sale a stropit pământul cu laptele său. Căutat de oameni și zei, Shiva le-a spus acestora că va fi cunoscut drept Pashupatinath, stăpânul tuturor animalelor. 

Cert este că în secolul V exista o fundație religioasă, în anul 400 e.n. fiind atestat primul templu, depre care istoricii presupun că a fost construit de Prachanda Deva, un rege Licchavi. Clădirile fiind realizate din lemn, în timp au fost distruse de termite și  cutremure. Începând cu Regele Shivadeva (1099-1126), au fost refăcute de mai multe ori, Templul Guhyeshwari fiind menționat într-un manuscris din secolul XI.

Sub dinastia Malla (1201-1779) clădirile au fost reconstruite din piatră și metal și în jurul templului au fost construite alte temple dedicate lui Vishnu, exemplu fiind Templul lui Rama, a 7-a încarnare a lui Vishnu, realizat în secolul XIV.

În fața lui sunt postate statuile Ganesh și Hanuman.

Actualul Templu Pashupatinath, ridicat de Regele Bhupendra Malla (sec. XVII), în stilul arhitecturii Newar, este o pagodă situată pe o platformă pătrată înaltă. Cele două niveluri, cu acoperișurile din cupru aurit, se termină superior cu un vârf aurit. Prezintă 4 uși, acoperite cu foiță de argint și 2  sanctuare, unul exterior, deschis, asemănător unui coridor și unul interior (garbhagriha), în care e plasat idolul, o reprezentare abstractă a zeului Shiva (lingam). Principalii preoți ai templului sunt brahmani vedici.

Curtea din jurul lui are 4 intrări, orientate după axele nord-sud, est-vest, cea vestică fiind intrarea principală, restul fiind deschise doar în timpul festivalurilor, cel mai important fiind Festivalul Maha Shivaratri („marea noapte a lui Shiva”), care se desfășoară anual în februarie, sau începutul lunii martie, pentru a marca începutul primăverii, când zona devine foarte aglomerată.

Poate fi accesată doar de hindușii practicanți din diaspora sud-asiatică, budiștii din diaspora nepaleză și tibetană, celorlalți practicanți ai budismului fiindu-le interzis, excepție făcând  indienii sikh și jain.

Restul complexului e deschis vizitatorilor.

Pe celălalt mal al râului sunt situate mici temple (shivalayas), loc devenit punct de belvedere pentru vizitatori.

Pe vremuri în micile temple dedicate lui Shiva se adăposteau grupuri de sadhu, călugări asceți, pelerini, practicanți yoga, care trăiau din pomana primită de la credincioși, viața lor constând în meditație și contemplare (moksa), în încercarea de a se elibera din ciclicitate nesfârșită a existenței (samsara). 

Pot fi văzuți și azi, cu măști înspăimântătoare, unii mânjiți cu cenușa rămasă de la incinerări, pentru a simboliza rolul lui Shiva ca distrugător (cel ce reduce totul la cenușă pentru a face din nou posibil începutul), îmbrăcați în straie portocalii, purtând emblemele lui Shiva: tridentul (tris), toba cu două fețe (damaru), mărgele de rugăciune din semințe de rudraksha și o cochilie de melc, în care suflând, trimit chemări în oceanul cosmic. Din păcate cei actuali nu sunt asceți, doar niște personaje care așteaptă vizitatorii, dornici să se pozeze cu ei contra cost.

Părăsind complexul, am urmat iar cursul râului Bagmati, cu apele sale murdare, dar folosite de multe persoane pentru îmbăiere, considerând că vor fi binecuvântați pentru viața de apoi și că cuplurile vor rămâne împreună în următoarele reîncarnări. Râul este considerat sacru, mulți dintre hinduși dorind să fie incinerați acolo, ritualul fiind considerat capătul lungii căutări religioase și garanția întreruperii lungului ciclu al reîncarnărilor.

Femeile nu au dreptul să participe la ritual, pot doar să-l observe din clădirile apropiate. Inițial corpul bărbatului, îmbrăcat în al alb, sau al femeii,  al cărei soț trăiește, în roșu, este adus în cadrul unei procesiuni și așezat pe treptele ce coboară la râu, din care i se toarnă apă, pentru a se asigura că e decedat. Înainte de a începe incinerarea, fiul cel mai mare al decedatului, jelitorul principal, este ras pe cap, părul fiind văzut ca simbol al vanității, lăsându-i-se doar o codiță (sikha), aspect pe care-l va păstra timp de un an, cât ține doliul.

Decedatul este scufundat în râu, conform ritualului, ulterior degetele mari îi sunt legate cu o sfoară și pe frunte se pune o tilaka (pată ornamentală). Între timp se pregătește un rug din lemne, pe care este așezat corpul, cu tălpile spre sud. Jelitorul înconjoară rugul, presărând în gura mortului semințe de susan, sau orez, stropind corpul și rugul cu ghee topit (unt clarificat), timp în care prezintă un elogiu în memoria celui mort.

Apoi un vas umplut cu apă este spart de capul celui mort, corpul este acoperit cu paie ude, pentru a nu se răspândi focul, care se aprinde deasupra gurii. Fiul cel mare aprinde un băț lung de bambus, cu care străpunge craniul, pentru a elibera spiritul (kapala kriya).

În final cenușa este adunată și aruncată în apele râului.

Citește și Kathmandu, Nepal- Stupa Boudbanath

Delhi, India- Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, Chandni Chowk, India Gate

Publicat pe de
1

Delhi, oraș străbătut de râul Yamuna, mare parte situat pe malul drept, este impropriu numit capitala Indiei. Cuprinde orașul istoric Old Delhi, orașul colonial New Delhi, construit de englezi și Gurgaon, sau Super-New-Delhi, oraș construit în secolul XX, cu zgârie-nori, zonă modernă cu numeroase firme, mall-uri, etc. Delhi este o parte a Teritoriului Capitalei Naționale (NCT) din Delhi, întins pe 1.484 kilometri pătrați, care împreună cu cele 6 orașe satelit, din zona numită Regiunea Capitalei Naționale (NCR), formează cea mai mare zonă metropolitană din India și a 2-a din lume, după Tokyo, Japonia.

Istoricii consideră că Vechiul Delhi (Old Delhi) are la origine Indraprastha, capitala Pandavas (400-300 î.e.n.), descrisă în epopeea sanscrită Mahabharata ca fiind un oraș fortificat, situat pe un deal pe malul râului Yamuna, locul unde azi se află ruinele Purana Qila. În mod tradițional 7 orașe au fost asociate cu regiunea Delhi. Săpăturile arheologice au descoperit fragmente de ceramică gri pictată, datate din sec IX î.e.n. și lângă Srinivaspuri o inscripție a lui Ashoka, împăratul Imperiului Maurya, datată din 300 î.e.n. În secolele VIII-VII î.e.n. zona aparținea  clanului Tomar. Legenda spune că în 50 î.e.n. pe această locație Regele Dhillu sau Dilu a construit un oraș, pe care l-a  numit după el, nume transformat în timp în Delhi.

