Arhive categorie: Tunisia

Excursie în Tunisia- Douz: dromaderi, ATV

Publicat pe de
1

Din Matmata, Tunisia, am părăsit munții îndreptându-ne spre marginea oazei unde începea deșertul Sahara.

În drum am văzut turme de oi care pășteau din ceea ce creștea în nisip. Comparându-le cu cele de acasă, care beneficiază de o multitudine de vegetație, la munte și la câmpie, m-am întristat de soarta lor vitregă.

Am ajuns în orașul Douz, situat în zona de est a Saharei, care cuprinde sudul Tunisiei și o parte din Algeria, unde urma să înnoptăm.

Fiind la marginea deșertului este cunoscut și cu numele de „Poarta Saharei”.

A fost creat de francezi pentru a stabiliza nomazii Mrazig care deranjau guvernul colonial cu incursiunile și viața lor nomadă (1911).

Au fost construite clădiri noi și pe lângă producția de curmale, activitate de bază, s-au dezvoltat mici afaceri.

În zonă trăind mulți dromaderi, micii întreprinzători au început să ofere turiștilor experiența unei excursii prin deșert, activitate care azi este înfloritoare. 

Am fost cazați într-un hotel situat la marginea orașului.

Fiind seară, majoritatea grupului s-a retras. Eu neavând astâmpăr, când vizitez locuri noi nu simt foame sau somn, am ieșit să explorez zona. Din păcate, fiind târziu nu am putut merge până în oraș.

Am remarcat că  ne aflam într-o zonă cu  numeroase hoteluri, probabil construite pe rând, în paralel cu dezvoltarea turismului.

Am urcat pentru prima dată în viață o dună de nisip, impropriu numită de mine, de fapt o ridicătură de nisip cu puțină vegetație.

Fumând o țigară am așteptat să văd apusul de soare apoi m-am întors la hotel gândindu-mă la a doua zi când urma să intru propriu-zis în deșert.

Începea ziua a patra a excursiei când, în sfârșit, urma să văd o mică parte de la marginea Deșertului Sahara, o succesiune infinită de dune mici, nisipoase, întrerupte din când în când de unele reliefuri stâncoase, în care citisem că se află așezări rare ale triburilor nomade, ca tribul  R’baja.

Lângă locul de parcare al autocarului am văzut primii dromaderi și niște ATV-uri. Mă întrebam care urma să fie prima experiență, o plimbare pe cămilă sau una cu ATV-ul prin deșert ?

Parcă mi se citise gândul. Prima experiență a fost plimbarea pe dromader.

Pentru ca să nu ne umplem de praf am fost îmbrăcați cu haine de protecție.

Dromaderii, aliniați, își așteptau rândul la ceea ce eu numeam corvoadă.

Azi specia de dromaderi sălbatici a dispărut. Există doar cei cu o cocoașă care trăiesc numai în Africa și cei cu două cocoașe, în Asia. Numele provine din limba greacă, dromás însemnând aleargă. Ei trăiesc în harem, un mascul având mai multe femele și uneori, între masculi, au loc lupte pentru ierarhie. Media de vârstă este între 40-50 ani. 

După o gestație de 360-440 zile femelele sunt lăsate libere pentru a-și crește puii, în jur de 2 ani, după care sunt apte iar de împerechere. Doar masculii sunt folosiți de om și sunt cunoscuți ca „safinat-al-barr” însemnând „navele deșertului”. Ei sunt capabili să parcurgă până la 150 km într-o zi, cărând o greutate între 150-200 kg. Probabil „perechea” mea era mulțumită că avea în spate ceva foarte ușor.

În unele zone dromaderul este considerat un simbol al afecțiunii astfel în Etiopia de Est, în cadrul unei nunți,  dromaderii sunt oferiți ca răscumpărare pentru mâna fetei. Cred că și dromaderul „meu” dorea să îmi arate afecțiunea și mândria sa. În mijlocul grupului ghidat de stăpân, încerca să iasă în față, noi să fim primii în cursa prin deșert.

Ghidul tunisian mi-a spus că și în Tunisia la vânzarea-cumpărarea unor terenuri nu se măsoară suprafața ci este luat în considerare numărul de dromaderi deținuți.

În lunile decembrie și ianuarie se desfășoară un festival dedicat dromaderilor, Festivalul Sahara, cel mai vechi de acest gen din Tunisia, în care timp de 4 zile se desfășoară programe folclorice tradiționale Saharei, spectacole de teatru, curse de cai și dromaderi, dansuri, meciuri de luptă și concursuri de vânătoare.

În mersul lin al dromaderilor dintr-o dată am auzit un tropot de cal. A apărut un personaj ca dintr-un film care oferea, contra cost, o plimbare cu acel patruped superb.

Normal că m-am transferat de pe dromader pe calul care m-a purtat  când la trap când la galop.

Am revenit în grupul de cămile și am continuat excursia prin deșert.

În suflet cu senzația nemărginirii, m-am răcorit la umbra unor tufe de flori. Urma a doua experiență- plimbarea cu ATV-ul.

Am fost norocoasă. Pentru că eram singură și ATV-ul trebuia ocupat de două persoane, am nimerit cu conducătorul grupului, un tânăr vesel, vorbăreț. Coloana conducea atentă, în șir indian și noi îi urmam în mare viteză urcând și coborând brusc dunele de nisip înșelătoare, pentru a-i ține împreună.

Ne-am oprit în plin deșert unde nu vedeam decât cafeniul nisipului fin cu forme schimbătoare.

La întoarcere, văzând că grupul e cuminte, am fost lăsată să conduc ATV-ul. După mai multe salturi și coborâri bruște, văzând că mă descurc, tânărul m-a lăsat să conduc până în apropierea locului de unde plecasem. Deh…avea și el șefii lui… La final a trebuit să-mi fac o poză drept amintire.  Mă gândeam că cine știe când voi mai conduce un astfel de vehicul…

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 4: Lacul Chott-el Jerid

Excursie în Tunisia-ziua 3: El Mahares; Matmata

Publicat pe de
Răspunde

Din El Djem, Tunisia, am continuat drumul spre sud și după 105 km am intrat în orașul El Mahares, situat  pe coasta Mării Mediterană, unde am făcut o scurtă oprire.

Inițial localitate berberă, a fost ocupată de fenicieni când, datorită poziționării pe malul mării, a devenit un punct comercial important.

