Arhive categorie: în lume

Situl arheologic Jerash, Iordania

Publicat pe de
Răspunde

M-am hotărât să plec într-o excursie organizată în Iordania. După un drum lung, o noapte pe trenul Arad-București…transfer la aeroportul Otopeni…zbor în Iordania…cazare în capitala țării, Amman, a doua zi am parcurs 48 kilometri spre nord, până în localitatea Jerash (Gérasa), unde urma să văd primul obiectiv istoric.

Așezarea a fost foarte veche, fapt atestat de situl neolitic Tal Abu Sowan, cu rămășițe umane, datate din jurul anului 7.500 î.e.n., descoperit de arheologi pe teritoriul ei.

Unul dintre primii exploratori, care în secolul XIX a scos la iveală urmele altul sit, din perioada greco-romană, a fost Prințul Abamelek, un armean milionar din Imperiului Rusesc.

Începând cu anul 1920 săpăturile s-au efectuat continuu, descoperind treptat și conservând o întreagă metropolă greco-romană, azi numită și Pompei din Orientul Mijlociu. În anul 2011 s-au scos la iveală mai multe structuri și ceramică din perioadele mamelucă și islamică. Săpăturile continuă și azi.

Având sute de mii de vizitatori anual, la intrarea în situl arheologic Jerash s-a amenajat un mic centru comercial, cu marfă specifică zonei, o terasă unde se pot servi mâncăruri tradiționale și, după intrarea în sit, un muzeu, care etalează artefacte.

Conform inscripțiilor găsite, unii cercetători presupun că orașul a fost fondat de Alexandru cel Mare (331 î.e.n.), după ce a părăsit Egiptul, străbătând Siria și îndreptându-se spre Mesopotamia, când Generalul Perdiccas a stabilit acolo o parte din soldații macedoneni mai în vârstă, punând bazele orașului Gherasa, numit și Antiohia de pe Râul de Aur. După alți cercetători fondatorul ar fi fost Faraonul Egiptului Ptolomeu II Philadelphus (284-246 î.e.n.).

În anul 80 î.e.n. Alexandru Jannaeus (Yannaʾy), Regele Iudeii, a cucerit Gérasa, dar a stăpânit-o scurt timp, în 63 î.e.n. trupele Generalului roman Pompei alungându-i pe evrei. Orașul, locuit de sirieni și o mică comunitate de evrei, a fost inclus în Decapolis, o serie de localități autonome, sub protecție romană. În acea perioadă la Gérasa s-a născut Nicomachus (60-120), viitorul matematician și filozof, adept a lui Pitagora.

Evreii s-au revoltat și a izbucnit Primul Război Iudeo-Roman (66-74 e.n.), în care romanii au distrus toate localitățile evreiești din zonă și ucis populația, ajungând în final la Ierusalim, unde au incendiat mare parte din oraș și templul. Mulți rebeli prinși au fost vânduți ca sclavi.

Sub Împăratul Traian (98-117), reorganizându-se teritoriile din zonă, în anul 106 Gérasa a fost inclus în Provincia romană Arabia Petraea, din care făcea parte și actualul Amman. Romanii au construit multe drumuri, astfel comerțul a înflorit. Așteptându-se vizita Împăratul Hadrian (117-138), la intrarea în oraș s-a construit un arc de triumf, Arcul lui Hadrian (129-130).

Prezenta un pasaj central înalt și două porți laterale mai mici, deasupra cărora era situată câte o nișă, cu fronton triunghiular, toate străjuite de coloane cu capiteluri corintice.

Hadrian a vrut să extindă spre sud orașul, dar proiectul a fost abandonat. Zona din nordul străzii Gerosa Philadephia fiind aridă, s-a construit un Hipodrom (220-749), cel mai mic din Imperiul Roman, cu lungimea de 265 metri, lățimea 50 metri și o capacitate de 17.000 de spectatori. Azi se pot vedea arcadele cuștilor în care erau poziționați caii pentru cursă.

La sfârșitul secolului IV partea de nord  a hipodromului a fost transformată în Amfiteatru, folosit pentru luptele de gladiatori și alte sporturi. Partea de sud a fost părăsită și în timp o parte din ruine folosite de olari. În marele cutremur din 749 a fost ruinat, terenul a devenit carieră, materialele fiind utilizate la repararea zidurilor orașului. După  o mare epidemie de ciumă, sute de victime au fost îngropate acolo.

În anul 530 s-a construit Biserica Marianos.

Sub fundațiile ei s-a descoperit  o podea cu inscripții grecești și ebraico-aramaice, ceea ce a dus la concluzia că biserica bizantină a fost anterior sinagogă.

De acolo m-am îndreptat spre Poarta de Sud, construită în același timp și stil arhitectural cu Arcul lui Hadrian.

Între poartă și criptoporticul Templului lui Zeus s-au construit patru ateliere (sec. II), arheologii descoperind acolo diverse unelte folosite de dulgheri. În partea sudică, lângă un atelier de tâmplărie, terenul a fost săpat și s-a creat o presă de ulei, accesată pe o scară tăiată în stâncă. Din presă azi se pot vedea râșnița și piatra de moară, folosite pentru zdrobirea măslinelor.

La sfârșitul secolului III complexul a fost distrus de jefuitori. Pe ruinele lui s-a  amenajat o cazarmă pentru paznicii orașului, reconstruită în timp și folosită până în secolul VII. În secolele III-IV orașul a fost împrejmuit cu un zid, de aproximativ 3,4 kilometri lungime și 2,9 metri grosime, din 20 în 20 metri întărit cu turnuri, de 3-4 metri înălțime, care puteau fi accesate doar prin scări portabile.

Poarta de Sud a fost legată de zidurile orașului printr-o serie de scări și de la ea până în Piața Ovală s-a creat un drum direct.

Treptat lângă criptoporticul templului meșteșugarii și-au amenajat iar ateliere, care au supraviețuit până la cutremurul din 749.

Piața Ovală, ocupând o suprafață de 90×80 metri, era înconjurată de coloane ionice distanțate (2,75 m între ele), pavată cu plăci de piatră mari, după traiectul curbat al colonadelor.

Azi în piață se văd două monumente: un piedestal pe care a fost așezată o coloană, pe care probabil în vechime se afla o statuie și un piedestal mai mic, lângă care flutură drapelul țării.

Colonadele din est conduceau la scările spre Templul lui Zeus, construit pe parcursul mai multor secole. Inițial, pe locul unde în Epoca Fierului era un vârf stâncos, cu o grotă, acoperită treptat în diferitele faze de construcție, s-a ridicat un mic templu roman (6×6 m), decorat cu simbolurile lui Zeus și ale fiilor săi Castor, Polux și Heracles, care în timp a fost lărgit, parțial distrus în cele două  războaie dintre evrei și romani, ulterior refăcut.

Primul șir de scări urca la o terasă, cu o verandă străjuită de 8 coloane, prin care se intra în aria sacră (temenos), o terasă închisă în cele patru laturi de pasaje boltite, în care se afla altarul, construit în mai multe etape. De acolo un alt șir de scări urca la a doua terasă, unde se aflau altarul din sud și templul (162-163).  

În fața și în spatele camerei principale s-au postat  câte 8 coloane, cu capiteluri corintice și pe laterale s-au creat galerii, delimitate de câte 12 coloane, de 15 metri înălțime. Printr-o boltă, de 90 metri lungime, se ajungea la aria sacră a templului (naos).

Sub bizantini,  Episcopul Placcus a transformat templul în mânăstire creștină (450-455), ocupată de călugări și materialele din restul construcțiilor le-a folosit la ridicarea Băilor Placcus. Ulterior zona mânăstirii a fost ocupată de case ale țăranilor și meșteșugarilor, toate distruse de marele cutremur din 749. Se spune că, pe locul clădirii ruinate, în secolul XII s-a așezat o mică unitate a cruciaților.

Piața Ovală a fost legată de Poarta de Nord prin stradă principală Cardo (120-170), mărginită de colonade, din care până azi s-au păstrat puține, restul fiind reconstruite sub bizantini.

În secolul III sub stradă s-a creat un sistem de canalizare.

dop la șanțul de apă

În prima jumătate a secolul II, lateral de Cardo, s-a amenajat piața alimentară Macellum, o clădire pătrată, cu două etaje, din blocuri de calcar cioplite, pereții acoperiți cu panouri de marmură sau stucaturi vopsite. Accesul din stradă se făcea prin trei porți, apoi printr-un vestibul de 8 metri lungime, pe lateralele căruia se aflau magazine. În partea de vest exista o poartă de acces similară.

Clădirea, cu magazine la parter, înconjura o curte interioară octogonală, pavată cu lespezi de calcar, înconjurată de un peristil cu 24 de coloane corintice, în care central se afla o fântână octogonală, ce consta într-un bazin cu formă de cruce și un mic altar în centrul său.

În partea de sud-vest s-au păstrat câteva din mesele de vânzare ale mărfurilor, cu reliefuri de leu, cerb și mistreț.

În secolele V-VI hala anterioară a pieței a fost extinsă și pe latura de sud s-a adăugat un nou rând de ateliere, închise publicului. Clădirea din stânga intrării principale a fost demolată și pe locul ei amenajate două grajduri.

Se presupune că Macellum a fost distrusă în timpul cuceririi orașului de către sasanizi (614), sau de un cutremur (631/632) și ruinele sale abandonate.

În timp, prin extinderea orașului, s-au creat străzi secundare, intersecții, în secolele V-VI s-au refăcut, sau modificat, trotuarele, folosindu-se pietre de la monumentele vechi. La intersecția străzilor Cardo și Decumanus de sud s-a creat o piață rotundă, Tetrapilonul de Sud, în care central s-a postat un monument, din care până azi s-au păstrat 4 piedestale împodobite cu nișe. Inițial pe fiecare piedestal se înălțau 4 coloane din granit roz, adus din Egipt, superior unite de un ancadrament.

La sfârșitul sec IV pe fiecare coloană au fost așezate statuile Împăraților Diocletian, Maximian Hercules, Constantius Chlorus și Galerius, numiți tetrarhii, deoarece au condus în aceeași perioadă (395-406). În sec VI majoritatea coloanelor din granit au fost folosite la ridicarea Bisericii Octogonale a Martirilor, la 500 metri de meterezele din nordul necropolei.

Urmând spre sud strada Decumanus și trecând Podul Sudic, peste râul Christorhoas, se ajungea la Băile Estice Mari (180-749), care ocupau 25.000 metri pătrați. Casa băilor , cu tavanul boltit, era situată într-o curte largă, înconjurată de colonade. Spre sfârșitul secolului III i s-a anexat Sala de Nord, formată din 13 încăperi decorate, care se deschideau în curte prin uși largi, încadrate de porticuri cu coloane corintice și pilaștri, decorate cu statui de bronz, prezentând personaje din cultul lui Dionysos , împărați, guvernatori. Nu se cunoaște exact pentru ce a servit inițial, probabil pentru vestiare, sau  întâlniri, se presupune doar că în secolul IV, când centrul civic a fost distrus, l-ar fi înlocuit temporar. Băile nu au fost excavate.

În secolul V orașul era locuit majoritar de creștini. Începând cu anul 455/459, pe locul unui sanctuar păgân, probabil dedicat lui Dionysos, zeul vinului, Episcopul Placcus a început construirea unei biserici, folosind o parte din pietrele Templului lui Zeus, pe care l-a demolat. Biserica, numită Catedrală de echipa de arheologi americani care au efectuat excavațiile în 1929, a funcționat până în 749, când a fost distrusă de marele cutremur.

A fost prevăzută cu 9 porți de intrare, cea principală în partea de vest, prin care se ajugea într-un atrium, numit Curtea Fântânii. Spațiul interior era împărțit în trei secțiuni, prin două rânduri de coloane. Avea o absidă în fața bisericii, prin care doar preotul putea să treacă.