Sub domnia lui Chandragupta II, la Udayagiri s-a ridicat Stâlpul de fier (402), azi situat în Complexul Qutub. În 1052, urcând pe tron, Regele Anangpal din clanul Tomara Rajput l-a adus  în Delhi, la Mathura, în jurul lui a construit numeroase palate și temple hinduse, le-a înconjurat cu ziduri, formând Lal Kot, primul oraș medieval Delhi, din care s-au descoperit mai multe inscripții și monede. Un secol mai târziu orașul a fost cucerit de Prithviraj Chauhan, conducătorul unui clan Rajput rival. El a extins orașul și l-a numit Qila Rai Pithora, ale cărui ruine se mai pot vedea în zonă. În Bătălia de la Tarain (1192), trădat de unul dintre comandanții săi, a fost predat lui Muhammad Ghori.  Prithviraj a fost ultimul conducător hindus, ulterior timp de sute de ani India fiind condusă de musulmani. Inițial orașul a fost guvernat de Qutbuddin Aibek care, după moartea lui Mohammed Ghori, a format Sultanatul Delhi și s-a proclamat Sultan de Delhi (1206). El a transformat populația în sclavi, distrus templele și pe locul fostului templu mare hindus a construit Moscheea Quwwat-ul-Islam, lângă ea minaretul Qutub Minar, cel mai înalt din India, terminate de ginerele său lltutmish.

Pentru o scurtă perioadă de timp fata lui lltutmish, Raziya, a preluat conducerea, devenind prima femeie Sultan de Delhi, fiind înlocuită de turcul afgan Jalaluddin, fondatorul Dinastiei Khilji. Fiind ucis de nepotul său Alauddin, ajungând pe tron acesta a construit Siri (1303), al doilea oraș medieval Delhi, situat la nord de Qila Rai Pithora, înconjurat cu ziduri, în care a creat un rezervor de apă mare, Hauzi Alai. Al treilea oraș Delhi, numit Tughlaqabad, a fost construit în 1321 de Ghiyasuddin Tughlaq. A fost înconjurat de ziduri, cu bastioane și porți, o fortăreață în care a ridicat un palat. Urmându-i la tron, fiul său Mohammed BinTughlaq a construit al patrulea oraș Delhi (1325), Jahanpanah. Sub conducerea lui Feroz Shah Tughlaq s-a creat Ferozabar, al cincilea oraș Delhi, situat pe malul râului Yamuna, fort cu numeroase palate, moschei, grădini și s-au refăcut monumente vechi, între care și Qutub Minar.

În 1398 mongolii au invadat orașul, distrugând clădirile și masacrând populația. Până în 1450 la conducere au rămas musulmanii, an în care Shikander Lodi s-a retras la Agra. Un secol mai târziu, în Prima Bătălie de la Panipat (1526), Sultanul Ibrahim Lodi a fost învins de Babur, descendent al lui Timur și Genghis Khan, care a fondat Imperiul Mughal, devenind primul Împărat al Dinastiei Mughal în India. Fiul său Humayun, dorind să mute capitala la Delhi, în jurul vechiului fort Purana Qila a construit un nou oraș, Dinapanah, în care a domnit doar un deceniu, fiind invins de generalul lui Ibrahim Lodi, Sher Shah Suri, care a extins orașul, devenind al șaselea oraș Delhi. În el a construit numeroase palate, clădiri administrative, grădini, marele bazar, etc.

După 15 ani de exil, Humayun și-a recâștigat tronul.  După un an decedând, soția sa Bega Begum a construit Mormântul lui Humayun, complex în care azi se află și mormântul ei. La conducere a urmat fiul său Akbar (1556), care după 8 ani a mutat capitala la Agra, Delhi devenind un oraș provincial.

Un secol mai târziu, vis a vis de Fortul Roșu, în cel mai înalt punct al orașului, orientată spre vest, direcția Mecca, Shah Jahan I a ridicat Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, „moscheea care reflectă întreaga lume” (1648-1656), o moschee congregațională, folosită de moguli până la dispariția imperiului (1857), apoi de islamici, fiind funcțională și azi. Lângă ea a creat un colegiu imperial, o școală islamică (madrasa), un dispensar, distruse în revolta din 1857.

La moschee au lucrat cca. 5.000 de muncitori indieni, arabi, perși, turci și europeni, construcțiile fiind realizate din gresie roșie. Perimetrul pătrat a fost înconjurat de galerii acoperite, cu marginile din arcade susținute de stâlpi. Deasupra lor, în cele 4 colțuri, s-au creat pavilioane semi-deschise cu cupole placate cu marmură albă (chhatri).

Curtea interioară (sahn), cu latura de aproximativ 100 metri,  pavată cu gresie roșie,  poate găzdui 25.000 de credincioși. În mijlocul ei se află un rezervor  de apă, din marmură, folosit de credincioși pentru curățarea și purificarea rituală (abluțiune).

Accesul se face prin 3 porți. Cele din nord și sud, cu 2 etaje, erau folosite de populație și cea din est, cu 3 etaje, doar de împărat și suita lui.

Pe fațada principală a moscheii central a fost creat un portal mare (pisthaq), cu o arcadă superioară, tapetat cu plăci de marmură albă, mărginit de 2 stâlpi din gresie roșie, cu dungi longitudinale din marmură albă, superior terminați cu câte un chhatri din marmură albă. 

Lateral de portal se află două galerii cu arcade, cele de la exterior susținute de stâlpi din marmură și decorate. Deasupra lor, pe marmură albă, încadrate cu gresie roșie, sunt postate înscrieri religioase, în alfabet arab.

Moscheea prezintă 3 cupole din marmură albă, cu dungi longitudinale din gresie roșie. Fațada principală e flancată de 2 minarete, de 40 metri înălțime, acoperite cu chhatri din marmură albă, în interior având 130 de trepte. În colțurile posterioare ale clădirii sunt postate câte un chhatri mic din marmură albă.

În sala de rugăciune, de 61 metri lungime și 27 metri lățime, împărțită de 7 travee, cu tavanul de marmură albă și neagră, pe peretele vestic, îndreptat spre Mecca (qibla), prezintă 7 nișe de rugăciune (mihrab),  cea centrală tapetată cu marmură decorată, având în dreapta un amvon de marmură (minbar).

Moscheea a fost inaugurată de Syed Abdul Ghafoor Shah Bukhari, din Bukhara, Uzbekistan, invitat de Shah Jahan ca imam. În 1803 administrația orașului a fost preluată de britanici, care au reparat-o și renovat-o,  dar moscheea a rămas sub patronajul spiritual împăratul mogul.

În jurul ei Shah Jahan I a creat Chandni Chowk (Piața Luminii Lunii), în formă de semilună, cu o piscină centrală, alimentată din râul Yamuna printr-un canal, ce trecea prin mijlocul actualului bazar, în care se reflecta luna, dând strălucire apei și de-a lungul drumului 3 bazare, cu 1.560 magazine.

Bazarul Urdu (piața taberei) se întindea între Poarta Lahori a Fortului Roșu până la Gurudwara Sis Ganj Sahib, o clădire construită de Baghel Singh în 1783,  pe locul fostei secții de poliție și închisoare mogule (Kotwali), ca un mic altar, pentru a comemora locul în care al nouălea guru sikh, Tegh Bahadur; a fost decapitat la ordinul împăratului mogul Aurangzeb 1675. După revolta indiană 1857 britanicii au demolat clădirea și au cedat terenul sikhilor, drept recompensă pentru ajutorul primit în timpul bătăliei cu mogulii, teren pe care s-a ridicat actuala clădire.

Se continua cu Johri Bazar, până la actuala Primărie Delhi, construită de britanici, urmat de Fatehpuri Bazar, până la actuala Moschee Fatehpuri, construită în 1650 de una dintre soțiile lui Shan Jahan. În strada principală se deschideau străzi secundare (kuchas), cu case tradiționale (haveli), în care își aveau sediile mai multe bresle (katra), cea mai renumită fiind a argintarilor, de la care piața a primit numele Chadni, derivat de la cuvântul hindus chandi (argint).