Fiind cucerită de romani, a devenit un punct strategic important, fiind situată la intersectarea a două drumuri importante care legau Cartagina de Alexandria.

Sub Imperiul Bizantin a fost construită Cetatea Younga. Descoperită de arheologi, au catalogat-o ca unicat în zonă. Atât sub romani cât și sub bizantini populația berberă a fost în mare parte creștinizată.

Apoi bizantinii au fost alungați și El Mahares a fost ocupat de aglabizi, o dinastie arabă, sub care populația a fost convertită la islamism.

Ca toată țara, a intrat sub Protectorat francez (1881) până în 1954 când Tunisia a devenit stat autonom, independent.

Am părăsit marea și ne-am îndreptat spre vest printr-un peisaj destul de anost, o mare întindere nisipoasă, cu vegetație puțină, pe care din loc în loc am văzut câte o casă.

Au început să apară mici dealuri, unele săpate în forme ciudate, care îmi aduceau aminte de carierele de piatră de acasă.

Drumul urca pe serpentine, printre munții înalți, tot mai arizi.

Ne îndreptam spre Matmata unde urma să vedem fostele case troglodite, impropriu denumite, deoarece nu erau mai vechi de 700 de ani.

O idee simpatică… pe coasta muntelui o inscripție enormă, în trei limbi, ura călătorilor „Bine ați venit”.

Spre vârful muntelui am văzut intervenția omului, terase pe care creșteau niște pomi. Fiind departe nu mi-am dat seama dacă erau sau nu măslini.

Am ajuns pe un platou unde am parcat lângă o clădire construită din pământ, Hotel Matmata.

În incinta lui am servit masa de prânz după care urma să vizităm una din casele tradiționale berbere, construită de proprietari pe locul uneia vechi, un fel de „muzeu etnografic”.

În acea zonă consistența solului, care se sfărâmă atunci când este extras, nu a permis ridicarea de locuințe astfel berberii au hotărât să și le sape, preluând ideea romanilor care, la Bulla Regia, pentru a se feri de căldura toridă și gerul iernii, au construit case subterane.

Zona a fost părăsită în anii 1970, când în urma campaniei Președintelui care urmărea să civilizeze zona,  locuitorii au fost mutați în noul oraș Matmata, construit pentru ei. Foarte puțini au rămas în zonă.

În 1977 Matmata a devenit platou de filmare pentru Star Wars când multe dintre case au fost reocupate de locuitori. Unele dintre ele azi sunt folosite în scop turistic.

În vechime construcția casei începea prin săparea unei găuri în pământ de aproximativ 10 metri adâncime și 7 metri diametru, cu rolul de a colecta apa de ploaie, în care se ajungea coborând o scară. Pe pereții laterali erau săpate niște nișe în care erau ținute animalele.

Pe două nivele, situate circular în jurul curții, se săpau camerele, cu o adâncime de aproximativ 6 metri.

La cele de la nivelul superior accesul de făcea pe scări săpate sau scări din frânghie.

Temperatura în camere, aproximativ 17 grade Celsius, rămânea constantă indiferent de anotimp.

Camerele erau săpate cu roluri exacte.

dormitoare

cameră de zi

bucătărie

camere de lucru

camere de depozitare

Pentru a le vedea am fost îndrumați de o localnică îmbrăcată în haine tradiționale care, în plus, ne-a demonstrat unele îndeletnici vechi cum ar fi  frământatul aluatului, prelucrarea făinii, etc.

Și în zilele noastre, ce-i drept foarte rar, în acea zonă este îngropat câte un marabout, un pelerin musulman singuratic, rătăcitor, demonstrând că vechiul mod de trai încă se păstrează.

Din Matmata, coborând munții, am trecut pe lângă câteva hoteluri construite din pământ. Întrebându-l, ghidul tunisian mi-a explicat că interiorul era foarte modern dar, pentru turiștii doritori, exista posibilitatea petrecerii unei zile în stilul vechi, tradițional, al zonei.

Citește și Excursie în Tunisia- Douz: dromaderi, ATV

Excursie în Tunisia-ziua 3: El Djem

Publicat pe de
1

El Djem, oraș în provincia Mahdia, Tunisia, a fost o așezare punică creată în secolul II î.e.n.. Cucerită de romani, numită Thysdrus, în zona înconjurătoare, la porunca Împăratului Hadrian, nepotul lui Traian, pe o suprafață de 15.000 de hectare au fost plantați măslini și  localitatea a prosperat mai ales datorită producției și exportului uleiului de măsline.

În decursul unui secol, cu o populație de 30.000 de locuitori, mult mai mare decât azi, a ajuns să fie situat pe locul 2, după Cartagina, în topul orașelor din Africa de Nord romană. În jurul anului 230, în timpul proconsului Gordian, deși în zonă mai existau două amfiteatre,  localnicii bogați au construit  Amfiteatrul El Djem.

A fost mai bine structurat arhitectural decât Colosseumul din Roma, neavând porțiuni închise, astfel încât toți spectatorii puteau privi arena.

Creat din blocuri de piatră, fără fundații, măsura 149 metri lungime, 124 lățime, 36 înălțime și avea o capacitate de 30-35.000 de spectatori.

Fiind situat pe un teren plat, a fost susținut cu un sistem de arcade, cele de pe fațada cu 3 niveluri în stil corintic sau compozit.

În arenă se desfășurau lupte de gladiatori și aveau loc execuțiile publice. Cei considerați vinovați erau trimiși, neînarmați,  să lupte cu animale feroce ca lei, leoparzi, tigri.

Animalele, specifice Africii de Nord,  erau capturate și folosite în acel scop nu numai în El Djem. Erau exportate spre toate amfiteatrele din Imperiul Roman.

În anul 238, cu scopul de a-l îndepărta  de la putere pe  Massiminus,  proconsulul Gordian, deși în vârstă de 80 de ani, a fost proclamat împărat. A reușit să rămână la putere doar câteva săptămâni deoarece Massiminus l-a atacat. În luptele purtate fiul său a fost ucis. Gordian s-a retras la Cartagina unde s-a sinucis.

Trupele lui Massiminus au decimat populația, au jefuit orașul și el a revenit la putere.

Se presupune că amfiteatrul a rămas neterminat. A continuat să fie folosit și după ce romanii s-au retras.

Clădirea a fost folosită și ca fortăreață de către insurgenții care i s-au opus Beyului Mohamed (1695). Pentru a-i face să părăsească incinta amfiteatrului acesta a dărâmat zidurile exterioare. Pietrele din ruine au fost ulterior folosite la construcția localității Mahdia.