În spatele catedralei se pot vedea ruinele Bisericii Sf. Teodor (496)- absida și un șir de colonade paralele.

Orașul extinzându-se și cerințele băilor publice fiind tot mai mari, s-a creat un nou sistem de aprovizionare cu apă (125), capacitatea apeductelor fiind mărită. Pe Cardo s-au creat mai multe fântâni publice mici și lângă catedrală monumentala fântână Nymphaeum, terminată în anul 191.

Prezenta o absidă centrală, semicirculară, acoperită cu o boltă de beton, mărginită de două culoare laterale. Fațada, cu două nivele, a fost decorată cu panouri de marmură, cea de sus cu stuc pictat. În fața ei, pe toată suprafața, a fost creat un bazin, în care apa curgea continuu, prin gurile mai multor capete de lei. Când acesta se umplea, se revărsa și se scurgea în sistemele de canalizare ale străzii.

Urmând în continuare Cardo, se ajunge la intrarea (Propylaeum) spre Templul lui Artemis (150).

În față, aliniate cu colonadele străzii, au fost postate 4 coloane imense,. Intrarea se făcea prin trei porți, bogat decorate, apoi se urca un șir de trepte, create pe o pantă abruptă, până la o terasă orizontală, în care era așezată o colonadă, din care au supraviețuit doar câteva fragmente, situată în fața zidului înconjurător al templului, azi dispărut.

În apropiere, pe cealaltă parte a străzii Cardo, se afla Biserica Propylaea, una dintre cele 14 biserici, multe construite între secolele IV-VII.

Pe aceeași parte, înainte de intersecția cu Decumanus de nord, în sec XIX au fost descoperite fostele băi romane (termae), Băile de Vest (115).

O dată cu extinderea orașului (160), băile au fost mărite, ajungând să ocupe o suprafață de 1.800 metri pătrați. Clădirea, în formă de U, încadra o curte interioară, ornată cu coloane corintice, din care până azi s-au păstrat doar două.

La intersecția dintre străzile Cardo și Decumanus de nord s-a ridicat Tetrapilonul de Nord (180), pe fațade decorat cu coloane corintice și prevăzut cu găuri duble, probabil pentru susținerea torțelor. El a fost reconstruit în anul 2001. Trecând de el se ajunge la Poarta de Nord (115), de unde porneau drumurile importante spre Pella, Gadara, Scithopolys și Marea Mediterană. Pe cele două părți laterale, fațada prezintă câte două coloane, cu capiteluri corintice, care susțin câte un frontispiciu triunghiular și între ele, inferior, câte o nișă.

O dată cu construirea zidului exterior înconjurător (sec. III-IV), poarta a fost integrată în el. În zona din apropierea porții, lateral de strada Cardo, se presupune că se afla piața centrală (Agora) și clădiri din centrul civic al orașului.

Urcând pe lângă ea se ajunge la Teatrul de Nord, vis a vis de care, patru coloane corintice străjuiau intrarea în Bazilica Civică, care a fost distrusă și nu a fost reconstituită. Inițial clădirea teatrului a fost construită pentru Consiliul Orașului și sedii administrative (135-140). Sub Împărații Marcus Aurelius și Lucius Verus a fost extins (161-163), când s-a construit clădirea scenei, cu poarta centrală de intrare pe fațada de nord, folosită pentru adunările consiliului și în perioada 165-166 transformat într-un mic teatru (Odeon), unde performau poeți, muzicieni, se țineau spectacole și adunările consiliului.

Intrarea din Decumanus se făcea printr-un portic, cu patru coloane corintice, cu înălțimea de 10,5 metri, ulterior acoperit, de unde se urca un șir de trepte, până într-o curte.

Interiorul era accesat prin 3 porți, una centrală și două laterale.

Auditoriul prezenta în partea de jos 14 rânduri de locuri pentru demnitari, conectate cu clădirea scenei, create încă dinaintea transformării în Odeon.

Erau accesate prin câte o poartă de intrare laterală, prevăzută în partea superioară cu galerii, sau balcoane, pentru spectatori.

Ulterior s-au adăugat 8 șiruri de locuri, separate de primele rânduri printr-un zid orizontal mai înalt, care erau împărțite în zone preferențiale, ajungând să aibă o capacitate de 1.6000 locuri. La nevoie locurile puteau fi acoperite cu un material susținut de cabluri. Mărindu-se Auditoriul, scena a trebuit înălțată, când spre acesta s-a creat un zid prevăzut cu nise. La rândul lui zidul din spatele prezenta nișe, în fața cărora erau postate coloane corintice. Teatrul a fost folosit până în secolele V-VI. Din perioada Umayyad (661-750) acolo s-au găsit opt cuptoare, ceea ce demonstrează că pe locul clădirii abandonate s-au așezat olari. A fost distrusă total de cutremurul din 749.

Urmând străduțele de pe deal, m-am îndreptat spre zona în care au existat mai multe biserici. Am ajuns la un complex format din 3 biserici, conectate în partea de vest printr-un atrium comun, continuat cu o verandă îngustă, în care se aflau cele 3 intrări principale în biserici. Au fost construite în secolul VI, sub Episcopul Pavel. Cea mai din sud este Biserica Sf. Gheorghe (529), urmată de Biserica Sf. Ioan Botezătorul (531), o biserică bizantină, situată în spatele Templului lui Artemis, ale cărei mozaicuri au fost îndepărtate și folosite la Teatrul Roman din Amman și Biserica Sf. Cosma și Damian (533), prima dintre ele abandonată în secolul VIII, ultima fiind Biserica Sf. Gheorghe.

Bazilica Sf. Petru și Pavel a fost construită sub Episcopul Anastasius (sec. VI-VII), cu 2 coridoare, 3 abside, unde central erau amenajate 2 spații pentru membrii clericului, în fața cărora s-au descoperit câte o raclă. În colțul de sud-vest al corului s-au găsit rămășite de marmură din altar. În partea dreaptă a bisericii se afla un atrium cu trei porți de intrare, azi doar ruine. În timp pe partea de nord s-a adăugat o capelă, probabil distrusă de marele cutremur.

Cea mai îndepărtată structură de pe deal este Sinagoga-Biserică, construită probabil în secolele III sau IV, descoperită la câțiva centimetri sub o Biserică, în care a fost transformată (530-531) în timpul campaniei anti-evreiești, sub domnia lui Iustinian I, când vestibulul sinagogii a fost construită o absidă. Din păcate, pe acel loc, eu am văzut doar câțiva bolovani.

M-am îndreptat spre Teatrul de Sud, construit lângă Sanctuarul lui Zeus. De sus panorama era superbă. În vale am văzut, în toată măreția ei, Piața Ovală.

Construcția a fost finanțată în mare parte din donațiile cetățenilor bogați și teatrul s-a inaugurat în timpul Împăratului Roman Domițian (81-96). 

Zona semicirculară pentru public a fost amenajată în partea de nord, pentru ca publicul să nu fie orbit de soare, având în total 4.700 locuri, 1250 în zona inferioară, formată din14 rânduri, pentru publicul de rang înalt, 2.200 în zona superioară, formată din 15 rânduri, despărțite printr-o pasarelă orizontală și o zonă mai înaltă, cu 1250 de scaune înguste, se presupune pentru publicul din straturile inferioare ale societății.

Accesul în zona inferioară se făcea prin două porți laterale, flancate în partea dinspre scenă de coloane înalte și pentru rândurile superioare prin tuneluri, cu bolți ascendente de arcade.

În fața publicului se afla spațiu semicircular, pentru dansatori, separat de scenă printr-o  barieră cu plăci ornamentale și inscripții despre donatori.

Scena, din lemn, se întindea până la podiumul cu coloane (cca. 6,3 m).

Baza ei, situată în partea de nord a orchestrei, era împărțită de 5 pilaștri în patru secțiuni, fiecare cu câte o nișă decorată, mărginite de coloane. Prin trei portaluri, flancate de pilaștri, intrau și ieșeau actorii. Reconstruit, în teatrul azi se desfășoară Festivalul de Cultură și Arte Jerash.

În anul 614 persanii, musulmani, au invadat teritoriul și după câțiva ani, în Bătălia de la Yarmuk, i-au învins pe bizantini. Orașul Jerah a fost inclus în Califatul Rashidun, primul care l-a urmat pe Profetul Mohamed după moartea sa (632), urmat de alți trei califi, ultimul fiind Uthman, care a format Imperiul Persan, cel mai puternic economic, militar și cultural din lume. Sub autoritatea sa, semnele diacritice erau scrise cu litere arabe, astfel încât vorbitorii non-nativi de arabă să poată citi cu ușurință Coranul.

Dorindu-se să fie înlăturat, s-a iscat o rebeliune și Uthman a fost ucis de contestatari, iar conducerea  a fost preluată de vărul său Ali. Au urmat apoi numeroase războaie și bătălii, sub o succesiune de conducători, care i-au alungat și pe bizantini, cucerind treptat Peninsula Arabică, Levantul, Trascaucazul, Imperiul Sasanian- Irak, Iran-,  Mesopotamia- Siria, Palestina, Egipt-,  Africa de Nord (de la Egipt la Tunisia de azi), Peninsula Iberică, insulele Rodos și Cipru, o parte din Asia Centrală și Asia de Sud, ajungând cu frontierele din est până la râul Indus, cele din nord la râul Oxus și instaurând Dar al-Islamiyyah (Casa Islamului).

Imperiul a fost structurat în 7 provincii: Arabia, Irak, Jazira, Siria, Palestina, Egipt și Persia. Evreii și creștinii din teritoriile ocupate, numiți dhimmis (oamenii protejați), au putut să-și practice religiile, cu condiția să nu încalce legea islamică și, plătind taxele impuse, au rămas proprietari ai bunurilor personale. O parte dintre ei au trecut la religia musulmană. În perioadele când nu erau destui musulmani calificați, unii non-musulmani au ocupat chiar poziții importante în guvern.

Sub Califatul Umayyad, numit și Califatul de Damasc (661-750), orașul Jerash s-a dezvoltat. Avea un centru pentru fabricarea ceramicii, pe lămpile  create fiind notate, cu litere arabe, numele olarului  și locul fabricației, Jerash, emitea monede, etc. În oraș s-au înființat numeroase magazine și comerțul a înflorit.

Deși majoritatea populației a rămas creștină, o parte s-a convertit și în centrul orașului, în apropierea Catedralei creștine, Califul Hisham, fiul lui Abd al Malik, a construit Moscheea Umayyad/Abbsaid (724-740).

În 1120 Emirul Damascului Zahir ad-Din Toghtekin (1104-1128), fondatorul dinastiei Burid din Damasc și lider militar, a ordonat unei garnizoane de patruzeci de oameni să construiască un fort, pe ruinele orașului antic, loc azi necunoscut, deoarece fortul a fost cucerit în  1121-1122 de Regele Ierusalimului Baldwin II și complet distrus. În timp așezarea a fost părăsită, ea apărând abia sub stăpânirea Sultanatului Mamluk, într-un defter din 1596, cu numele de Jeras, format din 12 gospodării musulmane, în care se consemna cota fixă de impozitare pentru diversele produse agricole și pentru animalele deținute de aceștia.

Situl Arheologic Lepenski Vir, Serbia

Publicat pe de
Răspunde

Situl Arheologic Lepenski Vir se află în defileul Porților de Fier, pe malul drept al Dunării, pe teritoriul satului Boljetin din Serbia. În 1960, pe terenul unui localnic, s-au descoperit fragmente ceramice și în 1967 arheologii au început săpăturile. În regiunea Lepenski Vir-Kladovska Skela s-au găsit aproximativ 25 de foste așezări și peșteri. Se presupune că peșterile au fost locuite de prima populație europeană, de la sfârșitul erei glaciare (aproximativ 20.000 î.e.n.).