Azi de-a lungul Chandi Chow, cea mai aglomerată piață din Delhi, funcționează  magazine cu diverse mărfuri, restaurante, vânzători ambulanți, unii cu mâncare stradală, mirodenii, etc.

Până la începutul secolului XIX Delhi a făcut parte din Imperiul Mughal. Treptat britanicii au preluat controlul asupra administrației statului. După revolta din 1857 împeriul s-a destrămat și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian. Percepând revolta ca fiind instigată de musulmani, au distrus multe moschei și au interzis congregația musulmanilor în cele rămase. Moscheea Jama Masjid a fost confiscată și transformată în cazarmă pentru soldații sikh și europeni. În 1862 a fost returnată populației musulmane, cu condiția să fie folosită doar pentru ritualurile religioase, când era păzită de poliție.

Apoi britanicii au creat New Delhi și au mutat capitala în el (1911). O dată cu Independența Indiei (1947) Imperiul Britanic Indian s-a dizolvat, s-au creat 2 dominioane independente, India, cu capitala la Delhi și Pakistan și în 1950 s-a format Republica India, a cărei capitală a rămas Delhi.

Președintele și guvernul își au sediul în New Delhi, într-un complex de clădiri și grădini de pe dealul Raisina, întins pe 1.600 de hectare, în care se află și locuințe ale gărzilor de corp, personalului, clădiri administrative, grajduri, utilități. Construcția a început sub coloniștii britanici (1799-1803), la cererea Lordului  Wellesley, care a mutat sediul guvernului din Calcutta în ea. Din 1912 a fost ocupată de guvernatorul Bengalului. După ce au creat New Delhi palatul a fost extins. Pe rând a fost folosit de mai mulți viceregi, astfel până în 1947 a fost numită Casa Viceregelui, nume schimbat după Independența Indiei în Casa Guvernului (1947–1950), apoi în Palatul Prezidențial (Rashtrapati Bhavan). Clădirea principală, întinsă pe 130 hectare,  e compusă din 340 de camere, ocupate de reședința oficială a președintelui, săli de recepție, camere de oaspeți, birouri, etc.

Din fața complexului, străbătând o parte din oraș, a fost creat un bulevard larg, cu ocazia vizitei Împăratului Indiei George V (1911) numit King’s Way. În timp bulevardul a fost lungit. Azi, numit Kartavya Path, trece prin Vijay Chowk și Poarta Indiei, până la Stadionul Național. Anual, de Ziua Republicii, pe el se desfășoară o paradă militară.  

Poarta Indiei (India Gate), situată în mijlocul unei intersecții, a fost construită ca memorial pentru cei  74.187 de soldați indieni care și-au pierdut viața luptând pentru armata britanică în timpul Primului Război Mondial. Piatra de temelie a fost pusă în 1921 de Alteța Sa Regală, Ducele de Connaught. A fost creată sub forma unui  „Arc de Triumf”, înalt de 42 metri, pe o bază din piatră roșie, cu o arcadă, acoperită de o cornișă care, pe ambele părți inscripționată cu INDIA, MCMXIV (1914 stânga) și MCMXIX (1919 dreapta). Superior a fost postat un bol în care la aniversări se turna ulei și se aprindea, azi folosit foarte rar.

În 1972, după războiul indo-pakistanez (1971), în care 13.300 de militari, majoritatea indieni, restul britanici, au decedat, lângă poartă a fost inaugurat memorialul național de război Amar Jawan Jyoti, unde au fost înscrise numele eroilor.

În zona porții bulevardul e mărginit de peluze uriașe, mărginite de rânduri de copaci, piscine, fântâni, folosite frecvent de populație ca loc de relaxare.

Delhi, India- Mormântul lui Humayun

Publicat pe de
2

Mormântul lui Humayun, Împăratul Mughal Mirza Nasir al-Din Muhammad, este situat în zona Nizamuddin East din sud-estul Delhi, India, în apropierea vechiului fort Purana Qila și a Mausoleului lui Nizamuddin Auliya, un celebru sfânt sufi din Delhi.

După moartea sa (1556), trupul lui Humayun a fost îngropat în palatul său din Purana Quila, Delhi. Apoi a fost dus la Sirhind, în Punjab și readus în Delhi după ce, la comanda soției principale, Împărăteasa Bega Begum, arhitecți persani au construit noul mormânt (1560-1572), situat pe malul râului Yamuna, în timp deviat.

A fost primul mormânt din India situat într-o grădină. De formă patrulateră, întinsă pe 13 hectare, amenajată în stil indo-persan (charbagh), era formată din 4 pătrate, separate prin 4 alei cu bazine de apă, împreună reprezentând grădinile și râurile Paradisului menționate în Coran. Aleile se intersectau la o piscină centrală, patrulateră. În decursul timpului monumentul și grădina s-au degradat. În secolul XVIII în incintă s-au stabilit familii, care au folosit grădina pentru cultivarea legumelor, sub britanici a fost amenajată în stil englezesc (1860), cu rondouri circulare de flori și copaci. Abia sub Viceregele Indiei, Lordul George Curzon, grădinile originale au fost restaurate, când canalele de apă au fost săpate și umplute.

Concomitent cu mormântul lui Humayun, soția sa a construit și Arab Serai, un han în care unii istorici spun că s-au adăpostit 300 de persoane din clerul arab (mullahi), care o însoțeau în pelerinajele sale la Mecca. Alți istorici susțin că a fost ridicat pentru meșterii, muncitorii și artiștii persani care au construit mormântul. Din păcate până azi a supraviețuit doar Poarta de est, prin care se accesa acea zonă.

Mormântul și grădina au fost înconjurate de ziduri înalte din moloz, pe o latură având râul Yamuna, care până azi și-a deviat cursul. Accesul în grădină se făcea prin 2 porți, situate în vest și sud, azi fiind folosită doar cea din vest. Pentru a ajunge la ea, azi se parcurge un traseu mai lung, trecând prin mai multe porți.

Poarta de vest, ușor concavă, cu 2 etaje, înaltă de 16 metri, a fost creată din cărămizi de moloz și gresie roșie. Pe lateralele pasajului, orientate puțin oblic, s-au realizat 2 corpuri cu nișe la parter și încăperi la etaj, per ansamblu poarta primind un aspect concav.

Clădirea mormântului, ocupând o suprafață de 12.000 metră pătrați, a fost situată pe o terasă, de 8 metri înălțime. În piedestalul, din moloz, mărginit de arcade din gresie roșie, decorate cu marmură albă, s-au amenajat 56 de încăperi, în care azi se află peste 100 de pietre funerare.

Urcând șiruri de trepte abrupte, se ajunge pe terasa din fața clădirii mormântului, de unde se poate vedea panorama întregii grădini. 

Clădirea e formată dintr-o porțiune centrală, cu un portal imens, superior prevăzut cu 2 mici chhatri, acoperită de o mare cupolă  din marmură albă și 2 corpuri laterale, superior prevăzute cu cornișe decorate, la îmbinarea lor găsindu-se stâlpi de marmură albă, terminați prin mici cupole, deasupra cărora sunt postate pavilioane semi-deschise cu cupole (chhatri).

Intrând prin portal se ajunge în camera centrală, cu 2 etaje, fiecare cu câte 4 camere octogonale, conectate prin holuri arcuite. Din fiecare cameră se intră în 8 camere mai mici, în total existând 124 de camere, cu mormintele (cenotafuri) membrilor familiei regale și a unor nobili din Imperiul Mughal.