În 1904 sub arenă au fost descoperite tuneluri. Din exterior se intra cu animalele pe niște porți, se traversau tuneluri și erau băgate în niște încăperi unde rămâneau până erau trimise în arenă.

De asemenea gladiatorii aveau separat încăperi în care așteptau până erau trimiși la luptele din arenă. 

Conform unei legende acele tuneluri au fost săpate pentru Regina berberă El Kahena care, răzvrătindu-se împotriva arabilor, a fost nevoită să se ascundă. În invazia arabilor orașul a fost distrus, doar amfiteatrul a rezistat.

Din tuneluri am urcat la parter, am străbătut culoarul și  am ieșit în arenă.

Îmi imaginam locul, azi pașnic, scăldat de soare, înconjurat de strigătele mulțimii și scenele dramatice care aveau loc în mijlocul lui.

Apoi am urcat la nivelul superior.

De acolo într-o parte am văzut întreg complexul amfiteatrului și de cealaltă parte o poțiune din oraș.

Din 1979 Amfiteatrul El Djem a fost inclus în patrimoniul UNESCO. În fiecare vară în el se desfășoară un Festival Internațional de Muzică, perioadă când seara, pe clădire, se aprind mii de lumânări.

Înainte de ieșire, în jurul unei mese, am văzut trei polițiști.  Începusem deja să mă obișnuiesc cu uniformele pe care le întâlneam în jurul tuturor obiectivelor vizitate. Într-un fel îmi aduceau aminte de tinerețea mea când în România întâlneam foarte des patrule.

Și, din nou, după o filă de istorie, revenirea la realitate. Am ieșit din amfiteatru într-o zonă comercială stradală unde am întâlnit o parte din grup.

Pe lângă Moscheea Mare El Djem, construită sub ocupația otomană, ne-am îndreptat spre autocar.

Am aruncat o ultimă privire spre colosul de piatră.

Adio El Djem !

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 3: El Mahares; Matmata

Excursie în Tunisia-ziua 2: Cartagina

Publicat pe de
1

Din Sidi Bou Said, Tunisia, am coborât în Cartagina, din 1919 municipiu, locuit în principal de rezidenți bogați care încă din 1906 și-au construit pe malul mării vile. Dintre ele cel mai important este Palatul Prezidențial ridicat pentru Președintele Tunisiei, Bourgbuiba (1960). După cucerirea independenței (1956) orașul s-a extins rapid apoi a fost transformat în suburbie a Tunisului.  Din mersul autocarului am văzut Moscheea Malik Ibn Anas, o clădire monumentală care ocupă 3 hectare din dealul Odéon, inaugurată în 2003.

Cartagina, numită pe atunci Byrsa, a fost întemeiată de către negustorii fenicieni prin înțelegere cu triburile berbere ca o colonie a Tyrului (814 î.e.n.). A fost unul dintre cele mai bogate orașe, cu importanță comercială și maritimă, care rivaliza cu metropolele feniciene.

Au avut un sistem unic de guvernare, inițial monarhie (650-308 î.e.n.) apoi republică oligarhică (308-146 î.e.n.). Devenind o forță maritimă pe Marea Mediterană în decursul timpului a fost atacată de berberi, grecii sicilieni, spanioli și în final de Imperiul Roman cu care s-au purtat 3 războaie punice soldate cu cotropirea de către romani (146 î.e.n.). Aceștia au distrus total orașul și pe locul lui au construit o altă localitate.

Săpăturile arheologice au scos la iveală o necropolă, situată azi în interiorul Parcului Băilor Antonine, cu urme de case punice decorate cu mozaicuri, ordonate pe străzi (secolele 3 și 2 î.e.n.), sarcofage, sculpturi feniciene, măști funerare, toate indicând coabitarea pașnică din acea perioadă.

Artefactele sunt azi etalate în Muzeul Național Cartagina.

De asemenea pe malul mării, în cartierul Magone, s-au descoperit urme de metereze, mai vechi decât cele de pe dealul Byrsa.  

Sub romani comerțul cu obiecte din manufacturile locale s-a extins în toată Africa și o porțiune din Europa. Societatea a fost urbanizată și orientată spre comerțul maritim. Portul Cartagina, cuprindea două bazine comunicante, inovație inginerească pentru acele timpuri, care puteau să găzduiască 220 de trireme de război și fiecare a fost echipat cu docuri pentru amenajarea bărcilor și depozite pentru întreținerea lor.

Între anii 120-131 romanii au construit un apeduct lung de 132 km care alimenta orașul cu apă din masivul muntos Djebel Zaghouan.

Au fost construite Băile Antonine, pe locul trei ca mărime în Imperiul Roman, după Băile Caracalla și Băile Dioclețian din Roma, ruinele lor fiind situate azi în partea de nord a orașului.

Complexul băilor era etajat. Până azi s-au păstrat ruinele subsolului unde se aflau cazanele în care se ardeau lemne sau cărbuni creându-se aburul pentru încălzirea calidariumului. Se mai pot vedea și canalele care au servit la scurgerea apei în mare sau la transportul aburului din cazane către camerele superioare.

În centrul complexului  se afla frigidarium, loc marcat azi de o coloană  înaltă de 30 metri.

După ce treceau prin caldarium și tepidarium, unde băile lor cu apă fierbinte deschideau porii pielii, treceau în frigidarium în care se afla o piscină cu  apă rece care închidea porii.

În spatele băilor s-au descoperit ruinele câtorva din bazilicile paleocreștine construite în perioada bizantină, către sfârșitul dominației romanilor, constând în colonade, podele cu mozaic colorat, etc.

Spre nord-vest alte ruine au fost cândva vilele aristocraților.

Am părăsit partea dinspre mare.

Înainte de a urca dealul am trecut pe lângă un cimitir.

În acea vreme se practica tofetul, un ritual prin care se sacrificau copiii, trecându-i prin foc,  pentru a-i mulțumi zeului Moloch,  descris în scrierile vechi ca un idol cu ​​cap de taur, cu mâinile întinse peste foc.

Săpăturile arheologice au descoperit sute de morminte ale acelor copii.

Pe deal am văzut cartierul Hannibal care a fost construit pe locul unor ateliere de prelucrat metalul (secol 2 î.e.n.- 146 e.n.). În afară de case, cartierul Hannibal includea magazine care vindeau bijuteriile, figurinele, morile în miniatură, etc., direct în stradă.

