În a doua zi din excursia în Italia mi-am planificat să continui vizitarea orașului Bari.
De la cazare, în cartierului Murat, m-am îndreptat spre Grădinile Pieței Garibaldi, în vestul cărora începe cartierul Libertà, construit în prima jumătate a secolului XX, o dată cu cartierele Madonnella, Carrassi și Picone, la periferia orașului. Ieșind din grădini, în față mi s-a arătat Biserica Preafânta Maria a Rozariului (Chiesa Maria SS. del Rosario in San Francesco da Paola). Pe acel loc a existat o mânăstire, cu Biserica Sf. Francisc de Paola, construită în 1614 de doi nobili bogați: Francesco Manipolo și Pietro Miranda. Sub ocupația franceză fondatorii au fost îndepărtați pe motive politice și biserica treptat s-a degradat. În 1820 Regele Ferdinand IV a predat-o Ordinului Dominican, care au renovat-o și i-au schimbat numele în cel actual.
Primind unele privilegii, au intrat în conflict cu altă confraternitate dominicană, a Bisericii San Domenico, rivali care au incendiat biserica (1846), din ea păstrându-se până azi turnul clopotniță și o frescă care o prezintă pe Fecioara Maria a Rozariului, având în spate cerul senin. Din lipsa fondurilor, refacerea ei a durat mulți ani (1848-1864). De abia terminată, călugării au fost alungați și a fost transformată în cazarmă militară. Spre sfârșitul secolului aceștia s-au întors și cu ajutorul Episcopului Antonio Lamberti au refăcut biserica, care a fost sfințită în 1897. Clădirea, cu un singur naos, are podeaua pavată cu marmură. Pe laterale coloane înalte, cu capiteluri corintice, despart picturile vechi, care prezintă scene biblice.
Altarul din marmură albă, acoperit de o cupolă, e decorat cu motive vegetale și străjuit de doi îngeri auriți. În spatele lui, pe peretele arcuit, mărginit de coloane corintice, sunt postate 3 picturi, cea centrală prezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe. Deasupra ei, într-o nișă arcuită, se află pictura care-l prezintă pe Sf. Dominic, susținut de îngeri, privindu-i pe Fecioara Maria și pe Isus, care protejează oamenii. În biserică este postată și statuia Sf. Francisc de Paola, căruia i-a fost dedicată biserica inițială.
În anii 1930 mânăstirea a devenit sediul Federației Universitare Catolice Italiană, în cadrul căreia s-a inițiat în politică Aldo Moro. În secolul XX dominicanii au părăsit Bari și complexul a intrat în administrația clerului diecezan (1982).
Pe o străduță din apropiere se află Biserica Sângelui Prețios din San Rocco (Chiesa Preziosissimo Sangue in San Rocco), construită de Episcopul Francesco Pedicini (1878-1883), din 1942 devenită biserică parohială.
În interior cele 3 nave sunt separate prin arcade, susținute de pilaștri, împodobiți cu capiteluri. În spatele altarului principal, din marmură albă, străjuit de 2 îngeri, este postat Isus Răstignit pe Cruce. Pe vremuri a existat și o pictură a Sf. Rochus, azi înlocuită cu un crucifix.
Altarele din culoarul stâng sunt ornate cu picturi care-i prezintă pe Sf. Gaspar, fondatorul societății clericale Misionarii Sângelui Prețios, Fecioara Rozariului și Sf. Ana. În cele din culoarul drept se află o pictură prezentând-o pe Sf. Maria de Mattias, fondatoarea congregației Surorile Adoratoare ale Sângelui lui Hristos și o statuie papier-mâché a Sf. Rita din Cascia.
Deasupra ușii centrale este postată orga veche, restaurată și modernizată în 2012.
Am străbătut străduțele mărginite de clădiri mai noi, îndreptându-mă spre un complex religios, situat în cartierul Libertà, creat în perioada extinderii orașului (1900).
Tribunalul Civil Bari (Tribunale Civile di Bari)
În drum am trecut pe lângă clădirea Direcției Educaționale de Stat S. Giovanni Bosco (Direzione Didattica Statale S. Giovanni Bosco), numită după preotul și educatorul romano-catolic italian (1815-1888), fondatorul Societății Saleziene.
Ocolind-o, în față mi s-a arătat Complexul Salezian Preasfântul Răscumpărător, format dintr-o biserică (Parrochia del Santissimo Redentore dei Salesiani), un institut și un oratoriu, fondate de Givanni Bosco, pentru a-i ajuta pe tinerii dezavantajați și pe „oamenii străzii” din zonă. Institutul, în stil neogotic, situat în stânga bisericii, a fost construit în 1905 de Don Michele Rua, succesorul lui Bosco, ca orfelinat și adăpost pentru săraci. În decursul timpului s-au amenajat o școală primară, ateliere de mecanică și tâmplărie, o tipografie, o bibliotecă, azi săli de audio-vizual, etc.
Pe terenul viran din dreapta bisericii s-a amenajat Oratoriul, un amfiteatru cu 200 de locuri, lângă care se află un teren de fotbal și un teren de baschet.
Biserica a fost construită în 1935. Pe fațada din mozaic central se află portalul mărginit de coloane și arcade. Este străjuit de 2 statui care-i înfățișează pe Sf. Bosco, căruia îi este dedicată biserica și Sf. Maria. Deasupra porții, într-o lunetă cu fond auriu se află o pictură care-l prezintă pe Cristos. În porțiunea superioară se află o fereastră rozetă, înconjurată de un cadran rotund. În interior prezintă 3 nave, separate prin 9 coloane, care susțin arcade. Bolțile tavanului au fost ornate cu fresce, prezentând scene biblice (1950), cele din nava principală evocând momente din viața lui Isus.
De acolo m-am îndreptat spre o piață agroalimentară închisă, Mercato del Pesce, situată în zonă, de unde m-am aprovizionat cu câteva fructe inexistente acasă.
Urma să mă întorc în cartierul Murat.
Scuola dell’ Infanzia Comunale- Plesso Principessa di Piemonte
Pe laterala unei străzi mi-a atras atenția un șantier, deschis lângă o clădire restaurată. Întrebând, mi s-a explicat că o parte a fostei Manufacturi de Tutun (Ex Manifattura dei Tabacchi), creată în anii 1920-1930, pe un spațiu viran de la marginea orașului, în care azi funcționează Centrul municipal de locuri de muncă, se amenaja pentru viitorul sediu al Consiliului Național al Cercetării Științifice (CNR).
Pe clădirea situată pe un colț, unde urma să cotesc, era postată o placă: Biserica Sf. Cecilia (Chiesa di Santa Cecilia). Dacă nu o vedeam, treceam pe lângă ea, fără să-mi dau seama.
A fost construită în perioada 1966-1969, pe locul fostei Biserici Sf. Expeditus, (1902-1913), devenită neîncăpătoare.
Cum reușisem să văd ce-mi planificasem, m-am îndreptat spre cazare, pentru a lăsa cumpărăturile, apoi spre Gara Centrală, de unde urma să iau un autobuz până la Alberobello.
Într-o vacanță de primăvară m-am hotărât să fac o excursie în Italia de sud. Îmi rezervasem cazarea în Bari, un port la Marea Adriatică, care a fost locuit încă din secolul VII î.e.n. Drumul a fost rezonabil de lung, cca. 1 oră până la Aeroportul Timișoara, o oră jumătate pe avion, 40 minute până la Gara Centrală Bari și 15 minute până la cazare, aleasă în apropierea gării, deoarece aveam planificat să văd mai multe orașe.
Gara Centrală (Stazione Centrale), construită în 1864, mărginește Piața Aldo Moro (Piazza Aldo Moro), în care se află Fântâna Monumentală (Fontana Monumentale), realizată în memoria președintelui Partidului Democrația Creștină Aldo Moro, răpit în martie 1978 în drum spre Parlament, unde urma să aibă loc ședința de investitură a noului guvern și ucis în mai de grupul Brigăzile Roșii, organizație marxist-leninistă, înființată în anii 1970, care avea la activ mai multe atacuri teroriste și asasinări.
De la gară spre nord se întinde cartierul Murat, un sat creat în epoca napoleană, sub Ioachim Murat (1813), la marginea de sud a Orașului Vechi. În secolele XIX-XX orașul s-a extins, azi Murat fiind o zonă centrală, cu multe magazine, străzi pietonale, pe care urma să o vizitez și eu.
În el se află și clădiri ale Universității Bari, în apropierea cărora eram cazată. În nici 5 minute am ajuns la fosta clădire a Poștei și Telegrafului din Bari (Palazzo ex Poste), înființat în perioada fascistă (1931-1934). Ocupa 2 clădiri, conectate în colț printr-o porțiune circulară, cu un portic de intrare concav, susținut de 4 coloane, accesat printr-un șir de scări, porțiune deasupra căreia s-a creat o cupolă din sticlă și beton, de 18 metri înălțime. În palat azi funcționează Centrul Multifuncțional al Universității „Aldo Moro” Bari.
Între el și o altă clădire universitară, situată vis a vis, se întinde Piața Cesare Barristi (Piazza Cessare Battisti), numită după fostul jurnalist, politician și exponent al iredentismului (1875-1916), o mișcare care dorea reanexarea teritoriilor pierdute în timpul războaielor din decursul secolelor și unificarea Italiei, care a fost executat de soldații austrieci, a cărui statuie se află în piață. De fapt piața a fost unul din locurile de întâlnire a avangardei politice, în secolul XXI devenită ascunzătoare pentru traficanții de droguri, pe care cu greu a reușit Poliția să-i controleze.
Universitatea „Aldo Moro” Bari (UBAM), fondată în 1925, a fost numită după politicianul, fost prim-ministru în perioada interbelică, care a studiat acolo și câțiva ani a predat dreptul penal. Azi, cu cei cca. 60.000 de studenti, în Bari și filialele Brindisi și Taranto, este printre cele mai mari universități din Italia.
Funcționează în Palatul Universității (Palazzo dell’Università degli Studi), prima clădire publică construită în Bari după unificarea Italiei (1890), în stil clasic, cu un turn central, prevăzut cu un clopot și un ceas. Creată în acest scop, abia în 1925 a fost inaugurată ca „Universitatea Adriatică Benito Mussolini”, din 2008 preluând actualul nume. În fața ei, în Piața Umberto, se se află un bazin cu o superbă arteziană, inaugurată în 1915.
Lângă Universitate, Piața Umberto (Piazza Umberto), cea mai mare din oraș, de fapt un parc cu alei printre copacii și vegetația mediteraneeană, azi loc de relaxare, a fost locul unde în 1943 fasciștii italieni au împușcat mulțimea care se îndrepta spre închisoare pentru a-i întâmpina pe prizonierii politici eliberați, când au fost ucise 20 de persoane, azi numele lor fiind înscrise pe mici plăci de pe bulevardul adiacent.
În ea se află statuia lui Umberto I de Savoia, fostul Rege al Italiei (1878-1900), ucis de anarhistul Bresci. Pe o coloană de piatră dreptunghiulară, de 8 metri înălțime, decorată cu motive vegetale, pe o latură cu stema regelui, a fost postată statuia din bronz a regelui, îmbrăcat în uniformă militară, purtând într-o mână o sabie, călărind un cal, pregătit pentru galop (5 metri înălțime).
De acolo, îndreptându-mă spre mare, am străbătut o parte din micul district Umbertino, unde am văzut Biserica Preasfintei Inimi (Chiesa Sacro Cuore), Ex Mânăstirea Santa Scolastica a Surorilor Benedictine (1899-1982).
A fost amenajată în Palatul Ferrari (1912-1922), cu fațada în stil neo-romanic (1927-1930) și restaurată în 2013.
În apropiere a existat Conventul Sf. Anton, înconjurat de o grădină pe locul căreia în perioada 1871-1873 s-a construit Cazarma Sf. Anton, o clădire cu un singur etaj, pentru a găzdui noile regimente de infanterie și cavalerie aduse în oraș. În 1918 a fost numită Cazarma Picca (Caserma Picca), după un ofițer, erou al primului Război Mondial. În timp a fost extinsă și modificată, azi Comandamentul Militar al Armatei Apulia fiind un complex ale cărui clădiri, cu 3 etaje, delimitează 4 curți interioare, având la intrarea principală un portal format din 4 coloane dorice înalte. Complexul deține o bibliotecă militară, înființată în 1890, cu peste 20.000 de volume. O perioadă a funcționat și ca centru de recrutare, mutat apoi la Napoli.
În anii 1920 la Bari funcționau puține școli, față de numărul tot mai mare al copiilor, astfel treptat s-au ridicat sau amenajat noi școli, una fiind Școala Balilla (Edificio Scolastico Balilla), deschisă în 1926 ca Școala Dante Alighieri și din 1929 primind actualul nume, după porecla băiatului care, conform tradiției, a dat semnalul Revoltei de la Genova împotriva austriecilor din 1746. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial școala a fost transformată în spital militar.
