Cei 85 de kilometri prin Serbia, între Vršac și Smederevo, i-am parcurs într-o oră și jumătate, de multe ori oprind, pentru a afla direcția (nu cunosc alfabetul chirilic). Era singurul drum mai scurt pe care puteam trece Dunărea, în acea perioadă bacul nefuncționând. Cred că le-am plăcut norilor, pentru că ne-au însoțit o parte din drum, picurând monoton.
Lacul Belocrkvansk
Cetatea Smederevo (Smederevo Fortress) a fost construită în perioada 1427-1439, sub despotul Đurađ Branković. În același secol, cucerită de otomani, aceștia au fortificat-o. A fost grav avariată în Al Doilea Război Mondial.
În momentul în care am parcat lângă zidurile ei, s-a dezlănțuit „iadul”. O vijelie cu ploaie torențială nu mi-a permis nici măcar să întredeschid geamul. Credeam că va trece repede, doar era vară. După 30 minute, timp în care a inundat porțiunile mai joase, vijelia s-a oprit și a continuat să plouă constant. Putând să folosesc ștergătoarele de parbriz, am părăsit Smederevo, sperând că voi ieși pe drum din acel front atmosferic, ceea ce s-a și întâmplat.
Am revenit spre est și după 57 kilometri, parcurși în cca. o oră, când pe ploaie, când pe senin, am ajuns la Cetatea Ram (Ram Fortress), situată într-un cot al Dunării, pe un platou, la 68 metri înălțime. Aici am avut noroc. Imediat după ce am parcat ploaia s-a oprit.
Primele săpături arheologice au fost făcute în 1980., urmate de unele mai ample în perioada 2015-2018, care au scos la iveală, în apropierea cetății, urmele unei așezări fortificate celtice și pe teritoriul ei un mausoleu roman, cu diametru de 13 metri și zidurile de 3 metri grosime, dedicat zeului Jupiter, datat din timpul domniei Împăratului Traian (98-117). Tradiția orală spune că în secolul V Atilla Hunul a ajuns în zonă.
Prima atestare documentară a cetății datează din anul 1128, când armata bizantină i-a învins în zonă pe maghiari. În secolul XV, deținută de otomani, Sultanul Baiazid II a fortificat-o și dotat-o cu arme de artilerie grea (1483), pentru apărare împotriva atacurilor maghiare.
Legenda spune că sultanul, odihnindu-se pe un covor (ihram) și privind panorama asupra Dunării și teritoriilor îndepărtate, a poruncit construirea cetății acolo, în jurul mausoleului roman, numită Cetatea Ihram. În interiorul ei s-a descoperit un turn închis, fără ferestre, despre care s-a presupus că a fost o moschee.
Intrarea în cetate se făcea prin dreptul Turnului de gardă, situat în sud-vestul fortului.
Fortificația avea formă de pentagon neregulat, cu lungimea maximă de 35 metri și lățimea de 25 metri.
A fost construită din piatră spartă și mortar, la arcade și bolți fiind folosite cărămizi.
În cele patru colțuri au fost ridicate turnuri cu patru niveluri, unite prin ziduri groase de 2-3 metri. La exterior a fost înconjurată de un șanț larg.
Pe exteriorul zidurilor au fost create locuri de tragere ale artileriei (metereze, creneluri).
Se presupune că cele 36 de tunuri erau deservite de cel puțin 100 de soldați.
În fiecare turn, la etajele inferioare, au fost create ambrazuri (locuri pentru tras cu pușca).
La etajele superioare se ajungea prin interiorul turnului, sau pe o scară exterioară.
Acolo se aflau camerele de locuit, fapt demonstrat de resturi din fostele sobe și ale hornurilor încorporate în pereți, găsite de arheologi.
Pe lângă rolul de apărare, cetatea controla traficul de pe Dunăre și a servit ca port militar. Multe din raidurile spre nord au pornit de acolo, în 1521 otomanii reușind să cucerească zona.
La exterior au fost construite două metereze mici. Pentru a ajunge la Dunăre, se ieșea prin Turnul de gardă și se cobora pe lângă șanțul înconjurător.
Se ajungea pe un platou, de unde coborau scări de piatră, până la port, azi docul feribotului.
După Bătălia de la Mohács (1526), când maghiarii au fost învinși, otomanii au ocupat și teritoriul din nord, de partea cealaltă a Dunării. În decursul timpului s-au desfășurat numeroase războaie între otomani și habsburgi. O dată cu declanșarea Războiului din Crimeea (1786), între ruși și otomani, austriecii au înarmat sârbii refugiați. În Banat s-a înființat Corpul Sârb Liber, miliție din aproximativ 5.000 de voluntari, care a luptat împotriva otomanilor, pentru a uni Serbia cu Imperiul Habsburgic.
După război, otomanii le-au dat sârbilor drepturi de a colecta taxe locale. Apoi au reorganizat armata și ienicerii excluși au ocupat Cetatea Smederevo. Dorind să o stăpânească ca în trecut, au încercat să revoce drepturile primite de sârbi. În timpul conflictului au fost uciși cca. 150 de sârbi, ceea ce a declanșat prima Revoltă Sârbă (1804).
Forțele sârbe au cucerit Cetatea Ram (1806), apoi luptele au cuprins toată țara, între 1804-1817 desfășurându-se Revoluția Sârbă, la finalul căreia Serbia și-a câștigat independența.
Până la mijlocul secolului XIX otomanii s-au retras și au evacuat cetatea. Sârbii au folosit-o ca birou vamal.
În cele Două Războaie Mondiale cetatea a fost grav avariată. În perioada 2017-2019 s-au efectuat lucrări de restaurare, reconstrucție, apoi a fost deschisă vizitării.
În decursul timpului în jurul cetății s-a creat satul Ram. În apropierea ei azi se află Biserica Ortodoxă Sârbă (Serbian Orthodox Church).
Biserica a fost construită în 1839.
În timpul lucrărilor s-au descoperit ruinele fostului caravanserai, cu 24 de încăperi, construit de otomani, singurul care a supraviețuit pe teritoriul Serbiei.
Încă 35 de kilometri, o parte paralel cu Dunărea, și am ajuns în Golubac, unde rezervasem cazarea. Speram ca a doua zi să fie senină. Urma să văd ultima cetate din itinerarul creat, de fapt și cea mai renumită din zonă, Cetatea Golubac.
Sfârșit de iulie. Week-end liber. Mi-am propus să văd câteva foste cetăți din Serbia. Dis de dimineață din Arad am rulat cei 141 de kilometri până la vama Stamora-Moravița, din județul Timiș. Știam că va fi coadă, Serbia nefiind în U.E., dar nici chiar așa. Trei ore în plină arșiță, fără toalete la nici una dintre vămi…
Încă 15 kilometri prin provincia Voivodina, Serbia și am ajuns în orașul Vršac (Vârșeț), centru administrativ al districtului Banatul de Sud, unde doream să schimb valuta în dinari sârbești, la băncile din Arad nefiind disponibili. Pierzând aproape toată dimineața cu drumul și statul la vamă, am văzut doar o mică parte din oraș, țelul meu fiind cetățile.
Pe teritoriul orașului arheologii au descoperit urme de locuire încă din paleolitic și neolitic. Regiunea a fost locuită pe rând de sciți, geți, daci, apoi cucerită de romani (102-271) și până în secolul VI de huni, gepizi și avari. În secolul al VI-lea s-a așezat obotriții, triburi slave din nordul Germaniei de azi, un secol mai târziu a aparținut Imperiului Bulgar. Bănățenii au fost creștinizați în timpul domniei ducelui Ahtum (sec XI). Când ducele Ahtum a fost învins de oștile maghiare, Vršac a intrat în componența Regatului Ungariei, când documentele maghiare menționează existența Castelului Vrscia, aparținând în secolul IX voievodului român Glad.
În 1425 în localitate s-au așezat familii de sârbi, formând satul care, în secolul XV, era în posesia despotului sârb Đurađ Branković . Unii cercetători afirmă că în 1411 a fost donat despotului de către Regele Ungariei Sigismund, alții că Cetatea Vršac a fost construită de Branković, după cucerirea Cetății Smederevo de otomani.
În 1590-1591 Cetatea Vršac a fost cucerită de aceștia și a devenit sediul autorităților otomane. În frunte cu Episcopul Teodor Nestorović, s-a declanșat o revoltă împotriva otomanilor (1594), care a fost înăbușită și episcopul ucis. Populația refugiindu-se în Transilvania, Banatul a fost pustiit, dar o parte s-au întors, după promisiunile de pace ale turcilor. Turcii fiind înfrânți, s-au retras, o dată cu ei și musulmanii din sat. Banatul a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (1716). În acea perioadă a fost construită Catedrala Ortodoxă Sârbă Sf. Nicolae, finalizată în 1728. Apoi au fost aduși coloniști germani, care s-au așezat lângă sat, formând localitatea Werschetz, ulterior cele două așezări fiind unite (1795). În timpul războiului ruso-turc, pentru o scurtă perioadă de timp Vršac a fost ocupat de otomani (1787-1788).
Ulterior revenind sub habsburgi, orașul a început să se dezvolte, activitatea de bază fiind agricultura și viticultura, vinul din regiune fiind și azi foarte căutat. S-a înființat prima cooperativă a artizanilor din Vršac, care a construit Hotelul Concordia (1847). În 1852 a fost cumpărat de municipalitate și până în 1884 în el a funcționat o Școală Generală. Clădirea a fost extinsă, transformată în stil clasicist modern și din 1896 transformată în actualul Muzeu Orășenesc (City Museum), cu săli de arheologie, istorie, etnologie, arte, etc., cu aproximativ 300.000 de exponate.
În timpul Revoluției Maghiare din 1848-1849 populația germană din oraș alăturându-se revoluționarilor și sârbii austriecilor, s-au iscat conflicte.S-a proclamat Voivodina sârbă autonomă, care a funcționat doar un an. În perioada 1849-1860 s-a format Voievodatul Serbiei și Banatului Temeschwar, care aparținea de Imperiul Austriac și din 1867, după abolirea voievodatului, a rămas inclus în Județul Temes, în cadrul Imperiului Austro-Ungar.
Judecătoria Vršac (Vršac Court)
În apropierea muzeului se află Biserica Catolică Sf. Mc. Gerhard (St. Martyr Gerhard Catholic Church), numită după fostul Episcop de Cenad (sec. X-XI), fiul Regelui Ștefan I al Ungariei, care a fost ucis în timpul revoltei păgâne de la Budapesta.
Clădirea a fost construită în stil neo-gotic (1860), pe locul unei vechi biserici, devenită prea mică și trei ani mai târziu interiorul ornat cu picturi.
În oraș numărul românilor crescând, în perioada 1912-1913 s-a construit Catedrala Ortodoxă Română Înălțarea Domnului (Romanian Orthodox Cathedral of Ascension).
Din 1918 orașul a făcut parte din nou-înființatul Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1941-1944) din Regiunea Autonomă Banat, în zona guvernată de Administrația Militară din Serbia. După ce germanii au fost învinși, în timpul retragerii armatei o parte din populația germană a părăsit orașul (1944). Cei care au rămas, au fost trimiși în lagărele de prizonieri comuniste locale sau au fost torturați și uciși de partizanii iugoslavi. Apoi s-a înființat Republică Socialistă Federativă Iugoslavia (1945-1992), când s-au desființat lagărele (1948) și germanii au primit cetățenie. Totuși rușii au obligat să emigreze mare parte din ei.
Azi Primăria Vršac (Vršac Town Hall), oraș începând cu anul 2016, funcționează într-o clădire în stil neo-gotic, construită în 1859.
Înainte de a urca la castel, situat la marginea localității, am oprit pe dealul Misa, pentru a vedea două biserici, una catolică, cea mai veche păstrată în Banat și una ortodoxă.
După o epidemie de ciumă, catolicii din oraș au ridicat Capela Sf. Rocco, dedicată ocrotitorului împotriva ciumei (1739), în 1782 transformată în Biserica Catolică Sf. Cruce (Holy Cross Catholic Church).
Biserica Ortodoxă Sf. Teodora (St. Teodora Orthodox Church) a fost construită în 2002, în cinstea Sf. Teodor Nestodorovic, episcopul ortodox sârb de Vršac, conducătorul Revoltei Banatului împotriva ocupației otomane (1594), canonizat în 1994.
Încă câteva serpentine și am ajuns la o parcare, amenajată lângă un restaurant, capăt de drum pentru mașini. A început să plouă torențial și, stând în mașină, mă gândeam că , dacă am ajuns acolo, ar fi păcat să nu pot vedea turnul. Noroc că a fost o aversă trecătoare.
După 15 minute de urcuș lejer, am ajuns pe platforma dealului Kula (399 metri altitudine), la fosta Cetate Vršac (Vršac Fortress), din care s-au păstrat câteva ziduri și Turnul de observație (donjonul), azi numită simplu Turnul Vršac (Vršac Tower).
Cetatea a fost construită în secolul XV, în două etape, prima fiind partea de est cu metereze și donjonul (turnul de observație), urmată de ridicarea unui turn semicircular, cu două niveluri, având diametrul de 10 metri și înălțimea 8 metri și a zidurilor de apărare.
Avea formă aproximativ dreptunghiulară, cu lungimea de 46 metri și lățimea 18 metri. Pe lângă clădirile militarilor, castel și donjon, în fortăreață a existat și o cisternă de apă, distrusă în momentul prăbușirii zidurilor.
Clădirea principală era situată lângă meterezele sudice. La parter existau două încăperi, una mai mare, folosită ca depozit de provizii și alimente și una mai mică, în care s-au descoperit rămășițele unui cuptor. Etajul era accesat pe o scară de pe peretele nordic.
Turnul cu trei niveluri, de 20 metri înălțime, a fost realizat din bolovani, zidiți cu mortar, cu o grosime între 2,5-3,9 metri, având baza patrulateră, de 13,8×11 metri și un acoperiș piramidal, acoperit cu scânduri sau șindrilă.
Partea superioară a fost prevăzută cu o pasarelă, de 2 metri lățime, pe care se accesau crenelurile. În partea vestică a fost prevăzut cu deschideri prin care, pentru apărare, se aruncau asupra inamicilor pietre sau ulei încins și în partea nordică, cu două găuri de tragere. Etajele erau accesate pe scări de lemn interioare.
Înaintând spre Timișoara, otomanii au cucerit-o și au deținut-o până în timpul Marii Revolte din Banat, când Vršac a fost eliberat. Revolta fiind înăbușită, otomanii au preluat fortăreața. Lângă intrarea principală, situată în partea vestică, pentru a o apăra, s-a construit o clădire, care găzduia militari. După Tratatul de la Karlowitz (Carloviț), când s-a semnat pacea între otomani și austrieci, fortăreața a fost părăsită de militari.
Turnul a fost consolidat în 1894, 1933, în perioada 1965-1966 restaurat, în 2009 refăcut și în 2021 renovat. Săpăturile arheologice efectuate în interiorul fortăreței (1997-2002) au descoperit vase ceramice, de sticlă, 2 vase din bronz, bijuterii, sulițe și vârfuri de săgeți. Din 1948 a fost declarat monument cultural al Serbiei.
După ce am savurat panorama, care cu prindea o mare parte din zonă, am coborât la mașină și am continuat drumul, îndreptându-mă spre Cetatea Smederevo, până unde aveam de rulat 85 kilometri.
Orașul Kondoros, din sud-estul Ungariei, este situat în districtul Sarvasz, județul Békés, la cca. 4 kilometri de Castelul Batthyány-Geist. A devenit sat independent în 1875.
În secolul XVIII se afla la întretăierea a opt drumuri.
În 1740 a fost construit Hanul Csárda (Csárda Fogadó), un complex format dintr-o clădire pentru cazare și servit masa, un hambar și un grajd. În principal era locul de întâlnire a haiducilor.
În secolul XX, ajuns aproape o ruină, a fost recondiționat (1985), apoi amenajat și din 2005 deschis cu Muzeul Csárda și un restaurant.
Pentru a monitoriza haiducii și activitățile desfășurate la castel, loc de vânătoare, dar și de întâlniri politice, vis a vis de han a fost construită o cazarmă militară (sec. XIX), în care azi funcționează Primăria Kondoros (Kondorosi Városháza), situată în centrul orașului.
În fața ei se află Monumentul Eroilor (Hősök Emlékműve), un husar, în ținută militară, cu arma în mână. A fost ridicat pentru cinstirea eroilor din Primul Război Mondial, ale căror nume au fost inscripționate pe piedestal. În 1993, lateral de statuie, s-au postat plăci, cu numele celor decedați în Al Doilea Război Mondial.
Pentru a vedea cele două biserici din oraș, am urmat strada centrală.
Am trecut pe lângă un alt monument, postat în 2010, amintind de Asociația de vânătoare Alfoldi (Alföldi Vadásztársulat), înființată în 1850, pe o placă fiind scrise numele celor 56 de ctitori.
Biserica Romano-Catolică Fecioara Fructului (A Gyümölcsszűz Római Katolikus Templom) a fost construită inițial cu un turn de lemn (1884) și din 1894 a devenit Biserică Parohială. Ulterior a fost refăcută în stil romantic târziu, forma actuală, când i s-a ridicat un turn din piatră și interiorul a fost ornat cu sculpturi, realizate în a doua jumătate a secolului XVII, aduse dintr-o biserică de la Budapesta. În 1938, la 900 de ani de la moartea Sf. Ștefan, interiorul a fost pictat în frescă și în 1942 pe turn au fost postate sfera și crucea. Biserica a fost renovată în 1960 și 1998.
Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom) a fost construită cu aportul și donațiile comunității (1904). Se spune că au fost folosite un milion de cărămizi, fabricate în ferma parohiei. Clădirii, în stil neo-baroc, i s-a ridicat un turn, înalt de 50 metri, dotat cu patru clopote. În timp a suferit numeroase reparații, ultima în perioada 2001-2004.
Pe una dintre clădirile din centru am văzut o placă, postată în cinstea lui András Balczó (1938-), atlet de petatlon maghiar, de trei ori campion olimpic, distins cu titlul de Atletul Națiunii.
După 18 kilometri spre sud am ajuns în orașul Csorvás. A fost prima dată atestat documentar din 1217 dar săpăturile arheologice au descoperit ruinele unei biserici din perioada Dinastiei Árpád (896-1301).
În 1859 în satul Csorvás locuiau 57 de evangheliști. Numărul lor crescând (534), s-a creat comunitatea, care a construit o casă de rugăciune și o școală. Li s-au alăturat slovaci evanghelici, care în 1880 au devenit majoritari.
Comunitatea depășind 1.000 de persoane, în 1901 a fost construită Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom), ulterior devenită Biserică Parohială.
Lângă ea catolicii, care reprezentau 50% din populație, au ridicat propria biserică (1866-1868). În 1900 Biserica Romano-Catolică Sf. Tereza (Szent Teréza Római Katolikus Templom) a fost refăcută și doi ani mai târziu a devenit Biserică Parohială.
Comunitatea catolică avea o școală (1863) care, sub conducerea „Asistentelor Școlii Săracilor Numiți după Maica Domnului”, a funcționat până în 1948.
15% din populația satului era refomată. Încă din 1859 aveau o școală, care a funcționat până în 1907, și din 1861 propriul pastor. Biserica Reformată (Református Templom) a fost construită abia după Primul Război Mondial (1928).
În parcul din centrul orașului, comemorând localnicii decedați în cele Două Războaie Mondiale, au fost postate două monumente, situate lateral de o fântână centrală.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)
Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve)
În 2011 în parc a fost postat Memorialul Orașului Csorvás (Csorvás Varos Emlékmű), amintind de cele 91 de familii aduse din Budapesta la Csorvás și integrate rapid de localnici (1951).
Fiind într-o excursie prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Orosháza, m-am îndreptat spre nord, unde doream să văd două vechi castele. După 13 kilometri am intrat în satul Nagyszénás, atestat prima dată documentar din 1403, când aparținea Castelului Gyula și a fost donat de Regele Sigismund de Luxemburg familiei Maróti. Tradiția orală povestește că o așezare a existat acolo încă din secolul XI.
După ce János Maróti a murit satul, numit atunci Szénás, a fost deținut pe rând de alți proprietari, la sfârșitul secolului XV ajungând în posesia lui George de Brandenburg. Până la mijlocul secolului XVI numărul populației a crescut și satul a devenit cel mai important din regiune. A urmat invazia otomană, urmată de Războiul de 15 ani, între turci și habsburgi, cărora li s-au adăugat și atacurile tătarilor, în care majoritatea luptelor s-au desfășurat pe teritoriul Ungariei, perioadă în care satul s-a depopulat, rămânând un teren pustiu până la începutul secolului XX.
Lacul pescărieNagyszénás
În 1818 teritoriul a intrat în posesia Contelui Nagy-Károlyi, care a înființat ferma Mihálytelki, unde a adus zilieri, formându-se o așezare, în care familia contelui și-a ridicat un castel. În apropiere s-au așezat câteva familii, creându-se satul Kisszénás (1850). Ulterior cele două sate s-au unit și au format actualul sat, numit atunci Nagykurtics.
Majoritatea populației, inclusiv contele, erau catolici. La cererea localnicilor acesta a construit lângă castel o capelă (1889), care a funcționat până în 1942, când moșia a fost preluată de stat și capela demolată. În timp ce catolicii țineau slujbele în capelă, în 1900 evanghelicii au construit Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom).
Catolicii au dorit să-și ridice și ei propria biserică, dar a izbucnit Primul Război Mondial (1914-1918).
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)
Abia în 1926 au reușit să construiască actuala Biserică Romano-Catolică Maica Domnului (Nagyboldogasszony Római Katolikus Templom).
Localnicii au participat și la Al Doilea Război Mondial, în care mulți dintre ei au murit. În amintirea lor, în sat s-a postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve).
Postbelic, în timpul săpăturilor efectuate pentru extragerea petrolului (1954), s-au descoperit surse de apă termală și s-a construit un centru balnear. După ce a fost modernizat, în 2015 Nagyszénási Parkfürdő a fost redeschis.
La 10 kilometri nord-est de Nagyszénás se află fostul Castel Geist-Reckmann (Geist-Reckmann kastély). În 1871 moșia Kiscsákó a intrat în posesia familiei Geist. În perioada 1894-1895 Gáspár Geist a construit un castel de vânătoare, o clădire cu un etaj, cu o aripă laterală, în stil eclectic, cu influențe neogotice. În mijlocul fațadei principale a fost creat un turn cu două etaje. Sub cornișă, împrejurul clădirii, au fost create cca. 150 de graffiti, colorate în roșu și auriu, prezentând diverse scene de vânătoare.
La nord de el a fost construită Capela Catolică Sf.Iosif (Szent József katolikus kápolna), cu o clopotniță lateral de ea, sfințită în 1939. În 1944 familia a părăsit proprietatea. Ulterior castelul a fost ocupat de trupele sovietice, care l-au vandalizat.
După naționalizare, în castel a funcționat o școală (1946-1973), birouri, apoi a fost părăsit. În 1990 investitorul german Karl-Heinz Reckmann l-a cumpărat și a început să-l renoveze, lucrări neterminate la moartea sa. În 2013 a fost cumpărat de Miklós Varga, care a continuat renovarea, dar la un moment dat l-a părăsit. Azi, tot în proprietate privată, nu poate fi vizitat.
La nici 6 kilometri nord-est de Castelul Geist-Reckmann se află ruinele fostului Castel Batthyány-Geist (Batthyány-Geistkastély), construit de Contele László Batthyány (1844) ca și cabană de vânătoare.
Lider al mișcării reformatoare, în 1848 Batthyány a devenit șeful noului guvern, apoi a participat la formarea armatei revoluționare maghiară, ca ministru de război. În timpul Revoluției Maghiare (1848-1849), tratativele sale cu Împăratul Austriei eșuând, a demisionat. În acea perioadă Batthyány și Baronul Béla Wenckheim au înființat prima societate de vânătoare maghiară, Societatea de vânătoare Alföldi, cu sediul la castel, probabil ca acoperire a întrunirilor politice ce se desfășurau acolo. După ce revoluția a fost înăbușită, contele a fost capturat și executat.
În 1858 Gáspár Geist a cumpărat moșia Csákó și în perioada 1864-1865 a transformat cabana de vânătoare într-un castel, o clădire în forma literei „H”, cu două etaje, în stil romantic, pe care l-a înconjurat cu un parc, întins pe 25 de hectare.
Pe o aripă, la etaj, s-a creat o logie, mărginită la exterior de un șir de arcade, sprijinite de coloane din fontă.
Frontonul celeilalte aripi a fost susținut de coloane elvețiene din lemn.
Clădirile fostei ferme au fost refăcute pe post de anexe.
La vest de castel a construit o capelă în stil renascentist. Deasupra ușii de intrare a fost creat un timpan triunghiular, spirijinit lateral de câte o coloană. La colțuri acoperișului a fost decorat cu sculpturi din piatră și central s-a ridicat o cupolă, pe care s-a postat o cruce. Sub clădire s-a creat cripta familiei.
Izbucnind Al Doilea Război Mondial, familia a părăsit castelul.
După naționalizare în el a funcționat o școală, apoi un centru agricol.
După 1990 a intrat în proprietate privată, dar nu a fost restaurat și în 1993 vândut orașului Kondoros.
După preluarea parcului (2015), acesta a fost amenajat cu alei și rondouri de flori. Din loc în loc au fost postate plăci inscripționate cu date istorice.
Acoperișul clădirilor a fost refăcut și până în 2020 capela restaurată.
Zi frumoasă de februarie. Cum nu ieșisem de mult, m-am hotărât să fac o excursie până în orașul Orosháza din Ungaria. De la Arad, prin vama Turnu-Battonya, aveam de rulat aproximativ 80 de kilometri. Am intrat în județul Békés unde, după 45 de kilometri, m-am oprit în orașul Mezőkovácsháza. Localitatea este atestată documentar din perioada avară (sec. VII-VIII). În secolul IX exista deja o comunitate religioasă. Invazia tătarilor a distrus așezarea. Ulterior s-a refăcut și în 1463Regele Hunyadi Mátyás a ridicat-o la rangul de târg. Apoi a fost ocupată de otomani. În retragerea lor, au jefuit și distrus localitățile, între care și Mezőkovácsháza. Zona a rămas pustie câteva secole. Fiind în proprietatea statului, terenul a fost închiriat.
La începutul secolului XIX în apropierea actualei localități s-au așezat familii de grădinari și au format localitatea Kovácsházi. În 1814, pentru a planta tutun, Bittó, chiriașul terenului, l-a colonizat cu maghiari și slovaci din nordul Ungariei. După câțiva ani cele două așezări s-au unit, sub numele Bittó-Kovácsházi, nume păstrat până la Războiul de Independență. Localitatea s-a dezvoltat mai ales după ce a fost finalizată linia de cale ferată Arad-Csanád (1883), care avea stație la marginea ei.
În perioada 1815-1898 coloniștii au construit Biserica Reformată Sf. Francisc (St. Francisc Református Templom). În Al Doilea Război Mondial turnul bisericii a fost distrus și acoperișul și zidurile deteriorate (1938). Apoi au sosit trupele rusești care au jefuit-o. Postbelic biserica a fost refăcută. În turn, pe lângă clopotul mare care s-a păstrat intact, au fost postate încă două clopote. La împlinirea a 100 de ani de la construcție biserica a fost renovată și interiorul repictat (1999).
Dintre coloniști, catolicii și-au format propria parohie în 1833 și în 1879 au construit Biserica Romano-Catolică (Római-Katólikus Templom), în stil neogotic. Biserica a fost renovată în 1967 și 2005.
În Al Doilea Război Mondial mulți dintre localnici și-au pierdut viața. În amintirea lor, în parcul central a fost postat Monumentul Eroilor (Hősök Emlékműve).
După 10 kilometri nord am oprit în localitatea Kaszaper, pentru a vedea Muzeul de Istorie a Căilor Ferate (Vasúttörténeti Múzeum), situat pe marginea șoselei.
A fost amenajat în fosta clădire a gării, care a funcționat în perioada 1899-1972, ulterior folosită ca și coafor, cârciumă, spații de locuit. O perioadă a fost părăsită și treptat clădirea s-a deteriorat. Renovată, azi o parte funcționează ca muzeu, cu o expoziție feroviară.
La exterior, pe ziduri s-au postat poze, prezentând activitatea și angajații feroviari din trecut.
Lângă clădire se pot vedea câteva vagoane și o locomotivă veche.
Ultima oprire, înainte să ajung la Orosháza, a fost în comuna Kardoskút, unde am văzut Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom), construită în perioada 1937-1938, când numărul celor din parohia lutherană, înființată în 1888, a crescut.
Lângă biserică se află Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve), pe care sunt postate două tăblițe inscripționate cu numele celor 58 de decedați în război.
Încă 10 kilometri spre nord și am ajuns în orașul Orosháza, situat partea de vest a județului Békés, renumit pentru Complexul balnear Orosháza-Gyopárosfürdő.
Am oprit la Muzeul Teritorial Nagy Gyula(Nagy GyulaTerületi Múzeum) care, din păcate, era închis. Primul muzeu din oraș a fost deschis în 1927, cu colecția profesorului Balázs Juhász, folosită de unul dintre elevii săi, Nagy Gyula, pentru înființarea Muzeului Orașului (1944-1950). Naționalizat, a fost numit după liderul socialismului maghiar János Szántó Kovács și din 2001 numele schimbat în cel actual. Muzeul are o secțiune despre istoria orașului, una de etnografie și folclor și alta cu Colecția literară județeană Békés. De el aparține administrativ și Casa Memorială József Darvas, scriitor și politician maghiar.
M-am îndreptat spre centrul orașului, unde am parcat lângă Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom), clădire în stil baroc târziu, construită în perioada 1777-1786, de familiile venite din Zomba și așezate în oraș . Inițial au fost ridicate clădirea din cărămidă și turnul de veghe, dotat cu un clopot vechi (1730), adus de noii locuitori. După Decretul de Toleranță a fost creată nava mijlocie (1786).
Devenind neîncăpătoare, în 1836 a fost extinsă cu o aripă sudică. Tot atunci a fost alipit tunul de clădirea bisericii. În spatele altarului principal a fost postat un tablou care prezintă Cina cea de Taină. Azi biserica are o capacitate de 2.500 de persoane. Pe patru plăci de marmură sunt comemorați cei 800 de lutherani decedați în Primul Război Mondial.
La 225 de ani de la înființarea bisericii, lângă biserică a fost postat un Monument Memorial (Gyaszos Emlek-Ko), amintind de cei 1406 de evanghelici, augustinieni și evrei sioniști care au fost înmormântați în cimitirul situat lateral de biserică.
Înaintând spre o altă biserică, situată în centrul orașului, am trecut pe lângă două statui. Statuia Sf. Ștefan (Szent István-szobor) a fost inaugurată în anul 2000. Bustul primului rege, întemeietorul Ungariei, este situat pe un soclu, la baza căruia au fost sculptate miniatura orașului și deasupra lui un soare luminându-l. Sub bust coloana se termină cu imaginile unei păsări și a unui leu, totemul Ungariei. Sfântul, încoronat, ține în mâna dreaptă sceptrul.
Statuia Kossuth Lajos (Kossuth Lajos szobor) a fost dezvelită în 1904 în Piața Szabópiac. După ce acolo s-a construit Biserica Catolică, statuia a fost mutată lângă fostul Hotel Alföld (1924). O dată cu amenajarea pieței centrale (2011-2013), hotelul a fost demolat. Statuia a fost recondiționată și plasată în actuala locație (2012), cu brațul îndreptat acuzator spre Arad (România), unde au fost jertfiți cei 13 Generali.
Biserica Romano-Catolică Sfânta Inimă lui Isus (Római Katolikus Egyház Jézus Szent Szíve) se află într-un perimetru din centrul orașului, situat la intersecția mai multor străzi.