Sub ocupația romanilor Cartagina a înflorit și s-a extins, cu cei 300.000 de locuitori ajungând al treilea mare oraș din imperiu, după Roma și Alexandria. Orașul a fost conceput cu zone dreptunghiulare pe o suprafață de 306 hectare. 

Dealul Byrsa a fost acoperit cu mii de tone de metri cubi de pământ, deasupra s-a creat un spațiu plan rectangular unde s-a construit forumul. 

Una dintre clădirile impunătoare care s-au ridicat acolo, pentru conducătorul zonei,  a fost întinsă pe 3.200 mp, cu o cameră imensă, cu peste 30 metri înălțime.

Ocupată de arabi, Cartagina nu mai mai fost capitală apoi sub stăpânirea otomană (698) a decăzut treptat. Din 1881 Tunisia a intrat sub Protectorat francez și Cartagina, europenizată, a început să se dezvolte.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 3: El Djem

Excursie în Tunisia-ziua 2: Cartagina- Acropolium

Publicat pe de
1

Acropolium sau Catedrala „Sf. Ludovic” din Cartagina, Tunisia, a fost construită sub Protectoratul francez. În 1830 beyul Hussein II, un descendent al familiei regale turcă, a cedat regelui Franței o locație în Malka, pentru a se ridica un monument religios în cinstea regelui Ludovic al XIX-lea, fost conducător de cruciade spre Mormântul Sfânt, canonizat în 1297, care a murit în Tunisia.  

Fiul consulului de la acea vreme, desemnat să-l construiască, ales ca locație dealul Byrsa și pe locul unui vechi templu dedicat zeului punic al vindecării, Ehsmun, inițial a fost ridicată o capelă provizorie și postată o cruce, prima din Tunisia acelor vremuri, apoi a fost ridicat Acropolium, în stil bizantin-maur (1884-1890).

În 1885 Vaticanul a recunoscut noua arhiepiscopie și l-a numit pe cardinalul Lavigerie, conducătorul arhiepiscopiei Alger, responsabil de întreaga zonă din Africa ocupată.

Lavigerie era fondatorul Ordinului Misionarilor Francezi „Preoții Albi” care propovăduia creștinismul în Africa. Preluând conducerea, a numit Acropolium Catedrala Romano-Catolică „Sf. Ludovic”.

După moartea sa a fost îngropat în catedrală și i s-a ridicat un monument funerar. Mulți ani mai târziu a fost mutat la Roma, în Curia Părinților Albi.

Clădirea a fost construită cu forma unei cruci latine. Fațada a fost prevăzută cu două turnuri cu cupole.

Central a fost creată o cupolă mare înconjurată de opt turnuri scurte și deasupra absidei o cupolă mai mică.

A fost dotată cu un clopot mare, cântărind 6 tone și cu un carillon cu 4 clopote.

Lateral de naos, separate prin arcade cu coloane, atât la parter cât și la etaj au fost create coridoare.

Balustradele de la etaj au fost realizate din piatră sculptată și decorată cu arabescuri.

Tavanul a fost susținut de grinzi de lemn sculptate și pictate, împodobite cu arabescuri colorate și aurite.

Ferestrele prezentau vitralii.

La parterul catedralei, în zona unde a funcționat seminarul „Preoților Albi”, în 1875 a fost inaugurat Muzeul „Sf. Ludovic” care după moartea fondatorului ordinului i-a preluat numele, Muzeul Lavigerie (1899-1954). În el au fost adunate artefactele punice, romane, bizantine, descoperite în fosta Cartagina.

După cucerirea independenței Tunisiei și semnarea protocolului cu Vaticanul (1964), clădirea, terenul și tot patrimoniul au fost preluate de stat și numele muzeului schimbat în Muzeul Național Cartagina.

Actual în Tunisia a rămas funcțională religios doar Catedrala din Tunis. Cea din Cartagina găzduiește evenimente publice și concerte de muzică clasică și tunisiană.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 2: Cartagina

Excursie în Tunisia-ziua 2: Sidi Bou Said

Publicat pe de
1

După ce am servit masa de prânz în La Goulétte, Tunisia,  ne-am îndreptat spre Sidi Bou Said, o suburbie situată la aproximativ 20 kilometri nord de Tunis, cunoscută în general după clădirile zugrăvite în alb și albastru.

Din mers am văzut o parte din orașul în care azi există o zonă privată unde, printre numeroasele vile ale unor personalități, chiar Președintele Tunisiei are o  reședință.

Autocarul a parcat într-o zonă comercială plină de tarabe cu mărfuri de toate soiurile. Îmi era frică ca nu cumva și aici să fie obiectivul principal.

Colegii de grup erau entuziasmați și imediat s-au înghesuit să cumpere din multitudinea de dulciuri specifice- susan, fistic caramelizate, etc.

Primind liber de la „stăpânire” (ghida s-a „evaporat”) am pornit pe o stradă care urca printre clădirile alb-albastre.

Inițial ocupată de cartaginezi, datorită localizării pe coasta mării, pe un promontoriu, localitatea a fost cucerită de romani care au construit un ribat cu un turn de veghe.  În secolul XI a fost ocupată de berberii almoravizi care au construit mai multe turnuri în scop strategic și de apărare contra incendiilor. Ei au numit satul Djebel El Manar- „Muntele de foc”.

În secolul XIII Abu Said Ibn Khalaf Yahya al-Tamimi al-Beji, numit prescurtat Sidi Bou Saïd, un savant sufist (formă de misticism islamic) care a trăit și predat în Tunis, după pelerinajul la Mecca s-a mutat în sat. Legenda spune că făcea însănătoșiri miraculoase, îi recupera pe reumatici, îi salva pe cei mușcați de scorpioni, veninul lor fiind mortal.

Pe promontoriu a creat un sanctuar în care a continuat să predea. Marinarii care treceau prin zonă, crezând că le este protector, l-au numit „sfântul mării”. După moartea sa (1231)  a fost îngropat în acel loc.

Portul Sidi Bou Said

În secolul XVIII aristocrația și guvernanții turci din Tunis și-au ridicat în sat vile de vacanță. Dezvoltându-se, localitatea a primit statut de comună și a fost numită după savantul sufist, Sidi Bou Said. 