La parter, sub cupola centrală, este postat mormântul lui Humayun, realizat din marmură albă. A fost orientat, conform tradiției islamice, cu capul spre nord și fața lateral, spre Mecca. Inițial mormântul a fost acoperit de un cort cu pânză albă (shamiana), în fața lui erau postate copii ale Coranului, sabia, turbanul și pantofii lui Humayun, în jurul lui se afla mobilier, pardoseala încăperii era acoperită de covoare, descriere făcută de un negustor englez, după vizitarea lui în 1611. De fapt mormântul este gol, adevărata cameră funerară fiind situată în subteran, putând fi accesată printr-un pasaj exterior, dar inaccesibilă vizitatorilor.

În încăperi alăturate se află mormintele soției sale Bega Begum și ale unor descendenți direcți.

Până la începutul secolului XX în complex s-a creat cimitirul localității, din care s-au descoperit cca. 100 de morminte, majoritatea mici și neinscripționate. Între ele se remarcă Mormântul și Moscheea lui Isa Khan Niazi, situat într-o zonă cu peluze verzi și înconjurat de ziduri din gresie roșie.

Au fost construite în 1547, încă din timpul vieții, de nobilul afgan din Dinastia Suri, care a luptat împotriva mogulilor. Mormântul, acoperit cu o cupolă înaltă centrală, înconjurată de cupole mai mici albastre, a fost înconjurat de arcade susținute de stâlpi, surmontate de cornișă, bogat decorată cu sculpturi în piatră și plăci colorate smălțuite.   

Pe latura de vest s-a creat moscheea, cu 3 golfuri late, cel central din gresie roșie, prevăzute cu nișe mari, îndreptate spre Mecca (mihraburi).

În apropierea colțului de sud-est al grădinii se află Mormântul Bărbierului Nai-ka-Gumbad ( fostul bărbier regal). Clădirea patrulateră, din gresie roșie, ornamentată cu plăci de marmură albă, e situată pe o platformă înălțată, la care se ajunge urcând 7 trepte. Prezintă o cupolă centrală mare și în colțuri 4 pavilioane semi-deschise cu cupole (chhatri). În interior, cele 2 morminte sunt inscripționate cu versete din Coran. pe unul apare înscris anul 999 din calendarul lunar islamic, care ar putea reprezenta perioada 1590-1591.

În timpul împărțirii Indiei (1947) Fortul Purana Qila și Complexul Mormântului lui Humayun au fost transformate în tabere pentru refugiații musulmani, care migrau în Pakistanul nou fondat, care au funcționat aproximativ 5 ani. Fiind atacate frecvent de corpurile sikh înarmate (jatha), complexul a suferit pagube mari, dar ulterior a fost restaurat și din 1993 încadrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Citește și Delhi, India- Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, Chandni Chowk, India Gate

Delhi, India- Complexul Qutub Minar

Publicat pe de
2

Complexul Qutub Minar este situat în Mehrauli, unul din cele 7 orașe medievale care formează Teritoriului Capitalei Naționale (NCT) din Delhi, India. Anual, în perioada noiembrie-decembrie, în el se desfășoară Festivalul Qutub, când  timp de 3 zile, diverși artiști, muzicieni, dansatori, susțin spectacole.  

Istoria lui începe din secolului XI, când Regele Anangpal, din clanul Tomara Rajput, a adus Stâlpul de fier (1052), l-a reparat, postat central, în jurul lui a construit numeroase palate și temple, le-a înconjurat cu ziduri, formând  Lal Kot.

Stâlpul de fier a fost construit în jurul anului 402, de Chandragupta II Vikramaditya, în fața unuia din templele dedicate lui Vishnu din Udayagiri. Înalt de 7,21 metri, cu diametrul de 41 cm și cca. 5.860 kilograme, a fost decorat cu un clopt din fier, cântărind cca. 650 kilograme. Pe stâlp există o inscripție în sanscrită, alfabetul brahmi (sec. IV), în care apare regele Chandra, presupus a fi Chandragupta II.

Un secol mai târziu, cucerit de Prithviraj Chauhan, conducătorul unui clan Rajput rival, orașul a fost extins și numit Qila Rai Pithora. În Bătălia de la Tarain (1192) armatele musulmane ale lui Muhammad Ghori au cucerit orașul. Inițial a fost guvernat de Generalul Qutbuddin Aibak care, după asasinarea lui Muhammad Ghori, a format Sultanatul Delhi și s-a proclamat Sultan de Delhi (1206). El a creat Dinastia Sclavilor, a distrus templele și pe locul fostului templu mare hindus a construit Moscheea Quwwat-ul-Islam (Măreția Islamului), lângă ea minaretul Qutub Minar, cel mai înalt turn din India, din care muezzinul să cheme la rugăciune, terminate de ginerele și succesorul său Iltutmish. Moscheea a fost creată lângă Stâlpul de fier, din materialele de la 27 de temple hinduse și jainiste distruse, pe o platformă înălțată și pavată.

Avea o curte interioară de 43×33 metri. Interiorul, cu colonade din piatră, ce susțineau 3 travee la est, creau 2 golfuri adânci în nord și sud,  avea central un arc șerpuitor lat (ogee) și arcuri laterale mai mici. Nișa din perete, care indică direcția spre Mecca, spre care toți musulmanii se roagă (mihrab), decorată cu modele florale și texte religioase, sub Iltutmish a fost extinsă cu 3 arcade în stil islamic.

A fost înconjurată de o galerie deschisă patrulateră, cu numeroși stâlpi, sculptați cu motive și inscripții arabe, acoperită în 1196 și extinsă de Iltutmish, când s-au adăugat stâlpi (1210-1220).

Se spune că lângă poarta estică a moscheii se aflau statuile a 2 idoli foarte mari, din cupru, conectați între ei prin pietre, pe care călcau cei care părăseau moscheea.

Turnu Qutub Minar, un minaret independent din cărămidă, numit după figura religioasă Sfântul Sufi Khwaja Quṭb al-Dīn Bakhtiyār Kākī (1173- 1235), un mistic musulman sunnit, șef al Ordinului Chisht din Delhi, rămas intact, cu 5 etaje, având înălțimea de 72,5  metri, este cel mai înalt minaret din cărămidă din lume. A fost numit și „Turnul Victoriei”, pentru a sărbători victoria asupra regelui Rajput (1192).

Aibak a construit doar primul etaj, pe care a inscripționat elogii aduse lui Muhammad Ghori, următoarele fiind adăugate de Iltutmish.

Sub domnia Sultanului Firuz Shah Tughlaq utimul etaj, distrus de un fulger (1368), a fost înlocuit cu 2 noi etaje, cu cupolă, acoperite cu gresie și marmură albă, lucrări finalizate în 1388. În 1503 un alt fulger a produs daune, reparate de Sultanul Sikander Lodi (1503). Trei secole mai târziu (1802) un cutremur a deteriorat turnul și a dărâmat cupola. Au fost restaurate de  Corpul Inginerilor Regali (1823), când cupola a fost înlocuită cu pavilioane semi-deschise, cu cupole (chhatri), la rândul lor îndepărtate în 1848 de Guvernatorul Henry Hardinge, acesta considerând că nu se potriveau restului structurii.

Pornind de la bază (14,3 m diametru), etajele se îngustează, ajungând ca diametrul din partea superioară să fie de doar 2,7 metri, dându-i forma unui trunchi de con. Exteriorul a fost tapetat cu un strat de cărămidă aparentă, din gresie roșie și galbenă, suprafața având forme longitudinale arcuite și triunghiulare. La distanțe regulate a fost decorat cu motive florale și înscrieri din Coran, de tip kufic sau thuluth.