Prima Biserică Catolică a fost construită de coloniști în 1782, o clădire mică fără turn, care la acea vreme aparținea de parohia Szarvas.
A fost înlocuită cu una mai mare (1832), apoi extinsă în forma actuală (începutul secolului XX), lucrări finanțate de Episcopul de Oradea, Miklós Széchenyi.
În 1968 interiorul a fost renovat și în 1972 exteriorul a fost tencuit. Biserica are o capacitate de 1.500 de persoane.
Episcopul Miklós Széchenyi a fost înmormântat în biserică (1923).
În apropierea bisercicii s-a construit Centrul Cultural Petőfi (Petőfi Művelődési Központ), inaugurat în anul 2002. Clădirea adăpostește teatrul orașului, o sală de concerte, sala Zomba și alte săli mai mici. În cadrul lui funcționează peste 20 de comunități creative, dintre care Galeria Municipală, cu lucrările pictorului István Boldizsár, născut în Orosháza, donate de artist orașului și ale altor pictori.
Parcă respectând că se află într-o zonă culturală, clădirea situată vis a vis era interesant decorată.
Lângă Centrul Cultural se întinde Parcul Árpád.
În 1927 acolo a fost postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Világháború Hőseinek emlékműve), format dintr-un soclu înalt de 3 metri, la baza căruia se află o stemă cu Sfânta Coroană deasupra, un steag înfășurat încrucișat pe două arme și la baza lui un pistol și o cască de oștean. Pe soclu se află cinci statui din bronz, de doi metri înălțime, un moșneag, reprezentând strămoșii și un soldat înarmat, de care se sprijină un rănit grav, lângă ei o văduvă cu un copil în brațe, privind rugătoare spre cer.
Pe una din laturile parcului am văzut Şcoala Primară Reformată, cu două limbi de predare (Református Két Tanítási Nyelvű Általános Iskola).
M-am întors spre Biserica Romano-Catolică, de unde am continuat plimbarea pe lângă Primăria Orosháza (Orosháza Polgármesteri Hivatal).
În zona amenajată în 2013 se află și Parcul Central (Központi Park).
În el este postat Parul de sticlă (Üveg Körtefa), structură cu 5 metri înălțime, efectuată din sticla produsă în fabrica orașului. Coloniștii aduși din Zomba de proprietarul terenului de atunci (1744) la sosire au găsit un par înalt, de care și-au legat caii, reprezentat azi în sticlă, devenit simbol al orașului.
Am ocolit parcul și m-am îndreptat spre Casa Artelor (Művészetek Háza), care funcționează în vechea Sinagogă (Zsinagóga). Primul evreu sosit în Orosháza (1771) a fost un negustor de cereale. Un secol mai târsiu în oraș s-au stabilit mai multe familii. În 1885 comunitatea având 205 membri., au construit Sinagoga (1890), în stil eclectic. În Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați inițial în lagărul de concentrare de la Békéscsaba, apoi la Debrețin (1945), de unde o parte au fost transferați la o fabrică de cărămidă din Viena și restul la Auscwitz. Postbelic comunitatea evreiască a fost reînființată cu 60 de familii, din care majoritatea au emigrat în 1956. Neavând cine să o îngrijească, Sinagoga a fost vândută orașului (1967). A mai funcționat până în 1981 când, existând doar 10 evrei, a fost închisă. La începutul anilor 1990, restaurată, a fost transformată în Sala Artelor, cu o sală de concerte și un centru de conferințe.
Spre mașină am făcut un mic ocol pentru a vedea Gimnaziul și Colegiul Tancsics Mihály (Tancsics Mihály Gimnázium és Kollégium), o clădire construită în perioada 1951-1955. Primul liceu, privat, din Orosháza a fost fondat de un profesor (1933). În 1937 a fuzionat cu liceul lutheran. După naționalizare (1948) a fost transformat în liceu de stat, numit Tancsics Mihály, care s-a mutat în clădirea nou construită. Clădirea a fost extinsă pentru un liceu profesional (1960) care a funcționat până în 2017. Numărul elevilor crescând, a fost construită o nouă aripă (2005-2007), când clădirea a fost renovată.
Cu auto m-am deplasat spre marginea localității, la Biserica Reformată (Református templom), clădire în stil neogotic, construită de mica comunitate reformată (1914-1917), înființată în 1859, care până atunci a avut doar o casă de rugăciuni. Fațada bisericii se prelungește cu un turn înalt de 36 metri, vizibil din depărtare.
În aceeași zonă se află un vechi turn de apă, transformat în Muzeul Fântânii (Szökőkút Múzeum), singurul de acest tip din țară, care prezintă diverse tipuri de fântâni, puțuri, dispozitive de transport și stocare a apei, etc.
Ultima zi a excursiei mele prin Malta. Cum plecam doar după-amiază, mi-am propus să văd Palatul Parisio, considerat un Versailles în miniatură, situat în Naxxar, oraș din regiunea de nord a Maltei. Din Ħamrun, unde eram cazată, am rulat cu autobuzul aproximativ 40 minute și am coborât la o stație situată în centrul localității.
Zona în care se află orașul a fost locuită încă din preistorie, fat dovedit de ruinele templelor megalitice Tal-Qadi și la Qaliet Marku și canalele săpate în stâncă, descoperite de arheologi.
Se povestește că localnicii au fost primii care l-au ajutat pe Sf. Pavel și însoțitorii săi, când au eșuat pe insulă și că de la ei se trage numele localității, Nassar însemnând „convertire la creștinism”. Nici ei nu au scăpat de otomani, acolo purtându-se lupte după Marele Asalt, în timpul retragerii lor (1565).
În centrul orașului se află Biserica Sf. Fecioară Maria (Church of St. Virgin Mary), construită în perioada 1616-1630, pe locul unei biserici mai mici, devenită neîncăpătoare (1436). Pe fațada bisericii au fost create patru nișe în care s-au postat statui în mărime natural a unor sfinți. Deasupra ușii de intrare s-a creat un fronton triunghiular, peste care cornișa a fost decorată cu trei statui de sfinți. pe lateralele fațadei au fost ridicate două turnuri-clopotniță cu ceasuri, unul indicând ora, celălalt fiind doar o pictură. Cel mai mare clopot a fost postat în 1840.
Corul și zona din jurul lui au fost reproiectate în 1691.
În spatele altarului principal a fost postată o pictură, prezentând Nașterea Maicii Domnului, pe laterale picturile Fuga din Egipt și Adorarea Magilor.
În sacristie se află o pictură pe lemn, înfățișând-o pe Fecioara Rozariului (1595).
În 1913 ușa principală a fost schimbată cu una din bronz, formată din patru panouri care înfățișează stema Maicii Domnului, Patrona orașului Naxxar; stema orașuluii; stema Papei Pius X și stema familiei Zammit, cei care au finanțat crearea ușii.
Vis a vis de biserică se află Palazzo Parisio, anterior numit Palazzo Scicluna, pentru care venisem în Naxxar. Inițial pe acel loc a existat o cabană de vânătoare, construită de Marele Maestru António Manoel de Vilhena (1773). După moartea sa, clădirea a fost preluată de Ordinul Sf. Ioan, apoi a trecut în proprietatea familiei Parisio, care a folosit-o ca reședință de vară, ulterior devenită reședință permanentă.
Sub ocupația franceză (1798) palatul a fost folosit ca și cazarmă. În 1856 a intrat în proprietatea familiei Micallef, apoi a fost închiriat iezuiților (1880), care l-au transformat în colegiu. În 1898 a fost cumpărat de Marchizul Giuseppe Scicluna, care l-a transformat în stil Art Nouveau și în jurul lui a amenajat o grădină în stil baroc sicilian (1900-1906). Stema lui se poate vedea și azi, postată deasupra balconului, superior de ușa principală.
Interiorul a fost decorat cu fresce, coloane, statui, opere de artă, etc. S-a amenajat o sală de bal, toată aurită. În Primul Război Mondial, palatul deținut de guvern, a fost folosit pentru cazarea soldaților și pentru birourile armatei. În Al Doilea Război Mondial a fost transformat în spital pentru populația regiunii Naxxar și pentru soldații britanici și subsolul transformat în adăposturi antiaeriene.
Ulterior subsolul a devenit depozit de vinuri, numit La Taverna Del Marchese. Azi palatul și grădinile sunt închiriate pentru desfășurarea nunților, în rest deschise publicului spre vizitare. Nu mi-a fost dat să văd minunățiile palatului. Era închis. Totuși, cu permisiunea unor zidari, care efectuau reparații, m-am îndreptat să văd măcar grădinile. Am fost oprită de custodele palatului și obligată să ies.
Așteptând autobuzul, mă gândeam dacă să merg direct la cazare, sau să mai vizitez ceva. Neputând să văd palatul, îmi rămăsese ceva timp, așa că m-am deplasat spre Msida, având de rulat doar cca. 20 minute.
Msida este un oraș portuar situat în regiunea centrală a Maltei, la vest de capitala Valletta, azi centru universitar, găzduind mulți studenți.
Fiind aproape de capitală, pe marginea falezei își au sediile diverse ambasade și consulate.
Imediat după ce Msida a devenit parohie (1867), pe locul Bisericii Imaculata Zămislire, s-a construit o biserică mai mare, Biserica Parohială Sf. Iosif (St. Joseph Parish Church), terminată în 1889.
De la biserică am urmat faleza, de unde se vedea panorama Vallettei. Pe mal erau amenajate numeroase restaurante, dintre care mi-a atras atenția The Black Pearl Restaurant, care funcționa într-un vechi vapor.
Faleza se continuă și în localitatea Gżira.
Pe malul apei am văzut ancorate numeroase vase mici și iahturi, porțiune din cele 350 de dane ale portului Insulei Manoel.
Insula Manoel a fost cunoscută anterior ca Insula Episcopului, deoarece din 1570 a intrat în proprietatea Episcopului Maltei. În timpul epidemiei de ciumă pe ea a fost construit Spitalul Lazzaretto (1592), ulterior Fortul Manoel (1723-1733). Sub britanici spitalul a devenit loc de cazare a trupelor militare și din 1871 refăcut ca spital.
În Al Doilea Război Mondial Fortul Manoel și întreaga insulă au fost folosite ca bază navală a Marinei Regale. Postbelic au fost părăsite, în timp vandalizate. Azi, pe lângă baza portuară, insula este folosită ca loc de relaxare, acolo fiind amenajate și numeroase restaurante.
Timpul trecea repede. A trebuit să mă întorc la Biserica Sf. Iosif, zonă în care se afla stația de autobuz.
Încă 15 minute de rulat și am ajuns la Pensiunea Fauzia B&B din Ħamrun. Cu patroni foarte primitori și amabili, condiții bune, o recomand celor ce vor să petreacă un timp în Malta. Rapid am făcut bagajele și am băut ultimul ceai, în locul special amenajat pentru fumători.
Deși afară era cald, m-am îmbrăcat pentru frigul de acasă. O ultimă cursă de autobuz și urma pierderea de timp la aeroport, pe care nu o voi înțelege niciodată.
Așteptând îmbarcarea spre Budapesta, de unde urma un drum de aproximativ 4 ore până acasă, la Arad, rememoram locurile frumoase pe care le vizitasem. La Revedere Malta !
Victoria este orașul principal din insula Gozo, Malta. Zona deluroasă din jurul orașului a fost locuită încă din neolitic. Arheologii au descoperit ceramică și silozuri datate din Epoca Bronzului (1.500 î.e.n.). Încă de pe vremea romanilor pe dealul unde azi se află Cittadella, s-a format orașul fortificat Glauconis Civitas. În secolul XV numărul populației crescând și cetatea devenind prea mică, în afara zidurilor ei s-a dezvoltat suburbia Rabat, azi centrul istoric al orașului Victoria. În perioada 1530-1798 Malta, implicit insula Gozo, au fost conduse de Ordinul Sf. Ioan, apoi de britanici. În 1887, cu ocazia Jubileului de Aur al Reginei Victoria, la cererea Episcopului de Gozo, orașul Rabat a fost numit Victoria.
Am coborât din autobuz în apropiere de Teatrul Astra (Astra Theatre), deținut de Socjeta Filarmoniker La Stella, fondată în 1863. Cu o capacitate de 1.200 de locuri, a fost amenajat într-o clădire a cărei fațadă este decorată cu un portic în stil grecesc și deschis în 1968.
Îndreptându-mă spre centrul istoric, am trecut pe lângă clădirea Il Barrakka, restaurată în 2018. În timpul conducerii Maltei de Ordinul Sf. Ioan (1530-1798) acolo a fost ridicată o platformă, de unde Guvernatorul insulei Gozo împărțea premiile câștigătorilor curselor de cai, ținute anual de Sf. Maria (15 august). Pe locul ei în 1733 a fost construită actual clădire în care s-a continuat tradiția împărțirii premiilor, rolul fiind preluat Guvernatorul de Malta (1800-1964) și actual de Ministrul insulei Gozo.
Am ajuns în centrul orașului unde, în Piața Independenței, am văzut Biserica Sf. James (St. James Church). Prima biserică de pe acel loc a fost avariată în raidurile corsarilor (1551). Ulterior refăcută, pe timp de noapte a preluat funcția de biserică parohială, cea din Cittadella fiind inaccesibilă locuitorilor din Rabat. Din ordinul Marelui Maestru Ramon Despuig, în locul ei a fost construită o nouă biserică, terminată în 1740.
Începând cu anul 1847 biserica a fost folosită pentru binecuvântarea recoltelor de sărbătoarea Sfântului Marcu, obicei care s-a păstrat până în 1968. Biserica se ruinase, astfel în 1979 o parte a fost demolată, s-a păstrat sanctuarul din secolul XVIII și clădirea a fost refăcută în forma actuală. În interior, în spatele altarului principal s-a postat un tablou care îl înfățișează pe Sf. Iacob (1742). Există și două altare laterale, unul dedicat Sf. Barbara, celălalt Sf. Tereza de Avila și Sf. Trandafir de Lima
În 1773, pentru consiliul administrativ al insulelor Gozo și Comino, Università din Gozo, s-a construit așa numita Banca Giuratele. În perioada ocupației franceze clădirea a devenit sediul rebelilor revoltei din Gozo (1798), care ulterior au înființat statul independent Nazione Gozitana, desființat în 1801, sub britanici. Università din Gozo a fost desființată în 1819 și clădirea a găzduit pe rând o secție de poliție, oficiul poștal, Arhivele Publice și Departamentul Agriculturii. În perioada 1868-1875 clădirea dreptunghiulară a fost extinsă și i s-a adăugat o fațadă semicirculară ornamentală, peste zidul celei vechi, păstrat în interior, primind forma actuală. În perioada 1961-1973 și din 1994 în ea funcționează Consiliul Local (Local Council) cu Primăria și secțiile de cultură și informare ale Ministerului.
În centrul istoric sunt situate câteva biserici. Biserica Nașterea Maicii Domnului (The Church of the Nativity of Our Lady), cunoscută de localnici ca Ta’ Savina, a fost construită în perioada 1901-1904 și mărită în 1913. În spatele altarului principal s-a păstrat până azi pictura din 1622, înfățișând Nașterea Fecioarei Maria.
A fost ridicată pe locul uneia dintre cele mai vechi biserici din Gozo, după unii istorici datată din timpul primului conte, conducător al Siciliei, Roger I (1071-1011). Documentar, biserica a fost menționată în actele notariale din 1479.
Biserica a fost reconstruită în 1502. Ca și Biserica Sf. James, pe timpul nopții a devenit parohială. Când Cittadella a rămas deschisă și pe timpul nopții, perioadă în care nu au mai avut loc invazii, cele două biserici au pierdut acel statut.
Bazilica Sf. Gheorghe (St. George Basilica) a fost construită în perioada 1672-1678. Pe locul ei a existat un templu roman care a fost transformat în biserică de un misionar grec. Sub bizantini, în timpul Împăratului Teodosie I (379-295), s-a creat parohia creștină și biserica a devenit de rit bizantin. Până la începutul secolului XVI biserica parohială, care deservea toată insula Gozo, a fost modificată de mai multe ori, datorită creșterii numărului populației.
După atacul otomanilor (1551), care au cucerit insula, mare parte a populației a fost înrobită. Reverendul Lorenzo De Apapis (1501–1586) a fost luat prizonier și dus la Constantinopol, de unde, după câțiva ani a scăpat, plătindu-și eliberarea. S-a întors în Gozo și a reconstruit biserica, avariată de otomani (1583 și 1598). În secolul XVII a fost înlocuită cu actuala biserică, atunci cea mai mare din Gozo și prima sub formă de cruce latină.
Existând conflicte între conducerile celor două parohii, în 1688 Episcopul Davide Cocco Palmieri a creat în cadrul bisericii din Cittadella patru parohii, pe care le-a unit cu parohia Bisericii Sf. Gheorghe, uniune care a durat până în 1955, când cele două biserici au redevenit parohii independente.
Biserica a suferit avarii grave în timpul cutremurului din Sicilia (1693). Ulterior a fost refăcută și în 1818 s-a construit o nouă fațadă. În perioada 1930-1940 biserica a fost transformată. I s-au adăugat navele și capelele laterale, s-a reconstruit cupola și acoperișul a fost refăcut în stil roman. În 1958 Papa Pius XII a ridicat-o la rang de bazilică minoră. Azi, datorită faptului că interiorul este acoperit cu stuc auriu, mai este denumită și „biserica de aur”.
În spatele altarului principal se află un tablou vechi (1678) care-l prezintă pe Sf. Gheorghe învingând balaurul. Inferior, în colțul din stânga tabloului, a fost postată stema celui care l-a donat, a Guvernatorului de Gozo de la acea vreme, Don Francesco de Corduba.
În biserică s-au creat 11 capele laterale, fiecare cu pictura reprezentativă, unele cu altar. În partea stângă, de la ușa principală spre altar, se înșiră capelele Sf Pavel, Sf. Alphons Maria de Liguori, Sf. Arh. Mihail, capela Sfintelor Suflete și cea dedicată Fecioarei Maria și lui Isus.
În partea dreaptă sunt capela Sfintei Cruci și a Sf. Sacrament, capela Sf. Gaetano (Cajetan), fost paraclis în care se afla altarul Sfintei Cruci, actual adăpostind statuia Sf. Gheorghe și cea a lui Isus Înviat. Următoarele capele sunt dedicate Sf. Lazăr, Sf. Iosif, Sf. Tereza de Lisieux și Sf. Ecaterina din Alexandria.
În perioada 1945-1954 interiorul a fost modificat și decorat. Prima a fost cupola, decorată cu opt vitralii și pictată cu scene prezentând victoria din Cartea Apocalipsei.
În biserică au fost postate noi sculpturi din marmură, creând Calea Crucii. Navele și galeria cu orgă au fost redecorate. După ce a fost ridicată la rangul de bazilică minoră, interiorul a fost modificat. În 1960 altarul principal (1755) a fost înlocuit cu unul din marmură albă de Carrara, partea orizontală fiind ținută pe umeri de patru îngeri, îmbrăcați în veșminte clericale. în 1967, în urma reformei liturgice promulgate de Consiliul Vaticanului II, a fost acoperit cu un baldachin mare din bronz aurit.
Orga veche (1781), devenită nefuncțională în anii 1960, a fost restaurată în anii 1990. În acel timp a fost folosită o orgă electronică portabilă. În 2006 în biserică a fost adusă, dintr-o sală de adunări metodiste din Marea Britanie, o orgă din secolul XIX, donată de Dr. Richard Vendome, un savant în muzică din Oxford și organist și fondator al Corului de Fete din Oxford. În bazilică se desfășoară Festivalul Internațional de Arte Victoria, concertele și evenimente culturale, toate gratuite. Din 2013, în partea stângă a bisericii, s-a deschis un muzeu cu artefacte istorice și artistice, unic în țară.
Din 2005 Bazilica Romano-Catolică servește și ca principală biserică parohială a comunității anglicane, dedicată Sf. Fecioare și Sf. Gheorghe.
Biserica Sf. Francis de Assisi (St. Francis de Assisi Church) cu mânăstirea franciscanilor au fost construite prima dată în 1492, când biserica a fost dedicată Sf. Marcu. Din 1535 hramul i-a fost schimbat în Sf. Francisc de Assisi.
În secolul XVII au fost reconstruite, biserica fiind finalizată în 1663.
În spatele altarului principal a fost postat un tablou care-l prezintă pe Sf. Francisc primind stigmatele și în biserică statuia lui Isidor Muncitorul (1680).
Mânăstirea l-a găzduit cinci zile pe Marele Maestru António Manoel de Vilhena (1742), în cadrul pregătirilor pentru preluarea insulei.
În timp biserica s-a deteriorat, în 1890 a fost închisă, în decursul a trei ani s-au efectuat reparații, apoi s-a redeschis.
Lateral de biserică se află clădirea Spitalului Vechi (Old Hospital), azi ocupată de birouri guvernamentale și Ministerul pentru Gozo. Îngrijirea bolnavilor a intrat în atribuțiile bisericii încă din 816 e.n. când Sinodul de la Aix-la-Chapelle a cerut ca fiecare episcop să ofere o casă pentru săraci și bolnavi, pe care să o susțină financiar, în timp acestea devenind spitale, în grija preoților. După Reforma din secolul XVI spitalele au trecut în proprietatea guvernului. Primul spital din insula Gozo a fost înființat într-o clădire (1454) ca spital pentru femei, dedicat Sf. Iulian. În 1575 avea câteva case, situate lângă cetate.