După trecerea Tunisiei sub Protectorat francez, Baronul Rodolphe d’Erlanger,  englez de origine franceză, pictor și muzicolog specializat în muzica zonei de nord a Africii și muzica arabă, vizitând zona  a rămas foarte impresionat și a hotărât să se mute acolo (1912). Și-a construit o casă, diferită ca stil arhitectural de cele din zonă, numită Dar Nejma Ezahra (Casa stelei Venus). În ea azi funcționează Centrul de Muzică Arabă și Mediteraneană în care sunt etalate instrumente muzicale rare, pictate și în care se desfășoară concerte de muzică clasică și arabă.

Trei ani mai târziu a fost emis un decret prin care comuna intra sub protecția statului, au fost interzise construcțiile pe promontoriu și, la sfatul baronului, la casele, până atunci vopsite în alb, porțile, canaturile, porțiunile de lemnărie, ferestrele tipic arabe (masharabiya), au primit culoarea albastră. A fost interzisă folosirea altor culori.

Sidi Bou Said a început să fie vizitat de tot mai mulți artiști. Mulți dintre ei și-au construit case și s-au mutat acolo definitiv. Unele dintre ele azi funcționează ca muzee. Din această cauză localitatea este pomenită și ca „orașul artiștilor”.

După ce am plătit taxa de intrare, am vizitat o casă tradițională, Muzeul Dar El Annabi, muzeu privat.

La sfârșitul secolului XVIII muftiul Taib El Annabi, conducător musulman sunnit cu drept de decizii judecătorești, și-a ridicat o casă enormă formată din 50 de camere care a fost poreclită „Palatul nopților arabe”.

Camerele, situate la parter și etaj, erau amenajate ca dormitoare, camere de zi, saloane, etc., în care erau etalate piese de mobilier, îmbrăcăminte, picturi din acea epocă.

În unele încăperi erau postate manechine pentru a arăta modul de trai și ocupațiile casnice.

În altele erau expuse picturi, vase ceramice, covoare cu motive tradiționale.


De asemenea am trecut prin odăi ale căror pereți erau tapetați cu plăci ceramice decorate cu motive colorate specifice zonei sau cu obiecte de lemn sculptat

Am ieșit într-un spațiu larg amenajat cu măsuțe. Pe marginile acoperite cu covoare tronau multe perne. Acolo vizitatorii am fost serviți cu un ceai.

Am ieșit într-una din  curțile interioare mărginite de plante și  flori cățărătoare unde se aflau fântâni cu apă potabilă.

Într-o încăpere, într-o dezordine studiată, se aflau obiectele mai des folosite și, dacă pot să spun, mai moderne.

De acolo m-am îndreptat spre biblioteca muftiului. În dulapuri cu geamuri se afla o multitudine de cărți.

Îmi imaginam cu acela își scotea câte o carte, se așeza la biroul său de lemn și studia din ea sau, concentrat, studia diverse acte pentru a lua o decizie judecătorească.

După atâtea camere am ajuns și la o bucătărie. Deși mă așteptam la cuptoare de pământ, vase din lut, am intrat într-o bucătărie modernă, cu aragaz, chiar și o hotă. Bineînțeles mobilierul era decorat cu motive tradiționale.

Am părăsit parterul urcând pe niște trepte mărginite de plăci ceramice colorate.

La etaj se aflau multe alte încăperi pe care nu mai aveam timp să le văd.

Încă câteva scări exterioare și am ajuns pe una dintre terasele situate deasupra. Am remarcat că aproape fiecare cameră avea ieșire la câte o mică terasă și anumite porțiuni ale casei erau construite în jurul unor curți interioare.

Am rămas câteva minute să privesc casele înghesuite, neuniforme și marea în depărtare.

Văzând cât este ora am luat viteză.

Am părăsit muzeul și am continuat urcușul lin printre casele alb-albastru.

La capătul străzii am ajuns la marginea promontoriului. În față, fără de sfârșit, se întindea marea. Jos se contura micul Port Sidi Bou Said, ocupat de numeroase iahturi.

Cu părere de rău m-am întors spre autocar. Am ajuns în zona ocupată de diverse magazine și cafenele. Era timpul să las visurile despre istoria locului de o parte și să revin la realitate.

Din 1979, împreună cu Cartagina, Sidi Bou Said a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 2: Cartagina- Acropolium

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis, La Goulétte

Publicat pe de
1

Fiind în Medina Tunis, m-am pierdut de grupul turistic așa că întrebând mereu, când în franceză, când în engleză, când prin mimă, luând-o când spre stânga, când spre dreapta, am ieșit prin Bab el Bhar (bab=poartă) în Piața Victoriei. Piața a fost creată de francezi pe locul fostei porți de est a medinei, prin demolarea a zidurilor existente acolo, ca Piața Bursei. A fost numită Piața Victoriei cu referință la ziua întoarcerii din exil a liderului Habib Bourguiba (1955), cel care a devenit primul președinte al republicii (1957-1987).

Fără acte, doar cu ceva bani și aparatul foto, am început să caut un loc de parcare pentru autocare. Aproape fugind  și întrebând, la o terasă de pe bulevard am găsit o familie cunoscătoare a limbii engleză și domnul s-a oferit să mă ajute. Așa am cunoscut sistemul polițienesc din Tunisia și mi-am dat seama că populația era tot sub „regim de teroare”.

În mare viteză am ajuns la un sector unde, la un loc, se găseau câteva dube de poliție- Poliția de Circulație. Am fost îndrumați spre un alt sector, cu alte dube adunate- Poliția Orașului care ne-au îndrumat spre un alt sector unde, fără uniforme, se aflau alți polițiști- Poliția Turismului. Aceștia cunoșteau limba engleză așa că m-am pornit să explic ….Șoc ! Am fost oprită și au dorit să știe doar din ce grup făceam parte. Nu am trecut 1 minut și dintr-o multitudine de liste (normal că pe computer) au găsit locația autocarului, lângă Teatrul Municipal, pe cealaltă parte a bulevardului, vis a vis de locul unde ne aflam.

Cetățeanul amabil a trebuit să mă „escorteze” până la autocar. După ce ne-am despărțit, mulțumindu-i, am constatat că în graba mea am ajuns înaintea grupului. Poate a fost mai interesant decât să mai cutreier medina. Măcar așa am aflat sistemul lor de „urmărire”.

Teatrul Municipal Tunis a fost deschis în 1902 într-o clădire construită în secolul XIX, decorată cu tentă italiană. În el se desfășoară spectacole de operă, balet, dramă, concerte simfonice.