Între etaje s-au creat 3 centuri de balcoane, cu cornișe tridimensionale, formate din mai multe rânduri de elemente suprapuse, asemănătoare stalactitelor (muqarnas).

Sub Alauddin Khalji curtea moscheii a fost extinsă spre est și, în sudul turnului Qutub Minar, s-a construit una dintre cele 4 porți ale complexului, poarta principală Ala-l Darwaza, din gresie roșie și marmură albă, încrustate cu inscripții în caligrafie islamică (Naskh), prevăzută cu cupolă, paravane de piatră cu zăbrele și arcuri sub formă de săgeți franjurate, semănând cu mugurii de lotus (1300-1311).

Celelalte intrări în curte erau prevăzute cu pavilioane cu stâlpi, acoperite cu cupole mandaq), sanctuare pentru ritualuri, din care până azi au supraviețuit doar câteva arcade, din sanctuarul vestic, care pe vremuri susțineau tavanele culoarelor prin care treceau credincioșii.

Terminând extinderea curții, sultanul a început construcția unui nou minaret, Alai Minar, pe care îl dorea mult mai înalt decât Qutub Minar, din care a reușit să realizeze doar primul etaj, de 25 metri înălțime, păstrat până azi. Decedând, construcția a fost abandonată.

În complex se află și câteva morminte, cel din vestul moscheii, Mormântul lui Shams al-Din Iltutmish, construit în 1235, fiind descoperit în timpul săpăturilor arheologice din 1914. Fațada principală și pereții interiori au fost bogat ornamentați. În vestul camerei centrale, de 9 metri pătrați, se află nișa orientată spre Mecca, direcție în care se fac rugăciunile (mihrab), decorată cu marmură albă, motive hinduse și islamice. Pornind din nordul mormântului și urcând un șir de 20 de trepte, se ajunge la cavoul funerar propriu-zis, despre care se presupune că era acoperit cu o cupolă, până azi păstrându-se doar structurile ei de susținere (squinches).

La sud-vest de moschee se află Madrasa și Mormântul lui Alauddin Khalji, al 2-lea Sultan de Delhi, într-o clădire de forma literei „L”, datată din 1316. Mormântul  a fost situat în camera centrală, acoperită de o cupolă, azi dispărută, restul clădirii fiind ocupat de o școală islamică (madrasa), cu o mică moschee, conectat cu camera centrală prin pasaje. După forma ruinelor se presupune că intrarea la mormânt se făcea printr-o cameră din nord.

Lângă Complexul Qutub Minar se întinde Parcul Arheologic Mehrauli, în care s-au restaurat aproximativ 40 de monumente, între care Mormântul Imamului Zami, clericul islamic Mohammad Ali, descendent direct a lui Mohammed, care a migrat din Turkestan în India în timpul domniei lui Sikandar Lodi. În timpul domniei lui Humayun Zamin, la est de Poarta Ala-l Darwaza și-a construit singur mausoleul (1537-1538). După 1 an de la terminare, decedând, a fost înmormântat în el.

Citește și Delhi, India- Mormântul lui Humayun

Jaipur, Rajasthan, India

Publicat pe de
1

Orașul Jaipur, capitala statului Rajasthan, din nord-vestul Indiei, cel mai mare oraș din stat, este întins pe 467 kilometri pătrați. Nu pot susține că l-am văzut, în excursia organizată, din care făceam parte, fiindu-i alocată doar o zi, în care am vizitat câteva obiective istorice.

Inițial zona Jaipur, numită Amber sau Dhundhar, a fost condusă de șefii tribului Meena, format din cinci triburi diferite, aflați  sub suzeranitatea Bargurjar Rajput Raja din Deot. Fiind învinși de prințul Dulha Rai, din clanul Rajput Kachhwaha, Dhundhar a intrat sub conducerea Kachwaha (1037), până  în  secolul XVI, când au devenit vasali ai Imperiul Mughal.

Sub domnia lui Akbar (1556-1605), conducătorul clanului Kachwaha Rajput, Raja Man Singh I, a construit Fortul Jaigarh, situat pe pe Dealul Vulturilor, la 11 kilometri de actualul Jaipur. Treptat fortăreața a fost extinsă, în timpul domniei lui Sawai Jai Singh (1699-1743),  al 29-lea conducător al clanului Kachwaha Rajput al Regatului Amber, creându-se actualul Fort Amber, devenit capitală, după ce familia regală s-a mutat în el.  

Numărul locuitorilor, implicit și deficitul de apă, crescând, Jai Singh II a fondat noul oraș Jaipur și în 1727 a mutat capitala statului în el.

Orașul, împărțit în 6 sectoare, cu rețete de străzi largi, a fost înconjurat de ziduri cu metereze, de 6 metri înălțime și 3 metri grosime, prevăzute cu 7 porți.

În timp s-au construit și alte porți, una dintre cele mai recente fiind Poarta Patrika (2016).

În jurul anului 1699, pe o insulă din Lacul Man Sagar, s-a construit Palatul Apei (Jal Mahal), clădire din gresie roșie, cu 3 etaje, cel inferior fiind acoperit de apă atunci când lacul e plin, în colțuri prevăzută cu pavilioane semi-deschise, acoperite de cupole (chhatri) și pe terasa palatului s-a amenajat o grădină. Sub domnia lui Jai Singh II lacul a fost mărit,  palatul a fost extins și renovat. În decursul timpului s-au produs numeroase inundații, grădina a dispărut și pereții clădirii s-au deteriorat. Palatul a fost restaurat la începutul anilor 2000.

Pe dealul din nord-vestul orașului s-a construit Fortul Nahargarh (1734), legat prin noi fortificații de fostul Fort Jaigarh, partea veche din Fortul Amber, pe care Jai Singh II l-a folosit ca reședință. În timpul Revoltei Indiene (1857) în el s-au adăpostit europenii din zonă, între care și soția rezidentului britanic. Sub domnia lui Sawai Ram Singh fortul a fost extins, apoi s-au construit noi palate, unele devenite rezidențe (1868-1892). În timp fortul a fost folosit și ca reședință de vânătoare a maharajahilor.

În același timp a început construirea Palatului Orașului Jaipur, azi un complex cu clădiri, temple, grădini, situat situat în partea de nord-est a centrului orașului, după 1949 folosit ca reședință a guvernatorului statului și în apropierea lui a Observatorului Astronomic Jantar Mantar, azi sit înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO, în care se află Vrihat Samrat Yantra, cel mai mare cadran solar  din piatră din lume.

După moartea lui Jai Singh (1744), fiii săi s-au certat pentru putere. Fiind fără monarh, imperiul a fost atacat și mari zone au fost cucerite de armatele Regatului Maratha. În 1778,  după moartea suspectă a fratelui său mai mare, Sawai Pratap Sing a devenit Maharaja al Regatului Jaipur. În cei 25 de ani de domnie a dezvoltat și înfrumusețat orașul. Până în 1799 în centrul capitalei s-a construit Palatul Vânturilor (Hawa Mahal). 

Clădirea din gresie roșie, fără fundație, cu 5 etaje, avea intrarea prin partea posterioară, unde s-au realizat rampe, pentru a facilita transportul scaunelor, purtate pe umeri de bărbați (palanquine). Deși numit palat, a fost de fapt o extensie a camerelor femeilor din casa regală. Prin cele 953 de ferestre, acoperite de arcade cu cupole, decorate cu var alb și prevăzute cu zăbrele, ele puteau vedea activitățile din bazar, care și azi funcționează pe acel bulevard.  

Tronul a fost moștenit de fiul său, Sawai Ram Singh II. Având doar 16 luni, a fost numit un regent. După ce a împlinit 18 ani a devenit Maharaja, conducătorul Kachwaha Rajput din Jaipur, domnind 45 de ani (1835-1880), perioadă în care, aliat cu britanicii, de care a fost influențat, a implementat diverse reforme, a reorganizat forțele de poliție, a construit drumurile Agra- Ajmer, Jaipur-Tonk și Karauli-Mandawar, devenit o rută importantă de comerț, poduri și a început să transforme Jaipur într-un oraș modern, creând iluminarea cu gaz și rețele de apă curentă, construind  spitale, școli, unele dintre ele pentru educația femeilor, dorind să le emancipeze, după model britanic. 

În timpul vizitei în oraș a Prințului de Wales (1876), a pus piatra de temelie a actualului Muzeu Albert Hall, clădire din marmură și piatră, pe care o dorea ca Primărie, dar succesorul său Madho Singh II a extins-o, în stil arhitectural indo-sarazin, pereții exteriori au fost pictați cu scene din civilizații antice, extrase din texte religioase,  și amenajat-o ca muzeu, în care prima colecție etalată a fost de meșteșuguri industriale, adunată de Hendley pentru marea expoziție de la Jaipur din 1883. Muzeul,  numit după Regele Edward VII, a fost deschis publicului în 1887, fiecare vineri fiind rezervată femeilor. Azi, numit și Muzeul Central al Guvernului, prezintă numeroase colecții de artefacte, picturi, sculpturi, bijuterii, covoare, obiecte din fildeș, piatră, metalice și lucrări din cristal, monede vechi, arme și armuri, artă internațională din Japonia, Sri Lanka, Myanmar, Egipt, Ungaria, Germania, Austria etc.

Treptat britanicii au preluat controlul asupra administrației statului și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian, Jaipur devenind capitala statului Jaipur. Orașul s-a extins și modernizat cu bulevarde largi, pavate, s-a fondat o școală de artă (1868), numărul populației crescând, pentru furnizarea apei s-a amenajat Lacul Ramgarh, s-au construit case, s-au creat noi locuri de muncă în fabricile de prelucrare a metalelor și marmurei, etc.

Așteptând vizita Prințului de Wales (1876), Ram Singh II a vopsit clădirile întregului oraș în roz, culoare pe care azi locuitorii orașului vechi sunt obligați prin lege să o folosească.

La începutul secolului XX populația a început să se stabilească și în afara zidurilor orașului. Din 1922, preluând tronul, Maharajahul Man Singh II a construit clădiri publice, administrative, spitale, etc. După Actul de Independență a Indiei (1947), statul Jaipur s-a unit cu statele Jodhpur, Jaisalmer și Bikaner, formând statul Rajasthan, cu capitala la Jaipur (1949), până în 1956 guvernat de  Man Singh II.

Până în 2021 numărul populației, hindusă și musulmană, s-a dublat, astfel s-au construit și temple noi, între care Templul Birla Mandir, numit și Templul Lakshmi Narayan, după zeița hindusă Lakshmi, zeița bogăției și norocului și zeul Vishnu, numit și Narayan, căruia îi este dedicat, situat în cartierul Tilak Nagar, în apropiere de un complex de temple hinduse vechi (1761), dedicate zeului Ganesh.

Se spune că maharajahul a vândut terenul familiei Birla, industriași indieni, doar pentru o rupie. În perioada 1977-1988 aceștia au construit templul din marmură albă, pe o platformă înălțată și l-au înconjurat de grădini, cu pavilioane acoperite, în care azi sunt postate statuile lor- Rukmani Devi Birla și Braj Mohan Birla-, privind spre templu, cu mâinile încrucișate salutând „namaste” și unele zeități. Noaptea fiind luminat, templul a devenit un punct de reper al zonei.

Templul a fost prevăzut cu un turn înalt, situat deasupra intrării principale, în spatele lui o piramidă și posterior de ea o cupolă, care fac referire la cele trei religii principale ale Indiei.

La exterior, în dreptul ferestrelor cu vitralii, s-au creat nișe cu balcoane, al căror acoperiș e susținut de coloane, decorate cu sculpturi ce înfățișează scene și personaje din mitologia hindusă.

În interior au fost postate statuile zeilor Lakshmi, Vishnu și Ganesh, de mărime naturală, executate dintr-o singură bucată de marmură. După moartea soților Birla, în subsolul templului s-au amenajat Muzeul Familiei B. M. Birla și Galeria Sri și Smt. G. P. Birla în care sunt etalate fotografii din timpul construcției templului, obiecte ale familiei și acte ce dovedesc acțiunile lor filantropice.

În 2019 Jaipur  a fost inclus pe lista orașelor din Patrimoniul Mondial.

Face parte din Triunghiul de Aur, un circuit turistic care leagă capitala New Delhi de Agra și Jaipur.

Pe lângă obiectivele istorice, turiștii pot vedea numeroasele magazine tradiționale, cu obiecte de artizanat și antichități ,îmbrăcăminte, covoare, suveniruri, renumitele ceaiuri și condimente, etc., pe care le pot achiziționa.

Se pot vizita diverse manufacturi și fabrici, cu puncte de vânzare, care confecționează bijuterii, țesături, covoare, obiecte metalice, sculpturi în piatră, marmură și fildeș, etc.

manufactură de pietre prețioase și diamante

manufactură de ștampile și covoare

Citește și Delhi, India- Complexul Qutub Minar

Observatorul Astronomic Jantar Mantar din Jaipur, Rajasthan, India

Publicat pe de
2

Observatorul Astronomic Jantar Mantar din Jaipur, Rajasthan, India, este situat în partea de nord-est a centrului orașului, în apropierea Palatului Orașului Jaipur.  A fost construit de Raja Jai Singh II care, fiind pasionat de astrologie, după ce a observat neconcordanțe între datele din cartea astronomică islamică (Zij), folosită pentru determinarea poziției obiectelor cerești și pozițiile calculate pe hârtie, pe teritoriul statului a creat 5 observatoare astronomice, unele din piatră și marmură, altele din bronz, unul dintre ele fiind Jantar Mantar, la realizarea lui participând 23 de astronomi, timp de 10 ani (1728-1738). 

Tabelele astronomice create de Jai Singh, numite Zij-i Muhammad Shahi, au fost folosite continuu în India timp de un secol, cu intermitențe, sub Maharaja Pratap Singh (1778-1803) activitatea oprindu-se și observatorul fiind transformat în fabrică de armament. Deși studiile s-au reluat sub Maharaja Ram Singh (r. 1835-1880), care l-a restaurat, instrumentele din ipsos fiind refăcute, celelalte îmbunătățite, liniile lor fiind întărite cu plumb, după scurt timp a fost din nou părăsit, fiind iar restaurat în 1901, sub domnia lui Madho Singh II. Azi Jantar Mantar din Jaipur este singurul observator care a rămas funcțional.

Observatorul este format din 19 instrumente pentru măsurarea timpului, prezicerea eclipselor, urmărirea locației stelelor majore pe măsură ce Pământul orbitează în jurul Soarelui, stabilirea declinațiilor planetelor,  determinarea altitudinilor cerești și poziția planetelor la anumite date calendaristice (efemeride), toate făcându-se cu ochiul liber. Dintre ele Rama Yantra, o structură verticală înaltă, e folosită pentru a găsi altitudinea și Calea Soarelui, Unnatamsa Yantra, cu un inel metalic împărțit în patru segmente prin linii orizontale și verticale și o gaură în mijloc, permite măsurarea altitudinii corpurilor cerești în funcție de poziția și orientarea instrumentului.

Vrihat Samrat Yantra, cel mai mare cadran solar solar din piatră din lume (27 metri înălțime și fața înclinată la 27 grade, latitudinea Jaipur), este inclus în Patrimoniului Mondial UNESCO. El măsoară timpul la intervale de 2 secunde folosind umbrele proiectate de lumina soarelui; Superior prezintă un pavilion mic deschis, acoperit cu cupolă (chhatri), care este folosit pentru anunțarea eclipselor și a sosirii musonilor. Există și un cadran solar mai mic, Laghu Samrat Yantra, ale cărui măsurători nu sunt atât de precise. Lângă Vrihat Samrat Yantra, într-o cameră întunecată, se află Shastansh Yantra, un instrument cu un arc de 60 grade, în planul meridianului, pe care inferior cad razele solare la prânz, permițând măsurarea distanței zenitale, declinația și diametrul Soarelui.

Chakra Yantra prezintă 4 arcuri semicirculare, pe care un cadran solar (gnomon) aruncă o umbră, dând astfel declinația Soarelui în patru momente specificate ale zilei, înregistrând orele locale din diferite locații ale lumii, date ce corespund unor observatoare ca Greenwich în Marea Britanie și Zürich în Elveția.

Dakshin Bhitti Yantra măsoară distanțele meridianului, altitudinea și zenitului corpurilor cerești, Digamsha Yantra, un stâlp în mijlocul a două cercuri exterioare concentrice, e folosit pentru a măsura Calea Soarelui diurnă (azimut), a prevedea ora răsăritului și apusului și a prognoza vremea, Disha Yantra pentru a detecta direcția. Dhruva Darshak Pattika determină locația unei stele polare  în raport cu alte corpuri cerești, Kranti Vrtta Yantra (măsoară longitudinea și latitudinea corpurilor cerești), Yantra Raj Yantra,  un astrolab din bronz, unul dintre cele mai mari din lume,  în prezent e folosit doar o dată pe an pentru a calcula calendarul hindus.

Kapali Yantra poate transforma vizual orice punct de pe cer de la un sistem de coordonatele la altul. Nadi Valaya Yantra (două cadrane solare, situate pe cele 2 fețe opuse ale instrumentului, reprezentând emisferele nordică și sudică; măsoară locația emisferică a Soarelui și timpul cu o precizie mai mică de un minut.

Jai Prakash Yantra, format din 2 cadrane solare emisferice concave, cu plăci de marmură marcate, cartografiează imaginile inversate ale cerului. Din ele observatorul poate să măsoare altitudini, unghiuri orare, declinații, Calea Soarelui, etc.

Mishra Yantra, format din 5 instrumente, calculează ora prânzului în diferite locații din lume.

Rashi Valaya Yantra, prin 12 cadrane pe care se proiectează umbre (gnomoni), măsoară coordonatele ecliptice ale stelelor, planetelor și tuturor celor 12 sisteme de constelații.

Citește și Jaipur, Rajasthan, India

Jaipur, Rajasthan, India- Palatul Orașului Jaipur

Publicat pe de
2

Palatul Orașului Jaipur, din capitala statului Rajasthan, de fapt un complex format din mai multe clădiri, pavilioane, curți, temple, grădini, este situat în partea de nord-est a centrului orașului. Construcția lui a început sub Maharaja Jai Singh II (1688-1743), pe locul unei cabane regale de vânătoare, la finalul lucrărilor devenind reședință regală, sediu administrativ și loc în care se desfășurau ceremonii. Complexul a fost înconjurat cu ziduri și accesat prin 3 porți principale, bogat decorate, Poarta Tripolia (trei porți) fiind folosită doar de familia regală.

În Sala de Audiență Publică (Diwan-e-Aam), numită și Sabha Niwas, o clădire cu arcade, susținute de coloane din marmură și tavanul pictat, regele se întâlnea cu oficialii și primea petiții publice, evenimente care puteau fi văzute și de femei, prin ferestrele cu grilaje. 

În 1873, pentru ca întâlnirile să se desfășoare cu punctualitate, în turnul din sudul sălii a fost instalat un ceas.

Sala de Audiență Privată (Diwan-e-Khas),  situată în curtea alăturată, era folosită ca loc de întâlnire a regelui cu personalități din alte state, miniștri, etc.

Clădirea pătrată, deschisă, cu încăperi în colțuri, situată pe o platformă înaltă, accesată prin șiruri de scări, a fost prevăzută cu numeroase arcade decorate, susținute de perechi de coloane, formă după care a fost numită și Sarvato Bhadra.

În ea s-au desfășurat diferite evenimente importante, printre care ritualurile de încoronare a regilor, azi fiind folosită pentru sărbători regale, festivaluri și unele nunți.

Pe una din laturile ei azi se pot vedea cele 2 Gangajali, fiecare de 1,6 metri înălțime, 340 kilograme greutate, cu capacitatea de 2.000 litri, realizat din 14.000 de monede de argint topite de meșteșugari într-o singură bucată, fără lipire, considerate ca cele mai mari vase din argint din lume. Au fost făcute la comanda Maharajahului Sawai Madho Singh II (1861-1922) pentru a transporta apa sfântâ din râul Gange, folosită de acesta în timpul călătoriei în Anglia (1902), unde urma să participe la încoronarea lui Edward VII. Pentru a fi transportate mai ușor, li s-a creat o bază circulară, cu rotile.

Una din cele mai vechi clădiri ale complexului este Palatul Orașului (Chandra Mahal), care poate fi accesat din curtea interioară, Pritam Niwas Chowk, prin 4 porți mai mici (Ridhi Sidhi Pol), fiecare numită după motivul decorațiilor, cea din nord-est Poarta Păunului, din nord-vest Poarta Verde sau Leheriya („cu valuri”), din sud-est Poarta Lotusului și din sud-vest Poarta Trandafirului, toate reprezentând cele 4 anotimpuri și unii zei hinduși.

Clădirea a fost ridicată cu 7 etaje, număr considerat norocos, primele două fiind ocupate de Sala Plăcerii (Sukh Niwas), al treilea fiind ornat cu sticlă colorată (Shobha Niwas), al patrulea cu decorațiuni albastre și albe (Chhavi Niwas), urmat de Shri Niwas și Mukut Mandir și acoperișul de tip bengalez, înclinat sub formă de cupolă cu marginile inferioare arcuite. La palat s-a arborat stindardul regal Jaipur. Când acesta era împăturat în 4, arăta că maharajahul se afla în reședință.

Ultimul maharajah care a domnit în palat a fost Sir Man Singh II (1912-1970), chiar și după ce Regatul Jaipur a fuzionat cu Uniunea Indiană. După 1949, când Jaipur a devenit capitala statului indian Rajasthan, pentru o perioadă de timp a devenit guvernatorul statului, apoi a plecat în Spania ca ambasador.

Pentru a găzdui oaspeții străini, până la sfârșitul secolului XIX s-a finalizat Mubarak Mahal, un palat cu 4 laturi identice, cu decorații din marmură albă și piatră bej, situat în curtea centrală a palatului. Azi la parter funcționează Galeria de Textile și la etaj o bibliotecă.  

În complex se poate vedea și Templul Shri Govind Dev, dedicat zeului hindus Krishna, se pot face plimbări prin grădinile amenajate cu un lac, pe care nu am avut timp să le văd.

Citește și Observatorul Astronomic Jantar Mantar din Jaipur, Rajasthan, India

Fortul Amber, Rajasthan, India

Publicat pe de
2

Fortul Amber este situat în micul oraș Amer, la 11 kilometri de Jaipur, capitala statului Rajasthan, India.

Construcția lui, pe Dealul Vulturilor (Cheel ka Teela), din lanțul Aravalli, a început în secolul XVI, sub domnia Împăratului Akbar, când Raja Man Singh I a creat o fortăreață, cu un palat din gresie roșie și marmură albă, azi numită Fortul Jaigarh, considerată parte din Fortul Amber.

În decursul timpului fortăreața a fost extinsă, în timpul domniei lui Sawai Jai Singh (1693-1743) creându-se actualul Fort Amber, locuit de regalitate până în 1727, când capitala Kachawahas a fost mutată la Jaipur.

E numit și Palatul de Chihlimbar (amer=chihlimbar), sau Fortul Victoriei.

Complexul a fost înconjurat de metereze înalte, încadrând un perimetru de 3 kilometri lungime și 1 kilometru lățime, prevăzute cu mai multe porți, accesate pe poteci pietruite.

Fiind situat la înălțime, pentru urcuș se foloseau elefanții, care și azi, împodobiți, așteaptă vizitatorii.

La baza dealului se află Lacul Mahavata, după copacii care-l înconjoară numit și Lacul Maota, în care se colectează apa de ploaie, ce se scurge de pe dealurile înconjurătoare. A fost principala sursă de apă pentru fort și localnici.

În centrul lui se află insula Kesar Kyari Bagh, cu o grădină în care se cultivă șofran încă din secolul XV.

La finalul Festivalului Ganesh Chaturthi din Jaipur, care-l sărbătorește pe Ganesha, zeul hindus al înțelepciunii și inteligenței, idolul este purtat într-o procesiune, însoțită de muzică, până la Lacul Maota, în care este scufundat.

Complexul fortului este împărțit în 4 curți mari separate, cu porți de intrare, cea principală fiind Poarta Soarelui (Suraj Pol), numită după localizarea ei spre răsăritul soarelui (est). Prin ea se pătrunde în prima curte (Jaleb Chowk), locul unde se organizau parade militare, ce sărbătoreau victoriile obținute și parade ale contingentului gărzilor de corp, pe care maharajahul le inspecta. Pe laterală se aflau clădiri, cu grajdurile cailor la parter și camerele gărzilor deasupra

Urcând pe lângă Templul Shila Devi, se ajunge în marea curte a palatului. Templul a fost creat în aceeași perioadă cu primele fortificații. În el e postat idolul Durga, zeiță a maternității,  protecției, puterii, a cultului Chaitanya, care i-a fost dăruit lui Raja Man Singh (1604), după ce l-a învins pe Raja din Jessore, Bengal (azi Bangladesh), flancat de 2 lei de argint. În a 8-a zi a Festivalului Navaratri în fața templului se efectua un ritual, în care se sacrificau un bivol și capre, urmărit de familia regală și mare masă de oameni. Din 1975 fiind interzis, a continuat să fie practicat în incinta palatului, la el luând parte doar familia regală și rudele apropiate. Apoi s-a renunțat total la animale, azi ofrandele fiind vegetale.

Cea mai impozantă poartă este Ganesh Pol, o construcție cu 3 niveluri (1621-1627), decorate cu numeroase mozaicuri, fresce și sculpturi, numită după zeitatea hindusă despre care se crede că înlătură toate obstacolele din viață, al cărei chip a fost pictat deasupra intrării principale.

Prin ea se accesau părțile private ale palatului. La nivelul superior se aflau încăperile doamnelor, având ferestrele acoperite cu zăbrele și perdele, de unde puteau urmări desfășurarea audiențelor publice.

În curtea a doua, pe o platformă înălțată, se afla Sala de Audiență Publică (Diwan-i-Aam), în care regele primea petiții publice, întâlnea oficialii și se țineau diferite festivități, ca sărbătorirea unei victorii, ziua de naștere a împăratului, etc.

A fost prevăzută cu 27 de colonade, ce susțin acoperișul, fiecare cu capitelul în formă de elefant, cele de la exterior, cuplate în perechi, din piatră de nisip roșie, cele interioare din marmură crem. Partea din sud găzduia Secretariatul Guvernului, care administra statul Amber. În timpul domniei lui Raja Sawai Ram Singh II o parte din sală a fost amenajată ca sală de biliard.  

În a treia curte se află două clădiri, construite pe platforme înalte, situate față în față și despărțite de o grădină scufundată, amenajată de Mirza Raja Jai Singh (1623-68), cu canale înguste, căptușite cu marmură și o piscină centrală în formă de stea, înconjurate de vegetație.

Palatul Oglinzii (Shees Mahal) a fost început în secolul XVI  de Regele Man Singh  și terminat în 1727, anul înființării statului Jaipur.

A fost numit după panourile de sticlă încrustate și tavanele cu numeroase oglinzi conxeve, colorate, care străluceau la lumina lumânărilor. Pereții au fost decorați cu panouri din marmură sculptată în relief, decorați cu elemente din sticlă, cu motive vegetale, dispuse geometric.

Deteriorate în timp, în perioada 1970-1980 au fost restaurate.

Sala Plăcerii (Sukh Niwas) era accesată prin uși din lemn de santal și fildeș. Era străbătută de un canal cu apă rece, care ieșea prin hol și se vărsa în grădină, astfel sala era mereu răcoroasă.

Pereții au fost decorați cu încrustații din marmură.

Se spune că acolo se întâlnea regele cu reginele sau concubinele lui, ceea ce sugerează și numele ei.

Pe latura opusă Palatului Oglinzii se află Sala Audienței Private (Diwan e-Khaas), în care regele se întâlnea cu oaspeți din alte state, prieteni, unii miniștri, etc.

Între Shees Mahal și Palatul Man Singh se află una dintre cele 100 de latrine descoperite în complex, probabil folosită de rege și familia regală. Erau aprovizionate cu apă rece și caldă și noaptea luminate cu torțe.

Palatul lui Man Singh I (Man Singh Mahal), situat în partea veche a fortului, a fost construit în decursul a 25 de ani și finalizat în timpul domniei lui Raja Man Singh I (1589-1614).

A fost decorat cu gresie și fresce colorate.

În curtea centrală a palatului se află Baradari, un pavilion cu arcade susținute de stâlpi, în care se întâlneau maharajahul și soțiile lui (maharani). Pentru intimitate, era acoperit cu perdele.

În curtea a patra, situată la capătul fortului, de unde se putea ieși în Amer, s-a construit un complex, Zenana, locuit doar de femeile familiei regale, soții și concubine. Raja Man Singh a avut 12 soții, fiecare cu camera personală. Erau situate la etajul clădirii, cu ușile spre un hol comun, la Palatul regelui. Camerele aveau ferestre cu grilaj, prin care femeile puteau urmări activitățile ce se desfășurau la palatul regelui.

Raja Jai Singh a avut o singură soție, pentru care a amenajat o cameră mare, unind 3 foste camere.

Fortul Amber a fost conectat prin pasaje subterane cu Fortul Jaigharh, pentru ca locuitorii să se poată refugia în caz de atacuri, tunelul din partea de vest a Palatului Man Singh putând fi accesat de suita regală, din dormitoarele femeilor (Zenani Deorhi) și din Sala Audienței Private (Diwan-i-Khaas).

Citește și Jaipur, Rajasthan, India- Palatul Orașului Jaipur