Pentru a vedea situl Lepenski Vir, am parcat lângă un restaurant aflat în zonă, apoi am străbătut o cărare, printre modele de case vechi, expuse ca într-un muzeu.

De acolo am înaintat pe un drum forestier, prin pădure și după 5 minute am ajuns la intrarea în sit.

În cele șapte straturi săpate, arheologii au descoperit așezări din diverse perioade, până la cea a ocupației romane. Se presupune că au fost locuite continuu timp de aproape 5.000 de ani.

Datate cu radiocarbon, primele două straturi aparțin mezoliticului (9.500-7.200 î.e.n.), al treilea culturii neolitice Starčevo (6.300-5.500 î.e.n.). Stratul neolitic a fost deteriorat în momentul lucrărilor pentru degajarea fundațiilor unui fost turn de veghe roman.

Inițial așezările au fost populate de vânătorii-culegători. Începând din 7.500 î.e.n. (neolitic) în zona Balcanilor și pe valea Dunării au sosit migranți din Asia Mică. A ajuns și la Lepenski Vir unde imediat au fost asimiliați de populația locală, care a preluat cunoștințele acestora în domeniul agriculturii și creșterii animalelor.

Zona pe care și-au construit casele, un promontoriu înclinat, cu deschidere spre fluviu, avea formă de potcoavă, mărginită de stânci, cu un spațiu gol central, probabil loc de piață și de întâlniri, de unde porneau cărări spre marginea apei. La exteriorul așezării se afla cimitirul. Săpăturile arheologice au descoperit 136 de clădiri și sanctuare.

Clădirile de la Lepenski Vir au o formă unică, cu o bază în formă de trapez, având vârful orientat spre vânt, găsită doar în acest sit. Podelele, din argilă calcaroasă, amestecată cu bălegar și cenușă animală, s-au păstrat până azi. Pe laterale s-a găsit armături din piatră, suport pentru ziduri, care demontrează că acestea erau acoperite. Din exterior casa se asemăna cu un cort. Cea mai mică dintre case are o suprafață de 1,5 m pătrați, cea mai mare 30.

Din neolitic (cultura Starčevo) s-au descoperit case săpate în pământ, pentru a utiliza căldura constantă a acestuia. În porțiunea clădirii, situată deasupra solului, central se afla o depresiune circulară, ca un fel de altar. În spatele casei se afla un mic sanctuar, construit din blocuri masive, dreptunghiulare, de piatră, decorat cu sculpturi, prezentând probabil zeii râului.

Din același material s-a construit și soba interioară, care se continua cu una mai mică, situată la intrare, probabil folosită pentru încălzire și ca protecție împotriva animalelor sălbatice.

Sub podelele caselor au fost descoperite rămășițe din scheletele unor nou-născuți. Adulții erau îngropați într-un cimitir, situat în afara așezării, fapt atestat de rămășițele a 180 de persoane găsite acolo.

Cele mai vechi erau orientate paralel cu Dunărea, cu capul în aval, cele mai noi în poziție contractată. În unele morminte, lângă decedați, s-au găsit și oase de animale domestice, pungi, coliere, probabil îngropate o dată cu ei.

În sit au fost descoperite și numeroase sculpturi, de maxim 60 centimetri lungime, majoritatea situate în altarele caselor, realizate prin spargerea și cioplirea unor pietre rotunde de gresie, de pe malul apei, cele mai vechi datate din 7.000 î.e.n.

Unele sculpturi au fost ornamentate cu modele geometrice, altele șerpuite și împletite, imitând oasele de hering.

Restul sculpturilor prezintă capete umane, cu  sprâncenele accentuate,  nasul lung și gura largă, asemănătoare cu cea a unui pește, poziționate spre Dunăre, ceea ce sugerează că aveau o oarecare legătură cu zeii fluviului.

Fiind doar capete, cercetătorul Srejović a emis ipoteza că în acea perioadă se dezvoltase „cultul capului”, cu ritualuri în timpul înmormântărilor. Craniul masculului era detașat de gât, așezat pe o placă de piatră, acoperit cu pietre zdrobite și îngropat separat de restul corpului. La femeie se desprindea mandibula, de asemenea îngropată separat.

În 1971 situl a fost mutat cu cca. 30 metri mai sus, pentru a se evita inundarea sa, după amenajarea Lacului de Acumulare Đerdap, creat o dată cu Hidrocentrala Porțile de Fier I.

A fost ultimul obiectiv vizitat în Serbia. De-a lungul Dunării am rulat 70 kilometri (cca. o oră) până la Vama Đerdap (Serbia)- Porțile de Fier I (România), pe care am trecut-o lejer, după doar 30 minute de stat la coadă. De acolo mai aveam 23 kilometri până în orașul Orșova.

Cetatea Golubac, Serbia

Publicat pe de
Răspunde

Cetatea Golubac este situată în nord-estul Serbiei, la granița cu România, pe malul Dunării, la 4 kilometri aval de actualul oraș Golubac, în care am petrecut noaptea.

Ridicată în locul unde fluviul se îngustează pentru a forma defileul, având o lățime de 6,5 kilometri, era un punct strategic din care se puteau urmări rutele terestre și navale.

În timpul reconstrucției din anii 2010 s-au descoperit urmele unei așezări romane, ale unui sistem de canalizare din acea perioadă, deasupra lor rămășițe bizantine și ruinele unei clădiri, folosită de otomani ca hamam.

Cetatea a fost prima dată atestată documentar din 1335, când era ocupată de trupele maghiare, dar este mult mai veche. Fiind râvnită pentru poziția ei, îndexcursul timpului acolo s-au purtat numeroase lupte, trecând alternativ în posesia otomanilor, a maghiarilor și după Bătălia de la Kosovo (1389) în posesia sârbilor. Ulterior deținută de maghiari, Regele Sigismund al Ungariei a donat-o sârbului Ștefan Lazarevici (1403), cu condiția ca la moartea sa să fie returnată, împreună cu cetățile Belgrad și Mačva, ceea ce nu s-a întâmplat.

Otomanii au atacat iar și în Bătălia de la Golubac (1428) Regele Sigismund, împreună cu oștile sale,  erau cât pe ce să fie capturați, dar au fost salvați de Cecília Rozgonyi și, câștingând cetatea, drept mulțumire, regele a donat-o pe viață familiei Ceciliei. Ultimele două cetăți au fost înapoiate, dar comandantul Cetății Golubac, având niște altercații cu regele, a predat-o turcilor. Jocul războiului a continuat, cetatea fiind capturată de otomani.

După Pacea de la Szeged, între maghiari și turci, teritoriul și cetatea au fost preluate de Despotul sârb Đurađ Branković (1444), care a deținut-o până la moartea sa, când a intrat din nou în posesia turcilor (1456). Rapid aceștia au refăcut și îmbunătățit fortificațiile. Cu o scurtă perioadă de timp, în care Regele Ungariei și Croației, Matthias Corvin, a reușit să o captureze, otomanii au deținut-o până în secolul XVII, când au început luptele cu habsburgii, care au reușit în două etape să o cucerească (1688-1690, 1718-1739).

La graniță s-a format Corpul Liber Sârbesc, care a controlat cetatea în perioada 1788-1791 și în timpul primei Revolte Sârbe (1804-1813). După înăbușirea ei a urmat ultima ocupație otomană. Turcii au fost alungați în 1867 și cetatea a fost preluată de Prințul Mihailo Obrenović al III-lea al Serbiei. Per ansamblu cetatea a respins peste 120 de atacuri.

Azi este formată din trei ansambluri, cu un palat, nouă turnuri, două porți, conectate prin ziduri de fortăreață, groase de 2 până la 3 metri, construite în mai multe etape. Cetatea era înconjurată de un șanț, probabil umplut cu apă, în afara căruia se afla un alt zid. În afara cetății se aflau casele localnicilor.

Am intrat în cetate prin Poarta principală (Main Gate), accesată pe un podeț de lemn, deasupra șanțului înconjurător.

Turnul 1, numit Turnul Pălăriei (Hat Tower) a fost construit în partea cea mai înaltă a stâncilor Ridan, cu baza poligonală, etajele superioare circulare și interiorul pătrat. La el se ajunge urcând o cărare îngustă, de-a lungul stâncilor.

Săpăturile arheologice efectuate acolo au descoperit fragmente de ipsos pictate, ceea ce demonstrează că turnul a fost ridicat pe locul unei clădiri mai vechi, pictată în fresco.

Părțile superioară, de pe munte, și inferioară, spre apă, ale fortăreței, au fost legate printr-un zid, care superior se termina în stâncă.

El despărțea cetatea în două, accesul dintre părți făcându-se prin a doua poartă.

Turnul 2, Turnul de Observație (Watchtower) a fost construit în faza inițială, pe marginea unei prăpăstii, deasupra Dunării.

Turnul 3, Turnul apărat de săgeți (Tower defended by arrows), tot parte din construcția veche, a fost numit după cele aproximativ 7.000 de săgeți și vârfuri de săgeți,  descoperite acolo de arheologi. La ultimul etaj având o terasă  cu vedere spre Dunăre și bilele rotunde din piatră, folosite de tunuri, scoase la iveală, au demonstrat că era un turn de pază.

În Turnul 4, Turnul cu Capelă (The Tower with Chapel), situat pe panta dinspre Turnul 3, o clădire închisă, cu bază pătrată și cinci niveluri, la al doilea etaj s-a descoperit o capelă, cu intrarea decorată. Se presupune că etajele superioare erau folosite pentru cazarea armatei.

Turnul 5, Turnul care proteja Palatul (The tower that protected the Palace), ultimul turn de-a lungul zidului, a fost ridicat în a doua fază a construcției, sub domnia despotului Ștefan Lazarevici. Pe lângă rol de apărare, avea și spații de locuit, fapt atestat de rămășițele unor sobe și a unor toalete descoperite de arheologi.

În aceeași perioadă s-a ridicat și Turnul 6, Turn de apărare în fața atacurilor de pe munte (Tower defense against mountain attacks). Ca toate celelalte turnuri,  sub ocupația otomană a fost întărit cu creneluri pentru artilerie și fundația creată cu șase laturi.

Turnul 7, aparținând celei de a treia fază a construcției, demonstrat de două pietre cu cruci și gravuri în limba slavă (sârbă), descoperite  în timpul săpăturilor, a fost situat în partea superioară a fortului exterior. Partea superioară fiind deschisă, denotă că era un  turn de apărare.   

Turnul 8, unul din Turnurile de apărare ale porții principale (Defense tower of the main gate), construit a treia fază, cu etajele de jos închise, se presupune că serveau ca depozit de armament și alimente.

De cealaltă parte a porții, Turnul 9, turn pentru tunuri (Gun Tower), a fost creat în perioada otomană, ca parte din centura de coastă, cu ambrazuri  pentru bateriile de tunuri, situate pe două depozite.

A fost utilizat în principal pentru paza portului, dotat cu cca. 100 de chaika, bărci de lemn cu catarg și velă, folosite de šajkaši,  înarmați cu săbii, sulițe mai lungi, pentru a fi folosite la distanțe mari și săgeți.

Turnul 10, cel mai nou turn, numit și Turnul Alb, cu un singur etaj, legat de Turnul 9 printr-un zid, inițial se afla pe uscat.

După formarea Lacului de Acumulare Đerdap (anii 1960-1970), nivelul apei crescând, turnul a ajuns să fie localizat în apă.

În partea de jos a fortului, în a doua fază de construcție, s-a ridicat Palatul (Palace), clădire cu 3 niveluri și două intrări, azi transformat în muzeu.

O scară adiacentă intrării principale, care conducea la camerele din etajul inferior, inundate de Lacul Đerdap, a fost descoperită de arheologi, săpată în stâncă.

La parter erau amenajate locuința comandantului cetății și diverse încăperi pentru întruniri.

La etaj era cazată garnizoana palatului.