Șoferul, admonestat telefonic de poliție, nu a vrut să mă lase să părăsesc autocarul. Era un om foarte cumsecade și liniștindu-l, am plecat doar până la o biserică pe care o vedeam puțin mai departe. Catedrala Romano-Catolică „Sf. Vincent de Paul”, sediul Arhiepiscopiei Tunisului, a fost ridicată  într-un amestec de  stiluri maur, gotic, neobizantin (1893-1897), cu două turnuri înalte (1910), după ce prima construită s-a deteriorat rapid (1881-1892). Este situată în actuala Piață a Independenței, numită așa după eliberarea Tunisiei de sub francezi (1954). După eliberare numărul catolicilor a scăzut treptat.  Între Tunisia și Vatican s-a făcut un aranjament (1964) prin care unele dintre clădirile aparținând bisericii au intrat în folosința publicului dar catedrala a rămas în proprietatea bisericii romano-catolice.

La întoarcerea grupului am aflat că nu am pierdut nici un obiectiv turistic. Trecând pe lângă un giratoriu, în mijlocul căruia se afla o fântână arteziană, am văzut statuia Președintelui Habib Bourguiba, primul președinte al Tunisiei (1957) care în 1987 a fost îndepărtat din funcție de primul ministru, când statuia sa a fost mutată într-un port din afara orașului. A fost repusă în centru în anul 2016.

Fiind amiază ne-am deplasat din centrul capitalei spre un loc popular turistic unde să servim masa de prânz. Am străbătut o arteră de circulație care traversa Lacul Tunis, o lagună naturală situată între Tunis și Golful Tunis al Mării Mediterană, întinsă pe 37 kilometri pătrați, care datorită depunerii de sedimente își micșorează treptat adâncimea. Pe vremuri, deasupra ei, pe o pantă de deal, s-a dezvoltat orașul Tunis și laguna a devenit  un port natural.

Am pătruns în La Goulétte (Halq al-Wadi), suburbie numită după canalul pe care e situată și după forma ei, a unui vas- goeletă (goélette).

În acea zonă în 1535 Regele Carol I al Spaniei a construit o cetate (Kasbah) care a fost cucerită de otomani (1574). Atacată de Cavalerii Ordinului Maltei (1640),  pentru o apărare mai bună, Ahmed Khodja a supravegheat construirea fortului El- Karraka.

Lângă el, în perioada islamizării, a fost ridicată Moscheea Abu Bakr As-Siddiq.

Ne-am oprit pe malul mării unde, într-un restaurant dinainte anunțat, am servit masa de prânz.

Mi-am lăsat „colegii” să golească tot ce era pe masă și m-am retras la o țigară, făcând o plimbare de-a lungul plajei.

Îmi făcusem deja o imagine despre cum va decurge excursia și nu eram prea mulțumită. În Nabeul manufactură cu vânzare, în Hammamet medina, în Tunis partea comercială a medinei….ghida cu afaceri comerciale, mai mult un însoțitor de drum….Știam ce am de făcut. Din acel moment, pentru lămuriri am apelat doar la ghidul tunisian.

Masa servită, am traversat iar laguna și ne-am îndreptat spre Sidi Bou Said.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 2: Sidi Bou Said

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis- prin Medina

Publicat pe de
Răspunde

Fiind în Tunis, capitala Tunisiei, după ce am urmărit puțin din desfășurarea unei greve, am ocolit  mașinile poliției  și am ieșit din Piața Guvernului spre o veche moschee inclusă în Patrimoniul Național al Tunisiei.

Moscheea Kasbah a fost construită la ordinele fondatorului dinastiei Hafsid care guverna atunci Tunisul (1230-1233) ca Moschee Congregațională, Moschee de vineri care găzduiește rugăciunile speciale de vineri la prânz cunoscute ca jumu’am. Inițial a servit doar conducătorii ce locuiau în Kasbah apoi a fost deschisă publicului. Sub stăpânirea otomană a fost renovată (1584).

Am ocolit-o și am intrat în Medina unde, în decursul timpului, pe lângă moschei au fost construite diferite mausolee.

Mausoleul Mohamed Laz, monument istoric din 1912, a fost construit de comandantul militar din Tunis pentru ienicerul căruia îi poartă numele.

Mausoleul Ahmed Khodja a fost construit de dey-ul căruia îi poartă numele (1647). În el au fost îngropați familia sa și descendenții până la jumătatea secolului XIX. A fost declarat monument istoric din 1922

Moscheea Youssef  Dey, cunoscută și ca Al B’chamqiya, inițial a fost folosită pentru oratorii publici.

În 1631 a fost transformată în moschee, fiind prima turcească din oraș.  

A fost restaurată la sfârșitul secolului XIX și în 1926 a fost anexată Universității Ez-Zitouna.

De la moschee grupul s-a îndreptat…mai întrebați spre ce ?….spre cumpărături.

S-a început explorarea părții acoperită a medinei.

Cum nu prea sunt amatoare de magazine, pentru mine cumpărăturile păreau o pierdere de vreme. Pentru asta am plecat pe alt continent ? În fine, așteptând după grup am început să  fotografiez câte ceva din zonele prin care treceam.

Din loc în loc, între magazinele cu mărfuri din toate sectoarele de vânzare, se aflau terase cu mese, cafenele, etc.

Deși foarte înghesuite, tot se mai găsea câte un spațiu care să fie amenajat.

În sfârșit am ajuns la un obiectiv care mă interesa, Moscheea Hammouda Pacha al Mouradi, în stil arhitectural turcesc, cu un minaret octogonal.

A fost construită de cel de al 2-lea bey care a condus dinastia Muradid până la moartea sa.

A funcționat ca hanafi, o școală juridică sunnită care inițial s-a dezvoltat în Irak, s-a răspândit și a ajuns școala principală dintre cele patru existente în Imperiul Otoman, azi, cu un număr foarte mari de adepți, aproximativ o treime dintre musulmanii din întreaga lume.

Se pare că trecusem doar prin partea mai europenizată a medinei ?

Când prin străduțele închise, când pe cele din exteriorul zidurilor, s-au continuat cumpărăturile care păreau că nu se mai sfârșesc.

Mă întrebam când o să mai avem timp să vedem măcar câteva clădiri istorice.