Sub Marele Maestru Vilhena a fost construit Spitalul Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Anton de Padova (1726-1729), format din două săli lungi, fiecare cu câte o curte laterală, din care erau accesate și câte o capelă, ridicată lateral. Aveau o capacitate de 60 de paturi, folosite pentru bărbații bolnavi și pentru gravidele necăsătorite, care așteptau să nască. În 1838, pentru a primi și femei, a fost extins și a devenit Seminarul din Gozo. Lângă el a fost ridicat un cămin pentru bolnavii cu dizabilități (1849) și în 1887, cu ocazia jubileului Reginei Victoria, numit după ea, Spitalul Victoria. În 1975 a fost inaugurat noul Spital Craig și fostul spital a devenit policlinică, azi clădire guvernamentală.
Am cotit pe o stradă laterală, pentru a vedea Biserica Maicii Domnului din Pompei (The Church of Our Lady of Pompei), deschisă publicului din 1900, lângă care se află mânăstirea surorilor dominicane, construită în 1889.Deasupra cupolei bisericii inițial a fost postată statuia Maicii Domnului din Pompei, care a fost distrusă de o furtună mare (2009) și înlocuită cu o cruce.
De acolo m-am îndreptat spre o suburbie a orașului, în care doream să văd o altă biserică.
În drum am trecut pe lângă Biserica Sf. Augustin (St. Augustine Church), cu mânăstirea augustinienilor, cel mai vechi ordin religios din Gozo. Unii cercetători susțin că mânăstirea a existat încă din 1260 dar cea mai veche mențiune documentară a bisericii datează din 1435.În perioada 1662-1666 biserica a fost mărită, urmată de lucrări pentru extinderea mânăstirii, terminate în 1717. În biserică se află rămășițele Sf. Dionisia, aduse în 1836 de la Roma.
Localitatea Fontana, azi suburbie a orașului Victoria, a fost numită după un izvor de apă potabilă, descoperit la marginea ei. Era un sat de pescari, activitate care treptat a scăzut, azi majoritatea locuitorilor fiind fermieri.
În secolul XVI izvoarele au fost acoperite cu adăposturi arcuite, pentru a proteja oamenii care-și spălau acolo hainele. S-a creat și un sistem de irigare, din jgheaburi de piatră, prin care era adusă apa de la un izvor găsit în vale. Adăposturile au fost folosite de localnici în raidurile aeriene din cel de Al Doilea Război Mondial.
Biserica Sacra Inimă a lui Isus (Sacred Heart of Jesus Church) a fost construită în perioada 1897-1905.
A devenit biserică parohială în 1911.
După ce am văzut biserica m-am întors spre orașul Victoria. La una din marginile lui se afla ultimul obiectiv pe care îmi propusesem să-l văd.
Azilul de bătrâni Manresa (Manresa Retreat House) a fost construit în 1810. Din 1953 a fost preluat de iezuiți.
Clădirea a fost ridicată în jurul unei curți centrale, azi dotată cu foișoare, fântâni și plină cu portocali. În apropierea azilului se află și o mică Mânăstire a Ordinului Clariselor.
În azil a fost amenajată și o capelă, deservită de un preot.
Aș fi dorit să văd mai multe localități din insula Gozo dar timpul mi-a fost scurtat de mijloacele de transport. Din Victoria m-am întors la Għajnsielem, de unde urma să traversez marea cu feribotul, înapoi pe insula principală.
Cittadella, o cetate din centrul orașului Victoria, insula Gozo, Malta, se presupune că a existat ca așezare încă din neolitic. Ceramica și urme de ziduri găsite de arheologi în acea zonă au demonstrat că a existat un castel care a fost fortificat în în Epoca Bronzului (1.500 î.e.n.). Din acea perioadă s- au descoperit și silozuri, situate în afara cetății, demonstrând că așezarea era mai mare decât actuala cetate. Ulterior Gozo a fost ocupată de fenicieni, apoi de romani, când s-a format orașul fortificat Glauconis Civitas, cu Templul lui Juno situat în locul catedralei cetății de azi.
După ce orașul a fost părăsit de romani, cetatea a fost transformată într-un castel, prima dată menționat documentar din 1241. În secolul XIII orașul a fost jefuit de genovezi (1274). Malta devenind o feudă în cadrul Regatului Siciliei, condusă de Contele de Malta, în castel s-au mutat nobili din Sicilia și Italia, care a fost deținut în timp de diverse familii nobiliare. În secolul XV Malta și insula Gozo erau conduse de Coroana Aragonului. Numărul populației crescând și cetatea devenind prea mică, în afara zidurilor ei s-a dezvoltat suburbia Rabat, azi centrul istoric al orașului Victoria, care a fost înconjurată cu un zid de apărare, prevăzut cu trei porți de acces. Din acea perioadă s-a păstrat până azi partea semicirculară din nordul cetății, construită atunci pe un platou natural, greu accesibil atacatorilor.
În 1530 Împăratul Carol V a predat Malta și Gozo Ordinului Sf. Ioan, expulzat de musulmani din Rodos. În urma unui atac otoman (1551), după câteva zile de lupte castelul din Gozo a fost cucerit, jufuit și cca. 6.000 de oameni, refugiați acolo, înrobiți. Castelul ruinat a fost imediat refăcut. Deși neatacat, a avut un rol important în marele Asediu otoman care a urmat (1565), menținând comunicarea între porturi și comunicând mișcările atacatorilor. Dacă a scăpat de otomani, a fost atacat în 1583 de corsari și Ordinul Sf. Ioan s-a hotărât să-l întărească, creând o fortăreață (1599-1622).
Flancul stâng a fost reconstruit cu ziduri puternice de apărare (1599-1603). La capătul cel mai sudic s-a construit Bastionul Sf. Martin (Bastion of St. Martin) în formă de vârf de săgeată, cu o turelă exterioară în partea superioară, înlocuită în 1858 cu un turn cu ceas.
În cortina dintre Bastionul Sf. Martin și Bastionul Sf. Mihail (St. Michael’s bastion) s-a creat Poarta Principală. În acea porțiune în interiorul cetății s-au construit Palatul Guvernatorului, Tribunalul și Închisoarea, azi transformată în muzeu.
Perimetrul sudic a fost înconjurat de un șanț, modificat în secolul XIX.
Spre exterior s-a ridicat o mică fortificație triunghiulară, pe locul căreia azi este amenajat un spațiu verde pentru relaxare (The Ditch gardens).
În 1614 la capătul de vest s-a ridicat Bastionul Sf. Ioan (Bastion of St. John), cu o turelă exterioară în partea superioară.
A fost legat de bastionul din est printr-un zid, cortina Sf. Filip, care în partea superioară, de-a lungul meterezelor, a fost prevăzut cu o pasarelă.
În 1701 deasupra lui a fost amenajată o magazie pentru praf de pușcă.
În spatele Bastionului Sf. Ioan, în partea de nord-est a Cittadellei, în secolul XVII a fost creată o platformă de artilerie (The Battery), deoarece de acolo se vedea mare parte din insulă.
Loc de tragere de pe metereze, a fost prevăzut cu șase deschideri pentru arme, trei de fiecare parte, astfel armele puteau fi rotite pentru a putea acoperi zona întregului șanț. Platforma a fost folosită și în Al Doilea Război Mondial.
În apropiere s-a cioplit în stâncă Silozul de cereale (Grain silo), depozit de alimente și apă, pentru a se putea rezista într-un atac prelungit. Lângă el s-a construit Magazia de praf de pușcă (Gunpowder magazine), folosită încă din secolul XVII. În secolul XIX britanicii au transformat silozul în rezervor de apă. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, între Bateria de artilerie și Siloz s-a creat un pasaj subteran, adăpost antiaerian cu cinci încăperi, în care intra câte o întreagă familie.
În zona de sud, in apropierea Porții Principale, se află Catedrala Adormirea Maicii Domnului (Cathedral of the Dormition of the Mother of God), clădire în stil baroc, construită în perioada 1697-1711, devenită catedrală după înființarea diocezei de Gozo (1864). O mică clădire din spatele ei găzduiește Muzeul Catedralei. În interior pictura tavanului creează iluzia interiorului unui dom care, deși planificat, nu a fost construit.
Se spune că a fost ridicată pe locul unde în perioada romană a existat templul lui Juno, ulterior transformat într-o biserică creștină, închinată Fecioarei Maria, distrusă după cucerirea insulei de arabii aghlabizi (870 e.n.). Documentar, în secolul XIII a fost menționată o biserică parohială, deteriorată în atacul otoman (1551). Ulterior refăcută, a fost distrusă de cutremurul din Sicilia (1693), apoi demolată, pentru a se construit actuala catedrală.
Anexată catedralei, Capela Sf. Barbara (St. Barbara Chapel)a fost construită la începutul secolului XVII, pe locul fostei Capele Sf. Ioan Botezătorul, deconsacrată și predată Frăției Sf. barbara (1598). Este una dintre cele două capele care au rezistat până azi, alte două capele fiind deconsacrate de Inchiziție în 1575 și în timp clădirile dispărute.
Într-o clădire alăturată, construită în secolul XVII, atunci numită Casa Bondi, azi funcționează Muzeul Arheologic.
În Citadella mai există încă trei muzee, cel din închisoarea veche, Muzeul Naturii și Muzeu Folcloric.
statuia Wistin Camilleri (1885-1979), artist și sculptor maltez
Într-o porțiune din interiorul cetății s-au construit case, în jurul unui patrulater, folosit ca piață deschisă (1516). Zona era accesată din stradă printr-o intrare acoperită, formată din trei arcuri echilaterale, prinse de contraforturile clădirilor adiacente.
Au fost înconjurate de alte case mici, formând cartierul Sf. Ioan Botezătorul (St. John Quarter), numit în 1637 după patronul Ordinului. Pentru decongestionarea zonei s-a dat o lege prin care, în perioada verii, locuitorii erau obligați să doarmă afară, între zidurile cetății. De multe ori pirații răpeau oameni și-i tranformau în sclavi. Când legea a fost abrogată, populația a părăsit cartierul și s-a mutat în suburbia Rabat, astfel fostele case s-au ruinat și nu au mai fost reconstruite.
A doua capelă care s-a păstrat, Capela Sf. Iosif (St. Joseph Chapel), a fost construită în 1625 pe locul unei capele vechi din secolul XI, dedicată Sf. Nicolae de Bari. În biserică a fost postată pictura Fuga Familiei Sfinte în Egipt (cca. 1600), azi păstrată în Muzeul Catedralei. Capela a fost restaurată în anii 1930.
În atacul francezilor și în Marea Revoltă malteză (1798-1800) cetatea s-a predat fără luptă. Apoi Malta, inclusiv insula Gozo, au intrat sub protectorat britanic. În perioada 1839-1843 în șanțul înconjurător a fost construit un rezervor de apă, azi transformat în Centrul de vizitatori al Cittadellei. Apoi s-a amenajat un drum pentru ca cetatea să fie mai ușor accesată (1854).
În 1856 Regimentul Regal și-a mutat sediul de la Cittadella la Fortul Chambray și cetatea a fost dezafectată (1868). A mai fost folosită doar în Al Doilea Război Mondial, când sub bastioane au fost săpate adăposturi antiaeriene. Cetatea a fost restaurată în două etape: 2008 și 2014-2016.
Pe lângă insula principală, Malta se întinde pe încă două insule, Gozo și Comino. Pentru a o vizita pe cea mai mare dintre ele, insula Gozo, din Ħamrun, unde eram cazată, am rulat cu autobuzul până în cel mai nordic punct al Maltei, unde se află Portul Ċirkewwa, cu terminalul de feriboturi.
Insula Gozo se întinde pe 67 kilometri pătrați. A fost locuită încă din anul 5.000 î.e.n., de fermieri veniți din Sicilia, despre care se presupune că au trăit în peșterile de la periferia actualului San Lawrenz. În decursul timpului a fost ocupată de cartaginezi, apoi de romani, a căror monede de argint (sec. I) au fost descoperite de arheologi.
În 1551 a fost cucerită de otomani. Din cei 5.000 de locuitori, majoritatea au fost înrobiți și duși în actuala Libia. După ce Malta a fost ocupată de Ordinul Sf. Ioan, insula a fost repopulată cu maltezi din insula principală (1565, 1580).
Azi este vizitată pentru vestigiile ei istorice și stațiunile de pe litoral, în care se pot face scufundări și practica diverse sporturi nautice.
După 35 de minute cu feribotul am ajuns în sud-estul insulei Gozo, la Portul Mġarr, folosit în timp de pescari și din 1241 pentru transportul de persoane. Abia în 1841, pentru a-l proteja, s-a construit un dig, înlocuit cu unul mai mare în perioada 1929-1935. Până în 1969 suprafața portului a fost extinsă, ajungând la 121.400 metri pătrați și s-au construit încă două diguri. În perioada 2001-2008 s-a amenajat terminalul pentru feriboturi, unde am coborât și eu.
Ieșind din port se intră în orașul Għajnsielem, de care aparține administrativ și insula Comino.
Numele, însemnând „Primăvara Pașnică”, l-a primit după ce au fost descoperite izvoarele de apă potabilă din zonă, primul fiind amenajat în 1700 de Marele Maestru Perellosa.
Pe dealul Ras it-Tafal, la începutul secolului XVII, s-a construit Turnul Garzes, numit și Turnul Sf. Martin. Un secol mai târziu guvernatorul insulei Gozo, primind aprobarea ordinului Sf. Ioan, a finanțat transformarea lui într-un fort (1752-1760), pentru a ușura traficul din Citadella. Fortul Chambray nu a prea fost folosit și treptat s-a ruinat. Reparat, o perioadă de timp a fost folosit ca închisoare și în invazia franceză ca refugiu al populației (1798). Sub britanici a fost preluat de o garnizoană, când o parte a fost transformată în spital militar, ulterior folosit și de civili. În 1916 militarii au părăsit fortul. În perioada 1934-1983 în el a funcționat un spital de boli psihice, din care o parte, numită Spitalul Sacred Heart, a fost folosită pentru bolnavii de lepră (1937-1956). Interiorul fortului a fost reamenajat (1993) și din 2007 transformat în zonă rezidențială, care nu poate fi vizitată.
Pe dealul alăturat se află Capela Maica Domnului din Lourdes (Chapel of Our Lady of Lourdes), construită de Episcopul Pietro Pace (1888-1893), deasupra locului unde, într-o cavitate naturală de sub promontoriu, un vizitator a plasat statuia Fecioarei Maria din Lourdes (1879), considerând că structura dealului se asemăna cu Grota Massabielle din Lourdes.
Capela, în stil gotic, a fost construită cu numeroase contraforturi, terminate cu vârfuri ascuțite și un turn-clopotniță pătrat, prevăzut cu cinci clopote, terminat cu o turlă ascuțită înaltă. Sub turlă sunt montate patru ceasuri.
Pe fațada principală, frontonul triunghiular a fost decorat cu o rozetă sculptată. În interior a fost postată statuia Fecioarei Maria din Lourdes.
Capela a devenit loc de pelerinaj. Azi, mai ales în 11 februarie, când se sărbătorește prima viziune avută de Bernadette, dealul devine o îngrămădeală de oameni, care ascultă liturghia și se roagă în atâtea direcții câte viziuni a avut sfânta.
Insula are propria Episcopie Romano-Catolică.
Pentru parohia din Għajnsielem a fost construită Biserica Maicii Domnului din Loreto (Our Lady of Loreto church), în stil neogotic. Lucrările au început în 1924. Întrerupte de Al Doilea Război Mondial, au fost reluate și biserica terminată în 1970.
Am urcat pe o șosea, paralelă cu coasta, până la o stație de autobuz, unde am cam așteptat în zadar să apară unul. Doream să ajung la templele megalitice, cele mai vechi din Malta.
Mi-am încercat norocul, ca în perioada studenției: autostopul. Mi-a surâs într-o oarecare măsură. Cu un microbuz am trecut doar dealul până în Nadur, unde domnul amabil, care m-a luat, se oprea.
Nadur este una dintre cele mai mari localități din Gozo. Se presupune că a fost înființată pe vremea grecilor, deoarece în 1744 acolo a fost găsită statuia din bronz a lui Apollo. Fiind situată pe un platou, de unde se observă marea, a avut un rol important în apărarea contra corsarilor, după care și-a primit numele, tradus însemnând vigilent sau observator.
Parohia Nadur a fost înființată în 1688 de Episcopul Maltei, Davide Cocco Palmieri.
În perioada 1760-1867 a fost construită Biserica Parohială Sf. Petru și Pavel (St. Paul and Peter Parish Church). În jurul ei, în timp, s-a creat Piața Centrală a orașului, azi mărginită de locuințe rezidențiale, magazine, restaurante, etc.
În 1907 biserica a fost renovată, s-au construit coridoarele, cupola și fațada în stil renascentist italian. În fața ei au fost postate statuile celor doi sfinți. În interior tavanul a fost pictat cu scene din viața lor. Din 1967 a fost ridicată la rangul de bazilică minoră.
De acolo trebuia din nou să iau un autobuz. Deplasându-mă spre stație, am trecut pe lângă Biserica Sfânta Inimă a lui Isus (Sacred Heart of Jesus church).
Biserica a fost construită în perioada 1892-1905.
Fiind în renovare (2022), constructorii mi-au permis o scurtă raită în interior.
Mi s-a spus că autobuzul de abia plecase și următorul urma să vină peste 90 de minute. Mai că-mi venea să parcurg cei 5 kilometri de serpentine pe jos… Mi s-a explicat că nu puteam face asta deoarece drumul era foarte îngust, cu urcușuri și coborâșuri multe și aș fi pierdut mai mult timp decât așteptând.
O oră și jumătate pe marginea șoselei, nici autostopul nu a mers… În sfârșit mă îndreptam spre templele megalitice, situate pe teritoriul municipalității Xagħra, a cărei Biserică Parohială Nașterea Maicii Domnului (The Parish Church of the Nativity of Our Lady) am văzut-o din mersul mașinii. Clădirea în stil baroc a fost construită în perioada 1815-1855 și în 1892 i s-a adăugat cupola.
Între stația de autobuz și intrarea la temple am văzut una dintre puținele mori de vânt care au supraviețuit de pe Insulele Malteze, Moara Ta Kola (Ta Kola windmill), construită în 1725, finanțată de Marele Maestru Manoel de Vilhena, ulterior refăcută (1780). În secolul XX a fost restaurată și transformată în muzeu (1992), care etalează mecanismele prin care funcționa cândva moara și numeroase unelte tradiționale, folosite în prelucrarea lemnului și fierului.
Pierdusem deja mult timp cu drumul până acolo, așa că nu l-am vizitat și m-am îndreptat direct spre intrarea la Templele Neolitice Ggantija. Am plătit biletul de intrare și m-am oprit câteva minute să văd exponatele muzeului amenajat în clădirea de recepție.
Popular se spune că templele au fost construite de o uriașă, care a născut un copil, al cărui tată era de statură normală și le-a folosit ca lăcașuri de cult. Cele două temple au fost datate din perioada 3.600-2.500 î.e.n., fiind mai vechi decât piramidele din Egipt și pe locul doi ca vechime a lăcașurilor de cult găsite până azi, după Göbekli Tepe din actuala Turcia. Au fost orientate spre sud-est, unul lângă altul, înconjurate de un zid, templul cel mai mare și mai bine conservat fiind cel mai vechi.
Cu o înălțime de peste 8 metri, erau vizibile din vale. În acea perioadă în Malta nu se folosea încă roata și uneltele metalice, așa că constructorii au folosit rulmenți cu bile, pentru vehiculele cu care transportau blocurile enorme de piatră. Templele au fost realizate în formă de frunză de trifoi, în interior cu 5 abside semicirculare, conectate la un pasaj central. În abside s-au descoperit altare, folosite pentru sacrificarea animalelor, în timpul ritualului fertilității. Au fost descoperite în 1827, dar nu au fost studiate. Terenul, până în 1933 în proprietate privată, a fost expropriat de guvern și au început săpăturile arheologice, desfășurate în mai multe etape. În 1980 situl a fost înscris Patrimoniul Mondial UNESCO. Ulterior a fost restaurat și în 2013 deschis vizitării.
Mă documentasem în zadar. În afară de două, trei plăci care explicau modul în care au fost construite zidurile înconjurătoare, am văzut doar o structură în depărtare, la care nu am avut cum să ajung. Ziua începuse cu ghinioane: primul mijloacele de transport, al doilea templele. Speram că se terminase. Urma să vizitez orașul Victoria.
În regiunea de sud-est a Maltei, lângă orașul Birżebbuġa, se află Peștera Ghar Dalam (Ghar Dalam cave), în care s-au descoperit cele mai vechi dovezi a prezenței umane în Malta, cu aproximativ 7.400 de ani vechime. A fost prima dată explorată în 1865. În decursul timpului s-au efectuat mai multe săpături, descoperindu-se că este un tub freatic, cu cca. 144 metri adâncime. A fost deschisă publicului în 1933, putându-se vizita doar 50 de metri din ea.
Peștera s-a format prin eroziunea unui râu care curgea în zonă. Este formată din șase straturi suprapuse. În stratul de la suprafață, de cca. 74 cm, s-au descoperit ceramică, silex, unelte, oase umane și oase de animale domestice, oi, capre, bovine, până în 1912 peștera fiind folosită și ca țarc de animale.
Sub el, un strat calcaros subțire (cca. 0,6 cm), acoperă așa numitul strat de cerb (cca. 175 cm), deoarece acolo s-au descoperit predominant oase ale cerbului pitic, derivate din cerbul roșu, dispărut în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, oase de urs brun, vulpe roșie, lup, lebede mari, broaște țestoase gigantic.
Al patrulea strat, (cca. 35 cm) este format din pietre mici și mai mari, indicând că râul care a format peștera avea un curs rapid. În stratul cinci (cca. 120 cm), cel mai vechi, s-au găsit oase de hipopotam, elefant pitic și cătin gigant, specii de mult dispărute. În cel mai profund strat (cca. 125 cm), de argilă, s-au găsit doar impresiuni de vegetație. Se presupune că în acele vremuri insula era legată de continental Europa.
În Al Doilea Război Mondial peștera a fost folosită de Royal Air Force ca depozit de combustibil, cu care se aprovizionau aerodromurile din zonă. Pentru protecție, zona era înconjurată cu gard de sârmă ghimpată.
În clădirea administrativă se află un muzeu în care sunt etalate numeroase oase de animale și umane descoperite în peșteră.
Au fost aduse și oase aparținând altor specii de animale, pentru studierea lor de către cercetătorii celor din peșteră.
În 1980 cele mai importante relicve, patru colți de elefanți pitici și craniul unui copil neolitic, au fost furate din muzeu.
Vis a vis de peșteră, pe o creastă flancată de două văi, se află Complexul arheologic Ta’ Kaċċatura (The archaeological complex of Ta’ Kaċċatura), care a fost achiziționat de autorități de la proprietar (1881) pentru a asigura conservarea ruinelor descoperite acolo, perioadă în care, probabil, a fost înconjurat cu un zid de protecție. Și azi este înconjurat de proprietăți private, astfel nu poate fi vizitat.
Complexul cuprinde o fostă Vilă Romană (Roman Villa) și câteva cisterne subterane, folosite din perioadele punică și romană. Era o clădire agricolă cu camerele principale construite în jurul unei curți centrale, peristil. Se presupune că era etajată deoarece au fost descoperite urmele unei scări care cobora spre curte. Era deservită de câteva cisterne de apă, cea mai mare situată pe un deal deasupra vilei, având dimensiunile 10×10 metri și adâncimea de 4 metri. În capătul vestic al vilei s-au descoperit resturi de teascuri, cuve tăiate în stâncă, canale, jgheaburi și lângă vilă o greutate mare folosită pentru ridicarea unei prese, ceea ce demonstrează că era folosită la producerea uleiului de măsline, activitatea principală în zonă.
Un alt sit arheologic preistoric, Borġ in-Nadur, este situat pe un deal deasupra orașului. În el au fost descoperite urmele unui templu megalitic (cca. 2.000 î.e.n.), și ale unui sat din Epoca bronzului, înconjurat cu un zid de apărare, situate deasupra templului. Nici pe acesta nu puteam să-l văd, vizitarea se făcea doar în grupuri, prin programare anterioară.
De la peșteră până în oraș am parcurs în jur de 1 kilometru. De pe marginea șoselei, în depărtare, am văzut așa numitul The Pillbox, construit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în cadrul sistemului de fortificații din zonă (1939-1940). Era o fortificație interioară, dotată cu tunuri, servită de 6 soldați.
Birżebbuġa este un oraș și port la Marea Mediterană, în Golful Sf. Gheorghe. Numele tradus în limba română înseamnă „fântână de măsline”.
Este foarte vizitat de turiști pentru plajele sale, pentru scufundări, sau plimbări cu ambarcațiuni mici.
Pentru a vedea și alte fortificații, cei aproximativ 2,5 kilometri, dintre Birżebbuġa și Marsaxlokk, i-am parcurs pe jos. Am trecut pe lângă două capele construite în secolul XIX, azi în proprietate privată.
Capela Sf. Iosif (St. Joseph Chapel), construită în 1871
Capela Maica Domnului Ajutorul Creștinilor (Church of Our Lady Help of Christians), construită în 1839
Urmând o stradă paralelă cu marea am ajuns la marginea orașului, în satul Qajjenza, unde se află Bateria Ferretti (Ferretti Battery) numită după cavalerul Ordinului Sf. Ioan Francesco Maria Ferretti, cel care a finanțat construcția (1715 și 1716), o baterie de artilerie în cadrul fortificațiilor realizate în jurul coastelor Insulelor Malteze, pentru apărarea Portului Marsaxlokk, care cuprindeau 6 baterii, Fortul Sf Lucian, două turnuri mici-Turnurile De Redin, patru reduțe și trei întărituri. Era formată din două blocuri legate în V, porțiune unde se afla intrarea principală, înconjurate de o platformă semicirculară, cu un parapet, prevăzut cu locuri pentru muschete. Între ele a fost săpat în stâncă un șanț. În anul 1770 a fost dotată cu 4 tunuri, jumătate din capacitatea sa, cărora li s-au adăugat încă două în 1785.
Bateria a funcționat până în secolul XIX, apoi a fost transformată în reședință de vară și loc de ancorare al bărcilor. În timp a suferit diverse modificări. Parapetul a fost demolat, șanțul umplut cu apă și în jurul bateriei s-a construit un dig. Apoi o parte a parapetului a fost refăcută. Azi, păstrând mult din forma inițială, funcționează ca Restaurantul Ferretti.
În zona dintre cele două orașe se află o parte a terminalului de containere din Malta Freeport.
În depărtare am văzut Fortul Sf. Lucian (San Lucian Fort), cunoscut și ca Fort Rohan, pe lângă care urma să trec. A fost construit de Ordinul Sf. Ioan (1610-1611), ca al doilea turn de pază din sistemului de fortificații care urma să înconjure coastele insulelor Maltei.
Era un turn poligonal, bastionat, cu o mică capelă în care se afla o pictură reprezentându-l pe Sf. Lucian, mutată în 1799 la Biserica din Tarxien. A fost dotat cu 6 tunuri, cărora li s-a adăugat o baterie de artilerie (1715). În anii 1790 a fost transformat în fort, înconjurat de un șanț, numit după după al 70-lea Mare Maestru Emmanuel de Rohan-Polduc, Fortul Rohan. În timpul blocadei franceze (1798-1800), când Ordinul a părăsit Malta, a fost folosit ca bază de aprovizionare a britanicilor, aliații maltezilor.
Sub protectoratul britanic fortul a fost extins, când în partea dinspre mare s-au construit trei cazemate și transformat în fortăreață, dotată cu tunuri mari. După 1885 nu a mai fost folosit decât în Al Doilea Război Mondial, când Royal Air Force și-a depozitat acolo bombele și posteblic, pentru o perioadă de timp, ca închisoare. Din 1964 a intrat în administrarea guvernului, apoi a Universității din Malta, departamentul de Biologie și din 1988, a fost dat Ministerului Agriculturii și Pescuitului pentru a găzdui Centrul Național de Acvacultură, azi Centrul de Cercetare pentru Acvacultură din Malta.
În zona satului Marsaxlokk au fost descoperite templele antice de la Tas-Silġ. Satul a fost locuit și folosit ca port de fenicieni, cartaginezi și romani. Fiind invadat de corsarii musulmani, a fost părăsit. În timpul Marelui Atac (1565) marina otomană a ancorat în port, de unde trimiteau trupele marine pentru a ataca. După alungarea lor și ocuparea Maltei de Ordinul Sf. Ioan, zona înconjurătoare portului a fost fortificată, Bateria Ferretti și Fortul Sf. Lucian ,pe care le văzusem, făcând parte din acea structură de apărare. Portul satului a fost folosit de armata franceză (1798) și în Revolta Malteză de trupele aliate, britanice, napolitane și portugheze.
Sub britanici portul a fost folosit în special de pescari, mai ales cei din Żejtun. Trebuind să facă naveta până la port, începând cu anul 1846 și-au construit case, s-au mutat acolo și s-a reformat satul Marsaxlokk.
Azi lângă micul sat tradițional de pescari se află rezervoarele de combustibil și se înalță coșurile Centralei Electrice Delimara.
Populația aparținea de parohia din Żejtun . După ce Marchizul Rosalia Apap Viani Testaferrata a supraviețuit unei furtuni puternice pe mare (1890), a finanțat construirea Bisericii Maica Domnului din Pompei (Our Lady of Pompei Church), din 1897 devenită parohială. Până în anii 1920 clădirea a fost modificată și extinsă.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial Golful Marsaxlokk a fost folosit ca bază a Fleet Air Arm. Pentru a apăra sediile terestre ale Marinei Regale, pe mare au fost ancorate navele cu avioane și pe țărm au amenajat un aerodrom. Golful a devenit foarte cunoscut după summit-ul de la Malta (1989), când la bordul unei nave ancorată acolo, s-au întâlnit conducătorii celor două mari puteri- Mihail Gorbaciov (Rusia) și George Bush (SUA).
Satul este vizitat în permanență de turiști, mai ales pentru piețele sale, cu sortimente variate de marfă și duminica Piața de Pește, amenajate de-a lungul malului. Pe lângă cumpărături, atracția principală sunt bărcile specifice luzzu, cu care se pot face excursii până la Delimara sau Birzebbuġa.
Bărcile kajjik au fost create în secolul XVII, prin transformarea celor care însoțeau galerele marinei Ordinului Sf. Ioan (caici). Erau de trei tipuri, unele cu o sursă de lumină care permitea pescuitul pe timp de noapte, altul pentru transportul de pasageri, altul folosit pentru a recupera cărbunele căzut pe fundul mării în timp ce era încărcat pe nave în Marele Port. Aveau un singur catarg cu o velă și erau manevrate cu vâsle. Începând cu 1920 bărcile au fost dotate cu motoare. Azi 70% din flota de pescuit malteză se află la Marsaxlokk.
În timp unele bărci au fost vopsite în culori țipătoare, roșu, verde, galben, albastru, unele pictate cu elemente feniciene, altele având la provă ochii lui Osiris, zeița fertilității în Egiptul antic, numite azi bărcile luzzu.
Excursia în acea zonă luase sfârșit. Cum nu-mi place aglomerația, m-am grăbit spre stația de autobuz. Aveam de așteptat cam 30 minute până la sosirea lui, timp în care și stația s-a aglomerat. Autobuzul nu a oprit, fiind ocupat la maxim. Al doilea urma să sosească peste o oră, așa că m-am hotărât să iau un taxi. Întrebând, o localnică amabilă mi-a explicat în amănunt despre aplicația care se folosește pentru cursele de taximetru. Vă sfătui să vi-o instalați, dacă vizitați Malta. Norocul nu m-a ocolit nici de acea dată. Un șofer de taxi m-a luat fără ea.
Excursiile Monicăi 