După Primul Război Mondial, pentru a lega Serbia de estul peninsulei Balcanice, a fost construit un drum, care trecea prin ambele grilaje ale fortului. 

Între anii 1964–1972, pe Defileul Porțile de Fier a fost construit un baraj hidroelectric, Porțile de Fier I, cu un lac de acumulare, care a inundat părțile joase ale fortificațiilor. 

Din 1979 cetatea a fost declarată monument cultural al Serbiei. Începând cu anul 2005 a început restaurarea ei. Zona din jurul cetății, întinsă pe 23 hectare, din 2011 a devenit Parcul Național Đerdap. Pentru protejare, drumul care trecea prin cetate a fost închis, fiind înlocuit cu un tunel, creat în afara ei (2015-2017).

Apoi cetatea a fost refăcută, restaurată și în 2019 deschisă vizitării.

De la cetate, pe celălalt mal al Dunării, în România, am văzut Cetatea Sf. Ladislau (St. Ladislau Fortress), situată pe dealul Cula, lângă localitatea Coronini, drum pe care urma să mă întorc acasă.

Celor care doresc să viziteze Cetatea Golubac le sugerez să-și aloce măcar jumătate de zi. Timpul fiindu-mi limitat, în acea zi urmând să ajung acasă, la Arad, am cumpărat biletul de intrare, cu preț mediu, care nu-mi permitea urcarea la turnurile de pe porțiunea stâncoasă, escaladarea durând mai mult.

Cetatea Ram, Serbia

Publicat pe de
Răspunde

Cei 85 de kilometri prin Serbia, între Vršac și Smederevo, i-am parcurs într-o oră și jumătate, de multe ori oprind, pentru a afla direcția (nu cunosc alfabetul chirilic). Era singurul drum mai scurt pe care puteam trece Dunărea, în acea perioadă bacul nefuncționând. Cred că le-am plăcut norilor, pentru că ne-au însoțit o parte din drum, picurând monoton.

Lacul Belocrkvansk

Cetatea Smederevo (Smederevo Fortress) a fost construită în perioada 1427-1439, sub despotul Đurađ Branković. În același secol, cucerită de otomani, aceștia au fortificat-o. A fost grav avariată în Al Doilea Război Mondial.

În momentul în care am parcat lângă zidurile ei, s-a dezlănțuit „iadul”. O vijelie cu ploaie torențială nu mi-a permis nici măcar să întredeschid geamul. Credeam că va trece repede, doar era vară. După 30 minute, timp în care a inundat porțiunile mai joase, vijelia s-a oprit și a continuat să plouă constant. Putând să folosesc ștergătoarele de parbriz, am părăsit Smederevo, sperând că voi ieși pe drum din acel front atmosferic, ceea ce s-a și întâmplat.

Am revenit spre est și după 57 kilometri, parcurși în cca. o oră, când pe ploaie, când pe senin, am ajuns la Cetatea Ram (Ram Fortress), situată într-un cot al Dunării, pe un platou, la 68 metri înălțime. Aici am avut noroc. Imediat după ce am parcat ploaia s-a oprit.

Primele săpături arheologice au fost făcute în 1980., urmate de unele mai ample în perioada 2015-2018, care au scos la iveală, în apropierea cetății, urmele unei așezări fortificate celtice și pe teritoriul ei un mausoleu roman, cu diametru de 13 metri și zidurile de 3 metri grosime, dedicat zeului Jupiter, datat din timpul domniei Împăratului Traian (98-117).  Tradiția orală spune că în secolul V Atilla Hunul a ajuns în zonă.

Prima atestare documentară a cetății datează din anul 1128, când armata bizantină i-a învins în zonă pe maghiari. În secolul XV, deținută de otomani, Sultanul Baiazid II a fortificat-o și dotat-o cu arme de artilerie grea (1483), pentru apărare împotriva atacurilor maghiare.

Legenda spune că sultanul, odihnindu-se pe un covor (ihram) și privind panorama asupra Dunării și teritoriilor îndepărtate, a poruncit construirea cetății acolo, în jurul mausoleului roman, numită Cetatea Ihram. În interiorul ei s-a descoperit un turn închis, fără ferestre, despre care s-a presupus că a fost o moschee.

Intrarea în cetate se făcea prin dreptul Turnului de gardă, situat în sud-vestul fortului.

Fortificația avea formă de pentagon neregulat, cu lungimea maximă de 35 metri și lățimea de 25 metri.

A fost construită din piatră spartă și mortar, la arcade și bolți fiind folosite cărămizi.  

În cele patru colțuri au fost ridicate turnuri cu patru niveluri, unite prin ziduri groase de 2-3 metri. La exterior a fost înconjurată de un șanț larg.

Pe exteriorul zidurilor au fost create locuri de tragere ale artileriei (metereze, creneluri).

Se presupune că cele 36 de tunuri erau deservite de cel puțin 100 de soldați.

În fiecare turn, la etajele inferioare, au fost create ambrazuri (locuri pentru tras cu pușca).

La etajele superioare se ajungea prin interiorul turnului, sau pe o scară exterioară.

Acolo se aflau camerele de locuit, fapt demonstrat de resturi din fostele sobe și ale hornurilor încorporate în pereți, găsite de arheologi.

Pe lângă rolul de apărare, cetatea controla traficul de pe Dunăre și a servit ca port militar. Multe din raidurile spre nord au pornit de acolo, în 1521 otomanii reușind să cucerească zona.

La exterior au fost construite două metereze mici. Pentru a ajunge la Dunăre, se ieșea prin Turnul de gardă și se cobora pe lângă șanțul înconjurător.

Se ajungea pe un platou, de unde coborau scări de piatră, până la port, azi docul feribotului.

După Bătălia de la Mohács (1526), când maghiarii au fost învinși, otomanii au ocupat și teritoriul din nord, de partea cealaltă a Dunării. În decursul timpului s-au desfășurat numeroase războaie între otomani și habsburgi. O dată cu declanșarea Războiului din Crimeea (1786), între ruși și otomani, austriecii au înarmat sârbii refugiați. În Banat s-a înființat Corpul Sârb Liber, miliție din aproximativ 5.000 de voluntari, care a luptat împotriva otomanilor, pentru a uni Serbia cu Imperiul Habsburgic.

După război, otomanii le-au dat sârbilor drepturi de a colecta taxe locale. Apoi au reorganizat armata și ienicerii excluși au ocupat Cetatea Smederevo. Dorind să o stăpânească ca în trecut, au încercat să revoce drepturile primite de sârbi. În timpul conflictului au fost uciși cca. 150 de sârbi, ceea ce a declanșat prima Revoltă Sârbă (1804).

Forțele sârbe au cucerit Cetatea Ram (1806), apoi luptele au cuprins toată țara, între 1804-1817 desfășurându-se Revoluția Sârbă, la finalul căreia Serbia și-a câștigat independența.

Până la mijlocul secolului XIX otomanii s-au retras și au evacuat cetatea. Sârbii au folosit-o ca birou vamal.

În cele Două Războaie Mondiale cetatea a fost grav avariată. În perioada 2017-2019 s-au efectuat lucrări de restaurare, reconstrucție, apoi a fost deschisă vizitării.

În decursul timpului în jurul cetății s-a creat satul Ram. În apropierea ei azi se află Biserica Ortodoxă Sârbă (Serbian Orthodox Church).

Biserica a fost construită în 1839.

În timpul lucrărilor s-au descoperit ruinele fostului caravanserai, cu 24 de încăperi, construit de otomani, singurul care a supraviețuit pe teritoriul Serbiei.

Încă 35 de kilometri, o parte paralel cu Dunărea, și am ajuns în Golubac, unde rezervasem cazarea. Speram ca a doua zi să fie senină. Urma să văd ultima cetate din itinerarul creat, de fapt și cea mai renumită din zonă, Cetatea Golubac.

Orașul Vršac, Serbia

Publicat pe de
Răspunde

Sfârșit de iulie. Week-end liber. Mi-am propus să văd câteva foste cetăți din Serbia. Dis de dimineață din Arad am rulat cei 141 de kilometri până la vama Stamora-Moravița, din județul Timiș. Știam că va fi coadă, Serbia nefiind în U.E., dar nici chiar așa. Trei ore în plină arșiță, fără toalete la nici una dintre vămi…

Încă 15 kilometri prin provincia Voivodina, Serbia și am ajuns în orașul Vršac (Vârșeț), centru administrativ al districtului Banatul de Sud, unde doream să schimb valuta în dinari sârbești, la băncile din Arad nefiind disponibili. Pierzând aproape toată dimineața cu drumul și statul la vamă, am văzut doar o mică parte din oraș, țelul meu fiind cetățile.

Pe teritoriul orașului arheologii au descoperit urme de locuire încă din paleolitic și neolitic. Regiunea a fost locuită pe rând de sciți, geți, daci, apoi cucerită de romani (102-271) și până în secolul VI de huni, gepizi și avari. În secolul al VI-lea s-a așezat obotriții, triburi slave din nordul Germaniei de azi, un secol mai târziu a aparținut Imperiului Bulgar. Bănățenii au fost creștinizați în timpul domniei ducelui Ahtum (sec XI). Când ducele Ahtum a fost învins de oștile maghiare, Vršac a intrat în componența Regatului Ungariei, când documentele maghiare menționează existența Castelului Vrscia, aparținând în secolul IX voievodului român Glad.

În 1425 în localitate s-au așezat familii de sârbi, formând satul care, în secolul XV, era în posesia despotului sârb Đurađ Branković . Unii cercetători afirmă că în 1411 a fost donat despotului de către Regele Ungariei Sigismund, alții că Cetatea Vršac a fost construită de Branković, după cucerirea Cetății Smederevo de otomani.

În 1590-1591 Cetatea Vršac a fost cucerită de aceștia și a devenit sediul autorităților otomane. În frunte cu Episcopul Teodor Nestorović, s-a declanșat o revoltă împotriva otomanilor (1594), care a fost înăbușită și episcopul ucis. Populația  refugiindu-se în Transilvania, Banatul a fost pustiit, dar o parte s-au întors, după promisiunile de pace ale turcilor. Turcii fiind înfrânți, s-au retras, o dată cu ei și musulmanii din sat. Banatul a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (1716). În acea perioadă a fost construită Catedrala Ortodoxă Sârbă Sf. Nicolae, finalizată în 1728. Apoi au fost aduși coloniști germani, care s-au așezat lângă sat, formând localitatea Werschetz, ulterior cele două așezări fiind unite (1795). În timpul războiului ruso-turc, pentru o scurtă perioadă de timp Vršac a fost ocupat de otomani (1787-1788).

Ulterior revenind sub habsburgi, orașul a început să se dezvolte, activitatea de bază fiind agricultura și viticultura, vinul din regiune fiind și azi foarte căutat. S-a înființat prima cooperativă a artizanilor din Vršac, care a construit Hotelul Concordia (1847). În 1852 a fost cumpărat de municipalitate și până în 1884 în el a funcționat o Școală Generală.  Clădirea a fost extinsă, transformată în stil clasicist modern și din 1896 transformată în actualul Muzeu Orășenesc (City Museum), cu săli de arheologie, istorie, etnologie, arte, etc., cu aproximativ 300.000 de exponate.

În timpul Revoluției Maghiare din 1848-1849 populația germană din oraș alăturându-se revoluționarilor și sârbii austriecilor, s-au iscat conflicte.S-a proclamat Voivodina sârbă autonomă, care a funcționat doar un an. În perioada 1849-1860 s-a format Voievodatul Serbiei și Banatului Temeschwar, care aparținea de Imperiul Austriac și din 1867, după abolirea voievodatului, a rămas inclus în  Județul Temes, în cadrul Imperiului Austro-Ungar.

Judecătoria Vršac (Vršac Court)

În apropierea muzeului se află Biserica Catolică Sf. Mc. Gerhard (St. Martyr Gerhard Catholic Church), numită după fostul Episcop de Cenad (sec. X-XI), fiul Regelui Ștefan I al Ungariei, care a fost ucis în timpul revoltei păgâne de la Budapesta.