În acea porțiune erau etalate mai mult obiecte tradiționale, deosebite de cele europene, așa că timpul mi-a trecut mai ușor privindu-le.

Cum am mai povestit anterior, fiind republică, Tunisia a creat libertăți de care, în special, tinerii beneficiază. În general populația autohtonă a continuat tradițiile.

Am ieșit din înghesuială pe lângă o clădire mare, prevăzută cu coloane, în care am aflat că funcționa o școală.

De ea era lipit un alt magazin. Oare nu mai scăpam dintre ele ? Norocul meu a fost în ghidul tunisian, profesor de istorie, a cărei răbdare am pus-o la încercare cu întrebările mele și în același timp l-am bucurat, fiind singura curioasă despre amănuntele istoriei lor.

Medersa sau Madrasa, școli sau instituții de învățământ superior găzduite de o moschee, unde se predă în principal teologia islamică, dar și alte materii, au fost construite în medina în timpul dinastiei Hafsid.

Medersa Slimania

Au fost fondate pentru instruirea oficialilor de stat.

Începând cu secolul XX sunt folosite de studenții Universității Ez-Zitouna.

Am ajuns la un magazin de parfumuri unde, în sticluțe colorate, erau etalate diverse sortimente.

Ghidul tunisian ne-a explicat procesul de producție. Între timp ghida română avea alte treburi…Mă rog, începeam să-mi dau seama de ce atâta tevatură cu medina…

Lăsând grupul să iasă, liniștită, văzând că ghida a rămas în locație, am fotografiat sticluțele frumos aliniate. GREȘEALĂ! Cum ghida nu se grăbea, am ieșit să mă alătur grupului. Nici urmă de ei și…nici urmă de ghidă… Nu am avut de ales decât să-mi găsesc o cale de ieșire din acel labirint.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis, La Goulétte

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis

Publicat pe de
Răspunde

În a doua zi din excursia prin Tunisia din două variante, decât să rămân la hotel, cum o parte din grup a și făcut, am ales excursia opțională în care se vizitau capitala Tunis, Sidi Bou Said și Cartagina. Din Hammamet ne-am îndreptat spre capitala țării, Tunis. Am străbătut autostrada care trecea pe lângă diverse localități.

Pe parcursul drumul ghidul tunisian ne-a informat despre istoria Tunisului. Vorbind în limba franceză, un foarte mic rezumat a fost redat de ghida română. Ghinionul celor care nu cunoșteau limba.

Inițial Tunis a fost o așezare berberă, atestată documentar din secolul IV î.e.n. Istoria lui merge paralel cu cea a Cartaginei, construită sub ocupația Imperiului Roman. În acea perioadă, numită Tunes, era o așezare de pescari, țărani și meșteșugari.

În cel de al treilea război Punic (146 î.e.n.) a fost distrus de romani apoi reconstruit de Augustus și s-a dezvoltat devenind un important centru agricol. Creștinizat, a devenit episcopie și prin locația lui, un loc de popas pe drumurile romane ale provinciei cucerită în Africa. În secolul VII, după ce au cucerit regiunea, trupele musulmane arabe s-au stabilit la periferia localității, pe care au numit-o Tunis. În acea perioadă a fost construită medina. Tunis a fost transformat într-o puternică bază militară navală, orașul fiind situat la Marea Mediterană, în apropierea strâmtorii Siciliei.

În decursul timpului au avut loc lupte între diferitele dinastii și  fracțiuni religioase (secol X) ajungându-se să fie distruse orașele de coastă, rămânând „în picioare” doar Tunis și Mahdia (1057). Populația Tunisului a jurat loialitate prințului din Béjaïa (1059) astfel s-a creat un mic regat independent, condus de un guvernator numit de prinț, care în timp a prosperat.

În secolul XII, când toată Tunisia a fost ocupată de arabii berberi și a făcut parte din Califatul Almohad (1151), Tunis a devenit capitală de provincie. Un secol mai târziu guvernatorul a preluat conducerea (1228), a format dinastia Hafsid, cu  capitala la Tunis pe care a îngrădit-o cu ziduri de apărare. A urmat atacul francez în care Cartagina a fost cucerită dar Tunisul a scăpat, apoi spaniolii au recucerit teritoriile, sub care în oraș au început să se stabilească primii musulmani și evrei andaluzi.

În perioadele Almohad și Hafsid Tunis a fost unul dintre cele mai bogate și mai mari orașe din lumea islamică. În secolul XVI au început atacurile corsarilor astfel în 1534 un pirat, aliat cu turcii, a atacat orașul și turcii l-au ocupat. Regele Spaniei a contraatacat dinspre mare. Au avut loc mai multe lupte între spanioli și corsari. Într-un final locuitorii Tunisului au acceptat suzeranitatea Spaniei cu condiția ca fostul lor conducător, refugiat în Spania, să fie repus în funcție.

Luptele au continuat, de data aceea între spanioli și turci (1569-1574), controlul fiind preluat când de unii când de ceilalți. În final Tunisul a fost preluat de otomani. Orașul a fost condus de un bei și a început să înflorească. Două secole mai târziu Tunis a fost cucerit de cretanii musulmani  și a intrat sub stăpânirea dinastiei Husainid (1705). Existând fricțiuni între membrii dinastiei, algerienii au profitat, au capturat Tunisul și au început să conducă Tunisia (1756).

După o perioadă de liniște, în care orașul a prosperat, în secolul XIX au început din nou atacurile, la început venețienii, apoi britanicii și în final francezii care treptat au ocupat orașul. Între aceștia și localnici au existat neînțelegeri care s-au soldat cu o rebeliune în urma căreia s-a creat Protectoratul francez (1811) recunoscut la Congresul de la Berlin în 1878. Sub francezi, în 2-3 decenii orașul a fost europenizat prin construcția de bulevarde, noi cartiere,  introducerea de apă curentă, electricitate, gaze naturale, transport public, etc.

Facultatea de Științe Umane și Sociale

Orașul s-a împărțit în două sectoare- orașul vechi, cu populație arabă tradițională și orașul nou, populat de imigranți care au ajuns să-i egaleze ca număr  pe cei autohtoni. După Primul Război Mondial activitatea economică a crescut, totul mergând la export, în detrimentul industriei tradiționale apoi în cel de Al Doilea Război Mondial forțele aliate ale Axei și-au creat baza din Africa în Tunis (1942-1943). Aceștia retrăgându-se în Sicilia, orașul a fost ocupat de armatele britanică și americană și folosit ca bază a operațiunilor militare împotriva Italiei.