Tot în acea perioadă (1932-1939), lângă Catedrala Sf. Sabino s-a amenajat Școala Filippo Corridoni (Scuola Filippo Corridoni), numită după sindicalistul italian, fost prieten cu viitorul dictator Benito Mussolini, decedat în luptele împotriva austro-ungarilor din Primul Război Mondial. Devenind neîncăpătoare, în 1956 clădirea a fost etajată și extinsă.
Mai aveam puțin până la adorata mea mare ! Locuind la câmpie (Arad), nu am des posibilitatea să o văd, așa că îmi era tare dor de ea.
Faleza Lungomare azi se întinde pe cca. 16 kilometri, de-a lungul a 7 districte, în fiecare având alt nume, mărginită de 197 stâlpi de fier și amenajată cu bănci pentru relaxare.
O parte din ea e mărginită de clădiri și palate maiestuoase, unul dintre ele fiind Palatul Administrativ al Provinciei Bari (Palazzo della Provincia Bari), construit în perioada 1932-1935, din marmură albă și cărămidă, cu 5 etaje și un turn cu ceas, înalt de 64 metri.
Pe fațada principală, situată spre mare, inferior s-au creat 5 arcade, susținute de coloane, pentru accesul la porticul de intrare, în 1990 închis cu vitralii. În 1928 la etajul 5 a fost înființată Pinacoteca Metropolitană Corrado Giaquinto, care etalează colecția pictorului căruia îi poartă numele, picturi italiene din secolele XV-XIX și artă contemporană.
Am urmat faleza Lungomare Araldo di Crollalanza, privind marea și imaginându-mi cum a fost realizată (1926-1932) de cel căruia îi poartă numele, fostul Primar de Bari și ministru al lucrărilor publice în cabinetul lui Benito Mussolini. Pe locul așa numitelor „barăci”, niște structuri din lemn, înaintând în mare, susținute de picioare implantate în fundul ei, de pe care oamenii aveau acces la apă, malul fiind pietros, s-a realizat faleza, pentru a lega centrul orașului de portul și centrul expozițional, construite în nord.
Pe lângă statuia lui Armando Diaz, Șef al Statului Major al Armatei Regale italiene în Primul Război Mondial, am părăsit marea și m-am îndreptat spre centrul orașului, unde vizam mai ales câteva clădiri istorice.
Teatrul Petruzzelli (Teatro Petruzzelli) a fost numit după cei doi frați, comercianți și armatori din Bari, care l-au construit (1898-1903) pe un teren cedat acestora de municipalitatea Bari (1896). Interiorul, cu o capacitate de cca. 2.200 de locuri, a fost decorat cu fresce, aur pur, dotat cu lumină electrică și încălzire, rare pentru acele vremuri. Postbelic a fost declarat monument istoric și artistic, protejat prin lege (1945). În 1991 a fost aproape distrus de un incendiu, scăpând doar datorită cupolei care, prăbușindu-se, a oprit flăcările. După 2 ani familia Messeni Nemagna, proprietara clădirii, cu ajutor primit de la stat, a început lucrările de refacere. În anul 2006 a fost trecut în proprietatea statului. Au urmat numeroase procese, în 2021 fiind retrocedat proprietarilor. Azi restaurat, cu 1.250 de locuri, este în administrarea Fundației de Operă Simfonică Petruzzelli și a Teatrelor din Bari.
În apropierea lui se află clădirea în care din 1924 funcționează Camera de Comerț Italo-Estică (Camera di Commercio Italo-Orientale).
Palatul Mincuzzi (Palazzo Mincuzzi), după mine cea mai impozantă clădire din oraș, situat în centrul comercial al cartierului Murat, este numit după familia de comercianți, proprietari ai mai multor magazine, care au construit-o (1926-1928) ca nou sediu, devenit în timp unul dintre cele mai cunoscute magazine și simbol al orașului. Clădirea, situată pe colț, cu parter și 4 etaje, are balcoane mărginite de balustrade din piatră ondulate, ferestrele despărțite de pilaștri și mărginite de coloane, care susțin decorații sau balcoanele suprajacente. Porțiunea centrală, de pe colț, e prelungită în sus cu un tambur, pe care e înscris numele familiei. Deasupra lui, un timpan triunghiular, susține o cupolă, pe care se află o sferă aurită. Clădirea a rămas în proprietatea familiei până azi, dar din 2001 este închiriată companiei de îmbrăcăminte a lui Luciano Benetton.
Cotind spre nord, am ajuns la Biserica Sf. Ferdinand (Chiesa San Ferdinando), construită sub regele Ferdinand II, la cererea Arhiepiscopului Michele Basilio Clari, pe locul unei capele, devenită prea mică (1844-1849) și decorată în perioada 1887-1900. Când cartierul Murat a fost renovat și remodelat, bisericii i s-a creat actuala fațadă, cu 3 arcuri mari, accesată printr-un șir de trepte. Pe lateralele bisericii s-au construit noi clădiri și toate au fost vopsite uniform, pentru a da impresia unui complex (1933-1934). Interiorul a fost repictat (1938-1939), azi putându-se admira cele care prezintă Înălțarea Crucii, Cina cea de Taină, Nunta din Cana, Sf.Ambrozie, Ieronim, Augustin, Grigore cel Mare, Nicolae de Bari, Ferdinand și statuile antice ale Sf. Sabinus, Sf. Nicolae, Sf. Maria cu Pruncul Isus. Biserica a fost restaurată în 1999.
La capătul străzii am ajuns pe bulevardul Corso Vittorio Emanuele II, în Piața Libertății (Piazza della Libertà), dominată de statuia Calul cu brâu (Cavallo con gualdrappa), un cal din bronz, acoperit cu învelitoarea, cântărind cca. 2.000 de kilograme, creat în 1985 și donat orașului de Banca Populară Bari (2013).
Bulevardul a fost realizat în a doua jumătate a secolului XIX, sub Ferdinand II de Bourbon, în timpul modificărilor făcute în centrul orașului, când s-a numit Corso Ferdinandeo, nume schimbat în cel actual după unificarea Italiei (1861), dat în onoarea noului rege.
Azi este mărginit de cele mai importante clădiri administrative. Palatul Guvernului, cunoscut și ca Palatul Prefecturii (Palazzo del Governo; Palazzo della Preffetura) a fost construit în perioada 1815-1830 pe locul fostei Mânăstiri Dominicane, desființată de Napoleon (1810), folosindu-se vechile clădiri, modificate și extinse. Din fosta mânăstire s-au păstrat până azi câteva camere și un pasaj care făcea legătura cu Biserica San Domenico, folosit de nobili și personalități. Central s-a creat un mic turn, dotat cu un ceas.
Pe cealaltă parte a bulevardului se află o clădire, Teatrul Niccolò Piccinni (Teatro Niccolò Piccinni), în care funcționează Primăria Bari (Palazzo di Cita di Bari). Teatrul a fost construit în perioada 1836-1854 și numit după compozitorul născut în Bari.
În onoarea compozitorului în zonă s-a postat statuia Niccolò Piccinni (1884/1885), restaurată în 1984, când i s-a postat în mâna dreaptă un stilou.
La capătul vestic al bulevardului s-a creat Piața Bourbon. După unirea Italiei, numită Piața Garibaldi (Piazza Garibaldi), a fost transformată într-un parc dreptunghiular (Giardino Garibaldi), întins pe 17.000 metri pătrați, cu plante și copaci aduse din pepinierele Napoli și Florența, înconjurat cu balustrade de fier, având 3 porți de intrare (1864-1867).
În anii 1936-1947 în zona centrală s-a creat un bazin rotund, cu o fântână arteziană, în timp au fost postate busturile unor personalități și în 1985 un monument dedicat celor mutilați sau decedați la locul de muncă.
Capătul estic al bulevardului se termină în apropierea mării, unde în secolul XIX se aflau Piața de Carne și Piața de Pește. Prima, construită în 1818, a fost distrusă în Al Doilea Război Mondial. Ulterior demolată, pe locul ei s-a construit o nouă clădire (anii 1990), a căror fațade au fost create cu arcade mari, încadrând ferestre, străjuite de pilaștri dubli, în care azi funcționează Centrul Cultural Murat (Spazio Murat), numit după Joachim Murat, Regele Neapolului, fondatorul cartierului Murat, care găzduiește expoziții, întâlniri culturale, etc.
Fosta Piață de Pește (Ex Mercato del pesce) a supraviețuit. Clădirea cu două niveluri, la parter cu ferestre încadrate de pilaștri cu arcade și la etaj cu epistiluri triunghiulare, cu frize decorate, este accesată prin câte un vestibul central, mărginit de 5 arcade mare, situate pe fațadele care privesc spre mare și spre Centrul Cultural Murat. În anii 2021-2022 parterul a fost renovat.
Cele două piețe au fost amenajate în apropierea portului. Azi, numit Portul Vechi (Porto Vecchio), este folosit pentru ambarcațiunile mici, folosite de pescari și de cluburile de navigație Circolo della Vela și Circolo Canottieri Barion.
În secolul XX, pentru a feri bulevardul de vânturile ce băteau dinspre mare, s-a construit Varietà Margherita, o clădire din lemn care un an mai târziu a ars într-un incendiu (1911). Pe locul ei s-a ridicat Teatrul Margherita (Teatro Margherita), o clădire din beton armat, în stil Art Nouveau (1912-1914). Deoarece municipalitatea bari semnase un contract cu familia Petruzzelli prin care se obliga să nu construiască pe terenuri din oraș alte teatre, doar clădiri la mare, teatrul a fost construit pe piloni postați în mare, structură unică în Europa acelor vremuri, legat de țărm printr-un debarcader. În anii 1920 pilonii au fost îndepărtați, faleza a fost umplută și i s-a creat o podea.
A fost amenajat pentru Muzeul de Istorie, o expoziție permanentă despre război și s-au desfășurat spectacole de varietăți, alternând cu proiecții de film. Din 1943 a fost preluat de armata anglo-americană care l-a folosit pentru servicii auxiliare și cluburi de divertisment, numit atunci Teatrul Garnizoanei. A fost avariat de bobardamentele din 1943 și de explozia navei Henderson (1945). Din 1946, returnat inițiatoarei construcției, Comapnia Orfeo, a fost renovat și folosit ca cinematograf până în 1979, când a fost preluat de stat. Nefolosit mai mulți ani, în perioada 2009-2018 a fost restaurat și transformat în Muzeu de Artă Contemporană.
Orașul Bari, capitala regiunii Apulia, din sudul Italiei, este un port la Marea Adriatică, folosit încă din antichitate. Azi orașul e împărțit în 4 zone, construite pe rând, la nord Orașul Vechi, la sud de el cartierul Murat, centrul orașului, în jurul lui zonele rezidențiale, amenajate în perioada 1960-1070 și suburbiile, în anii 1990.
A fost locuit încă din secolul VII î.e.n., arheologii descoperind urmele unei așezări a peucetienilor, unul din cele 3 triburi lapygiene (apulliene), vorbitori ai limbii mesapice, care au populat zona centrală și de vest a Apulliei până în secolul I e.n.. În acea perioadă orașul se numea Barium, însemnând „casă”, nume schimbat sub colonizarea greacă în Peucetis. În Bătălia de la Zama (azi Tunisia), grecii fiind învinși de romani (202 î.e.n.), treptat aceștia și-au extins teritoriile, formând Republica Romană, în care a fost inclus și Bari (sec. III î.e.n.), un port de pescari menționat documentar din 181 î.e.n.
Apoi romanii au cucerit teritorii vaste, cuprinzând Macedonia, Imperiul Seleucid, Africa de Nord, Peninsula Iberică, Anatolia, Galia, Egipt, etc. formându-se Imperiul Roman, în care a fost inclus și Bari (75 e.n.). Orașul fiind situat la joncțiunea dintre Via Traiana și drumul de coastă a devenit un punct strategic și comercial important. În 285 Împăratul Dioclețian a împărțit imperiul în Imperiul Roman de Răsărit, numit și Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus, din care a făcut parte și Bari, perioadă în care este menționat documentar Gervasius, Episcop de Bari, ca participant la Conciliul de la Sardica (347).
Imperiul Roman de Apus a rezistat până în 476 când, prin abdicarea lui Romulus Augustus, a fost desființat. Ulterior, o dată cu mare parte a Peninsulei Italice, orașul a fost cucerit de longobarzii, un popor germanic (568 și 774). Dorind tronul, trezorierul Radelchis I l-a asasinat pe Principele Sicard, încarcerat pe fratele acestuia, Siconut și din 839 până la moarte s-a instalat ca Principe de Benevento. Pentru a-și apăra teritoriile, la Bari a instalat o garnizoană de mercenari, din care făceau parte și islamici. Aceștia au capturat orașul (847) care a devenit centrul Emiratului Bari. Nu au rezistat mult, în 871 fiind alungați de armata Regelui Ludovic II, ajutată de o flotă bizantină și Bari a devenit reședința guvernatorului bizantin (885-999). Din 1025 Arhiepiscopul de Bizanț l-a atașat Sfântului Scaun de la Roma și zona a fost declarată provincia Bari.
După un asediu de 3 ani, a fost cucerit de normandul Robert Guiscard (1071) și împreună cu insulele Malta, Sicilia și o parte din Calabria au fost încadrate în Comitatul Siciliei, ulterior devenit Regatul Siciliei (1130), perioadă în care s-au construit câteva biserici, unele păstrate până azi în Orașul Vechi (Bari Vecchia), una dintre ele fiind Bazilica Pontificală Sf. Nicolae.
Biserica Sf. Marcu al Venețienilor și Sf. Anton (Chiesa San Marco dei Veneziani e Sant Antonio) este datată din 1002-1003 de Beatillo, teolog și istoric iezuit, fiind construită de Dogele Veneției Pietro Orseolo II pentru a sărbători eliberarea orașului Bari de sarazini dar descoperirile recente ale unei structuri bizantine (sec. X), în sublolul clădirii și locația ei, aproape de mare, au dus la concluzia că a fost ridicată de comercianții italieni, stabiliți în Bari, spre a-și aminti de casa lor. Prima menționare documentară este într-o bulă a arhiepiscopului Rainald dată în favoarea episcopului de Kotor (Muntenegru) unde, printre semnatari, apare și starețul Bisericii Sf. Marcu (1187). Fațada, în stil romanic, mărginită de 2 pilaștri mari, prezintă superior un fronton, sub el o fereastră rotundă (rozetă), decorată cu coloane și o ghirlandă înconjurătoare, având central un leu înaripat (sec. XII-XIII), mai jos 2 ferestre arcuite, cu o singură deschidere și ușa de intrare, un portal rotund, situat central, încadrat cu decorații geometrice. La intrarea în sacristie s-a păstrat o placă policromă reprezentând Fecioara Fântânii, lângă ea Sf. Marcu și Anton. Deasupra ei se înalță turnul clopotniță.
În decursul timpului a suferit mai multe modificări și redecorări. Azi picturile care ornează altarele sunt datate începând de la Renașterea târzie până în sec. XIX. Altarul principal a fost reconstruit în 1893. Biserica a fost întreținută de Confraternitatea San Marco până în 1809, când aceasta s-a mutat și în locul ei s-a stabilit Confraternitatea Sf. Anton de Padova.
Spre următoarea biserică am trecut pe sub unul dintre cele 50 de arcuri din Orașul Vechi, Arcul Minunilor (Arco delle Meraviglie). Legenda spune că a fost construit în urmă cu 500 de ani de doi îndrăgostiți care, deși locuiau vis a vis, nu aveau voie să se întâlnească, părinții fetei opunându-se unei relații.
Biserica Sf. Gaetano (Chiesa San Gaetano) a fost construită în secolul XI în cadrul fostei Mânăstiri San Salvatore. Preluată de Părinții Teatini, aceștia i-au dat actualul hram. A fost reconstruită în 1170 și în decursul timpului modificată de mai multe ori. Azi o biserică mică, cu fațada sobră, aproape ascunsă de case, duminica devine un loc foarte populat, atunci celebrându-se slujba Bisericii Ortodoxe Etiopiene, care a preluat-o (2012) și o întreține. În interior s-au păstrat altarul principal, din marmură, în stil baroc(1800), decorat cu o pictură ce-l prezintă pe Isus înaintând pe o pajiște înflorită, picturile din altarele laterale, prezentând Sfânta Familie, Neprihănita Zămislire (sec. XVIII) și statuile papier-mâché ale lui Iisus și Sf. Petru.
În dreapta Catedralei San Sabino, lângă Poarta Veche, se află Biserica Sf. Giacomo (Chiesa San Giacomo). A fost construită, din piatră albă de Trani,în cadrul Mânăstirii Surorilor Baziliene (sec. XI-XII), apoi preluată de benedictini (1344), care au refăcut-o (1410). Sub Stareța Barbara Colucci, în anii 1600 a fost modificată și decorată în stil baroc. Biserica, cu fațada foarte simplă, prevăzută cu un portal din lemn, accesat pe câteva trepte, în interior prezintă o singură navă, cu pereții din stuc alb, acoperită de bolți, cu ferestre în stil baroc, cu decorații din ipsos pe pereți (sec. XVIII). În spatele altarului principal se află o pictură din secolul XVIII , prezentându-i pe Fecioara Maria și Sf. Iacob, în dreapta căruia e postată statuia din lemn, prezentându-l pe Isus, privindu-i.
Mai are o intrare (portal), pe fațada laterală din dreapta, care probabil privea spre Poarta Castelului, azi situată pe o străduță îngustă, de pe care este vizibil și turnul clopotniță, cu partea de jos în stil romanic, cea de sus în stil baroc, adăugată în anii 1600-1700. Mânăstirea a fost permanent folosită, în secolul XX, până în 1947, ca loc de retragere a fetelor aristocrate și azi ca grădiniță, condusă de călugărițele saleziene.
În secolul X în nordul Palatului Prefecturii de azi se afla Biserica „Sf. Ap. Simon și Iuda”. După sosirea dominicanilor în Bari (sec. XII-XIII), pe locul actualului palat au construit o mânăstire, în cadrul căreia au preluat și vechea biserică (1286) care, în decursul timpului, a suferit mai multe renovări. În 1794 a fost demolată și reconstruită ca Biserica Sf. Dominic (Chiesa San Domenico), singura clădire din fosta mânăstire care a supraviețuit până azi. Clădirea, cu un turn clopotniță în posterior, prezintă o fațadă sobră, decorată cu pilaștri, în partea centrală a frontonului, sub o arcadă, având o fereastră. Deasupra ușii din lemn, într-o lunetă este postată stema Confraternității San Domenico, sub ea fiind inscripționat „Arhiconfraternitatea Rozariului SS.mo”, o asociație care administrează biserica încă din 1900. În interiorul, ornat cu frize în stil baroc, s-au păstrat picturi din secolul XV și crucifixe ale școlii venețiene.
În apropierea ei exista o Mânăstire Benedictină unde, în timpul vizitei sale, Sf. Francisc a chemat enoriașii la slujbă, sunând dintr-un clopot mic din bronz, păstrat și azi în Biserica Sf. Maria a Îngerilor (Chiesa Santa Maria degli Angeli), construită pe acel loc în secolul XVI. Biserica a fost modernizată în secolul XIX, când i s-a creat altarul de marmură, din vechile ornamente păstrându-se până azi statuia care-l prezintă pe Sf. Rochus (Rocco) împreună cu câinele său credincios, datată de unii experți din secolul XVII, de alții din secolul XV.
Deasupra ușii de intrare, prezentată prin sculpturi, se află inscripția „Arhiconfraternitatea Sf. Maria a Îngerilor”, asociație care administrează biserica.
Urmând labirintul străduțelor Orașului Vechi, m-am îndreptat spre o biserică mai nouă.
Biserica Sf. Treimi și a Sf. Medici (Chiesa Arciconfraternita S.S. Trinita E Dei S.S. Medici) a fost inaugurată în 1960. Am depistat-o cu greu, fiind amenajată într-un palat baroc, cu 3 etaje, vis a vis de Castelul Normand-Șvab. Clădirea obișnuită, fără cruce, are postat numele bisericii sub o lunetă ornată cu scene mitologice, sculptate în piatră, datată din sec. XVIII. În ea s-a păstrat o mică încăpere din fosta mânăstire (1032), distrusă de Wilhelm I (1156), care de-a lungurl timpului a fost îngrijită de diverse ordine, din 1555 fiind încredințată Confraternității Sf. Treimi. În actuala biserică, o mică capelă este dedicată Sf. Medici, în care sunt postate statuile Sf. Cosma și Damian.
De-a lungul Evului Mediu Bari a devenit un port important pentru comerțul cu sclavi. Capturați din Dalmația (Croația) de Republica Venețiană, din Prusia și Polonia de Imperiul Roman și de bizantini din alte părți ale Balcanilor, erau vânduți în alte părți ale Imperiului Bizantin și, cel mai frecvent, statelor musulmane din jurul Mediteranei, care-i foloseau în domeniul militar.
Castelul Normand-Șvab (Castello Normanno Svevo) din Bari, Italia, este situat la marginea Orașului Vechi, o parte din el ridicată pe locul unor fortificații mai vechi, menționate în Satirele lui Horațiu și Analele lui Tacit. A fost construit în jurul anului 1131 de Regele Roger II al Siciliei. Distrus în 1156, a fost restaurat și extins în perioada 1223-1240 de Frederic II de Hohenstaufen, din 1220 Rege al Siciliei, ulterior devenit și Rege al Germaniei (1212), Rege al Italiei (1220), Împărat al Imperiului Roman și Rege al Ierusalimului (1225).
În a doua jumătate a secolului XIII, sub Carol de Anjou, castelul a fost refăcut și, pentru apărare, pe trei laturi înconjurat cu un șanț umplut cu apă, a patra fiind situată direct la mare. Apoi a intrat în proprietatea Regelui Ferdinand de Aragon (1458-1494). În luptele purtate pentru recucerirea Regatului Napoli, acesta a primit ajutorul familiei Sforza, cărora le-a donat castelul, dar la scurt timp a fost preluat de Isabella de Aragon, perioadă în care zidul de apărare a fost prevăzut cu bastioane (sec. XVI), folosite de artilerie.
În 1556 castelul a fost ocupat de Prințesa Bona Sforza de Aragon, a doua soție a Regelui Poloniei Sigismund I. Moștenind principatul, ea s-a întors în Italia și s-a stabilit la Bari, unde a murit un an mai târziu. Castelul a fost returnat Regelui Neapolelui, regat care a deținut sudul Italiei până în 1806, perioadă în care orașul Bari a intrat în declin și castelul a fost folosit ca închisoare și cazarmă.
Azi castelul este accesat prin partea de sud, pe un pod care traversează șanțul înconjurător, golit de apă.
Pentru a ajunge în curtea centrală, se trece printr-un bastion, cu tavanul prevăzut cu arcade, din care se iese printr-o poartă cu arcade susținute de coloane.
În curtea, mărginită de clădirile castelului, cu parter și etaj, se află o veche fântână.
La parterul castelului s-a păstrat fosta Capelă, azi împodobită cu picturi care arată diferite zone ale castelul.
În camerele cu arcade ogivale, renovate, a fost amenajată o Gipsotecă, în care sunt etalate reproducerile din ipsos ale unor sculpturi și monumente apuliene, realizate în 1911 de artiștii Pasquale Duretti și Mario Sabatelli și expuse la Expoziția Etnografică de la Roma, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a Unirii Italiei.
Parterul este folosit și pentru desfășurarea unor expoziții temporare și evenimente.
Camerele din nivelul superior sunt accesate prin șiruri de scări, cu balustrade, care pornesc din curtea centrală.
Câteva dintre ele au fost amenajate pentru expoziții permanente, camera aragoneză cu fotografii care arată istoria restaurării castelului, camera angevină cu obiecte de ceramică din secolele XV-XVIII, descoperite de arheologi și în așa-numitul Torre dei Minorenni o colecție care include și bijuterii din diferite locuri din Puglia.
În timpul săpăturilor efectuate pentru o construcție în districtul San Lorenzo (1922) s-a descoperit un cimitir cu 13 morminte, datat din secolele XIII-IX, toate inscripționate, pe unul dintre ele fiind sculptat un sfeșnic cu 7 brațe (menorah), unul dintre cele mai vechi simboluri ale evreilor, demonstrând că în zonă a locuit o comunitate ebraică. S-a descoperit și o placă de calcar inscripționată în limba latină, datată din epoca imperială, dintr-un cimitir roman. Inițial mormântul cu menorah a fost expus în Muzeul Provincial din Bari, apoi mutat la castel.
Documentele din secolele XV-XVI arată că evreii au fost îngropați în 2 cimitire, primul în loco sancti Thomasii și al doilea la cca 1,5 kilometri în afara zidurilor estice ale orașului. În Sefer Yuhasin (o carte despre istoria evreilor din sudul Italiei) cronicarul evreu Ahimaaz ben Paltiel descrie prezența unei comunități evreiești în Puglia, deportați din Ierusalim sub Împăratul Titus (70 î.e.n.). În timp aceștia au ocupat zonele de coastă ale Italiei, în secolul IV orașele Oranto și Taranto având jumătate din populație evrei și în secolele IX-X la Bari și Oria existând academii rabinice.
Sub Regele Frederic II (sec. XIII) au primit privilegii, printre care și monopolul asupra manufacturilor de mătase. La sfârșitul anilor 1200 preoții au început convertirea forțată, apoi Frederic de Aragon (sec. XV) a încercat să restabilească comunitatea, cu regulile ei, dar s-au iscat revolte și în secolul următor au fost expulzați, în două valuri (1510, 1539). Sinagoga din Bari și cimitirul au trecut în custodia vicarului catedralei. Din 1578, cumpărată de Consiliul catedralei, o parte din ea a fost închiriată unui nobil, restul fiind folosită de Rectoratul catedralei, până în 1939, când a fost demolată și pe locul ei construită o clădire.
Catedrala San Sabino (Cattedrale Metropolitana di San Sabino) din Bari, Italia, este situată în nordul orașului, Orașul Vechi, în apropierea Castelului. Eparhia Bari a existat încă din secolul V, fapt atestat în documentele Sinodului Roman (465), la care a participat și Episcopul Concordius de Bari. Sub Episcopul de Canosa din Puglia (514) exista o biserică, unul din mozaicurile de pe podeaua ei, inscripționate cu numele Episcopului Andrei (758-761), fiind descoperite de arheologi sub nava centrală a actualei catedrale. În secolul IX au fost aduse în ea moaștele Sf. Sabino. În prima jumătate a secolului XI pe locul ei a început construirea unei catedrale, finalizată în 1034, care a rezistat până în 1156 când, împreună cu mare parte din oraș, a fost distrusă de armata lui Guillaume I de Sicilia.
În perioada 1170-1178, folosind materiale de la vechea biserică, s-a construit Catedrala San Sabino, sfințită în 1292. În secolul al XVIII-lea, fațada, interiorul navelor, a vechiului baptisteriu, azi sacristie și cripta au fost reconstruite în stil baroc. Azi biserica, în stil romanic apullian, are o fațadă simplă, împărțită de 2 pilaștri în 3 părți. De sus în jos porțiunea centrală prezintă un fronton triunghiular cu o rozetă și 2 ferestre mici, o rozetă mare, mărginită superior de o arcadă cu 7 figuri grotești, create în perioada gotică, ulterior restaurate. Fereastra centrală e mărginită de 2 pilaștri și 2 arcade, central susținute de o coloană, totul încadrat de o arcadă decorată. Sub ea, într-o nisă arcuită, e postată o statuie, flancată de statuile unor sfinți, situate pe ancadramentul portalului central, mărginit de coloane. Pe cele 2 secțiuni laterale de află câte un portal baroc (sec. XVIII).
Fațada din stânga a fost prevăzută cu o galerie de arcade adânci, urmată de construcția cilindrică a sacristiei, realizată pe locul unui fost baptisteriu din sec XVII, în capăt fiind situat turnul clopotniță, înalt de cca. 69 metri.
În interior cele 3 nave sunt separate de 2 rânduri cu câte 8 coloane, probabil de la vechea clădire bizantină. Într-o porțiune a navei centrale s-a păstrat un mozaic din marmură policromă (sec. XIV), asemănător rozetei de pe fațada principală.
Lateral, deasupra coloanelor unite prin arcade, se află galeriile pentru femei, mărginite și ele de coloane cu arcade.
În dreapta naosului se află amvonul, refăcut în 1955, folosindu-se fragmente din cel original (sec. XI-XII).
Nava centrală e despărțită de prezbiteriu printr-o arcadă mare. Deasupra lui se află o cupolă de 35 metri înălțime. De o parte și de cealaltă a scărilor ce urcă la altar sunt postate statuile de piatră, reprezentând lei. În absida centrală se află altarul, acoperit de un baldachin, susținut de coloane, refăcut cu piese din cel original (1233) și un cor din marmură, cu scaunul episcopal. Sub altar sunt postate moaștele Sf. Sabino.
În absida din stânga este postat sarcofagul Episcopului Romualdo Arsione, decedat în 1309. Pe pereți s-au păstrat rămășițe din frescele secolelor XIII-XIV.
Într-un altar lateral este postată o pictură, prezentându-l probabil pe Sf. Mauro (sec. XVI), considerat a fi primul Episcop de Bari și în navele laterale se află panourile de bronz prezentând Calea Cruci, realizate în perioada 1897-1977.
În spatele altarului din Capela Preasfântului Sacrament este postată sculptura lui Isus Răstignit pe Cruce.
Cripta, transformată în sec. XVIII, este accesată printr-o scară care pornește din culoarul drept. Tavanul e susținut de 24 de coloane, situate pe 3 rânduri, terminate prin arcade, unite între ele.
În ea este postată icoana bizantină a Fecioarei Maria și Sf. Nicolae, patronul orașului Bari, susținută de 3 statui reprezentând îngeri. De asemenea sunt înmormântate diferite personalități. Azi Catedrala e sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bari-Bitonto.
Alăturat catedralei, Muzeul Diecezan (Museo Diocesano) etalează obiecte de cult, opere de artă vechi, pergamente, din care unul din 1050, prezentând un cântec liturgic, prin texte și desene sacre (Exsultet).
Bazilica Pontificală Sf. Nicolae (Basilica Pontificia Sant Nicola) din Bari, Italia, este situată în partea de nord a orașului, Orașul Vechi, în apropierea mării.
A fost construită în perioada 1087-1197 ca loc de înmormântare a moaștelor Sf. Nicolae din Myra, Licia (azi în Antalia, Turcia), un episcop grec din timpul Imperiului Roman, recunoscut ca sfânt începând cu secolul XVI, patronul spiritual al marinarilor, comercianților și al orașului Bari, moaște aduse ilegal, pentru a fi salvate de islamici.
Cripta în care au fost depuse a fost sfințită de Papa Urban II (1089) și bazilica de Elias, starețul Mânăstirii Sf. Benedict din apropiere (1197), numit ulterior arhiepiscop, al cărui tron s-a păstrat până azi în incintă. În timpul primei cruciade, însoțind armatele franceze în drum spre Ierusalim și oprindu-se în Bari, Petru Pustnicul a predicat în bazilică, susținând cauza acestora (1095).
În timp moaștele au atras pelerini, favorizând dezvoltarea orașului, pelerinaje care continuă și azi, la ele participând atât catolici cât și ortodocși.
Clădirea, simplă, ocupă o suprafață aproape pătrată. Fațada principală, încadrată de 2 turnuri patrulatere, este împărțită în 3 sectoare de 2 pilaștri, susținuți de coloane, fiecare sector cu o poartă de intrare, cea centrală, străjuită de coloane și acoperită de un fronton arcuit, decorat și în partea superioară prevăzute cu ferestre.
Pe una din fațadele laterale, câte 5 arcade susțin o loggie mărginită de coloane care, la rândul lor, susțin arcade.
Interiorul prezintă un naos, despărțit de navele laterale prin coloane de granit și pilaștri, legate între ele prin arcade. La nivelul superior, deasupra absidelor, se află o galerie, în care stăteau femeile în timpul slujbei (matronaeum).
Biserica a fost pavată cu mozaic, porțiuni din cel vechi păstrându-se în prezbiteriu și criptă. Prezbiteriul este separat de restul edificiului prin 3 arcade susținute de coloane cu influență bizantină.
Altarul, decorat cu mozaic, este acoperit de un baldachin, susținut de 4 coloane. Peretele din spatele lui este decorat cu statui, 3 situate în nișe arcuite, mărginite de pilaștri.
Biserica a fost renovată la sfârșitul secolului XIII, în 1456, secolul XVII.
Ultima restaurare (sec. XX) a eliminat elementele baroce, păstrând doar tavanul din lemn aurit, în care sunt încadrate picturile lui Carlo de Rosa.
În cadrul bisericii funcționează Muzeul Bisericii care etalează opere de artă și religioase vechi, între care și o colecție de candelabre din secolul al XII-lea, donate de regele Carol I de Anjou.
Orașul Brindisi, capitala regiunii Brindisi, este situat în regiunea Apulia din sudul Italiei, pe malul Mării Adriatice, care formează acolo un „port natural” (golf). Datorită poziției strategice, a fost locuit încă din epoca mesapiană, când centrul urban, situat spre vest, a fost înconjurat cu un zid de apărare (sec. VII î.e.n.), apoi de greci, dar s-a dezvoltat mai ales sub Imperiul Roman (27 î.e.n.- 285 e.n.), care au consolidat zidurile. În acea perioadă comerțul a înflorit, amforele fabricate în Brundisium fiind găsite de arheologi în toată zona Mării Mediterane și numărul populației a crescut, ajungând la cca. 100.000 de persoane.
Pentru a facilita circulația mărfurilor și a trupelor între centrul imperiului și estul Mării Mediterane, romanii au creat Calea Appiană, al cărui capăt era la Portul Brindisi, marcat probabil de cele două coloane din marmură, ca o poartă la mare, dintre care doar una a supraviețui, a doua prăbușindu-se în 1528 și, un secol mai târziu, materialele donate orașului Lecce pentru construirea unui monument al Sf. Orontius, onorându-l după ce a scăpat populația de o epidemie de ciumă. De fapt azi e vizibilă o copie a coloanei romane, înaltă de 18,74 metri, cu capitelul decorat cu frunze de acant și 12 figuri mitologice- 4 zeități marine și 8 tritoni care cântă la instrumente făcute din scoici marine. Din cea originală, restaurată (1996-2002), se poate vedea capitelul, etalat în Palatul Granafei-Nervegna.
Lateral de coloană se află o clădire pe care o placă comemorativă amintește că pe acel loc a existat casa poetului Vergiliu, în care a locuit și murit (19 î.e.n.) acesta.
La un an de la încoronare (284), pentru a stabiliza imperiul, Împăratul Dioclețian l-a împărțit în două părți distincte, Imperiul Roman de Răsărit, grecesc, azi cunoscut ca Imperiul Bizantin, din 330 cu capitala la Constatinopol și Imperiul Roman de Apus, latin, cu capitala la Mediolanum (Milano), din 402 la Ravena, până în 476 când, prin abdicarea lui Romulus Augustus, imperiul a fost deființat. Brindisi a intrat în declin, în secolul VI San Cataldo (Lecce) devenind cel mai important port din zonă.
Odată cu căderea Imperiului Roman, Brindisi a fost cucerit pe rând de ostrogoți, bizantini, longobarzi, sarazini și normanzi (1070). În timpul lupelor purtate, zidurile de apărare au fost distruse. Sub Împăratul Frederick II portul a devenit locul de lansare al cruciadei, pentru cucerirea Ierusalimului (1228). Orașul a fost împrejmuit cu ziduri noi. Pentru a apăra zona portului, în 1227 s-a construit Castelul Șvab (Castello Svevo), înconjurat de un zid înalt, prevăzut cu o poartă de intrare și 6 turnuri, două circulare, trei pătrate și unul pentagonal.
În timp castelul și fortificațiile au fost completate și, pentru acces, în 1243 s-a creat Poarta Mesagne.
Sub Carol I de Anjou castelul a fost prevăzut cu turnuri de apărare și interiorul transformat într-un palat (1272-1283). Ferdinand I al Neapolelui (1458-1494) l-a extins și înconjurat cu un al doilea zid, prevăzut cu turnuri circulare, folosite de artilerie, vizibile și azi. Între cele două ziduri s-au creat încăperi pentru cazarea militarilor, folosite și de populație în caz de război.
Carol II de Anjou a creat un sistem de apărare al portului. Pe cele două laterale ale canalului Pigonati s-au ridicat 2 turnuri (1301), cel vestic mai mare, care au fost legate cu un lanț metalic, coborât pentru acces, sau ridicat pentru blocarea portului. În 1484 s-a construit Turnul Infernului (Torrione dell Inferno), un turn circular prevăzut cu 40 de ferestre mici pentru arme, după care probabil a fost numit. Turnul a fost legat de castel printr-un perete cortină crenelat.
Pentru accesul în oraș s-au creat mai multe porți dintre care Poarta Lecce, realizată sub Ferdinand de Aragon (1464), consolidată de Carol V de Habsburg (1530), azi folosită pentru diferite evenimente și expoziții și Poarta Regală (Porta Reale), situată la malul mării, despre care cronicarii afirmă că a fost demolată în 1776. În aceeași perioadă s-a construit Bastionul Carol V, început sub Ferdinand de Aragon și finalizat de Giovanni Battista Loffredo în 1551, conform inscripției de pe colțul de sud-vest, loc unde se află și stemele lui Carol V și Don Piedro de Toledo, Viceregele Neapolelui.
În secolul XV orașul a fost asediat de armatele Ligii franco-venețiene-papale și din 1496 a intrat sub protectoratul Republicii Veneția. Apoi a fost preluat de aragonezi care, temându-se de o invazie otomană, au extins Castelul Șvab și au construit fortificații noi (sec. XV-XVI).
Bastionul San Giacomo, de pe dealul Levante, construit sub Frederick II, a fost modificat în forma actuală, pentagonală, cu parapeți, pasarele de patrulare și creneluri. În 2010 bastionul a fost restaurat și azi e folosit pentru diverse conferințe și expoziții. La jumătatea distanței din Poarta Mesagne și Bastionul San Giacomo, Fernando de Alarcone a construit Bastionul San Giorgio (sec XVI), ulterior demolat pentru amenajarea actualei Piețe Francesco Crispi (1865).
Pe Insula Forte al Mare, situată în apropierea portului, aragonezii au construit Castelul Alfonsino (Castello Alfonsino).
În decursul timpului Castelul Șvab a fost permanent folosit, de-a lungul secolului XIX devenind colonie penală, închisoare și din 1910 redevenind fortăreață militară, scop în care a fost utilizat și în Al Doilea Război Mondial. Azi fiind ocupat și întreținut de Comandamentul Brigăzii Marine San Marco, nu l-am putut vizita, așa că am pornit să explorez orașul vechi, mai precis să văd vechile biserici care s-au păstrat până azi.
După construirea castelului, o parte a zonei a fost achiziționată de franciscani, care au ridicat o mânăstire, cu o biserică, finalizate în 1322. După alungarea lor, clădirile au fost folosite ca birouri ale Prefecturii provinciei Brindisi și una dintre ele transformată în școală. S-a păstrat doar Biserica Sf. Paul Pustnicul (Chiesa San Paolo Eremita), refăcută în secolul XIX, restaurată în 1964 și 2017-2018. Porțiunea inferioară a zidului sudic, din tuf calcaros marin (carparo), ferestrele cu o singură deschidere, în sus și portalul lateral gotic, se presupune că aparțin structurii originale. Interiorul prezintă o navă centrală și altare baroce laterale, dedicate diferiților sfinți, reprezentați prin picturi și sculpturi vechi, ca Fecioara cu Pruncul Isus în brațe, Sf. Maria Magdalena, Sf. Ștefan, etc. Lângă absidă se află o placă cu stema lui Nicolo Castaldo și a soției sale (1309).
Biserica Sf. Maria a Îngerilor (Chiesa Santa Maria degli Angeli) și Mânăstirea capucinelor din Ordinul Sf. Clara de Assisi și a „Surorilor Sărace” au fost construite (1609-1619) pe un teren deținut de Episcopul capucin Giulio Cesare Russode Brindisi, canonizat de Papa Leo XIII, devenind Sf. Laurențiu (1881) și proclamat doctor al Bisericii Universale de Ioan al XXIII-lea (în 1959), finanțate în principal de Electorul și Ducele de Bavaria Maximilian I și Prințesa de Caserta. Clădirile mânăstirii au fost demolate la începutul anilor 1900, pe locul lor fiind construită o școală elementară, până azi rezistând doar biserica, cu fațada în stil baroc, decorată cu flori și heruvimi, ușa din lemn cu basoreliefuri înfățișându-i pe Sf. Francisc de Assisi, Sf. Clara, Sf. Ioan, Sf. Matei. Interiorul e format dintr-o navă, 4 capele cu altare în stil baroc, amvonul din lemn aurit (cca.1.600), altarul din marmură policromă, împodobit cu statuile Sf. Francisc și Sf. Clara, în spatele căruia se află pictura prezentând Neprihănita Zămislire. In interior s-au păstrat 4 picturi care prezintă Adorația Păstorilor, Adorarea Magilor, Circumcizia, Fuga în Egipt (1683-1767). În capela dedicată Sf. Laurențiu se păstrează crucifixul din fildeș pe care acesta l-a folosit pentru a încuraja soldații creștini în bătălia de la Székesfehérvár (azi oraș în Ungaria) împotriva otomanilor (1601) și într-o raclă din biserică, lângă statuia sa, o vertebră a sfântului.
În oraș a existat Biserica „Santa Maria Veterana” care a fost donată benedictinilor de Contele Goffredo di Coversano, senior de Brindisi, fapt dovedit de actele din 1097 și 1107. Pe locul ei s-a înființat Mânăstirea Benedictină, pe fațada căreia se vede și azi stema Ordinului, cu Biserica Sf. Benedict (Chiesa di San Bendetto) și un turn clopotniță, în stil lombard, cu ferestre și arcade (sec. XI-XII), păstrate până azi. În marele cutremur din 1456, când mare parte din Brindisi a fost distrusă, biserica fiind avariată, a fost reconstruită, când s-a refăcut zidul exterior, în partea estică s-a demolat intrarea principală, pentru accesul la portalul sudic și s-a construit corul, azi biroul preotului parohial). În secolul XVIII mânăstirea a fost abandonată și în vestul ei construită o altă mânăstire. Ordinul fiind interzis și călugărițele părăsind mânăstirea (1866), aceasta a fost folosită ca sediu al Poliției Rutiere, clădire azi abandonată, pe care se mai poate vedea stema Ordinului.
Apoi biserica a fost preluată de Arhiepiscopul de Brindisi și în anii 1950 restaurată, când altarele baroce au fost desființate. În timpul lucrărilor, pe locul fostei mânăstiri săpăturile au scos la iveală urmele unor clădiri din epoca romană. Azi biserica prezintă o navă centrală, acoperită de 4 bolți în cruce, separată de laterale prin coloane de marmură, cu capiteluri romanice, 4 cu capiteluri corintice și una reprezentând boi, lei și berbeci cu capetele împreunate. În fosta sacristie, transformată în Muzeu Diocezan, sunt etalate picturi și statui de sfinți din secolele XII-XVIII.
Biserica Sf. Ioan de la Mormânt (Chiesa San Giovanni al Sepolcro), numită și Templul Mormântului, este atestată documentar din 1128. Unii cercetători consideră că a fost construită de Bohemund, Principele de Taranto, cavaler al Ordinului Canoanelor Sf. Mormânt, la întoarcerea din prima cruciadă, alții că a fost un baptisteriu ridicat pe locul unui templu creștin păgân. Biserica a aparținut Ordinului până în 1220 când Papa Honoriu II a încredințat bisericile Pontifului de Orvieto.
Două secole mai târziu, prin bula Papei Inocențiu VIII (1489), Ordinul Canoanelor Sf. Mormânt a fost desființat, proprietățile lui fiind trecute Ordinului Cavalerilor Ospitaliei Sf. Ioan din Ierusalim, cunoscut și cu numele de Ordinul Cavalerilor de Malta.
În cutremurul din 1761 biserica a suferit daune majore. La mijlocul secolului XIX a fost cumpărată de municipalitate, restaurată (1881-1883) și folosită ca Muzeu Civic. Săpăturile efectuate în timpul restaurării au descoperit artefacte din epoca romană și podeaua cu mozaicuri a unei reședințe imperiale romane (domus), care probabil se întindea pe o suprafață mai mare decât cea a bisericii (sec. I-II), azi vizibile în subsolul porțiunii centrale a bisericii.
Biserica a fost construită din tuf calcaros marin (carparo), de formă circulară, cu un zid drept situat spre est. Accesul se făcea prin 3 portaluri, unul spre sud, cu o ușă mică (sec. X), unul spre grădina din spate, azi închis și cel principal, cu un pridvor mărginit de 2 coloane de marmură, susținute de câte un leu, având capitelurile decorate cu motive vegetale, figuri de animale și umane. Marginile portalului (glafuri), bogat decorate, în stil roman apullian, prezintă motive vegetale, scene de luptă între animale, războinici, personaje din Vechiul Testament, etc.
Înteriorul, cu un plan de potcoavă, prezintă 8 coloane de marmură și granit, situate circular, terminate prin arcuri care susțin cupola centrală, construită în timpul restaurării. Pe pereții coridorului înconjurător (ambulatoriu) sunt încastrate alte coloane, superior legate de primele prin arcuri.
Central bolta prezintă o structură din lemn.
Pe pereți se află rămășițele fostelor fresce, în timpul cutremurului pierzându-se aproximativ 80% din ele.
Fecioara cu Fiul Isus în brațe; Sf. Gheorghe luptând cu Dragonul
Crucificarea lui Isus; Deesis
Sf. Episcop pe tron
Mânăstirea „Sf. Ioachim” a Ordinului Carmeliților Desculți și Biserica Sf. Tereza (Chiesa Santa Teresa) au fost construite la cererea canonicului Francesco Monetta în perioada 1671-1697. Biserica, în stil baroc, cu fațada decorată de pilaștri, capiteluri, nișe, vârfuri, prezintă o navă centrală, capele laterale dedicate unor sfinți, decorate cu picturi din secolele XVII-XVIII: Nașterea Domnului, Sf. Andrei, Sf. Francisc de Paola, Sf. Fecioară Maria de pe Muntele Carmel și statuile Sfinților Doctori. Altarul principal este mărginit de două picturi, prezentând Extazul Sf. Tereza și pe Sf. Iosif. În 1807 mânăstirea a fost desființată, transformată în sediu militar și din 1990 găzduiește Arhivele Statului. După ce biserica a fost restaurată (anii 1980), câteva încăperi au fost amenajate ca Muzeul Eparhial „Giovanni Tarantini”.
În piața largă din fața ei, cu spatele spre mare, se înalță Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Monumento ai Caduti), dezvelit în 1933, în altă locație, la eveniment fiind prezent și Regele Vittorio Emanuele III, din 1940 mutat în actuala locație și restaurat în anul 2018. Pe baza de marmură roșie de Verona a fost postată statuia Victoriei, din marmură albă de Cararra. Cu aripile adunate, privind spre cer, înaltă de de 5 metri, Victoria ține în mâna dreaptă un pumnal, înconjurat de lauri și în mâna stângă un personaj reprezentând Roma care, cu mâna dreaptă ridicată, simbolizează Patria. Sub ea este postată statuia unui soldat muribund, apărându-se cu scutul. La același nivel, pe laterale, două grupuri statuare înfățișează durerea populației supraviețuitoare, în acel război cca. 500 de localnici pierzându-și viața, în dreapta o mamă mângâind coiful cu lauri al fiului pierdut, îmbrățișând orfanul și în stânga văduva împreună cu fiul ei, acesta ridicând un pumnal.
În plimbarea mea am lăsat la urmă cea mai importantă piață din Brindisi, Piața Catedralei (Piazza del Duomo), situată pe locul centrului fostei așezări mesapiene, unde în perioada romană s-a construit Templul lui Apollo și Diana, materiale din el fiind folosite în secolul IX la construcția Bazilicii San Leucio, sfințită de Papa Urban II în 1089. Fiind profanată de sarazini, Papa a dăruit terenul actualei piețe și în perioada 1132-1143 s-a construit Catedrala „Sf. Ioan Botezătorul” (Catedrale San Giovanni Battista), în stil romanic.
În interior cele 3 nave erau pavate cu mozaicuri prezentând scene din Vechiul Testament, din războaiele purtate împotriva musulmanilor din Spania, figuri mitologice, vizibile azi în jurul altarului principal și o porțiune din culoarul stâng. În 1191 în catedrală a fost încoronat normandul Roger ca Rege al Siciliei, un an mai târziu a avut loc căsătoria lui cu Irina, fata Împăratului Bizantin și în 1225 s-a celebrat căsătoria Împăratului Frederic II cu Isabella de Brienne.
În timpul cutremurului din 1743 domul s-a prăbușit și clădirea a fost refăcută, din cea veche păstrându-se până azi fragmentele de mozaic, absida din naosul stâng, 4 capiteluri și corul din nuc, construit în locul absidei, demolată (1580-1594). În decursul timpului a suferit diverse modificări și interiorul a fost ornat cu picturi reprezentând scene și personaje biblice.
Azi deasupra intrării se află o maiestuoasă orgă și în Capela Preasfântului Sacrament moaștele Sf. Teodor, patronul spiritual al orașului.
În anul 1957 fațada a fost decorată cu statuile Sfinților Leucio, Teodor, Laurențiu, Francisc, Clara, Petru și Pavel și a Papei Pius X. Tot atunci s-a refăcut și turnul clopotniță, construit în 1780-1793 și distrus de raidurile aeriene din Al Doilea Război Mondial. În fața catedralei se află Monumentul Maicii Pelerine (Monumento Madonna Pellegrina), postat la un an după ce statuia a fost purtată într-o procesiune de-a lungul Provinciei Brindisi (1954), comunitatea rugându-se și cerând ajutorul Fecioarei Maria pentru a-i salva de dezastrele războiului. Statuia Maicii, rugându-se, e așezată pe capitelul unei coloane înalte, pe care sunt sculptate simbolurile Neprihănitei Zămisliri din Vechiul Testament. Coloana e susținută de o bază patrulateră, spre nord și sud cu plăci de bronz care prezintă sosirea Madonei în oraș și primirea făcută de populație, spre est și vest Catedralele Ostuni și Brindisi, cu stemele orașelor respective.
Pe o latură a Pieței Domului se află Palatul Seminarului (Palazzo del Seminario), construit începând cu anul 1720 de Monseniorul Paolo Villana Perlas, a cărui stemă e afișată pe fațadă, între ferestrele balconului și în colțul de sud-vest al palatului. A fost afectat de cutremurul din 1743 dar un an mai târziu Arhiepiscopul Antonino Sersale l-a refăcut. Clădirea în stil baroc, cu parter și două etaje, în care s-au amenajat 40 de încăperi, la etajul superior a fost ornată cu 8 statui, reprezentând materiile studiate- matematica, oratoria, etica, teologia, filozofia, dreptul, poetica și armonia. Azi, sediul Arhiepiscopiei, la parter funcționează Biblioteca Arhiepiscopală „Annibale De Leo”, numită după Monseniorul care a înființat-o în 1798. În ea se găsește un volum de rugăciuni din 1627, prima carte tipărită în Brindisi.
În secolul XVI pe una din laturile pieței se afla Palatul familiei De Caterino, pe care Lucio De Caterino, Primarul orașului, l-a donat, împreună cu alte proprietăți din zonă, Spitalului Civic. La parter avea o loggie, azi numită Porticul Cavalerilor Templieri (Portico dei Cavaleri Templari), după caracteristicile arhitecturale specifice secolelor XII-XIII, cu două arcade gotice, din tuf calcaros (carparo) și piatră albă, separate printr-o coloană de marmură în stil grecesc.
Porticul a fost completat cu o porțiune construită în timpul restaurărilor din 1954-1958 care azi servește ca intrare la Muzeul Arheologic Provincial „Francesco Ribezzo” (Museo Archeologico Ribezzo), numit după arheologul și lingvistul italian (1875-1952), înființat în 1884, etalând artefactele din săpăturile locale, donate de colecționari.
Într-un coridor exterior, din spatele arcadelor, sunt etalate diverse descoperiri medievale.
Muzeul e împărțit în 6 secțiuni: epigrafică, statuară, antică, preistorică, numismatică și expoziția subacvatică, care etalează obiecte din bronz, statui, etc., descoperite la câțiva kilometri de Brindisi, la Punta del Serrone (1992), despre care se presupune că făceau parte din încărcătura unei nave care a eșuat.
De fapt până în secolul VI Portul Brindisi a fost cel mai important port din zonă, atât economic, cât și militar. Locul fiindu-i luat de Portul Lecce, a decăzut. În 1762 Arhiepiscopul de Brindisi, Domenico Rovegno, explica apariția multor boli ca fiind datorată de acumularea de deșeuri pe fundul mării care, putrezind, emanau mirosuri neplăcute, purtătoare de boli. Din cauza lor și comerțul a fost afectat, în port putând să intre doar bărcile mici. O dată cu prima revoluție industrială s-a creat un nou canal îndiguit, deschis în 1778.
În Primul Război Mondial portul, împreună cu castelul, au devenit fortăreață militară, când zonele insalubre au fost curățate, digurile consolidate, s-au creat conducte pentru apa potabilă și depozite de combustibil. În Al Doilea Război Mondial Brindisi a devenit sediul provizoriu al Guvernului Regatului Italiei (1943-1944). Azi portul e folosit mai ales pentru comerț și ca bază a feriboturilor care traversează mai ales grupurile de turiști spre Grecia, Balcani și Orientul Mijlociu.
Vizita mea s-a încheiat. În drum spre gară am făcut o ultimă oprire în Piazza Cairoli, la Fântâna Ancorelor (Fontana delle Ancone), inaugurată în 1937. În mijlocul bazinului cu apă, arătând cele 4 puncte cardinale, sunt postate 4 ancore mari, din mijlocul cărora țâșnește apa artezienei.
Localitatea Szabadkígyós (Șarpele Liber) este situată în vestul Ungariei, încadrată în districtul Békéscsaba, județul Békés. A fost prima dată atestată documentar din 1398, cu numele Kégyós (Șarpele). În atacurile turcești satul a fost pustiit, apoi teritoriul a fost preluat de baronul austriac Haruckern (1664-1742), care l-a colonizat cu maghiari, slovaci și germani. La sfârșitul secolului XVIII împreună cu teritoriile înconjurătoare a intrat în posesia Șambelanului imperial și regal, Comitele Aradului, Contele Wenckheim József (1733-1803), care a creat o mare fermă de cai. Moștenindu-le, fiul său cel mare, Contele József Antal Wenckheim (1780-1852), a construit un mare conac, de unde putea gestiona mai ușor ferma și familia s-a mutat acolo.
Apoi, pe un deal amenajat artificial, a ridicat o Biserică în stil neoclasic (1844), devenită ulterior Capela „Sf. Ana” și cripta familiei Wenckheim.
Contele a avut un singur moștenitor, Krisztina, provenit din a treia căsătorie. La nici 8 ani Krisztinei i-a revenit onoarea să-i găzduiască pe Regele Franz Joseph și Regina Elisabeta care, în timpul călătoriei prin Ungaria, au trecut pe acolo, în cinstea cărora familia Wenckheim a ridicat un arc de triumf (1857).
În 1872 Krisztina s-a căsătorit cu vărul său Frigyes Wenckheim, avocat maghiar, moșier, politician al partidului național.
Dorind să trăiască în Gyula, au încercat să răscumpere de la familia Almásy fostul castel Wenckheim dar, prețul fiind prea mare, au renunțat și s-au decis ca pe locul fostului conac din Szabadkígyós să construiască un castel, înconjurat de un parc (1875-1879).
Azi Castelul Wenckheim, unul dintre cele mai bine conservate castele din Marea Câmpie de Sud, poate fi vizitat, plătindu-se un preț modic. Îndreptându-mă spre castel, am traversat o porțiune din fostul parc, din 1954 devenit rezervație naturală și din 1997 Parcul Național Körös-Maros, întins pe 23 hectare. Am ajuns în grădina franceză, decorată cu arbuști de tisa și buxus, având central un bazin cu apă și o mică arteziană, alimentată inițial din Izvorul Sigismund, numit și „Șarpe”, forat în 1894, azi funcționând artificial, grădină situată în fața castelului.
Clădirea principală a fost creată în stil neo-renascentist și eclectic, de formă dreptunghiulară, cu parter și etaj, pe o terasă mai înaltă decât grădina, de acolo fiind accesată pe un șir de scări.
La cererea proprietarilor, castelul trebuia să aibă 365 de ferestre, numărul zilelor, 52 de camerelor, numărul săptămânilor și 4 secțiuni ale clădirii, prevăzute cu uși de intrare, numărul anotimpurilor dintr-un an.
Din loc în loc fațadele prezintă secțiuni care, având un fronton supraînălțat, par a fi clădiri separate. Pe fațada dinspre parc a fost încadrat un turn cilindric înalt și spre lateral, la parter, s-a creat o terasă, mărginită de coloane cu arcade, accesată printr-un șir de trepte, deasupra căreia, un spațiu deschis, a fost mărginit cu un parapet din piatră.
Înconjurând latura de est, se ajunge la fosta Capelă, lipită de turnul foarte înalt, de cca. 40 metri.
Lângă turn azi se află intrarea pentru vizitatori, probabil pe vremuri folosită de personal, acea parte a clădirii fiind legată printr-o loggie de o clădire anexă, cu două etaje, în care la parter se afla bucătăria, la etaj călcătoria și camerele servitorilor, accesul între clădiri putând fi făcut atât la parter cât și la etaj.
Plătind biletul de intrare, am pășit în prima încăpere de la parter, Biblioteca, o sală cu tavanul din lemn, în motive geometrice și pereții acoperiți de mobilierul original, în care numeroasele cărți vechi parcă așteptau cititorii.
În Marele Salon, de lângă bibliotecă, erau primiți invitații, se desfășurau serate, evenimente familiale, diverse întruniri politice, etc.
Camerele de la parter erau împărțite pe două rânduri paralele, cele spre sud, luminoase, amenajate pentru femei și partea întunecată, dinspre nord, pentru bărbați. Salonul Contesei, situat la baza turnului cilindric, spre parc, era folosit doar de femei. Acolo dezbătea diverse probleme Asociația Femeilor, cum ar fi educația copiilor, administrarea casei, etc.
Dacă în majoritatea castelelor dormitoarele erau create la etaj, în acest castel Dormitorul Contesei a fost creat la parter, completat cu baie, vestiar, budoar, din care nici măcar o fotografie nu s-a păstrat până azi, cel etalat fiind creat ulterior după modelul celor din a doua jumătate a sec XIX.
Baia era alimentată cu apă adunată într-un rezervor din turnul castelului și trasferată prin conductele din pereți. După folosire era scursă într-un bazin din subsol și de acolo, printr-un sistem de drenaj, dusă în partea de nord a castelului.
De fapt parterul conținea săli pentru vizitatori, intercalate de camere private, saloane, birouri, etc.
După ce am vizitat parterul, etajul fiind inaccesibil turiștilor, am coborât în subsol.
De acolo începea scara în spirală, pe care am urcat-o până pe platforma turnului castelului.
De la acea înălțime am putut observa aproape toată proprietatea- o parte din parcul înconjurător, grădinile franceză și engleză de lângă castel. De asemenea am studiat acoperișul castelului, neuniform, cu coșurile create pentru sobele și șemineurile interioare.
După Contesa Krisztina proprietatea a fost moștenită pe rând de 4 conți și castelul locuit până în 1944. Postbelic naționalizată, castelul cu anexele și clădirile fostei ferme de cai au fost amenajate pentru Institutul de Formare Profesională în Agricultură și Industrie Alimentară (1945-2011).
Ulterior la castel s-au desfășurat diverse activități culturale, la Jocurile Castelului din 2013 fiind prezent și urmașul familiei aristocrate Krisztián Tasziló Wenckheim. După restaurarea și renovarea făcute în cadrul Programului Național al Castelului, în anul 2022 a fost deschis pentru vizitare.
În excursia prin Iordania, după ce am vizitat Deșertul Wadi Rum, ne-am îndreptat spre Aqaba, centrul administrativ al Guvernoratului Aqaba, o zonă liberă înființată în 1973, una dintre cele 5 zone susținute de stat și 36 private.
În anul 2001 a fost înființată Zona Economică Specială Aqaba (ASEZ), întinsă pe 375 kilometri pătrați, 27 kilometri fiind pe coasta Mării Roșie, cu numeroase sectoare de activitate, porturi maritime, în care comerțul se desfășoară fără taxe și un aeroport internațional.
Social Security Corporation Aqaba
Aqaba este singura stațiune din țară la Marea Roșie, cu hoteluri, restaurante, magazine, ocupând cca. 12 kilometri din țărmul de nord-est. Pe celelalte maluri ale mării se pot vedea teritorii din Israel, Egipt și Arabia Saudită. Ne-am cazat aproape de țărmul mării, în City Tower Hotel, unde urma să dormim 2 nopți.
Fiind 45 grade Celsius afară, majoritatea colegilor de grup au preferat să folosească piscina interioară a hotelului și, pentru a doua zi, s-au înscris într-o excursie opțională la una dintre plajele amenajate pentru turiști, în Iordania plaja și baia în mare fiind permise doar pentru persoanele îmbrăcate, deci aproape inexistente.
Având câteva ore până se însera și nederanjându-mă căldura de afară, am pornit să cutreier periferia, vizitarea propriu-zisă a orașului lăsând-o pe a doua zi.
Pe teritoriul orașului săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări din perioada calcolitică (4.000 î.e.n.), vasele de lut, de dimensiuni diferite, folosite la topirea și remodelarea cuprului, sugerând că producția de cupru era una din ocupațiile de bază. S-au găsit și un sistem de irigație, folosit pentru culturile de măsline, grâu, struguri și o mică clădire, ai cărei pereți interiori erau decorați cu desene de animale și umane, sugerând că era folosită în scop religios. Așezarea a fost distrusă de cutremur.
Pe locul orașului Aqaba a existat orașul antic Elath, numit probabil după un copac din genul Pistacia, menționat în Vechiul Testament (Biblia ebraică) în partea nordică a Golfului Eilat (Aqaba). În Cartea Exodului sunt descrise 6 stații în Egipt, stațiile 7 și 8 la traversarea Mării Roșii și stațiile 9-13 în zona din jurul orașului Elath, una chiar în oraș.
În Epoca de Fier Târzie zona ce cuprindea sudul Mării Moarte și al actualului Israel, depresiunea văii Arava, sud-vestul actualei Iordania, până la Marea Roșie, a fost ocupată de edomiți, o uniune de triburi semite care au format Regatul antic Edom.
Fiind situată la intersecția rutelor comerciale dintre Asia și Africa și având o producție mare de cupru, în jurul anului 1.500 î.e.n., ajutați de fenicieni, edomiții au creat Portul Aqaba. Când Regele David al Israelului și Regatului lui Iuda a cucerit Edomul (cca. 1.000 î.e.n.), a ocupat și Elath, un port comercial important. Succesorul său Solomon a construit un nou port maritim în partea de nord a Golfului Aqaba, în Ezion-Geber, astfel importanța economică a zonei a crescut.
Sub Regele Ahaz, al 12-lea rege al Regatului lui Iuda, edomiții au recucerit Elath și i-au izgonit pe iudei. Din acea perioadă arheologii au descoperit o așezare, situată la vest de Aqaba, locuită între secolele VIII-IV î.e.n.
În timp, pentru obținerea controlului asupra Orientului Mijlociu, s-au purtat multe războaie. În timpul luptelor între Imperiul Neo-Asirian și Regatele Babilon, Egipt, Elam, rutele comerciale au fost deviate spre Elath (în jurul anului 735 î.e.n.) și orașul a prosperat. Apoi a fost cucerit de babilonieni (600 î.e.n.), de Imperiul Persan Ahemenid (539 î.e.n.), primul imperiu persan care în timp a ajuns să domine zonele de sud și sud-vest ale Asiei și unele zone din Europa (550-330 î.e.n.) și de nabateeni (sec. V î.e.n.), care și-au construit capitala Petra, la nord de Elath.
Perșii au fost învinși de grecii-macedoneni (332 î.e.n.) și Dinastia Ptolomeică a Egiptului (305-30 î.e.n.), înființată de unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, a preluat conducerea Regatului Nabatean, urmată de Dinastia Seleucidă și de romani (65. î.e.n.). Sub Împăratul Traian a fost încorporat în Provincia romană Arabia Petrae (106). Pentru a elibera zona, beduinii au atacat de multe, însă fără succes. În perioada elenistă (323-31 î.e.n.) orașul a fost numit Berenice, sub Imperiul Roman Aela, când arabii îi spuneau Ayla.
Parcul Al Hafayer
Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul orașului (1998) au scos la iveală ruinele unui Complex nabateean-roman (sec. III-IV), cu o Biserică romană considerată cea mai veche biserică creștină descoperită până acuma (293-303). Orientată est-vest, era formată din pronaos, naos, zona altarului, cu o absidă dreptunghiulară în spatele lui și nave, probabil boltite, cu uși arcuite, ale căror fundații și porțiuni de ziduri, înalte până la 4,5 metri găsite, au fost conservate. Rămășițele unei scări sugerează că era etajată. Avea o capacitate de 60 de locuri.
În fundația de piatră (26×16 metri) au fost găsite fragmentele din ceramică, de lămpi din sticlă, care foloseau ca și combustibil uleiul, monede, în cimitirului adiacent 24 de schelete și o cruce de bronz.
Deși situată la periferia Imperiului Roman, nu a scăpat de Persecuția lui Dioclețian, cea mai severă dintre cele suferite de creștini sub romani, pornită după ce acesta a consultat Oracolul de la Milet. Astfel în cursul anului 303 a emis trei edicte, prin primul a interzis adunările creștinilor, a dărâmat bisericile și le-a cerut să renunțe la religia lor (apostazie), prin al doilea a arestat episcopii, preoții, diaconii, lectorii și pe cei care nu au renunțat la religia lor i-a ucis, al treilea aviza tot clerul, urmând ca și aceștia să fie uciși. Al patrulea și ultimul edict, emis în anul 304, a fost de fapt un război declarat creștinismului, în dorința de a se respecta practicile religioase din Roma antică, constând în închinarea la statuile zeilor romani din temple și aducerea de jertfe acestora.
În acea perioadă Biserica din Aqaba a fost abandonată și a avut noroc să nu fie demolată. Spre sfârșitul persecuției lui Dioclețian, până în anul 330 clădirea a fost renovată, extinsă pentru 100 de locuri și repusă în funcție, fapt atestat de documentele vremii în care se precizează participarea Episcopului de Aela la Primul Sinod de la Niccea (325), convocat de Împăratul roman Constantin.
Împreună cu numeroasele clădiri din oraș, biserica a fost distrusă de cutremurul din 363. Abandonată, treptat a fost acoperită de nisipul suflat de vânt, care a ajutat la conservarea ruinelor.
În 314 în timpul lui Eusebiu, Episcop al Caesarea Maritimă, capitala provinciei romane Siria Palestina (Palestina romană sec II-IV), orașul a fost ocupat de garnizoana Legiunii X Fretensis, mutată acolo din Ierusalim. Pentru a apăra partea sudică a imperiului, romanii au construit și o cetate. După împărțirea imperiului (395), Ayla a revenit Imperiului Bizantin, care a deținut zona aproape 3 secole.
Spitalul Aqaba
În secolul VI în oraș și zonele înconjurătoare e menționată o populație evreiască care s-a bucurat de autonomie până în timpul Împăratului roman Iustinian (527-565).
Un secol mai târziu Profetul Mohamed a migrat de la Mecca la Yathrib, oraș pe care la numit Medina (Orașul Profetului), unde a adunat adepți și a format o armată de musulmani și a început islamizarea zonei (622). După moartea lui la conducere au urmat 4 califi care treptat i-au alungat pe bizantini, începând cu Bătălia de la Yarmouk (636), când bizantinii au fost înfrânți și armatele au ocupat Siria, ulterior și Ierusalimul.
Moscheea Al Bitar
Aela a fost cucerit de Califul Rashidun, primul succesor al lui Mohamed. Treptat s-a degradat și sub Califul Uthman ibn Affan, la periferie, s-a creat un nou oraș (634), ale cărui ruine au fost excavate de o echipă de la Universitatea din Chicago (1986).
Orașul Ayla ocupa o suprafață de 170×145 metri. Era fortificat cu ziduri de 4,5 metri înălțime și 2,6 metri grosime și 24 de turnuri de apărare în forma literei „U”.
La interior zidurile au fost create mai subțiri, lăsând spațiu pentru construirea caselor de pământ și piatră. Era accesat prin 4 porți, apoi pe 4 străzi care se intersectau central la un tetrapylon.
În perioada Fatimidă a fost refăcut, folosindu-se materiale de la casele vechi și unele coloane (970-1116). S-au construit case, piețe, magazine, mai multe porți de intrare, pentru localnicii care locuiau la exteriorul zidurilor și pentru comercianții veniți din Irak, Siria, chiar din estul îndepărtat. Tetrapylonul a fost transformat într-o clădire rezidențială, pentru calif, decorată cu fresce, datate din secolul X.
Lângă ea s-a construit Moscheea Congregațională, descoperită de arheologi în 1993. Avea o curte largă, delimitată pe trei laturi de coloane, cea din sud-vest cu 2 rânduri, mărginind zidul clădirii unde se afla nișa (mihrab) care indica direcția spre Mecca (qibla), spre care se rugau musulmanii.
Chiar după moartea lui Mohamed (632), având divergențe de interpretare ale legilor date de acesta, musulmanii s-au împărțit în două fracțiuni, suniți și șiiți, care s-au luptat între ei pentru conducerea islamului, un exemplu fiind uciderea Califului Uthman, sunit, de răzvrătiții din Egipt și Irak, punând primul șiit la conducere, Califul Ali ibn Abi Talib (656). În decursul a două secole, sub diferiți califi, musulmanii au cucerit zone întinse până în Europa și Africa de Nord, formând Imperiul Abbasid (arabo-islamic).
Moscheea Darwood
Pentru a-și menține poziția la conducerea imperiului, fiind amenințat, al 8-lea calif, al Mu’tasim (833-842), a mutat capitala imperiului la Samarra (Irak), unde a construit un complex de palate și a încartiruit armata, formată în special din turci proveniți din Asia Centrală (836).
Judecătoria Aqaba
În vremea Abbasidă Aqaba a decăzut. În acea perioadă cruciații creștini, ajutați de Ierusalim, au înaintat pe malul de est al râului Iordan (1107), ajungând până pe teritoriul actualei Iordania. Pentru controlul zonei și a rutelor caravanelor, cruciații au construit Castelul Qal’at ash-Shawbak. Apoi Regele Balduin I al Ierusalimului a preluat, fără rezistență, orașul-port (1115), numit de cruciați Elyn și de localnici Aqaba, unde a construit o fortăreață, în care a creat și sediul arhiepiscopului catolic.
Încă din anul 909 Iordania se afla sub Califatul Fatimid (909- 1171), care a renovat templele, clădirile, drumurile, etc. Simțind amenințarea creștinilor și neavând o armată, Califul Fatimid a cerut ajutorul Emirului de Alep și Damasc, care a trimis o oaste condusă de Saladin. Acesta l-a înlăturat pe calif, s-a proclamat sultan, apoi a cucerit Damascul, Alepul și a asediat orașul Hama (1177).
Cruciații au ripostat prin mai multe cruciade, dar nu l-au putut învinge pe Saladin, care a reușit să adune sub conducerea sa majoritatea actualelor țări arabe. Zona de deșert a rămas locuită de beduini care au fost obligați să plătească tribut senioriei condusă de Saladin (Transiordania).
Apoi a fost cucerită de mameluci, o oligarhie militară din Egipt, cu diferite rase și etnii, formată după răsturnarea dinastiei Ayyubide, al cărei prim sultan a fost Aybak (1250-1257) și cel mai renumit Baibars (1260-1277), care au încadrat teritoriul actualei Iordania în provincia Siria.
În 1517 Egiptul a fost cucerit de Imperiul Otoman, care s-a extins și a deținut întreaga zonă până după Primul Război Mondial. Sub Sultanul mameluc Qanswah el-Ghawri (1501-1517) vechiul fort, situat pe linia de coastă, a fost refăcut, fapt atestat de o inscripție găsită pe unul dintre ziduri, datată din anii 1514-1515.
Datorită poziționării la Marea Roșie, în decursul timpului Fortul Aqaba a devenit stație a pelerinilor care se îndreptau spre Mecca. Inițial dreptunghiular (56,6×58 metri), prevăzut cu turnuri de colț și două porți, găzduia armata. În timp a fost modificat, devenind caravanserai. Sub otomani a devenit stație pentru pelerini. Fiind mulți, fortul a fost înălțat cu al doilea etaj și s-au amenajat camere pentru cazarea lor.
În partea de sud a fortului exista o moschee din care s-a găsit doar zidul cu nișa (mihrab) care arată direcția spre Mecca (qibla), spre care se orientează musulmanii în timpul rugăciunilor. Azi Moscheea Al Aqabawi își înalță minaretul lângă fort.
O dată cu deschiderea Canalului Suez (1869), portul Aqaba și-a pierdut importanța economică, devenind doar un mic sat pescăresc, până la Primul Război Mondial, când a avut loc Marea Revoltă Arabă, inițiată de hașemiți (1916) și condusă de Hussein bin Ali, Sharif și Emir de Mecca (1908-1917), împotriva Imperiului Otoman. Aceasta urmărea stabilirea unui stat arab independent, întins de la Alep (Siria) la Aden, între Marea Roșie și Marea Arabiei, monopolizând rutele comerciale dintre Asia, Africa și Orientul Mijlociu. În acest scop s-a aliat cu englezii, care au promis că vor recunoaște viitorul stat.
În Bătălia de la Aqaba (1917) prințul Faisal al Arabiei Saudite, aliat cu britanicii, au ocupat Aqaba, transformându-l în cartier general al armatei, când o parte a fostului fort a devenit cazarmă militară. De acolo aprovizionau trupele hașemite, ajutate de beduinii, cerchezii și creștinii din zonă, care au eliberat treptat teritorii. Pe mare trupele engleze și franceze i-au hărțuit pe otomanii care se retrăgeau. În final teritoriile arabe au fost eliberate.
Moscheea Al Sahaba
În amintirea acelor timpuri azi, în apropierea mării, pe locul unde a început revolta, este amenajată Piața Marii Revolte Arabe.
În mijlocul ei, pe un catarg, este arborat steagul revoltei, cu patru culori, simbolizând domniile precedente și lupta pentru eliberare, roșu pentru dinastia Mecca și sângele martirilor, verde pentru Fatimizi și pace, negru pentru Abbasizi și opresiune, alb pentru Umayyazi și viitorul luminos. Catargul fiind de 130 metri înălțime, al 6-lea nesusținut din lume, drapelul poate fi văzut și din țările înconjurătoare.
Pe marginea pieței se află fosta casă a lui Hussein bin Ali, azi Muzeu de Istorie și Etnografic, etalând piese din perioada Marii Revolte. În zonă de află și Muzeul Arheologic Aqaba care etalează artefacte din siturile excavate din districtul Aqaba; ele datează de la mijlocul mileniului 7 î.e.n. până la începutul secolului al 12-lea e.n.
În centrul orașului se află o moschee, numită după după inițiatorul revoltei de independență, Moscheea Al-Sharif Al Hussein Bin Ali. Pereții zidurilor exterioare au fost decorați cu panouri de beton alb, armat cu cu fibre sintetice.
Moscheea prezintă o cupolă tridimensională, altele mai mici și un minaret, înalt de 40 metri, situat lateral, desupra unuia dintre colțurile clădirii. Este accesată printr-un șir de trepte, care urcă din curtea pavată cu marmură.
Exteriorul a fost decorat cu influențe din arhitectura mamelucă, cu arcade încadrând ferestrele cu vitralii, rânduri de coloane, rame și cornișe sculptate în piatră, etc., în unele locuri inscripționat cu versete din Coran.
În cadrul moscheii există săli de clasă, separate pe sexe, în care se predă Coranul.
În anul 1918 regiunile Aqaba și Ma’an au fost încorporate oficial în Regatul Hașemit al Hejazului. După război Califatul Otoman a fost desființat și s-au restabilit granițele Orientului Mijlociu, când s-au emis mandatul francez pentru Siria și mandatul britanic pentru Palestina, care includea și Transiordania (1923). În 1925 Ibn Saud, fondatorul Arabiei Saudite, a anexat Hejazul, dar a cedat Ma’an și Aqaba protectoratului britanic Transiordania. Trei ani mai târziu Regatul Transiordania și-a câștigat independența și în 1949 a inclus și Cisiordania.
În 1965 Regele Hussein a încheiat un acord cu Arabia Saudită prin care s-a făcut un schimb de terenuri, Iordania cedând o suprafață de 6.000 de kilometri pătrați din deșert și primind în schimb alte teritorii, între care și 12 kilometri de-a lungul Mării Roșii, la sud de Aqaba, care include și reciful de corali Yamanieh.
Zece ani mai târziu s-a construit Moscheea Al Sheikh Zayed (1975), în amintirea inițiatorului revoltei, Hussein bin Ali, care a murit în Amman (1931) și, pentru loialitatea sa, Ierusalimul a cerut să fie înmormântat în Moscheea Al-Aqsa, restaurată de el în 1924. Clădirea albă impunătoare, înconjurată de ziduri cu arcade, cu 2 minarete, 28 de cupole, din care un dom, cel mai mare din moscheile Iordaniei, decorată cu modele geometrice specifice islamului și înscrieri în limba arabă pe fațadă, a fost situată la baza munților roșietici, înconjurată de grădini decorate cu fântâni, fiind astfel văzută de departe. Sub Regele Abdullah II bin Al- Hussein a fost renovată și modificată într-o combinație de stiluri arab și islamic (2010-2011).
Fiind singurul port maritim la Marea Roșie din Iordania, deservind și alte țări, până la Războiul din Golf (1980) și pe irakieni, Aqaba s-a dezvoltat rapid.
Districtul a fost industrializat și pe malul mării s-au creat resorturi de lux, peste 30 de locații pentru scufundări, devenind un obiectiv turistic important.
Camera de Comerț Aqaba
Azi în Iordania trăiește una dintre cele mai vechi comunități creștine din lume, încă de la Răstignirea lui Isus (sec. I), majoritatea adepți ai ortodoxiei, ținâd de Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului și Țării Sfinte. Ei reprezintă cca. 3% din populația țării, deși sunt probabil mai mulți, prin legea Shari’a cei convertiți la creștinism fiind declarați în continuare musulmani. În Iordania ceremoniile religioase creștine au dreptul să se desfășoare public. Creștinilor li s-a acordat dreptul să-și părăsească locurile de muncă pentru a participa la slujbele de duminică. Pentru problemele personale au propriile instanțe ecleziastice. Le este însă interzis să convertească sau să se căsătorească cu musulmani, fiind pedepsite prin lege.
Biserica Ortodoxă Greacă „Sf. Nicolae”
Din punct de vedere administrativ le sunt alocate cel puțin 7% din locurile din Parlament, dețin portofolii ministeriale importante, cea mai înaltă poziție atinsă de un creștin iordanian, Rajai Muasher, fiind de viceprim-ministru (2018-2020), poziții de rang militar înalt, posturi de ambasadori, etc.
De-a lungul istoriei ei s-au alăturat luptelor musulmanilor împotriva bizntinilor, a cruciaților, au participat la Marea Revoltă Arabă împotriva otomanilor, au rezistat sub mandatul colonial protestant și în războaiele arabo-israeliene (1948, 1967- 1968) au luptat alături de arabii musulmani împotriva Israelului, apărându-și țara. În anul 1994 s-a încheiat tratatul de pace Israel-Iordania, care sper să rămână valabil, azi în zonă existând un alt război (2023).
Biserica Catolică Stella Maris
Legea iordaniană recunoaște 4 grupuri mari de confesiuni: protestanți, ortodocși răsăriteni, ortodocși orientali și catolici, restul sunt considerate societăți religioase. Deși nerecunoscute de guvern ca biserici, le e permis să se întâlnească public.
Biserica Evanghelică Liberă
Mi-am terminat explorarea orașului cu o plimbare de-a lungul plajei. Eram mulțumită că am ales să vizitez Aqaba.
Plajă și baie urma să fac a doua zi, ultima din acea excursie, programată ca zi de relaxare, într-un resort la Marea Moartă.
Deșertul Wadi Rum este situat în sudul Iordaniei, în apropiere de granița cu Arabia Saudită. Ocupă o suprafață de 74.000 hectare, până la valea Riftului în est și platoul central iordanian în sud.
Este locuit de beduini, pe vremuri arabi nomazi, crescători de animale-capre și oi, care migrau prin deșert cu caravanele de cămile în căutarea unor pășuni mai bune și a apei, făcându-și doar așezări temporare.
Numele beduin provine din cel arab badawī, tradus însemnând locuitor al deșertului. Azi deșertul, declarat rezervație naturală din 1978, face parte din patrimoniul mondial UNESCO.
O parte dintre beduini s-au stabilit în satul Wadi Rum unde unii și-au construit case, alții rămânând la vechiul trai, în corturi. În sat există o școală de fete, una de băieți, câteva magazine și sediul central al Deserto Patrol, care protejează zona.
Fiind un obiectiv turistic căutat, beduinii se ocupă de transportul vizitatorilor, cu caii, cămilele, sau jeepurile, prin deșert și îi îndrumă pe cei care doresc să escaladeze munții.
Bineînțeles că și noi aveam deșertul inclus în obiectivele excursiei prin Iordania. Fiind un grup turistic, am fost cazați într-un „resort”, în corturi din pânză, căptușite cu materiale impermeabile, realizate cu tot confortul posibil, inclusiv baie separată. Cei care-și permit să-l viziteze pe cont propriu, pot alege să se cazeze la beduini, aceștia fiind foarte ospitalieri.
După ce am servit cina, câțiva dintre noi, fumători, ne-am așezat pe o terasă acoperită, unde un grup de localnici sărbătoreau ziua unuia dintre ei, cu mâncare tradițională, muzică și dans, la care am fost poftiți să participăm.
În acea terasă, a doua zi de dimineață, înainte de a pleca cu jeepul prin deșert, mi-am savurat ceaiul negru, aromat cu ierburi locale și țigara.
În deșertul Wadi Rum, cunoscut și ca Valea Lunii, după cea mai întinsă zonă de nisip și dune a Iordaniei, se găsesc formațiuni de granit, munți, cu forme diferite, unele bizare, chei înguste, caverne, formate și schimbate prin eroziune, sub acțiunea vânturilor, etc., în timpul milioanelor de ani.
Se presupune că numele Rum provine din aramaică, însemnând înalt (elevat), probabil referindu-se la munți, cel mai înalt din Iordania, muntele Um Dami (1.840 m), fiind situat la 30 kilometri sud de satul Wadi Rum, al doilea ca înălțime, muntele Jabal Rum (1.734 m), în zona centrală a deșertului, deveniți și ei puncte turistice, pentru alpiniști.
În deșert s-au filmat scene din mai multe filme, primul fiind Lawrence of Arabia (1962), cel mai recent filmul Dune (2020).
Beduinii, majoritatea arabi nomazi, au trăit în deșerturile întinse din Africa până în Peninsula Arabică și Peninsula Sinai (Egipt) încă din timpuri străvechi, fapt atestat de descoperirile arheologice, circa 25.000 de sculpturi în piatră și 20.000 de inscripții în piatră, care demonstrează și evoluția lor. Începând cu civilizația nabateeană (sec. IV î.e.n.-sec. II e.n.), apoi Epoca Bronzului (3.000-2001 î.e.n.), când clima a devenit mai uscată, prezența acestora a fost continuă, vara ocupând deșertul estic și iarna Valea Iordanului, o zonă mai caldă.
Majoritatea beduinilor au migrat din Peninsula Arabică spre actuala Iordanie în secolele XIV-XVIII, unde s-au stabilit la est de Drumul Mătăsii. Pe acolo treceau caravanele cu mărfuri spre portul Gaza (Palestina) și pelerinii musulmani către Mecca.
Azi o mică parte din beduinii iordanieni au rămas nomazi. Migrează prin deșert cu caravanele de cămile și se ocupă cu creșterea caprelor și oilor, stabilindu-și tabere de corturi temporare, unii dintre ei doar o parte din an, revenind în sat, unde practică agricultura.
Corturile, create din păr de capră (beit al-sha’ar), susținute de trunchiuri de copaci, prezintă o încăpere mai mare, folosită și pentru oaspeți, una mai mică, pentru femei, separate printr-un paravan mobil, folosit pentru comunicare, toate decorate cu imprimeuri colorate și materiale vopsite asemănător cu exteriorul. Fiecare familie are propriul cort, așezate în grupuri, formând un clan (quawm), mai multe clanuri formând un trib (qabila).
Activitățile cotidiene sunt împărțite pe sexe, femeile ocupându-se cu prepararea pâinii, a produselor lactate, prelucrarea lânii, bărbații pregătind cafeaua, dar toți se ocupă de îngrijitul turmelor. Alimentația consta în pâine, lapte, iaurt, fructe uscate (curmale) și rareori carne de capră, pe care o găteau într-un cuptor, săpat în nisip, în care se ardeau lemne. Pe jar se așeza vasul cu carne și grăsime de capră, era acoperit, groapa se astupa cu nisip și carnea fierbea mai multe ore. Actual s-a diversificat, cuprinzând și frunze aromate ca za’atar, salvie și mentă, lipii, orez, tahini, murături, etc. De asemenea și evenimentele, cum ar fi nunțile, vizitele familiale, etc., se desfășoară separat.
În stilul lor de viață simplu, alimentele neputând fi depozitate timp îndelungat, dacă un trib sacrifica un animal pentru hrană, invita și vecinii la masă. Fiind și ei chemați de aceștia, ospitalitatea a devenit tradițională. Ea s-a accentuat sub hașemiți, când majoritatea beduinilor devenind musulmani, au preluat doctrina lui Mohamed, prin care se spune că arătând generozitate unui oaspete, îl onorezi pe Dumnezeu. Una din principalele tradiții beduine este servirea cafelei, pregătită încă înainte de sosirea invitatului, arătând astfel că este bine primit, obicei păstrat până azi, mai ales în cazul cererilor în căsătorie.
Pe vremuri bărbatul prăjea cafeaua, o măcina într-o „moară”, creată din lemn de fistic, care scotea sunete melodioase, apoi o fierbea. Sunetele auzite până departe în deșert, invitau comunitatea. Dacă invitatul nu servea imediat cafeaua, însemna că exista o problemă urgent sau o dispută între el și gazdă. Dacă oaspetele consuma cafeaua însemna că problema s-a rezolvat.
Pe lângă îmbogățirea dietei culinare, actual unii dintre beduini achiziționează obiecte ajutătoare, cum ar fi recipientele de plastic pentru apă, kerosen pentru aprinderea focului, camioane folosite la deplasarea animalelor pe distanțe mari, parcurgând în 5-6 ore distanțe care cu cămila ar dura circa o săptămână. În rest traiul lor a rămas neschimbat.
Neschimbat a rămas și sistemul lor judiciar, un cod de onoare care pretinde loialitatea față de clan și trib. Pentru a menține ordinea se aplică o serie de pedepse, în cazuri grave, cum ar fi o crimă, exilarea și răzbunarea pe cel vinovat. El coexistă, doar într-o mică măsură, cu sistemul legislativ iordanian, autoritățile lăsându-le libertatea de a-și rezolva problemele, intervenind doar în cazuri extreme.
O parte din bedunii care trăiesc în Iordania sunt de origine palestiniană. Aceștia s-au refugiat în timpul războaielor din 1948 și 1967, stabilindu-se în taberele de refugiați din Cisiordania și nordul Iordaniei, ultimul fiind singurul stat care le-a acordat cetățenie.
Pe lângă sistemul de viață și judiciar, beduinii au păstrat și cultura tradițională, muzica interpretată la instrumente tradiționale, dansurile cu săbiile, poezia, afișate de beduinii urbani în cadrul unor festivaluri culturale, desfășurate de câteva ori pe an.
Excursiile Monicăi 