Clădirea a fost construită în stil neo-gotic (1860), pe locul unei vechi biserici, devenită prea mică și trei ani mai târziu interiorul ornat cu picturi.

În oraș numărul românilor crescând, în perioada 1912-1913 s-a construit Catedrala Ortodoxă Română Înălțarea Domnului (Romanian Orthodox Cathedral of Ascension).

Din 1918 orașul a făcut parte din nou-înființatul Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1941-1944) din  Regiunea Autonomă Banat, în zona guvernată de Administrația Militară din Serbia. După ce germanii au fost învinși, în timpul retragerii armatei o parte din populația germană a părăsit orașul (1944). Cei care au rămas, au fost trimiși în lagărele de prizonieri comuniste locale sau au fost torturați și uciși de partizanii iugoslavi. Apoi s-a înființat Republică Socialistă Federativă Iugoslavia (1945-1992), când s-au desființat lagărele (1948) și germanii au primit cetățenie. Totuși rușii au obligat să emigreze mare parte din ei.

Azi Primăria Vršac (Vršac Town Hall), oraș începând cu anul 2016, funcționează într-o clădire în stil neo-gotic, construită în 1859.

Înainte de a urca la castel, situat la marginea localității, am oprit pe dealul Misa, pentru a vedea două biserici, una catolică, cea mai veche păstrată în Banat și una ortodoxă.

După o epidemie de ciumă, catolicii din oraș au ridicat Capela Sf. Rocco, dedicată ocrotitorului împotriva ciumei (1739), în 1782 transformată în  Biserica Catolică Sf. Cruce (Holy Cross Catholic Church).

Biserica Ortodoxă Sf. Teodora (St. Teodora Orthodox Church) a fost construită în 2002, în cinstea  Sf. Teodor Nestodorovic, episcopul ortodox sârb de Vršac, conducătorul Revoltei Banatului împotriva ocupației otomane (1594), canonizat în 1994.

Încă câteva serpentine și am ajuns la o parcare, amenajată lângă un restaurant, capăt de drum pentru mașini. A început să plouă torențial și, stând în mașină, mă gândeam că , dacă am ajuns acolo, ar fi păcat să nu pot vedea turnul. Noroc că a fost o aversă trecătoare.

După 15 minute de urcuș lejer, am ajuns pe platforma dealului Kula (399 metri altitudine), la fosta Cetate Vršac (Vršac Fortress), din care s-au păstrat câteva ziduri și Turnul de observație (donjonul), azi numită simplu Turnul Vršac (Vršac Tower).

Cetatea a fost construită în secolul XV, în două etape, prima fiind partea de est cu metereze și donjonul (turnul de observație), urmată de ridicarea unui turn semicircular, cu două niveluri, având diametrul de 10 metri și înălțimea 8 metri și a zidurilor de apărare.

Avea formă aproximativ dreptunghiulară, cu lungimea de 46 metri și lățimea 18 metri. Pe lângă clădirile militarilor, castel și donjon, în fortăreață a existat și o cisternă de apă, distrusă în momentul prăbușirii zidurilor.

Clădirea principală era situată lângă meterezele sudice. La parter existau două încăperi, una mai mare, folosită  ca depozit de provizii și alimente și una mai mică, în care s-au descoperit rămășițele unui cuptor. Etajul era accesat pe o scară de pe peretele nordic. 

Turnul cu trei niveluri, de 20 metri înălțime, a fost realizat din bolovani, zidiți cu mortar, cu o grosime între 2,5-3,9 metri, având baza patrulateră, de 13,8×11 metri și un acoperiș piramidal, acoperit cu scânduri sau șindrilă.  

Partea superioară a fost prevăzută cu o pasarelă, de 2 metri lățime, pe care se accesau crenelurile. În partea vestică a fost prevăzut cu deschideri prin care, pentru apărare, se aruncau asupra inamicilor pietre sau ulei încins și în partea nordică, cu două găuri de tragere. Etajele erau accesate pe scări de lemn interioare.

Înaintând spre Timișoara, otomanii au cucerit-o și au deținut-o până în timpul Marii Revolte din Banat, când Vršac a fost eliberat. Revolta fiind înăbușită, otomanii au preluat fortăreața.  Lângă intrarea principală, situată în partea vestică,  pentru a o apăra, s-a construit o clădire, care găzduia militari. După Tratatul de la Karlowitz (Carloviț), când s-a semnat pacea între otomani și austrieci,  fortăreața a fost părăsită de militari.

Turnul a fost consolidat în 1894, 1933, în perioada 1965-1966 restaurat, în 2009 refăcut și în 2021 renovat. Săpăturile arheologice efectuate în interiorul fortăreței (1997-2002) au descoperit vase ceramice, de sticlă, 2 vase din bronz, bijuterii, sulițe și vârfuri de săgeți. Din 1948 a fost declarat monument cultural al Serbiei.

După ce am savurat panorama, care cu prindea o mare parte din zonă, am coborât la mașină și am continuat drumul, îndreptându-mă spre Cetatea Smederevo, până unde aveam de rulat 85 kilometri.

Kondoros și Csorvás, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Kondoros, din sud-estul Ungariei, este situat în districtul Sarvasz, județul Békés, la cca. 4 kilometri de Castelul Batthyány-Geist. A devenit sat independent în 1875.

În secolul XVIII se afla la întretăierea a opt drumuri.

În 1740 a fost construit Hanul Csárda (Csárda Fogadó), un complex format dintr-o clădire pentru cazare și servit masa, un hambar și un grajd. În principal era locul de întâlnire a haiducilor.

În secolul XX, ajuns aproape o ruină, a fost recondiționat (1985), apoi amenajat și din 2005 deschis cu Muzeul Csárda și un restaurant.

Pentru a monitoriza haiducii și activitățile desfășurate la castel, loc de vânătoare, dar și de întâlniri politice, vis a vis de han a fost construită o cazarmă militară (sec. XIX), în care azi funcționează Primăria Kondoros (Kondorosi Városháza), situată în centrul orașului.

În fața ei se află Monumentul Eroilor (Hősök Emlékműve), un husar, în ținută militară, cu arma în mână. A fost ridicat pentru cinstirea eroilor din Primul Război Mondial, ale căror nume au fost inscripționate pe piedestal. În 1993, lateral de statuie, s-au postat plăci, cu numele celor decedați în Al Doilea Război Mondial.

Pentru a vedea cele două biserici din oraș, am urmat strada centrală.

Am trecut pe lângă un alt monument, postat în 2010, amintind de Asociația de vânătoare Alfoldi (Alföldi Vadásztársulat), înființată în 1850, pe o placă fiind scrise numele celor 56 de ctitori. 

Biserica Romano-Catolică Fecioara Fructului (A Gyümölcsszűz Római Katolikus Templom) a fost construită inițial cu un turn de lemn (1884) și din 1894 a devenit Biserică Parohială. Ulterior a fost refăcută în stil romantic târziu, forma actuală, când i s-a ridicat un turn din piatră și interiorul a fost ornat cu sculpturi, realizate în a doua jumătate a secolului XVII, aduse dintr-o biserică de la Budapesta.  În 1938, la 900 de ani de la moartea Sf. Ștefan, interiorul a fost pictat în frescă și în 1942 pe turn au fost postate sfera și crucea. Biserica a fost renovată în 1960 și 1998.     

Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom) a fost construită cu aportul și donațiile comunității (1904). Se spune că au fost folosite un milion de cărămizi, fabricate în ferma parohiei. Clădirii, în stil neo-baroc, i s-a ridicat un turn, înalt de 50 metri, dotat cu patru clopote. În timp a suferit numeroase reparații, ultima în perioada 2001-2004.

Pe una dintre clădirile din centru am văzut o placă, postată în cinstea lui András Balczó (1938-), atlet de petatlon maghiar,  de trei ori campion olimpic, distins cu titlul de Atletul Națiunii.

După 18 kilometri spre sud am ajuns în orașul Csorvás. A fost prima dată atestat documentar din 1217 dar săpăturile arheologice au descoperit ruinele unei biserici din perioada Dinastiei Árpád (896-1301).

În 1859 în satul Csorvás locuiau 57 de evangheliști. Numărul lor crescând (534), s-a creat comunitatea, care a construit o casă de rugăciune și o școală. Li s-au alăturat slovaci evanghelici, care în 1880 au devenit majoritari.

Comunitatea depășind 1.000 de persoane, în 1901 a fost construită Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom), ulterior devenită Biserică Parohială.

Lângă ea catolicii, care reprezentau 50% din populație, au ridicat propria biserică (1866-1868). În 1900 Biserica Romano-Catolică Sf. Tereza (Szent Teréza Római Katolikus Templom) a fost refăcută și doi ani mai târziu a devenit Biserică Parohială.

Comunitatea catolică avea o școală (1863) care, sub conducerea „Asistentelor Școlii Săracilor Numiți după Maica Domnului”, a funcționat până în 1948.

15% din populația satului era refomată. Încă din 1859 aveau o școală, care a funcționat până în 1907, și din 1861 propriul pastor. Biserica Reformată (Református Templom) a fost construită abia după Primul Război Mondial (1928).

În parcul din centrul orașului, comemorând localnicii decedați în cele Două Războaie Mondiale, au fost postate două monumente, situate lateral de o fântână centrală. 

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve)

În 2011 în parc a fost postat Memorialul Orașului Csorvás (Csorvás Varos Emlékmű), amintind de cele 91 de familii aduse din Budapesta la Csorvás și integrate rapid de localnici (1951).  

Nagyszénás, Castelul Geist-Reckmann și Castelul Batthyány-Geist, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Fiind într-o excursie prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Orosháza, m-am îndreptat spre nord, unde doream să văd două vechi castele. După 13 kilometri am intrat în satul Nagyszénás, atestat prima dată documentar din 1403, când aparținea Castelului Gyula și a fost donat de Regele Sigismund de Luxemburg familiei Maróti. Tradiția orală povestește că o așezare a existat acolo încă din secolul XI.

După ce János Maróti a murit satul, numit atunci Szénás, a fost deținut pe rând de alți proprietari, la sfârșitul secolului XV ajungând în posesia lui George de Brandenburg. Până la mijlocul secolului XVI numărul populației a crescut și satul a devenit cel mai important din regiune. A urmat invazia otomană, urmată de Războiul de 15 ani, între turci și habsburgi, cărora li s-au adăugat și atacurile tătarilor, în care majoritatea luptelor s-au desfășurat pe teritoriul Ungariei, perioadă în care satul s-a depopulat, rămânând un teren pustiu până la începutul secolului XX.

Lacul pescărie Nagyszénás

În 1818 teritoriul a intrat în posesia Contelui Nagy-Károlyi, care a înființat ferma Mihálytelki, unde a adus zilieri, formându-se o așezare, în care familia contelui și-a ridicat un castel. În apropiere s-au așezat câteva familii, creându-se satul Kisszénás (1850). Ulterior cele două sate s-au unit și au format actualul sat, numit atunci Nagykurtics. 

Majoritatea populației, inclusiv contele, erau catolici. La cererea localnicilor acesta a construit lângă castel o capelă (1889), care a funcționat până în 1942, când moșia a fost preluată de stat și capela demolată. În timp ce catolicii țineau slujbele în capelă, în 1900 evanghelicii au construit Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom).

Catolicii au dorit să-și ridice și ei propria biserică, dar a izbucnit Primul Război Mondial (1914-1918).

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)

Abia în 1926 au reușit să construiască actuala Biserică Romano-Catolică Maica Domnului (Nagyboldogasszony Római Katolikus Templom).

Localnicii au participat și la Al Doilea Război Mondial, în care mulți dintre ei au murit. În amintirea lor, în sat s-a postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve).

Postbelic, în timpul săpăturilor efectuate pentru extragerea petrolului (1954), s-au descoperit surse de apă termală și s-a construit un centru balnear. După ce a fost modernizat, în 2015 Nagyszénási Parkfürdő a fost redeschis.

La 10 kilometri nord-est de Nagyszénás se află fostul Castel Geist-Reckmann (Geist-Reckmann kastély). În 1871 moșia Kiscsákó a intrat în posesia familiei Geist. În perioada 1894-1895 Gáspár Geist a construit un castel de vânătoare, o clădire cu un etaj, cu o aripă laterală, în stil eclectic, cu influențe neogotice. În mijlocul fațadei principale a fost creat un turn cu două etaje. Sub cornișă, împrejurul clădirii, au fost create cca. 150 de graffiti, colorate în roșu și auriu, prezentând diverse scene de vânătoare.

La nord de el a fost construită Capela Catolică Sf.Iosif (Szent József katolikus kápolna), cu o clopotniță lateral de ea, sfințită în 1939. În 1944 familia a părăsit proprietatea. Ulterior castelul a fost ocupat de trupele sovietice, care l-au vandalizat.

După naționalizare, în castel a funcționat o școală (1946-1973), birouri, apoi a fost părăsit. În 1990 investitorul german Karl-Heinz Reckmann l-a cumpărat și a început să-l renoveze, lucrări neterminate la moartea sa. În 2013 a fost cumpărat de Miklós Varga, care a continuat renovarea, dar la un moment dat l-a părăsit. Azi, tot în proprietate privată, nu poate fi vizitat.

La nici 6 kilometri nord-est de Castelul Geist-Reckmann se află ruinele fostului Castel Batthyány-Geist (Batthyány-Geist kastély), construit de Contele László Batthyány (1844) ca și cabană de vânătoare.

Lider al mișcării reformatoare, în 1848 Batthyány a devenit șeful noului guvern, apoi a participat la formarea armatei revoluționare maghiară, ca ministru de război. În  timpul Revoluției Maghiare (1848-1849), tratativele sale cu Împăratul Austriei eșuând, a demisionat. În acea perioadă Batthyány și Baronul Béla Wenckheim au înființat prima societate de vânătoare maghiară, Societatea de vânătoare Alföldi, cu sediul la castel, probabil ca acoperire a întrunirilor politice ce se desfășurau acolo. După ce revoluția a fost înăbușită, contele a fost capturat și executat.

În 1858 Gáspár Geist a cumpărat moșia Csákó și în perioada 1864-1865 a transformat cabana de vânătoare într-un castel, o clădire în forma literei „H”, cu două etaje,  în stil romantic, pe care l-a înconjurat cu un parc, întins pe 25 de hectare.

Pe o aripă, la etaj, s-a creat o logie, mărginită la exterior de un șir de arcade, sprijinite de coloane din fontă.

Frontonul celeilalte aripi a fost susținut de coloane elvețiene din lemn.

Clădirile fostei ferme au fost refăcute pe post de anexe.

La vest de castel a construit o capelă în stil renascentist. Deasupra ușii de intrare a fost creat un timpan triunghiular, spirijinit lateral de câte o coloană. La colțuri acoperișului a fost decorat cu sculpturi din piatră și central s-a ridicat o cupolă, pe care s-a postat o cruce. Sub clădire s-a creat cripta familiei.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, familia a părăsit castelul.

După naționalizare în el a funcționat o școală, apoi un centru agricol.

După 1990 a intrat în proprietate privată, dar nu a fost restaurat și în 1993 vândut orașului Kondoros.

După preluarea parcului (2015), acesta a fost amenajat cu alei și rondouri de flori. Din loc în loc au fost postate plăci inscripționate cu date istorice.

Acoperișul clădirilor a fost refăcut și până în 2020 capela restaurată.  

Prin Ungaria- spre orașul Orosháza

Publicat pe de
Răspunde

Zi frumoasă de februarie. Cum nu ieșisem de mult, m-am hotărât să fac o excursie până în orașul Orosháza din Ungaria. De la Arad, prin vama Turnu-Battonya, aveam de rulat aproximativ 80 de kilometri. Am intrat în  județul Békés unde, după 45 de kilometri, m-am oprit în orașul Mezőkovácsháza. Localitatea este atestată documentar din perioada avară (sec. VII-VIII). În secolul IX exista deja o comunitate religioasă. Invazia tătarilor a distrus așezarea. Ulterior s-a refăcut și în 1463Regele Hunyadi Mátyás a ridicat-o la rangul de târg. Apoi a fost ocupată de otomani. În retragerea lor, au jefuit și distrus localitățile, între care și Mezőkovácsháza. Zona a rămas pustie câteva secole. Fiind în proprietatea statului, terenul a fost închiriat. 

La începutul secolului XIX  în apropierea actualei localități s-au așezat familii de grădinari și au format localitatea Kovácsházi. În 1814, pentru a planta tutun, Bittó, chiriașul terenului,  l-a colonizat cu maghiari și slovaci din nordul Ungariei. După câțiva ani cele două așezări s-au unit, sub numele  Bittó-Kovácsházi, nume păstrat până la Războiul de Independență. Localitatea s-a dezvoltat mai ales după ce a fost finalizată linia de cale ferată Arad-Csanád (1883), care avea stație la marginea ei.

În perioada 1815-1898 coloniștii au construit Biserica Reformată Sf. Francisc  (St. Francisc Református Templom). În Al Doilea Război Mondial turnul bisericii a fost distrus și acoperișul și zidurile deteriorate (1938). Apoi au sosit trupele rusești care au jefuit-o. Postbelic biserica a fost refăcută. În turn, pe lângă clopotul mare care s-a păstrat intact, au fost postate încă două clopote. La împlinirea a 100 de ani de la construcție biserica a fost renovată și interiorul repictat (1999).

Dintre coloniști, catolicii și-au format propria parohie în 1833 și în 1879 au construit Biserica Romano-Catolică (Római-Katólikus Templom), în stil neogotic. Biserica a fost renovată în 1967 și 2005.

În Al Doilea Război Mondial mulți dintre localnici și-au pierdut viața. În amintirea lor, în parcul central a fost  postat Monumentul Eroilor (Hősök Emlékműve).

După 10 kilometri nord am oprit  în localitatea Kaszaper, pentru a vedea Muzeul de Istorie a Căilor Ferate (Vasúttörténeti Múzeum), situat pe marginea șoselei.

A fost amenajat în fosta clădire a gării, care a funcționat în perioada 1899-1972, ulterior folosită ca și coafor, cârciumă, spații de locuit. O perioadă a fost părăsită și treptat clădirea s-a deteriorat. Renovată, azi o parte funcționează ca muzeu, cu o expoziție feroviară.  

La exterior, pe ziduri s-au postat poze, prezentând activitatea și angajații feroviari din trecut.

Lângă clădire se pot vedea câteva vagoane și o locomotivă veche.

Ultima oprire, înainte să ajung la Orosháza, a fost în comuna Kardoskút, unde am văzut Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom), construită  în perioada 1937-1938, când numărul celor din parohia lutherană, înființată în 1888,  a crescut.

Lângă biserică se află Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve), pe care sunt postate două tăblițe inscripționate cu numele celor 58 de decedați în război.

Încă 10 kilometri spre nord și am ajuns în orașul Orosháza, situat partea de vest a județului Békés, renumit pentru Complexul balnear Orosháza-Gyopárosfürdő.

Am oprit la Muzeul Teritorial Nagy Gyula(Nagy GyulaTerületi Múzeum)  care, din păcate, era închis. Primul muzeu din oraș a fost deschis în 1927, cu colecția profesorului Balázs Juhász, folosită de unul dintre elevii săi, Nagy Gyula, pentru înființarea Muzeului Orașului (1944-1950). Naționalizat, a fost numit după liderul socialismului maghiar János Szántó Kovács și din 2001 numele schimbat în cel actual. Muzeul are o secțiune despre istoria orașului, una de etnografie și folclor și alta cu Colecția literară județeană Békés. De el aparține administrativ și Casa Memorială József Darvas, scriitor și politician maghiar.

M-am îndreptat spre centrul orașului, unde am parcat lângă Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom), clădire în stil baroc târziu, construită în perioada 1777-1786, de familiile venite din Zomba și așezate în oraș . Inițial au fost ridicate clădirea din cărămidă și turnul de veghe, dotat cu un clopot vechi (1730), adus de noii locuitori. După Decretul de Toleranță a fost creată nava mijlocie (1786).

Devenind neîncăpătoare, în 1836 a fost extinsă cu o aripă sudică. Tot atunci a fost alipit tunul de clădirea bisericii. În spatele altarului principal a fost postat un tablou care prezintă Cina cea de Taină. Azi biserica are o capacitate de 2.500 de persoane. Pe patru plăci de marmură sunt comemorați cei 800 de lutherani decedați în Primul Război Mondial.

La 225 de ani de la înființarea bisericii,  lângă biserică a fost postat un Monument Memorial (Gyaszos Emlek-Ko), amintind  de cei 1406 de evanghelici, augustinieni și evrei sioniști care au fost înmormântați în cimitirul situat lateral de biserică.  

Înaintând spre o altă biserică, situată în centrul orașului, am trecut pe lângă două statui. Statuia Sf. Ștefan (Szent István-szobor) a fost inaugurată în anul 2000. Bustul primului rege, întemeietorul Ungariei, este situat pe un soclu, la baza căruia au fost sculptate miniatura orașului și deasupra lui un soare luminându-l. Sub bust coloana se termină cu imaginile unei păsări și a unui leu, totemul Ungariei. Sfântul, încoronat, ține în mâna dreaptă sceptrul.

Statuia Kossuth Lajos (Kossuth Lajos szobor) a fost dezvelită în 1904 în Piața Szabópiac. După ce acolo s-a construit Biserica Catolică, statuia a fost mutată lângă fostul Hotel  Alföld (1924). O dată cu amenajarea pieței centrale (2011-2013), hotelul a fost demolat. Statuia a fost recondiționată și plasată în actuala locație (2012), cu brațul îndreptat acuzator spre Arad (România), unde au fost jertfiți cei 13 Generali.  

Biserica Romano-Catolică Sfânta Inimă lui Isus (Római Katolikus Egyház Jézus Szent Szíve) se află într-un perimetru din centrul orașului, situat la intersecția mai multor străzi.

Prima Biserică Catolică a fost construită de coloniști în 1782, o clădire mică fără turn, care la acea vreme aparținea de parohia Szarvas.   

A fost înlocuită cu una mai mare (1832), apoi extinsă în forma actuală (începutul secolului XX), lucrări finanțate de  Episcopul de Oradea, Miklós Széchenyi.

În 1968 interiorul a fost renovat și în 1972 exteriorul a fost tencuit. Biserica are o capacitate de 1.500 de persoane.

Episcopul Miklós Széchenyi a fost înmormântat în biserică (1923).

În apropierea bisercicii s-a construit Centrul Cultural Petőfi (Petőfi Művelődési Központ), inaugurat în anul 2002. Clădirea adăpostește teatrul orașului, o sală de concerte, sala Zomba și alte săli mai mici. În cadrul lui funcționează peste 20 de comunități creative, dintre care Galeria Municipală, cu lucrările pictorului István Boldizsár, născut în Orosháza, donate de artist orașului și ale altor pictori.

Parcă respectând că se află într-o zonă culturală, clădirea situată vis a vis era interesant decorată.

Lângă Centrul Cultural se întinde Parcul Árpád.

În 1927 acolo a fost postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Világháború Hőseinek emlékműve), format dintr-un soclu înalt de 3 metri, la baza căruia se află o stemă cu Sfânta Coroană deasupra, un steag înfășurat încrucișat pe două arme și la baza lui un pistol și o cască de oștean. Pe soclu se află cinci statui din bronz, de doi metri înălțime, un moșneag, reprezentând strămoșii și un soldat înarmat, de care se sprijină un rănit grav, lângă ei o văduvă cu un copil în brațe, privind rugătoare spre cer.  

Pe una din laturile parcului am văzut Şcoala Primară Reformată, cu două limbi de predare (Református Két Tanítási Nyelvű Általános Iskola).

M-am întors spre Biserica Romano-Catolică, de unde am continuat plimbarea pe lângă Primăria Orosháza (Orosháza Polgármesteri Hivatal).

În zona amenajată în 2013 se află și Parcul Central (Központi Park).

În el este postat Parul de sticlă (Üveg Körtefa), structură cu 5 metri înălțime, efectuată din sticla produsă în fabrica orașului. Coloniștii aduși din Zomba de proprietarul terenului de atunci (1744) la sosire au găsit un par înalt, de care și-au legat caii, reprezentat azi în sticlă, devenit simbol al orașului.  

Am ocolit parcul și m-am îndreptat spre Casa Artelor (Művészetek Háza), care funcționează în vechea Sinagogă (Zsinagóga). Primul evreu sosit în Orosháza (1771) a fost un negustor de cereale. Un secol mai târsiu în oraș s-au stabilit mai multe familii. În 1885 comunitatea având 205 membri., au construit Sinagoga (1890), în stil eclectic. În Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați inițial în lagărul de concentrare de la Békéscsaba, apoi la Debrețin (1945), de unde o parte au fost transferați la o fabrică de cărămidă din Viena și restul la Auscwitz. Postbelic comunitatea evreiască a fost reînființată cu 60 de familii, din care majoritatea au emigrat în 1956. Neavând cine să o îngrijească, Sinagoga a fost vândută orașului (1967). A mai funcționat până în 1981 când, existând doar 10 evrei, a fost închisă. La începutul anilor 1990, restaurată, a fost transformată în Sala Artelor, cu o sală de concerte și un centru de conferințe.   

Spre mașină am făcut un mic ocol pentru a vedea Gimnaziul și Colegiul Tancsics Mihály (Tancsics Mihály Gimnázium és Kollégium), o clădire construită în perioada 1951-1955. Primul liceu, privat, din Orosháza a fost fondat de un profesor (1933). În 1937 a fuzionat cu liceul lutheran. După naționalizare (1948) a fost transformat în liceu de stat, numit Tancsics Mihály, care s-a mutat în clădirea nou construită. Clădirea a fost extinsă pentru un liceu profesional (1960) care a funcționat până în 2017. Numărul elevilor crescând, a fost construită o nouă aripă (2005-2007), când clădirea a fost renovată.

Cu auto m-am deplasat spre marginea localității, la Biserica Reformată (Református templom), clădire în stil neogotic, construită de mica comunitate reformată (1914-1917), înființată în 1859, care până atunci a avut doar o casă de rugăciuni. Fațada bisericii se prelungește cu un turn înalt de 36 metri, vizibil din depărtare.

În aceeași zonă se află un vechi turn de apă, transformat în Muzeul Fântânii (Szökőkút Múzeum), singurul de acest tip din țară, care prezintă diverse tipuri de fântâni, puțuri, dispozitive de transport și stocare a apei, etc.

Naxxar și Msida, Malta

Publicat pe de
Răspunde

Ultima zi a excursiei mele prin Malta. Cum plecam doar după-amiază, mi-am propus să văd Palatul Parisio, considerat un Versailles în miniatură, situat în Naxxar, oraș din regiunea de nord a Maltei. Din Ħamrun, unde eram cazată, am rulat cu autobuzul aproximativ 40 minute și am coborât la o stație situată în centrul localității.

Zona în care se află  orașul a fost locuită încă din preistorie, fat dovedit de ruinele templelor megalitice Tal-Qadi și la Qaliet Marku și canalele săpate în stâncă, descoperite de arheologi.

Se povestește că localnicii au fost primii care l-au ajutat pe Sf. Pavel și însoțitorii săi, când au eșuat pe insulă și că de la ei se trage numele localității, Nassar însemnând „convertire la creștinism”. Nici ei nu au scăpat de otomani, acolo purtându-se lupte după Marele Asalt, în timpul retragerii lor (1565).  

În centrul orașului se află Biserica Sf. Fecioară Maria (Church of St. Virgin Mary), construită în perioada 1616-1630, pe locul unei biserici mai mici, devenită neîncăpătoare (1436). Pe fațada bisericii au fost create patru nișe în care s-au postat statui în mărime natural a unor sfinți. Deasupra  ușii de intrare s-a creat un fronton triunghiular, peste care cornișa a fost decorată cu trei statui de sfinți. pe lateralele fațadei au fost ridicate două turnuri-clopotniță cu ceasuri, unul indicând ora, celălalt fiind doar o pictură. Cel mai mare clopot a fost postat în 1840. 

Corul și zona din jurul lui au fost reproiectate în 1691.

În spatele altarului principal a fost postată o pictură, prezentând Nașterea Maicii Domnului, pe laterale picturile Fuga din Egipt și Adorarea Magilor.

În sacristie se află o pictură pe lemn, înfățișând-o pe Fecioara Rozariului (1595).

În 1913 ușa principală a fost schimbată cu una din bronz, formată din patru panouri care înfățișează stema Maicii Domnului, Patrona orașului Naxxar; stema orașuluii; stema Papei Pius X și stema familiei Zammit, cei care au finanțat crearea ușii.

Vis a vis de biserică se află Palazzo Parisio, anterior numit Palazzo Scicluna, pentru care venisem în Naxxar. Inițial pe acel loc a existat o cabană de vânătoare, construită de Marele Maestru António Manoel de Vilhena (1773). După moartea sa, clădirea a fost preluată de Ordinul Sf. Ioan, apoi a trecut în proprietatea familiei Parisio, care a folosit-o ca reședință de vară, ulterior devenită reședință permanentă.

Sub ocupația franceză (1798) palatul a fost folosit ca și cazarmă. În 1856 a intrat în proprietatea familiei Micallef, apoi a fost  închiriat iezuiților (1880), care l-au transformat în colegiu. În 1898 a fost cumpărat de Marchizul Giuseppe Scicluna, care l-a transformat în stil Art Nouveau și în jurul lui a amenajat o grădină în stil baroc sicilian (1900-1906). Stema lui se poate vedea și azi, postată deasupra balconului, superior de ușa principală.

Interiorul a fost decorat cu fresce, coloane, statui, opere de artă, etc. S-a amenajat o sală de bal, toată aurită. În Primul Război Mondial, palatul deținut de guvern, a fost folosit pentru cazarea soldaților și pentru birourile armatei. În Al Doilea Război Mondial a fost transformat în spital pentru populația regiunii Naxxar și pentru soldații britanici și subsolul transformat în adăposturi antiaeriene.

Ulterior subsolul a devenit depozit de vinuri, numit La Taverna Del Marchese. Azi palatul și grădinile sunt închiriate pentru desfășurarea nunților, în rest deschise publicului spre vizitare. Nu mi-a fost dat să văd minunățiile palatului. Era închis. Totuși, cu permisiunea unor zidari, care efectuau reparații, m-am îndreptat să văd măcar grădinile. Am fost oprită de custodele palatului și obligată să ies.

Așteptând autobuzul, mă gândeam dacă să merg direct la cazare, sau să mai vizitez ceva. Neputând să văd palatul, îmi rămăsese ceva timp, așa că m-am deplasat spre Msida, având de rulat doar cca. 20 minute.

Msida este un oraș portuar situat  în regiunea centrală a Maltei, la vest de capitala Valletta, azi centru universitar, găzduind mulți studenți.

Fiind aproape de capitală, pe marginea falezei își au sediile diverse ambasade și consulate.

Imediat după ce Msida a devenit parohie (1867), pe locul Bisericii Imaculata Zămislire, s-a construit o biserică mai mare,  Biserica Parohială Sf. Iosif (St. Joseph Parish Church), terminată în 1889.

De la biserică am urmat faleza, de unde se vedea panorama Vallettei. Pe mal erau amenajate numeroase restaurante, dintre care mi-a atras atenția The Black Pearl Restaurant, care funcționa într-un vechi vapor.

Faleza se continuă și în localitatea Gżira.

Pe malul apei am văzut ancorate numeroase vase mici și iahturi, porțiune din cele 350 de dane ale portului Insulei Manoel. 

Insula Manoel a fost cunoscută anterior ca Insula Episcopului, deoarece din 1570 a intrat în proprietatea Episcopului Maltei. În timpul epidemiei de ciumă pe ea a fost construit Spitalul Lazzaretto (1592), ulterior Fortul Manoel (1723-1733). Sub britanici spitalul a devenit loc de cazare a trupelor militare și din 1871 refăcut ca spital.

În Al Doilea Război Mondial Fortul Manoel și întreaga insulă au fost folosite ca bază navală a Marinei Regale. Postbelic au fost părăsite, în timp vandalizate. Azi, pe lângă baza portuară, insula este folosită ca loc de relaxare, acolo fiind amenajate și  numeroase restaurante.

Timpul trecea repede. A trebuit să mă întorc la Biserica Sf. Iosif, zonă în care se afla stația de autobuz.

Încă 15 minute de rulat și am ajuns la Pensiunea Fauzia B&B din Ħamrun. Cu patroni foarte primitori și amabili, condiții bune, o recomand celor ce vor să petreacă un timp în Malta. Rapid am făcut bagajele și am băut ultimul ceai, în locul special amenajat pentru fumători.

Deși afară era cald, m-am îmbrăcat pentru frigul de acasă. O ultimă cursă de autobuz  și urma pierderea de timp la aeroport, pe care nu o voi înțelege niciodată.

Așteptând îmbarcarea spre Budapesta, de unde urma un drum de aproximativ 4 ore până acasă, la Arad, rememoram locurile frumoase pe care le vizitasem.  La Revedere Malta !

Orașul Victoria, insula Gozo, Malta

Publicat pe de
Răspunde

Victoria este orașul principal din insula Gozo, Malta. Zona deluroasă din jurul orașului a fost locuită încă din neolitic. Arheologii au descoperit ceramică și silozuri datate din Epoca Bronzului (1.500 î.e.n.). Încă de pe vremea romanilor  pe dealul unde azi se află Cittadella, s-a format orașul fortificat Glauconis Civitas. În secolul XV numărul populației crescând și cetatea devenind prea mică, în afara zidurilor ei s-a dezvoltat suburbia Rabat, azi centrul istoric al orașului Victoria. În perioada 1530-1798 Malta, implicit insula Gozo,  au fost conduse de Ordinul Sf. Ioan, apoi de britanici. În 1887, cu ocazia Jubileului de Aur al Reginei Victoria, la cererea Episcopului de Gozo, orașul Rabat a fost numit Victoria.

Am coborât din autobuz în apropiere de  Teatrul Astra (Astra Theatre), deținut de Socjeta Filarmoniker La Stella, fondată în 1863. Cu o capacitate de 1.200 de locuri, a fost amenajat într-o clădire a cărei fațadă este decorată cu un portic în stil grecesc și deschis în 1968.

Îndreptându-mă spre centrul istoric, am trecut pe lângă clădirea Il Barrakka, restaurată în 2018. În timpul conducerii Maltei de Ordinul Sf. Ioan (1530-1798) acolo a fost ridicată o platformă, de unde Guvernatorul insulei Gozo împărțea premiile câștigătorilor curselor de cai, ținute anual de Sf. Maria (15 august). Pe locul ei în 1733 a fost construită actual clădire în care s-a continuat tradiția împărțirii premiilor, rolul fiind preluat Guvernatorul de Malta (1800-1964) și actual de Ministrul insulei Gozo.

Am ajuns în centrul orașului unde, în Piața Independenței, am văzut Biserica Sf. James (St. James Church). Prima biserică de pe acel loc a fost avariată în raidurile corsarilor (1551). Ulterior refăcută, pe timp de noapte a preluat funcția de biserică parohială, cea din Cittadella fiind inaccesibilă locuitorilor din Rabat. Din ordinul Marelui Maestru Ramon Despuig, în locul ei a fost construită o nouă biserică, terminată în 1740.

Începând cu anul 1847 biserica a fost folosită pentru binecuvântarea recoltelor de sărbătoarea Sfântului Marcu, obicei care s-a păstrat până în 1968. Biserica se ruinase, astfel în 1979 o parte a fost demolată, s-a păstrat sanctuarul din secolul XVIII și clădirea a fost refăcută în forma actuală. În interior, în spatele altarului principal s-a postat un tablou care îl înfățișează pe Sf. Iacob (1742). Există și două altare laterale, unul dedicat Sf. Barbara, celălalt Sf. Tereza de Avila și Sf. Trandafir de Lima 

În 1773, pentru consiliul administrativ al insulelor Gozo și Comino, Università din Gozo, s-a construit așa numita Banca Giuratele. În perioada ocupației franceze clădirea a devenit sediul rebelilor revoltei din Gozo (1798), care ulterior au înființat statul independent Nazione Gozitana, desființat în 1801, sub britanici.  Università din Gozo a fost desființată în 1819 și clădirea a găzduit pe rând  o secție de poliție, oficiul poștal, Arhivele Publice și Departamentul Agriculturii. În perioada 1868-1875 clădirea dreptunghiulară a fost extinsă și i s-a adăugat o fațadă semicirculară ornamentală, peste zidul celei vechi, păstrat în interior, primind forma actuală. În perioada 1961-1973 și din 1994 în ea funcționează Consiliul Local (Local Council) cu Primăria și secțiile de cultură și informare ale Ministerului.

În centrul istoric sunt situate câteva biserici. Biserica Nașterea Maicii Domnului  (The Church of the Nativity of Our Lady), cunoscută de localnici ca Ta’ Savina, a fost construită în perioada 1901-1904 și mărită în 1913. În spatele altarului principal s-a păstrat până azi pictura din 1622, înfățișând Nașterea Fecioarei Maria.  

A fost ridicată pe locul uneia dintre cele mai vechi biserici din Gozo, după unii istorici datată din timpul primului conte, conducător al Siciliei, Roger I (1071-1011). Documentar, biserica a fost menționată în actele notariale din 1479.

Biserica a fost reconstruită în 1502. Ca și Biserica Sf. James, pe timpul nopții a devenit parohială. Când Cittadella a rămas deschisă și pe timpul nopții, perioadă în care nu au mai avut loc invazii, cele două biserici au pierdut acel statut.

Bazilica Sf. Gheorghe (St. George Basilica) a fost construită în perioada 1672-1678. Pe locul ei a existat un templu roman care a fost transformat în biserică de un misionar grec. Sub bizantini, în timpul Împăratului Teodosie I (379-295), s-a creat parohia creștină și biserica a devenit de rit bizantin. Până la începutul secolului XVI biserica parohială, care deservea toată insula Gozo, a fost modificată de mai multe ori, datorită creșterii numărului populației.

După atacul otomanilor (1551), care au cucerit insula, mare parte a populației a fost înrobită. Reverendul Lorenzo De Apapis (1501–1586) a fost luat prizonier și dus la Constantinopol, de unde, după câțiva ani a scăpat, plătindu-și eliberarea. S-a întors în Gozo și a reconstruit biserica, avariată de otomani (1583 și 1598). În secolul XVII a fost înlocuită cu actuala biserică, atunci cea mai mare din Gozo și prima sub formă de cruce latină.

Existând conflicte între conducerile celor două parohii, în 1688 Episcopul Davide Cocco Palmieri a creat în cadrul bisericii din Cittadella patru parohii, pe care le-a unit cu parohia Bisericii Sf. Gheorghe, uniune care a durat până în 1955, când cele două biserici au redevenit parohii independente.

Biserica a suferit avarii grave în timpul cutremurului din Sicilia (1693). Ulterior a fost refăcută și în 1818 s-a construit o nouă fațadă. În perioada 1930-1940 biserica a fost transformată. I s-au adăugat navele și capelele laterale, s-a reconstruit cupola și acoperișul a fost refăcut în stil roman. În 1958 Papa Pius XII a ridicat-o la rang de bazilică minoră. Azi, datorită faptului că interiorul este acoperit cu stuc auriu, mai este denumită și „biserica de aur”.

În spatele altarului principal se află un tablou vechi (1678) care-l prezintă pe Sf. Gheorghe învingând balaurul. Inferior, în colțul din stânga tabloului, a fost postată stema celui care l-a donat, a Guvernatorului de Gozo de la acea vreme, Don Francesco de Corduba.

În biserică s-au creat 11 capele laterale, fiecare cu pictura reprezentativă, unele cu altar. În partea stângă, de la ușa principală spre altar, se înșiră capelele Sf Pavel, Sf. Alphons Maria de Liguori, Sf. Arh. Mihail, capela Sfintelor Suflete și cea dedicată Fecioarei Maria și lui Isus.

În partea dreaptă sunt capela Sfintei Cruci și a Sf. Sacrament, capela Sf. Gaetano (Cajetan), fost paraclis în care se afla altarul Sfintei Cruci, actual adăpostind statuia Sf. Gheorghe și cea a lui Isus Înviat. Următoarele capele sunt dedicate Sf. Lazăr, Sf. Iosif, Sf. Tereza de Lisieux și Sf. Ecaterina din Alexandria.

În perioada 1945-1954 interiorul a fost modificat și decorat. Prima a fost cupola, decorată cu opt vitralii și pictată cu scene prezentând victoria din Cartea Apocalipsei.

În biserică au fost postate noi sculpturi din marmură, creând Calea Crucii. Navele și galeria cu orgă au fost redecorate. După ce a fost ridicată la rangul de bazilică minoră, interiorul a fost modificat. În 1960 altarul principal (1755) a fost înlocuit cu unul din marmură albă de Carrara, partea orizontală fiind ținută pe umeri de patru îngeri, îmbrăcați în veșminte clericale. în 1967, în urma reformei liturgice promulgate de Consiliul Vaticanului II, a fost acoperit cu un baldachin mare din bronz aurit.

Orga veche (1781), devenită nefuncțională în anii 1960, a fost restaurată în anii 1990. În acel timp a fost folosită o orgă electronică portabilă. În 2006 în biserică a fost adusă, dintr-o sală de adunări metodiste din Marea Britanie, o orgă din secolul XIX, donată de Dr. Richard Vendome, un savant în muzică din Oxford și organist și fondator al Corului de Fete din Oxford. În bazilică se desfășoară Festivalul Internațional de Arte Victoria, concertele și evenimente culturale, toate gratuite. Din 2013, în partea stângă a bisericii, s-a deschis un muzeu cu artefacte istorice și artistice, unic în țară.

Din 2005 Bazilica Romano-Catolică servește și ca principală biserică parohială a comunității anglicane, dedicată Sf. Fecioare și Sf. Gheorghe.

Biserica Sf. Francis de Assisi (St. Francis de Assisi Church) cu mânăstirea franciscanilor au fost construite prima dată în 1492, când biserica a fost dedicată Sf. Marcu. Din 1535 hramul i-a fost schimbat în Sf. Francisc de Assisi.

În secolul XVII au fost reconstruite, biserica fiind finalizată în 1663.

În spatele altarului principal a fost postat un tablou care-l prezintă pe Sf. Francisc primind stigmatele și în biserică statuia lui Isidor Muncitorul (1680).  

Mânăstirea l-a găzduit cinci zile pe Marele Maestru António Manoel de Vilhena (1742), în cadrul pregătirilor pentru preluarea insulei.

În timp biserica s-a deteriorat, în 1890 a fost închisă, în decursul a trei ani s-au efectuat reparații, apoi s-a redeschis.

Lateral de biserică se află clădirea Spitalului Vechi (Old Hospital), azi ocupată de birouri guvernamentale și Ministerul pentru Gozo. Îngrijirea bolnavilor a intrat în atribuțiile bisericii încă din 816 e.n. când Sinodul de la Aix-la-Chapelle a cerut ca fiecare episcop să ofere o casă pentru săraci și bolnavi, pe care să o susțină financiar, în timp acestea devenind spitale, în grija preoților. După Reforma din secolul XVI spitalele au trecut în proprietatea guvernului. Primul spital din insula Gozo a fost înființat într-o clădire (1454) ca spital pentru femei, dedicat Sf. Iulian. În 1575 avea câteva case, situate lângă cetate.    

Sub Marele Maestru Vilhena a fost construit Spitalul Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Anton de Padova (1726-1729), format din două săli lungi, fiecare cu câte o curte laterală, din care erau accesate și câte o capelă, ridicată lateral. Aveau o capacitate de 60 de paturi, folosite pentru bărbații bolnavi și pentru gravidele necăsătorite, care așteptau să nască. În 1838, pentru a primi și femei, a fost extins și a devenit Seminarul din Gozo. Lângă el a fost ridicat un cămin pentru bolnavii cu dizabilități (1849) și în 1887, cu ocazia jubileului Reginei Victoria, numit după ea, Spitalul Victoria. În 1975 a fost inaugurat noul Spital Craig și fostul spital a devenit policlinică, azi clădire guvernamentală. 

Am cotit pe o stradă laterală, pentru a vedea  Biserica Maicii Domnului din Pompei (The Church of Our Lady of Pompei), deschisă publicului din 1900, lângă care se află mânăstirea surorilor dominicane, construită în 1889.Deasupra cupolei bisericii inițial a fost postată statuia Maicii Domnului din Pompei, care a fost distrusă de o furtună mare (2009) și înlocuită cu o cruce.

De acolo m-am îndreptat spre o suburbie a orașului, în care doream să văd o altă biserică.

În drum am trecut pe lângă Biserica Sf. Augustin (St. Augustine Church), cu mânăstirea augustinienilor, cel mai vechi ordin religios din Gozo. Unii cercetători susțin că mânăstirea a existat încă din 1260 dar cea mai veche mențiune documentară a bisericii datează din 1435.În perioada 1662-1666 biserica a fost mărită, urmată de lucrări pentru extinderea mânăstirii, terminate în 1717. În biserică se află rămășițele Sf. Dionisia, aduse în 1836 de la Roma.

Localitatea Fontana, azi suburbie a orașului Victoria, a fost numită după un izvor de apă potabilă, descoperit la marginea ei. Era un sat de pescari, activitate care treptat a scăzut, azi majoritatea locuitorilor fiind fermieri.  

În secolul XVI izvoarele au fost acoperite cu adăposturi arcuite, pentru a proteja oamenii care-și spălau acolo hainele. S-a creat și un sistem de irigare, din jgheaburi de piatră, prin care era adusă apa de la un izvor găsit în vale. Adăposturile au fost folosite de localnici în raidurile aeriene din cel de Al Doilea Război Mondial.

Biserica Sacra Inimă a lui Isus (Sacred Heart of Jesus Church) a fost construită în perioada 1897-1905.

A devenit biserică parohială în 1911.

După ce am văzut biserica m-am întors spre orașul Victoria. La una din marginile lui se afla ultimul obiectiv pe care îmi propusesem să-l văd.

Azilul de bătrâni Manresa (Manresa Retreat House) a fost construit în 1810. Din 1953 a fost preluat de iezuiți.

Clădirea a fost ridicată în jurul unei curți centrale, azi dotată cu foișoare, fântâni și plină cu portocali. În apropierea azilului se află și o mică Mânăstire a Ordinului Clariselor.

În azil a fost amenajată și o capelă, deservită de un preot. 

Aș fi dorit să văd mai multe localități din insula Gozo dar timpul mi-a fost scurtat de mijloacele de transport. Din Victoria m-am întors la Għajnsielem, de unde urma să traversez marea cu feribotul, înapoi pe insula principală.

Citește și Naxxar și Msida, Malta