Facultatea de Științe Umane și Sociale

Povestea ghidului tunisian era pe terminate. Din 1954 Tunisia a devenit stat independent cu capitala în Tunis unde între 1979-1990 a avut sediul Liga Arabă constituită din 22 de națiuni arabe apoi între 1982-2003 Organizația de Eliberare a Palestinei. Autocarul a oprit în dreptul unei clădiri interesant decorată, Primăria Tunis. Am fost coborâți în viteză și autocarul s-a „evaporat”.

În clădirea Primăriei, construită în 1998, funcționează Consiliul Municipal format din 60 de membri. În fața ei se deschidea o piață largă.

Piața Kasbah a fost creată prin demolarea zidurilor cetății și  a mai multor clădiri din zonă (1950). Central, cu fața spre Primărie, a fost postat Monumentul Național Kasbah (1989).

În clădirile din jurul pieței funcționează mai multe instituții publice.

Mausoleul Farhat Hached a fost  inaugurat în 2002, realizat în memoria celui  care a fost un lider naționalist, sindicalist,  conducător în lupta pentru eliberare de sub protectoratul francez, asasinat în 1952.

În dreapta Primăriei se află Colegiul Sadiki, cea mai veche instituție de învățământ din țară (1875). 

În stânga Primăriei am văzut doar zidul înconjurător al Ministerului Apărării pe care, rapid, l-am fotografiat cu frică să nu fiu prinsă. Ni se explicase că în acea zonă fotografiatul era oarecum interzis, iar acea clădire chiar deloc.

Piața se continua cu Piața Guvernului mărginită de multe instituții ale adminsitrației statului.

Ministerul Finanțelor

În piață de-a lungul timpului au avut loc numeroase demonstrații politice.

De fapt chiar atunci se desfășura greva sindicatului sanitar. Deși manifestare pașnică, era monitorizată de multe forțe polițienești mobilizate acolo.

Dorind să văd dacă polițiștii erau cooperanți, i-am solicitat unuia dintre ei să se pozeze cu mine ca amintire. A acceptat. Acea fotografie azi îmi aduce aminte de pățania ulterioară.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis- prin Medina

Excursie în Tunisia- ziua 1: prin Hammamet

Publicat pe de
Răspunde

În prima zi în Tunisia după ce am vizitat Centrul Cultural Internațional „Dar Sebastian” ne-am îndreptat spre centrul istoric al orașului Hammamet unde, pe malul  mării, se afla Kasbah Hammamet, o fortăreață construită de arabi în secolul XIII.

Pentru a se proteja de pirații catalani și pisani cetatea a fost extinsă (secole XIV-XV), s-a structurat noul oraș Hammamet  a cărui Medina, veche din secolul X, a ajuns să fie poziționată central.

În timp cetatea a trecut sub stăpânire spaniolă, apoi turcă, când Medina a fost complet zidită. În afara cetății, spre mare, a fost creat un cimitir islamic și în altă zonă un mic cimitir creștin. În acea perioadă europenii numeau orașul Mahomette.

Cetatea fiind un punct strategic la mare, multe națiuni au vrut s-o cucerească. Într-un final a fost ocupată, împreună cu toată țara, și a intrat sub Protectorat francez (1881). De atunci viața s-a schimbat. Orașul a fost ocupat încetul cu încetul de imigranți, mai ales veniți din sudul țării pentru a-și găsi locuri de muncă și au fost construite suburbiile actuale.

Din 1960 a început să înflorească turismul. Cetatea, situată în centrul orașului, a devenit un obiectiv principal în care a fost deschis un mic muzeu și pe litoralul din împrejurimi s-a dezvoltat cea mai mare stațiune din Tunisia. 

După ce am fost atenționați să nu luăm în considerare vreo cerere de taxă pentru intrarea în Medina sau pe zidurile cetății am fost lăsați liberi. Nu mai văzusem o Medina până atunci așa că prima mea mișcare a fost să intru în ea.

În Hammamet această „piață” nu este foarte mare (200×200 mp). Străduțele care duc la ea, azi devenite zone comerciale, sunt situate pe fosta zonă a bazinelor.

Diverse sortimente de marfă erau etalate într-o mare înghesuială. Nici nu puteam să-mi dau seama care a cui proprietar este.

Trecând de  multele tarabe, un magazin mi-a atras atenția. Proprietarii, bunic și nepot, îl amenajaseră ca pe un anticariat. Marfa, deși nouă, avea „patina vremii”.

Pe străduțele înguste am ajuns la Moscheea Kabir sau Moscheea Mare.

Deși știam că femeile nu au acces, am urcat scările până în poarta de intrare unde, rapid am făcut o fotografie.

Imediat am fost admonestată de un bărbat care lenevea pe un șezlong. Cuminte, am înaintat pe o străduță, pe lângă moschee. Tot am reușit să-l păcălesc pe acel mascul „feroce”. Nu l-a dus mintea să-mi urmărească mișcările. Am găsit o altă intrare deschisă din ușa căreia am pozat interiorul. Ce rău făceam ? Nici nu le-am încălcat regulile. Nu am pătruns în incintă.

Apoi am trecut pe lângă o ușă decorată în culori țipătoare, frumos armonizate. Era intrarea unor băi, Hammam Sidi Belghith.

Timpul trecea repede. Cum nu aveam de făcut cumpărături, văzusem ce înseamnă o Medina, m-am îndreptat spre nord, dorind să ies în centrul orașului.

De lângă cetate, pe unul din cele două bulevarde cu hoteluri, restaurante, magazine, etc., am ajuns la intersecția lor, în centrul orașului nou, unde se afla Piața Martirilor cu un monument construit ca un turn Eiffel în miniatură care comemorează eroii războiului de independență tunisian și o fântână arteziană care în acel moment nu funcționa.

În zonă traficul era foarte aglomerat. Pe lângă asta, lângă intersecție era amenajată și o stație de taximetre.

Ocolind zidurile cetății am ajuns pe o alee lângă plajă.

Prima zi a excursiei, pentru mine a doua (în prima am făcut drumul Arad-București), a fost interesantă. Am intrat în contact cu o cultură necunoscută mie pe care de abia așteptam să o aprofundez.

Relaxându-mă privind apusul de soare nici nu mi-am dat seama ce repede a trecut timpul. Ziua se terminase. Urma să ne întoarcem la hotel.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis