Ziua a 3-a prin Iordania. Petra !!! Una din cele șapte minuni ale lumii antice !!!

Orașul antic Petra a fost descoperit în 1812 de exploratorul elvețian Johann Ludwig Burckhardt. În timp s-au efectuat excavații care au scos la iveală clădiri monumentale, unele săpate în stâncă, majoritatea în gresie roșie, altele construite, care au fost conservate, în 1985 înscris pe lista monumentelor istorice mondiale UNESCO și din 2007 considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Se presupune că doar 15% din oraș a fost excavat.

Situl ocupă cca. 10.800 metri pătrați, arie întinsă de-a lungul muntelui Hor, printr-un defileu lung și de-a lungul unei porțiuni din estul văii Arabah, cunoscuta sub denumirea de „Wadi Araba”, care se întinde de la Marea Moartă până la Golful Aqaba.

Zona a fost locuită încă din neolitic, arheologii descoperind peșteri locuite, probabil de vânători și de „horiți”, săpătorii de piatră, considerați strămoșii edomiților, cei din urmă stabilindu-se în zona cuprinsă între Marea Moartă și Golful Aqaba în XII î.e.n., urmele unei cetăți edomite fiind găsită pe vârful muntelui Umm el-Biyara (sec. VII î.e.n.).

Nu mult după cucerirea Ierusalimului de babilonieni (587 î.e.n.), edomiții au fost cuceriti de nabateeni, un popor nomad care s-a extins tot mai mult, ocupând partea de nord-vest a Babilonului. Aceștia au înființat orașul Petra, în manuscrisele de la Marea Moartă numit Raqēmō (Raqmu), asociat cu Muntele Seir (250-70 î.e.n.) și în Vechiul Testament (scris între 1.400-430 î.e.n.) numit Sela (piatră),tradus în limba greacă devenind Petra,  în care inițial au construit doar un caravanserai, cu case de piatră, pe un singur nivel.

Situat la încrucișarea drumurilor comerciale, între Arabia, Egipt, Palestina, Syria-Phoenicia, India, China și Bazinul Mediteranean, urmate de imensele caravane nabeene care, în drumul lor, alegeau și cumpărau marfa solicitată în alte zone, un exemplu fiind smirna și unele condimente, luate din actualul Yemen și vândute cu preț ridicat în porturile Mării Mediterană, treptat orașul s-a dezvoltat. În sit s-a descoperit Caravana Cămilelor (100-50 î.e.n.), prezentate mai mari decât în realitate, un grup de cămile și conducătorii lor intrând în Petra și alt grup care părăsește Petra, situat la 10 metri deasupra primului grup, reprezentând economia orașului, bazată pe transportul mărfurilor cu cămile.

Societatea de tip tribal evoluând,  s-a transformat în regat, condus de Regele Aretas IV (cca.168 î.e.n.), pomenit în Cărțile Macabeilor (liderii rebeliunii evreiești împotriva Dinastiei Sleucide) ca primul rege nabaneean, care a construit mai multe orașe, a dezvoltat capitala Petra, a înființat o armată, s-au bătut monezi, etc. Zona fiind secetoasă, s-au creat terase, canale, cisterne din piatră, în care se colecta apa de ploaie.

Conform tradiției arabe în timpul Exodului, călătorind prin pustiu, israeliții conduși de Moise s-au oprit la Petra. Fiind foarte însetați, Moise a lovit cu toiagul în stâncă și a ieșit apa atât de necesară. Se presupune că atunci au decedat Miriam și Aaron, sora și fratele lui Moise, în Tora specificându-se muntele Hor, sau Moseroth (Mosera), ca loc de înmormântare a lui Aaron, deși o tradiție locală îl localizează în peninsula Sinai (Egipt).

Pe muntele Hor, numit azi de arabi Jabal Hārūn (Muntele lui Aaron), la o altitudine de 1350 metri, în perioada bizantină creștinii au construit o mânăstire, din care până azi s-au păstrat ruinele unei capele. Sub mameluci a fost construită actuala clădire (1320), sub ocupația musulmană folosită ca moschee (sec. VII). Și azi autoritățile iordaniene o consideră de rit musulman, evreii și alți pelerini Capela lui Aaron, cu mormântul acestuia, la care au voie să urce doar după un anumit orar, reglementat de guvern.

Până în 106 e.n. nabateenii au avut 11 regi, perioadă din care sunt datate majoritatea clădirilor excavate, pe care urma să le văd și eu. În oraș se putea veni din sud, prin Arabia Saudită, pe un drum ce înconjura Muntele lui Aaron, sau traversând platoul muntos din nord. Azi vizitatorii pătrund prin partea de est, unde se află un Muzeu Arheologic, bineînțeles plătind o taxă.

Se ajunge într-o piață largă, mărginită de tarabe care etalează marfă variată, suveniruri, etc. și oferă diverse produse alimentare tradiționale.

Scăpând de vacarmul pieței, am pătruns propriu-zis pe traseul principal care se poate parcurge și călare pe cai, cămile, sau cu mașinuțele electrice, după ce se negociază prețul.

Pentru a studia obiectivele, am ales să merg pe jos. Primele construcții de mari proporții au fost mormintele, situate la periferia orașului, construite cu influențe asiriene, epigptene, elenistice și romane. La cca 400 metri de intrarea în sit, pe partea dreaptă am văzut 3 monoliți (Djin Bkocks), de 6-9 metri înălțime, două decorate, al treilea având pe toate fețele câte trei pilaștri, datate din secolul I.

Unii cercetători le consideră foste morminte, deoarece în ele s-au găsit cavități săpate, accesate prin suprafețe înclinate, probabil folosite la ridicarea sarcofagelor. Alții consideră că erau dedicate zeului arab pre-islamic Dushara, adorat de populația acelor timpuri, plasate acolo pentru a proteja intrarea în oraș. Beduinii spun că au fost locuințe de djini, spiritele rele care speriau de moarte pe cine intra acolo, numite și  Sahrij (rezervor de apă), probabil fiindcă dintr-un fost apeduct, azi o fisură orizontală săpată în piatră, situată în spatele lor,  apa se colecta în „camerele” djinilor și era protejată de aceștia.

Pe cealaltă parte a drumului, vis a vis de monoliți, se află Mormântul Șarpelui (Tomb of Serpent), o cameră funerară săpată în stâncă, cu o intrare mică, în care pe unul dintre pereți se află un basorelief prezentând 2 șerpi care se pregătesc să atace un animal patruped. În apropiere, un alt basorelief prezintă un cal purtând în spinare un cub.

După câțiva metri, pe partea stângă, situat mai la înălțime, se află un complex funerar săpat în stâncă sub domnia regelui Malichos II (40-70), în partea de sus Mormântului Obeliscului șisub el Bab el Siq Triclinium (Obelisk Tomb and Triclinium). La el se urca pe o scară, săpată în partea stângă. În fața lui se afla o bancă semicirculară (stibadium), tot din stâncă, folosită pentru ritualurile ce se țineau în onoarea decedatului. Lângă mormânt ulterior s-a creat un bazin în formă de T pentru colectarea apei de ploaie.

Numele mormântului provine de la cele 4 obeliscuri, inițial de 4 metri înălțime, presupuse de origine egipteană, situate în porțiunea superioară, care-i reprezentau pe cei îngropați în cele 4 morminte laterale din camera interioară. Sub podeaua din spate a camerei se pare că a fost îngropat șeful familiei, prezentat și ca un bărbat stând în picioare, îmbrăcat cu o robă lungă, după moda elenistică, postat într-o nișă arcuită, mărginită de o friză dorică, nabateeană, situată pe perete, marcând locul. 

Sub mormânt s-a creat Bab el Siq Triclinium, o sală folosită de oaspeți pentru banchetele rituale ce se desfășurau în onoarea decedaților, în care s-au descoperit 3 bănci din piatră și 2 compartimente pătrate pentru păstrarea corpurilor. Pe fațada, de 11 metri înălțime și 15,5 m lățime, în partea inferioară se află coloane cu capiteluri nabateene, între ele intrarea, cu un fronton arcuit și în partea superioară frontoane deschise. Pe teritoriul Petrei s-au descoperit peste 100 de încăperi asemănătoare, ¼ din ele lângă morminte.

Numele Bab el Siq, însemnând Poarta spre Siq, probabil poziționa mormântul și Triclinium în apropierea acesteia.

La mijlocul sec I î.e.n. o viitură mare a râului a distrus canalele de apă potabilă și a inundat orașul Wadi Musa. Pentru a-l apăra, pe partea muntelui au construit un baraj de 100 m lungime și, pentru a devia cursul apei spre oraș, un tunel de 86 m lungime. În 1963 și în 1991 Barajul și Tunelul Mudhlim au fost reconstruite.

Venind în oraș, după ce se trecea podul, se cobora o pantă abruptă, până la Poarta Siq, mărginită de un arc, probabil decorat cu statui, azi ruinat. De acolo se urma drumul principal Siq, lung de 1,2 kilometri.

Era de fapt un defileu între versanții de stâncă, înalți de 90-180 metri, doar în unele locuri săpați de nabateeni, cu lățimi variabile, în unele locuri până la 12 metri, în altele de doar 3 metri, care a fost pavat cu dale de piatră.

În versanți s-au creat 2 apeducte, azi vizibile ca niște șanțuri, prin care apa din izvorul lui Moise era condusă până la baraj. Apeductul spre nord, mai vechi, era plat și dura mult timp până apa ajungea la destinație, astfel apeductul spre sud, mai nou (sec. I), a fost creat înclinat, marginea fiind pavată cu piatră, apa curgând cu viteză mai mare. Ulterior s-au creat conducte, din bucăți de teracotă unite cu mortar, prin care apa curgea cu presiune mai mare, fără să se risipească.

De-a lungul drumului, pe versanți s-au descoperit mai multe inscripții nabateene și elenistice, în jur de 50 de imagini de zei și nișe votive, create probabil în locurile unde caravanele și procesiunile spirituale se opreau, aproape de canale, deoarece se credea că apa este sfântă.

Cam pe la mijlocul defileului, pe un bloc de piatră, orientat spre vale, într-o nișă se pot vedea ochiul și nasul unei figuri, presupusă Zeița Al Uzza, una dintre cele 3 zeițe importante în religia arabică pre-islamică.

Am continuat drumul, minunându-mă de măreția creată de natură. Nu degeaba Petra e numită și „Orașul Roșu”, munții în soare aveau acea culoare.

Am ajuns la stația lui Sabinos Alexandros, maestrul ceremoniilor religioase, care a creat-o în onoarea zeului Dusares, imaginea lui fiind prezentată într-o nișă și a zeiței Atargatis, zeița fertilității, în altă nișă.

Continuând drumul, la un moment auzind muzică, m-am gândit că mă apropiam de ieșirea din Siq. De fapt era un localnic, ascuns într-una din „camerele” săpate în stâncă, probabil ca posturi de pază, care interpreta muzică tradițională.

Încă puțin și defileul s-a îngustat. Era partea finală, formată de stânci înalte (cca. 80 m), foarte apropiate (3-12 m lățime), o parte din ele săpate de nabateeni, spre final foarte îngustă și întunecată.

Am ieșit în plin soare unde, pe muntele din față, strălucea Al Khazneh (Trezoreria faraonului), cea mai impresionantă clădire din Petra, cunoscută în toată lumea. Fiind tăiată în stânca verticală, a fost protejată de ploaie și vânt. Părerile specialiștilor sunt controversate. Unii spun că ar fi fost un templu, alții mormânt regal, că a fost construit sub regele Aretas III (86-62 î.e.n.), sau în perioada Împăratului Hadrian (117-138). Excavațiile din perioada 2003-2006 au descoperit la baza templului alte morminte, în care s-au găsit rămășițe umane și de îmbrăcăminte, elucidând problema. ADN-ul extras din craniu găsit, fiind datat din prima perioadă a secolului I, a dus la concluzia că Al-Khazneh a fost ridicat în memoria Regelui Aretas IV (8 î.e.n.-40 e.n.), imediat după moartea lui. 

Mausoleul, de cca. 40 metri înălțime și 28 metri lățime, era accesat pe o scară de 13 m lungime și 5 m lățime, creată peste vechi morminte, care ajungea la terasa din fața porticului, cu frontonul triunghiular susținut de 6 coloane cu capiteluri corintice, de 12,5 metri înălțime, din care cele două centrale libere, cele laterale fiind sprijinite de perete. Fațada, acoperită cu un strat subțire de stuc și vopsită, a fost decorată cu elemente florale și figurative.

În partea superioară central se află un mic templu rotund, cu acoperișul conic, susținut de coloane corintice, cu o urnă,  considerată de beduinii locali locul unde un faraon egiptean a ascuns o comoară, pe care timp de secole au încercat mereu s-o spargă, sperând să găsească aurul și pietrele prețioase. Pe laterale, în câte o nișă încadrată de coloane, se află sculptată câte o figură umană,  deasupra un rând de rozete, culminând cu câte un leu, păzitorii templului. Sub Califul Yazid II (720-724) toate elementele care prezentau figuri umane au fost distruse.

Urcând câteva trepte se intra într-un vestibul (pronaos), de acolo urcând 6 trepte se ajungea în sala principală, pătrată, cu latura de 122 metri. Din ea, pe alte câteva trepte, se intra în 3 săli mai mici.

În fața templului, situată cu 6 metri mai jos, se afla o curte largă, pavată, probabil cu un iaz central, umplută în decursul timpului cu diverse materiale aduse de viituri, azi loc plin de vizitatori, cămile, cai, terase, suveniruri, etc., devenită oarecum un loc comercial.

De aici grupul turistic s-a destrămat. Primind o oră de întâlnire, unii s-au întors spre ieșire, alții au rămas la una dintre terasele din zonă, alții, mult mai puțini, printre care și eu, explorând în continuarea situl.

Am urcat pe un versant, situat vis a vis de templu, spre lateral, de unde panorama a fost magnifică. De abia acolo am putut realiza dimensiunile reale ale pieței și templului.

Am coborât și am părăsit piața, printre versanții muntoși, îndreptându-mă spre nord, pe strada numită în antichitate Siq exterior, când era cu 2-3 metri mai joasă decât azi și pavată cu piatră. Urma să văd mai multe morminte, unul dintre ele fiind Mormântul lui Arrianus, nume pomenit pe o inscripție comemorativă.

Regatul, deși independent, ajungând să depindă de Imperiul Roman, Regele Rabbel (70-106 p.Hr.), ultimul rege nabateean,  a mutat capitala la Bosra, azi orașul Busra  al-Sham, din sudul Siriei. După moartea sa, regatul și-a pierdut independența și a devenit parte a Imperiului Roman, guvernatorul Siriei, Corneliu Palma, declarându-l capitală a provinciei Arabia Petraea, numit de Împăratul Hadrian Petra Hadriania (130). Apoi a făcut parte din Imperiul Bizantin, Petra fiind capitala provinciei Palestina (sec. III).

Sub romani numărul populației a crescut, în secolul II având 20.000 de locuitori, astfel orașul s-a extins, clădirile ajungând să ocupe cca. 50 kilometri pătrați. Atunci s-a construit Strada Fațadelor, mărginită de construcții de piatră, accesate pe alei sau scări din piatră. Fiind situată la poalele munților, de-a lungul ei probabil exista un sistem de canalizare, pentru a colecta apa de ploaie și cea care cobora de pe versanți.

La capătul străzii, în partea superioară a dealului vestic Jabal al Khubtha, se află Mormântul Uneishu (70-76), în care a fost înmormântată soția Regelui Arestas IV, care avea rol și în  conducerea țării (un prim-ministru actual). În fața lui o curte încadrată de 2 porticuri, cel din dreapta cu 4 coloane săpate în stâncă și cel din stânga cu 3 coloane situate pe partea zidită, era accesată din stradă printr-o scară mare, parțial săpată în stâncă și parțial construită din pietre.

Fațada, de 20 metri înălțime și 12 metri lățime, prezintă  un atic simplu, susținut de doi pilaștri cu capiteluri nabateene, central ușa de intrare, mărginită de pilaștri, cu un fronton triunghiular deasupra, la care se ajunge urcând 3 trepte. În interior camera funerară, aproape pătrată (cca. 7,9×7,6 m), era înconjurată de 13 cavități săpate pentru depunerea decedaților (loculi).

Multe monumente și temple au fost transformate și folosite de administrația romană, altele construite. Teatrul, situat pe versantul vestic, ridicat de nabateeni sub domnia Regelui Aretas IV (cca. 8-40 î.e.n.), când mormintele găsite acolo au fost mutate, modificat sub Regele Malichos II, a fost extins și modificat sub romani.

Auditoriul semicircular, cu trei porțiuni orizontale, din care cea superioară creată pe locul unor foste morminte, cuprindea 45 de rânduri, cu 6.000 de locuri pentru spectatori. Era împărțit în 6 porțiuni verticale de scări verticale scurte. S-a creat un sistem de colectare și scurgere a apei de pe versanți și a celei de ploaie. În fața lui se aflau spațiul orchestrei, săpat în stâncă și scena, mărginită anterior de un zid scund cu nișe, de 38 metri lungime și posterior de un zid cu trei portaluri, încadrate între colonade, aşezate pe două etaje, pe laterale având două pasaje, prin care intra orchestra.

Trecând de teatru, pe ambele părți ale străzii am văzut mai multe morminte și case.

Mormântul Urnei l-am recunoscut rapid după coloanele imense, două centrale libere și două laterale, plasate pe zid și esplanada susținută de o platformă masivă, formată din 2 niveluri de camere boltite. Pe fațada verticală, central se află un portal, mărginit de 2 pilaștri, superior decorat cu o friză, în stil doric nabatean, care susține un fronton triunghiular, deasupra căruia se află o mare nișă, probabil creată  în momentul când mormântul a fost transformat în biserică creștină (447), acolo fiind postată o urnă, după care acesta a fost numit și în porțiunea superioară 3 nișe, cea centrală cu o statuie foarte avariată, care probabil prezenta personajul căruia îi era destinat mormântul. Se intră într-o încăpere largă, folosită inițial pentru petrecerile religioase ținute în onoarea decedatului. Pe peretele posterior se aflau 2 nișe. În perioada bizantină, mormântul fiind transformat în biserică, nișele au fost unite, formând o nișă, mărginită de o arcadă, loc în care s-a creat altarul.

În stânga lui se află Mormântul de Mătase, cu o mică fațadă policromă, nuanțe de la galben până la albastrul cerului senin, culori accentuate de eroziunea rocilor. 

Lângă el, Mormântul Corintian, fiind situat în calea vânturilor și ploilor, este cel mai deteriorat dintre cele descoperite. A fost numit după coloanele cu capiteluri corintice descoperite de cercetători la începutul secolului XIX. Înalt de 28 m și 24,5 m lățime, în partea inferioară a fațadei, central, prezintă un portal mare, pe laterale 8 rămășițe de pilaștri, în partea superioară cornișe orizontale și pilaștri verticali. În interior se află camera principală, 3 camere secundare și nișe pentru decedați, cu mai multe intrări. Unii cercetători îl consideră mormântul regelui Aretas III (86-62), alții a regelui Rabbel II (70-160).

În partea stângă apare o fațadă gigantică, Mormântul Palatului, numit după forma sa, unică în Petra, imitând palatele vechi romane sau elenistice, care domină aria construită a orașului. Inițial s-a presupus că a fost mormântul Regelui Rabbel II (70-106), mai nou că era palatul unui suveran, sau era folosit de curtenii regelui, balconul situat în partea superioară a fațadei fiind folosit de rege când apărea în fața poporului, sau de curteni când în terasă se desfășurau diverse evenimente. Cu o lățime de  49 metri, se presupune că ar fi avut 5 etaje similare celor descoperite, cu o înălțime totală de cca. 60 metri, azi, lipsind toată partea superioară, doar  45 metri. În fața fațadei se află o terasă largă, de unde 4 scări, săpate în gresie, urcă la fostele portaluri, încadrate de semi-pilaștri, sprijinind câte un sfert de coloană, terminată cu capiteluri nabateene. În interior la primul etaj sunt 4 încăperi mari, din care cele 2 centrale, fără nișe,  pe vremuri comunicau între ele, la al doilea etaj o galerie mărginită de 9 perechi de pilaștri, nealiniați cu cei de la primul etaj, care susțin antablamentul dublu, curbat, împărțit de cornișe, din care doar partea dreaptă a fost excavată.

Mormântul lui Sextius, unul dintre cele mai ornamentate din Petra, incluzând și simboluri mitologice ca acvila sau capul meduzei, situat spre nord-vest,  pe care din păcate nu l-am depistat, este atestat de o inscripție ce numește decedatul ca fiind Titus Aninius Sextius Florentinus, fostul pro-pretor al provinciei Arabia sub Împăratul Hadrian, care a murit în Petra (129/130).

Acolo se termina Siq-ul exterior, într-o zonă largă, joasă, în care Wadi Mousa și Wadi Mataha antice întâlnindu-se, apa lor a fost deviată, printr-un tunel săpat în stâncă, până la Siq-ul interior. Apoi s-au construit case joase, cu acoperișuri plate, despărțite prin grădini, livezi, deasupra cărora, maiestuoase, clădirile publice și templele, constituind orașul nabatean propriu-zis, cu cca. 30.000 locuitori, care se întindea până la cetatea Al Habis. Suburbiile ocupau ariile necultivate ale văilor adânci înconjurătoare. De lângă o fântână (Nymphaeum), probabil decorată cu statui din marmură, aprovizionată cu apă venită de la Siq, azi doar câteva ruine, începe Strada Colonadelor, pe care am urmat-o și eu.

În vremurile antice de-a lungul străzii pavate, delimitată de două șiruri paralele de coloane, erau situate majoritatea clădirilor publice, magazine, „baruri” cu băuturi răcoritoare, „birouri”, etc. Era locul principal de desfacere a mărfurilor, al tranzacțiilor și punct de socializare. Unii cercetătorii consideră că a fost realizată sub Regele Aretas IV, alții după cucerirea Petrei de romani.

Aproape de capătul străzii, pe partea stângă, se află Marele Templu, construit de nabateeni. În secolul I în fața clădirii principale s-a creat o curte largă, pavată cu plăci hexagonale, flancată de doi porticuli giganți, fiecare susținând 3 rânduri de coloane, pe cele din colțuri fiind postate statui de lei, accesată prin două șiruri lungi de trepte, sub care s-a creat un sistem de canalizare, terminate până la începutul secolului II.

Complexul, de formă dreptunghiulară, prezenta un pronaos, susținut de coloanele care conduceau la un mic teatru (teathron), cu 300 de locuri, folosit ori în scop religios, ori pentru întrunirea consiliilor administrative, sau cele cu guvernatorul și templul principal, pe o suprafață de 1508 metri pătrați, cu zidurile pictate în nuanțe de roșu, galben, alb. La est de templu se afla o terasă mai joasă, cu grădini și o piscină, aprovizionată printr-un sistem de apeducte, canale și bazine.

Vis a vis, pe munte, se află un alt templu, construit în secolul I, pe care urma să-l văd ulterior.

Am ajuns la ieșirea de pe Strada Colonadelor, marcată de un arc monumental, numit azi Poarta Temenosului, prin care se intra în aria sacră, refăcute în perioada romană. Fațada dinspre stradă, cu 4 coloane, era decorată cu busturile și capetele unor zeități- Ares, Hermes, etc., cele descoperite azi păstrate în muzeu. În partea centrală încă se mai pot vedea 2 orificii în care se învârteau balamalele, închizând ușile grele din lemn, separând zona aglomerată a orașului de cea sacră, liniștită. Pe părțile laterale s-au construit două turnuri, cel din stânga folosit ca vestibulul unei încăperi cu coloane, din care se accesau cele 3 camere funerare din subsol.

Trecând prin poartă, am intrat în fosta arie sacră (temenos), delimitată de un zid de 75 metri lungime, pe care se aflau două rânduri de scaune înclinate, probabil folosite de preoți și credincioși în timpul ceremoniilor religioase. Se presupune că rânduri similare au existat și în partea de nord, dar au fost distruse de inundațiile produse de Wadi Mousa. Săpăturile efectuate în anii 1964 și 1990 au descoperit două inscripții, situate pe zidurile incintei, dedicate Regelui Aretas IV (8-40 î.e.n.), construirea Templului Qasr el Bint și amenajarea zonei sacre, pe locul fostelor clădiri de locuit, fiind datate din a doua jumătate a secolului I, probabil sub Regele Obodas III (30-8 î.e.n.). Numele Qasr el Bint, însemnând Palatul fetei Faraonului, provine dintr-o legendă a beduinilor, descriind un fost altar situat în zona sacră, pe axa est-vest, lung de 13 metri, din care azi se pot vedea doar 3 metri, la care se urcau câteva trepte, unde se făceau sacrificiile pentru zeitățile necropolei nabateene.

Templul pătrat, cu latura de 23 metri, orientat nord-sud, format din blocuri de piatră legate cu mortar, ridicat pe o platformă, accesată pe scări din marmură, avea înălțimea de 29 metri, ruinele actuale doar 20 metri.

Fațada prezenta 4 coloane, acoperite de capiteluri, încadrate de câte un pilon lateral, decorați cu cercuri, alternând cu octogone, deasupra coloanelor entablamentul cu o friză decorată cu medalioane rotunde, prezentând busturi de divinități, alternând cu rozete.

Din pronaos, printr-un portal înalt, al cărui arc superior s-a păstrat până azi, se intra în naosul rectangular, iluminat prin două ferestre, situate superior, pe laturile scurte. La capătul naosului se aflau 3 încăperi, situate cu un metru și jumătate mai sus decât podeaua și accesate prin câteva trepte, probabil în cea centrală (adyton) fiind postată sculptura zeității căreia îi era dedicat templul și cele laterale folosite de preoți în timpul sărăbătorilor religioase. Se presupune că templul a fost consacrat celor două zeități principale ale nabateenilor, Dushara și Al Uzza. În colțul de nord-vest al ariei sacre, în spatele marelui altar, săpăturile recente au descoperit o clădire, cu o antecameră flancată de coloane, busturile Împăraților Marcus Aurelius și Lucius Verus și rămășițele unor inscripții, referindu-se la perioada 161-169.

Zona sacră și templul sunt străjuite de peretele stâncos El Habis, întins pe 1,5 kilometri, cu locuințe săpate direct în el, în care s-au descoperit vagi urme de picturi și stucco. Fiind accesibile și ușor de apărat, unii cercetători cred că reprezintă colina sacră a orașului î.e.n. Curios, arabii o numesc „Închisoarea”.

Pentru a vizita întregul complex Petra este nevoie de minim 2 zile. Deși doream să văd măcar Mânăstirea, inițial „Ad-Deir”, un mormânt sculptat în piatră, primind actualul nume după crucile sculptate în piatră, găsite în interior, fiind situată în cel mai îndepărtat colț al orașului și timpul fiindu-mi limitat, a trebuit să mă întorc spre ieșire pe aceeași rută, totuși puțin schimbată. Am urcat versantul pe o alee, până la templul situat pe versant, vis a vis de Marele Templu.

Templul Leilor Înaripați (25-363) a fost numit după capitelurile decorate cu figuri de lei, descoperite în timpul excavațiilor din anii 1974-1980. Pe un pod mare, care traversa râul Wadi Mousa, se ajungea la prima terasă, înconjurată de porticuli cu colonade, probabil folosită de pelerini, de unde se urca în a doua terasă, situată în fața templului, la rândul ei înconjurată de coloane. Din ea se intra în naosul templului (cella), pavat cu marmură, ai cărui pereți prezentau nișe adâncituri, probabil pentru statui și paralel cu zidurile, de fiecare parte, câte 5 coloane. Spre peretele din nord se afla altarul dedicat zeiței Al Uzza, prezentată în partea superioară, de fapt o platformă înaltă, înconjurată de 12 coloane, accesată pe două scări mici, situate între coloanele laterale. În spatele altarului a fost săpată o mică cameră în care se presupune că se păstrau veștmintele sacre.

În partea de vest a templului se aflau două clădiri în care se prelucrau marmura și metalul, lângă ele un atelier folosit de un pictor sau decorator.

Templul a fost avariat de  cutremurul din 113/114, ulterior refăcut. A rezistat următorului cutremur (363). Intrarea fiind acoperită  de tobe circulare enorme, susținute de o pereche de coloane cu capiteluri corintice, inițial de 13 metri înălțime, fiecare tobă cântărind cca. 1650 kg, apăsând pe coloane, le-a protejat de activitățile seismice. Câteva dintre ele s-au păstrat până azi, vizibile pe versantul muntos de lângă templu. În perioada 2015-2018 arheologii, ajutați de localnici, au conservat zona, când au întărit bazele cu mortar și au umplut spațiile lăsate goale de excavații.

Am urmat aleea, îndreptându-mă spre Mormântul Palatului, gândindu-mă la istoria orașului Petra.

Sub domnia lui Alexandru Sever (222-235) orașul Palmira, fiind situat într-o oază cu două izvoare, pe drumul caravanelor care străbăteau „Drumul Mătăsii”, a acaparat comerțul, fiind declarat colonie romană și Petra a intrat în declin. A urmat cutremurul din 363 care a distrus mare parte din construcții și din sistemul de colectare a apei, urmat de o mare inundație.

Trecând un podeț, am urcat Biserica Bizantină, construită spre sfârșitul secolului V, vis a vis de Marele Templu, de fapt o catedrală, în Petra avându-și sediul Episcopul.

Din atriumul, situat în fața bisericii, se intra în nava principală, terminată cu 3 abside, despărtițe de ea prin coloane. Podeaua a fost decorată cu mozaic, urmele celui din navă fiind vizibile în mortar și cele din abside fiind conservate până azi.  Mozaicul absidei nordice este format din 84 de medalioane, aranjate în 3 coloane, cu mai multe rânduri, toate înconjurate de un chenar. Coloana centrală prezintă numeroase obiecte- vaze, castroane, coșuri, flancate de perechi de animale ca păuni, cai, elefanți, mistreți, girafe, unele provenind din alte zone geografice și 6 figuri umane, create din bucățele mici de piatră.

În absida de sud mozaicul prezintă anotimpurile, imagini create din mici piese din piatră, sticlă, ceramică (Tessrae), intercalate de medalioane prezentând animale, coloana centrală fiind ocupată de figuri umane, în legătură cu liturghia creștină și personaje efectuând diverse activități specifice timpurilor de atunci.

În a treia absidă se afla altarul de mamură. Exista și un baptisteriu, anexat bisericii. Lângă biserică au fost descoperite 140 manuscrise, majoritatea documente legale ale unei familii influente- registre de plăți, contracte, etc., timp de 3 generații.

În nordul ei săpăturile din perioada 1994-2002  au descoperit și restaurat fundațiile unei clădiri nabateene, ulterior transformată în biserică (sec. IV), numită azi Biserica Ridge, după locația sa pe creasta dealului și ale unei fântâni.

Între ea și Biserica Bizantină, o altă clădire, transformată în biserică la începutul secolului VI, a fost numită Capela Albastră, după cele 4 coloane din marmură albastră egipteană, probabil preluate de la un monument nabateean și folosite pentru biserică, azi restaurate cu capiteluri nabateene. Se crede că era situată în continuarea Palatului Episcopului din Petra.

Ultima referire la Petra, ca oraș în perioada bizantină, apare în Limonariu, o lucrare scrisă de călugărul ortodox Ioan Moschus la începutul secolului VII. În anul 636 Petra a fost cucerit de musulmani. Intrând sub controlul Califatului Omeyyad, creștinismul nu a rezistat. Orașul fiind neglijat, sistemul de aprovizionare cu apă s-a deteriorat, rămânând doar un singur izvor de la care localnicii se aprovizionau și, treptat, numărul populației a scăzut. A urmat un mare cutremur (748), când mare parte a orașului a fost distrus, populația fiind obligată să emigreze în alte zone.  

În secolul XII, în timpul primei cruciade, Petra a fost cucerit de Balduin I, primul rege al Regatului Ierusalimului (1.100-1.118). Cruciații și-au construit acolo câteva fortificații însă, datorită mișcărilor seismice frecvente, spre sfârșitul secolului orașul a fost părăsit. Unul dintre primii vizitatori ai ruinelor, a fost Sultanul Baibars al Egiptului (sec. XIII), ruine considerate azi o „minune” a lumii antice.

M-am hotărât să plec într-o excursie organizată în Iordania. După un drum lung, o noapte pe trenul Arad-București…transfer la aeroportul Otopeni…zbor în Iordania…cazare în capitala țării, Amman, a doua zi am parcurs 48 kilometri spre nord, până în localitatea Jerash (Gérasa), unde urma să văd primul obiectiv istoric.

Așezarea a fost foarte veche, fapt atestat de situl neolitic Tal Abu Sowan, cu rămășițe umane, datate din jurul anului 7.500 î.e.n., descoperit de arheologi pe teritoriul ei.

Unul dintre primii exploratori, care în secolul XIX a scos la iveală urmele altul sit, din perioada greco-romană, a fost Prințul Abamelek, un armean milionar din Imperiului Rusesc.

Începând cu anul 1920 săpăturile s-au efectuat continuu, descoperind treptat și conservând o întreagă metropolă greco-romană, azi numită și Pompei din Orientul Mijlociu. În anul 2011 s-au scos la iveală mai multe structuri și ceramică din perioadele mamelucă și islamică. Săpăturile continuă și azi.

Având sute de mii de vizitatori anual, la intrarea în situl arheologic Jerash s-a amenajat un mic centru comercial, cu marfă specifică zonei, o terasă unde se pot servi mâncăruri tradiționale și, după intrarea în sit, un muzeu, care etalează artefacte.

Conform inscripțiilor găsite, unii cercetători presupun că orașul a fost fondat de Alexandru cel Mare (331 î.e.n.), după ce a părăsit Egiptul, străbătând Siria și îndreptându-se spre Mesopotamia, când Generalul Perdiccas a stabilit acolo o parte din soldații macedoneni mai în vârstă, punând bazele orașului Gherasa, numit și Antiohia de pe Râul de Aur. După alți cercetători fondatorul ar fi fost Faraonul Egiptului Ptolomeu II Philadelphus (284-246 î.e.n.).

În anul 80 î.e.n. Alexandru Jannaeus (Yannaʾy), Regele Iudeii, a cucerit Gérasa, dar a stăpânit-o scurt timp, în 63 î.e.n. trupele Generalului roman Pompei alungându-i pe evrei. Orașul, locuit de sirieni și o mică comunitate de evrei, a fost inclus în Decapolis, o serie de localități autonome, sub protecție romană. În acea perioadă la Gérasa s-a născut Nicomachus (60-120), viitorul matematician și filozof, adept a lui Pitagora.

Evreii s-au revoltat și a izbucnit Primul Război Iudeo-Roman (66-74 e.n.), în care romanii au distrus toate localitățile evreiești din zonă și ucis populația, ajungând în final la Ierusalim, unde au incendiat mare parte din oraș și templul. Mulți rebeli prinși au fost vânduți ca sclavi.

Sub Împăratul Traian (98-117), reorganizându-se teritoriile din zonă, în anul 106 Gérasa a fost inclus în Provincia romană Arabia Petraea, din care făcea parte și actualul Amman. Romanii au construit multe drumuri, astfel comerțul a înflorit. Așteptându-se vizita Împăratul Hadrian (117-138), la intrarea în oraș s-a construit un arc de triumf, Arcul lui Hadrian (129-130).

Prezenta un pasaj central înalt și două porți laterale mai mici, deasupra cărora era situată câte o nișă, cu fronton triunghiular, toate străjuite de coloane cu capiteluri corintice.

Hadrian a vrut să extindă spre sud orașul, dar proiectul a fost abandonat. Zona din nordul străzii Gerosa Philadephia fiind aridă, s-a construit un Hipodrom (220-749), cel mai mic din Imperiul Roman, cu lungimea de 265 metri, lățimea 50 metri și o capacitate de 17.000 de spectatori. Azi se pot vedea arcadele cuștilor în care erau poziționați caii pentru cursă.

La sfârșitul secolului IV partea de nord  a hipodromului a fost transformată în Amfiteatru, folosit pentru luptele de gladiatori și alte sporturi. Partea de sud a fost părăsită și în timp o parte din ruine folosite de olari. În marele cutremur din 749 a fost ruinat, terenul a devenit carieră, materialele fiind utilizate la repararea zidurilor orașului. După  o mare epidemie de ciumă, sute de victime au fost îngropate acolo.

În anul 530 s-a construit Biserica Marianos.

Sub fundațiile ei s-a descoperit  o podea cu inscripții grecești și ebraico-aramaice, ceea ce a dus la concluzia că biserica bizantină a fost anterior sinagogă.

De acolo m-am îndreptat spre Poarta de Sud, construită în același timp și stil arhitectural cu Arcul lui Hadrian.

Între poartă și criptoporticul Templului lui Zeus s-au construit patru ateliere (sec. II), arheologii descoperind acolo diverse unelte folosite de dulgheri. În partea sudică, lângă un atelier de tâmplărie, terenul a fost săpat și s-a creat o presă de ulei, accesată pe o scară tăiată în stâncă. Din presă azi se pot vedea râșnița și piatra de moară, folosite pentru zdrobirea măslinelor.

La sfârșitul secolului III complexul a fost distrus de jefuitori. Pe ruinele lui s-a  amenajat o cazarmă pentru paznicii orașului, reconstruită în timp și folosită până în secolul VII. În secolele III-IV orașul a fost împrejmuit cu un zid, de aproximativ 3,4 kilometri lungime și 2,9 metri grosime, din 20 în 20 metri întărit cu turnuri, de 3-4 metri înălțime, care puteau fi accesate doar prin scări portabile.

Poarta de Sud a fost legată de zidurile orașului printr-o serie de scări și de la ea până în Piața Ovală s-a creat un drum direct.

Treptat lângă criptoporticul templului meșteșugarii și-au amenajat iar ateliere, care au supraviețuit până la cutremurul din 749.

Piața Ovală, ocupând o suprafață de 90×80 metri, era înconjurată de coloane ionice distanțate (2,75 m între ele), pavată cu plăci de piatră mari, după traiectul curbat al colonadelor.

Azi în piață se văd două monumente: un piedestal pe care a fost așezată o coloană, pe care probabil în vechime se afla o statuie și un piedestal mai mic, lângă care flutură drapelul țării.

Colonadele din est conduceau la scările spre Templul lui Zeus, construit pe parcursul mai multor secole. Inițial, pe locul unde în Epoca Fierului era un vârf stâncos, cu o grotă, acoperită treptat în diferitele faze de construcție, s-a ridicat un mic templu roman (6×6 m), decorat cu simbolurile lui Zeus și ale fiilor săi Castor, Polux și Heracles, care în timp a fost lărgit, parțial distrus în cele două  războaie dintre evrei și romani, ulterior refăcut.

Primul șir de scări urca la o terasă, cu o verandă străjuită de 8 coloane, prin care se intra în aria sacră (temenos), o terasă închisă în cele patru laturi de pasaje boltite, în care se afla altarul, construit în mai multe etape. De acolo un alt șir de scări urca la a doua terasă, unde se aflau altarul din sud și templul (162-163).  

În fața și în spatele camerei principale s-au postat  câte 8 coloane, cu capiteluri corintice și pe laterale s-au creat galerii, delimitate de câte 12 coloane, de 15 metri înălțime. Printr-o boltă, de 90 metri lungime, se ajungea la aria sacră a templului (naos).

Sub bizantini,  Episcopul Placcus a transformat templul în mânăstire creștină (450-455), ocupată de călugări și materialele din restul construcțiilor le-a folosit la ridicarea Băilor Placcus. Ulterior zona mânăstirii a fost ocupată de case ale țăranilor și meșteșugarilor, toate distruse de marele cutremur din 749. Se spune că, pe locul clădirii ruinate, în secolul XII s-a așezat o mică unitate a cruciaților.

Piața Ovală a fost legată de Poarta de Nord prin stradă principală Cardo (120-170), mărginită de colonade, din care până azi s-au păstrat puține, restul fiind reconstruite sub bizantini.

În secolul III sub stradă s-a creat un sistem de canalizare.

dop la șanțul de apă

În prima jumătate a secolul II, lateral de Cardo, s-a amenajat piața alimentară Macellum, o clădire pătrată, cu două etaje, din blocuri de calcar cioplite, pereții acoperiți cu panouri de marmură sau stucaturi vopsite. Accesul din stradă se făcea prin trei porți, apoi printr-un vestibul de 8 metri lungime, pe lateralele căruia se aflau magazine. În partea de vest exista o poartă de acces similară.

Clădirea, cu magazine la parter, înconjura o curte interioară octogonală, pavată cu lespezi de calcar, înconjurată de un peristil cu 24 de coloane corintice, în care central se afla o fântână octogonală, ce consta într-un bazin cu formă de cruce și un mic altar în centrul său.

În partea de sud-vest s-au păstrat câteva din mesele de vânzare ale mărfurilor, cu reliefuri de leu, cerb și mistreț.

În secolele V-VI hala anterioară a pieței a fost extinsă și pe latura de sud s-a adăugat un nou rând de ateliere, închise publicului. Clădirea din stânga intrării principale a fost demolată și pe locul ei amenajate două grajduri.

Se presupune că Macellum a fost distrusă în timpul cuceririi orașului de către sasanizi (614), sau de un cutremur (631/632) și ruinele sale abandonate.

În timp, prin extinderea orașului, s-au creat străzi secundare, intersecții, în secolele V-VI s-au refăcut, sau modificat, trotuarele, folosindu-se pietre de la monumentele vechi. La intersecția străzilor Cardo și Decumanus de sud s-a creat o piață rotundă, Tetrapilonul de Sud, în care central s-a postat un monument, din care până azi s-au păstrat 4 piedestale împodobite cu nișe. Inițial pe fiecare piedestal se înălțau 4 coloane din granit roz, adus din Egipt, superior unite de un ancadrament.

La sfârșitul sec IV pe fiecare coloană au fost așezate statuile Împăraților Diocletian, Maximian Hercules, Constantius Chlorus și Galerius, numiți tetrarhii, deoarece au condus în aceeași perioadă (395-406). În sec VI majoritatea coloanelor din granit au fost folosite la ridicarea Bisericii Octogonale a Martirilor, la 500 metri de meterezele din nordul necropolei.

Urmând spre sud strada Decumanus și trecând Podul Sudic, peste râul Christorhoas, se ajungea la Băile Estice Mari (180-749), care ocupau 25.000 metri pătrați. Casa băilor , cu tavanul boltit, era situată într-o curte largă, înconjurată de colonade. Spre sfârșitul secolului III i s-a anexat Sala de Nord, formată din 13 încăperi decorate, care se deschideau în curte prin uși largi, încadrate de porticuri cu coloane corintice și pilaștri, decorate cu statui de bronz, prezentând personaje din cultul lui Dionysos , împărați, guvernatori. Nu se cunoaște exact pentru ce a servit inițial, probabil pentru vestiare, sau  întâlniri, se presupune doar că în secolul IV, când centrul civic a fost distrus, l-ar fi înlocuit temporar. Băile nu au fost excavate.

În secolul V orașul era locuit majoritar de creștini. Începând cu anul 455/459, pe locul unui sanctuar păgân, probabil dedicat lui Dionysos, zeul vinului, Episcopul Placcus a început construirea unei biserici, folosind o parte din pietrele Templului lui Zeus, pe care l-a demolat. Biserica, numită Catedrală de echipa de arheologi americani care au efectuat excavațiile în 1929, a funcționat până în 749, când a fost distrusă de marele cutremur.

A fost prevăzută cu 9 porți de intrare, cea principală în partea de vest, prin care se ajugea într-un atrium, numit Curtea Fântânii. Spațiul interior era împărțit în trei secțiuni, prin două rânduri de coloane. Avea o absidă în fața bisericii, prin care doar preotul putea să treacă.

În spatele catedralei se pot vedea ruinele Bisericii Sf. Teodor (496)- absida și un șir de colonade paralele.

Orașul extinzându-se și cerințele băilor publice fiind tot mai mari, s-a creat un nou sistem de aprovizionare cu apă (125), capacitatea apeductelor fiind mărită. Pe Cardo s-au creat mai multe fântâni publice mici și lângă catedrală monumentala fântână Nymphaeum, terminată în anul 191.

Prezenta o absidă centrală, semicirculară, acoperită cu o boltă de beton, mărginită de două culoare laterale. Fațada, cu două nivele, a fost decorată cu panouri de marmură, cea de sus cu stuc pictat. În fața ei, pe toată suprafața, a fost creat un bazin, în care apa curgea continuu, prin gurile mai multor capete de lei. Când acesta se umplea, se revărsa și se scurgea în sistemele de canalizare ale străzii.

Urmând în continuare Cardo, se ajunge la intrarea (Propylaeum) spre Templul lui Artemis (150).

În față, aliniate cu colonadele străzii, au fost postate 4 coloane imense,. Intrarea se făcea prin trei porți, bogat decorate, apoi se urca un șir de trepte, create pe o pantă abruptă, până la o terasă orizontală, în care era așezată o colonadă, din care au supraviețuit doar câteva fragmente, situată în fața zidului înconjurător al templului, azi dispărut.

În apropiere, pe cealaltă parte a străzii Cardo, se afla Biserica Propylaea, una dintre cele 14 biserici, multe construite între secolele IV-VII.

Pe aceeași parte, înainte de intersecția cu Decumanus de nord, în sec XIX au fost descoperite fostele băi romane (termae), Băile de Vest (115).

O dată cu extinderea orașului (160), băile au fost mărite, ajungând să ocupe o suprafață de 1.800 metri pătrați. Clădirea, în formă de U, încadra o curte interioară, ornată cu coloane corintice, din care până azi s-au păstrat doar două.

La intersecția dintre străzile Cardo și Decumanus de nord s-a ridicat Tetrapilonul de Nord (180), pe fațade decorat cu coloane corintice și prevăzut cu găuri duble, probabil pentru susținerea torțelor. El a fost reconstruit în anul 2001. Trecând de el se ajunge la Poarta de Nord (115), de unde porneau drumurile importante spre Pella, Gadara, Scithopolys și Marea Mediterană. Pe cele două părți laterale, fațada prezintă câte două coloane, cu capiteluri corintice, care susțin câte un frontispiciu triunghiular și între ele, inferior, câte o nișă.

O dată cu construirea zidului exterior înconjurător (sec. III-IV), poarta a fost integrată în el. În zona din apropierea porții, lateral de strada Cardo, se presupune că se afla piața centrală (Agora) și clădiri din centrul civic al orașului.

Urcând pe lângă ea se ajunge la Teatrul de Nord, vis a vis de care, patru coloane corintice străjuiau intrarea în Bazilica Civică, care a fost distrusă și nu a fost reconstituită. Inițial clădirea teatrului a fost construită pentru Consiliul Orașului și sedii administrative (135-140). Sub Împărații Marcus Aurelius și Lucius Verus a fost extins (161-163), când s-a construit clădirea scenei, cu poarta centrală de intrare pe fațada de nord, folosită pentru adunările consiliului și în perioada 165-166 transformat într-un mic teatru (Odeon), unde performau poeți, muzicieni, se țineau spectacole și adunările consiliului.

Intrarea din Decumanus se făcea printr-un portic, cu patru coloane corintice, cu înălțimea de 10,5 metri, ulterior acoperit, de unde se urca un șir de trepte, până într-o curte.

Interiorul era accesat prin 3 porți, una centrală și două laterale.

Auditoriul prezenta în partea de jos 14 rânduri de locuri pentru demnitari, conectate cu clădirea scenei, create încă dinaintea transformării în Odeon.

Erau accesate prin câte o poartă de intrare laterală, prevăzută în partea superioară cu galerii, sau balcoane, pentru spectatori.

Ulterior s-au adăugat 8 șiruri de locuri, separate de primele rânduri printr-un zid orizontal mai înalt, care erau împărțite în zone preferențiale, ajungând să aibă o capacitate de 1.6000 locuri. La nevoie locurile puteau fi acoperite cu un material susținut de cabluri. Mărindu-se Auditoriul, scena a trebuit înălțată, când spre acesta s-a creat un zid prevăzut cu nise. La rândul lui zidul din spatele prezenta nișe, în fața cărora erau postate coloane corintice. Teatrul a fost folosit până în secolele V-VI. Din perioada Umayyad (661-750) acolo s-au găsit opt cuptoare, ceea ce demonstrează că pe locul clădirii abandonate s-au așezat olari. A fost distrusă total de cutremurul din 749.

Urmând străduțele de pe deal, m-am îndreptat spre zona în care au existat mai multe biserici. Am ajuns la un complex format din 3 biserici, conectate în partea de vest printr-un atrium comun, continuat cu o verandă îngustă, în care se aflau cele 3 intrări principale în biserici. Au fost construite în secolul VI, sub Episcopul Pavel. Cea mai din sud este Biserica Sf. Gheorghe (529), urmată de Biserica Sf. Ioan Botezătorul (531), o biserică bizantină, situată în spatele Templului lui Artemis, ale cărei mozaicuri au fost îndepărtate și folosite la Teatrul Roman din Amman și Biserica Sf. Cosma și Damian (533), prima dintre ele abandonată în secolul VIII, ultima fiind Biserica Sf. Gheorghe.

Bazilica Sf. Petru și Pavel a fost construită sub Episcopul Anastasius (sec. VI-VII), cu 2 coridoare, 3 abside, unde central erau amenajate 2 spații pentru membrii clericului, în fața cărora s-au descoperit câte o raclă. În colțul de sud-vest al corului s-au găsit rămășite de marmură din altar. În partea dreaptă a bisericii se afla un atrium cu trei porți de intrare, azi doar ruine. În timp pe partea de nord s-a adăugat o capelă, probabil distrusă de marele cutremur.

Cea mai îndepărtată structură de pe deal este Sinagoga-Biserică, construită probabil în secolele III sau IV, descoperită la câțiva centimetri sub o Biserică, în care a fost transformată (530-531) în timpul campaniei anti-evreiești, sub domnia lui Iustinian I, când vestibulul sinagogii a fost construită o absidă. Din păcate, pe acel loc, eu am văzut doar câțiva bolovani.

M-am îndreptat spre Teatrul de Sud, construit lângă Sanctuarul lui Zeus. De sus panorama era superbă. În vale am văzut, în toată măreția ei, Piața Ovală.

Construcția a fost finanțată în mare parte din donațiile cetățenilor bogați și teatrul s-a inaugurat în timpul Împăratului Roman Domițian (81-96). 

Zona semicirculară pentru public a fost amenajată în partea de nord, pentru ca publicul să nu fie orbit de soare, având în total 4.700 locuri, 1250 în zona inferioară, formată din14 rânduri, pentru publicul de rang înalt, 2.200 în zona superioară, formată din 15 rânduri, despărțite printr-o pasarelă orizontală și o zonă mai înaltă, cu 1250 de scaune înguste, se presupune pentru publicul din straturile inferioare ale societății.

Accesul în zona inferioară se făcea prin două porți laterale, flancate în partea dinspre scenă de coloane înalte și pentru rândurile superioare prin tuneluri, cu bolți ascendente de arcade.

În fața publicului se afla spațiu semicircular, pentru dansatori, separat de scenă printr-o  barieră cu plăci ornamentale și inscripții despre donatori.

Scena, din lemn, se întindea până la podiumul cu coloane (cca. 6,3 m).

Baza ei, situată în partea de nord a orchestrei, era împărțită de 5 pilaștri în patru secțiuni, fiecare cu câte o nișă decorată, mărginite de coloane. Prin trei portaluri, flancate de pilaștri, intrau și ieșeau actorii. Reconstruit, în teatrul azi se desfășoară Festivalul de Cultură și Arte Jerash.

În anul 614 persanii, musulmani, au invadat teritoriul și după câțiva ani, în Bătălia de la Yarmuk, i-au învins pe bizantini. Orașul Jerah a fost inclus în Califatul Rashidun, primul care l-a urmat pe Profetul Mohamed după moartea sa (632), urmat de alți trei califi, ultimul fiind Uthman, care a format Imperiul Persan, cel mai puternic economic, militar și cultural din lume. Sub autoritatea sa, semnele diacritice erau scrise cu litere arabe, astfel încât vorbitorii non-nativi de arabă să poată citi cu ușurință Coranul.

Dorindu-se să fie înlăturat, s-a iscat o rebeliune și Uthman a fost ucis de contestatari, iar conducerea  a fost preluată de vărul său Ali. Au urmat apoi numeroase războaie și bătălii, sub o succesiune de conducători, care i-au alungat și pe bizantini, cucerind treptat Peninsula Arabică, Levantul, Trascaucazul, Imperiul Sasanian- Irak, Iran-,  Mesopotamia- Siria, Palestina, Egipt-,  Africa de Nord (de la Egipt la Tunisia de azi), Peninsula Iberică, insulele Rodos și Cipru, o parte din Asia Centrală și Asia de Sud, ajungând cu frontierele din est până la râul Indus, cele din nord la râul Oxus și instaurând Dar al-Islamiyyah (Casa Islamului).

Imperiul a fost structurat în 7 provincii: Arabia, Irak, Jazira, Siria, Palestina, Egipt și Persia. Evreii și creștinii din teritoriile ocupate, numiți dhimmis (oamenii protejați), au putut să-și practice religiile, cu condiția să nu încalce legea islamică și, plătind taxele impuse, au rămas proprietari ai bunurilor personale. O parte dintre ei au trecut la religia musulmană. În perioadele când nu erau destui musulmani calificați, unii non-musulmani au ocupat chiar poziții importante în guvern.

Sub Califatul Umayyad, numit și Califatul de Damasc (661-750), orașul Jerash s-a dezvoltat. Avea un centru pentru fabricarea ceramicii, pe lămpile  create fiind notate, cu litere arabe, numele olarului  și locul fabricației, Jerash, emitea monede, etc. În oraș s-au înființat numeroase magazine și comerțul a înflorit.

Deși majoritatea populației a rămas creștină, o parte s-a convertit și în centrul orașului, în apropierea Catedralei creștine, Califul Hisham, fiul lui Abd al Malik, a construit Moscheea Umayyad/Abbsaid (724-740).

În 1120 Emirul Damascului Zahir ad-Din Toghtekin (1104-1128), fondatorul dinastiei Burid din Damasc și lider militar, a ordonat unei garnizoane de patruzeci de oameni să construiască un fort, pe ruinele orașului antic, loc azi necunoscut, deoarece fortul a fost cucerit în  1121-1122 de Regele Ierusalimului Baldwin II și complet distrus. În timp așezarea a fost părăsită, ea apărând abia sub stăpânirea Sultanatului Mamluk, într-un defter din 1596, cu numele de Jeras, format din 12 gospodării musulmane, în care se consemna cota fixă de impozitare pentru diversele produse agricole și pentru animalele deținute de aceștia.