Comuna Hălmăgel este situată în nord-estul județului Arad, în depresiunea Hălmagiu, la granița cu județul Hunedoara. A fost prima dată atestată documentar din 1439, cu numele Kishhalmag, când aparținea domeniului Șiriei, din 1441 intrând în posesia lui Gheorghe Brancovici. Ulterior a urmat tiparul istoriei Ținutului Hălmagiu. Inclusă în Imperiul Habsburgic (1699), a fost deținută de austriacul Francisc David Gebhardt și în 1728 vândută lui Ioan Hollaky. În timpul Răscoalei Horia, Cloșca și Crișan (1784), iobagii răsculându-se împotriva nobilimii, au atacat castelele acestora, la Hălmăgel cel al vicecomitelui de Zărand, Ștefan Hollaky, fiind vandalizat.
Localitatea fiind populată de români ortodocși, aceștia aveau Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, în 1754 deja deteriorată. În timp ruinându-se, între anii 1808-1812 a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
În 1935 turnul clopotniță a fost refăcut și în perioada 1998-2000 interiorul pictat în tempera.
Azi de comună aparțin administrativ 4 sate: Luncșoara, Sârbi, Târnăvița și Țohești. Din Hălmăgel parcurgând cca. 4 kilometri spre nord, se ajunge în cătunul Vâsdoci din satul Luncșoara, atestat documentar din 1561 cu numele Vassaticha, deținut de familia Báthory, nume schimbat în secolul XVIII în Voszdocs, când aparținea familiei Bethlen.
În micul cimitir de pe marginea drumului se înalță Biserica de lemn „Înălțarea Domnului”, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost datată din anul 1756 după picturile de pe iconostas. În 1860 a fost înlocuită cu actuala Biserică din lemn de stejar, pe fundație din piatră dură, al cărei interior a fost pictat în tempera, altarul și iconostasul în ulei (1870). În timp deteriorându-se, a fost acoperită cu șindrilă (1948), apoi cu țiglă (1959), în 2004 tencuită și zugrăvită.
În satul Luncșoara, atestat documentar din 1760, s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”, datată din 1825, care a înlocuit fosta Biserică de lemn „Buna Vestire” (sec. XVII) deteriorată.
Se pare că biserica a fost adusă din satul Crăciunești, sau satul Prăvăleni, informațiile primite de la localnici fiind diferite. La mijlocul secolului XIX s-a executat pictura interiorului, din care s-au păstrat până azi fragmente pe iconostas și în altar. În jurul anului 1900 interiorul și exteriorul bisericii au fost tencuite și zugrăvite.
În perioada 1993-1995 în cătunul Luncșoara de Sus din satul Lucșoara s-a construit o nouă biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”.
Rulând încă 3 kilometri spre nord, se ajunge la o altă Biserică din zid, situată într-un cimitir, despre care nu am găsit informații.
La 3 kilometri nord-est de Hălmăgel se află satul Sârbi, atestat documentar din 1439.
În secolul XVIII era filie la Hălmagiu, apoi s-a construit o Biserică de lemn (1762), înlocuită în 1935 cu actuala din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Celelalte două sate aparținătoare, Țohești și Târnăvița, sunt situate în sud-estul comunei.
După nici 2 kilometri se ajunge în satul Țohești, atestat documentar din 1720.
În documentele din 1755 e menționată Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”, în 1760 dispărută, probabil ruinată.
Într-o cazanie din 1768 este menționată o nouă Biserică de lemn, pictată în interior cu icoane (1796; 1773), care a rezistat până la începutul secolului XX. În 1920 a fost demolată și pe locul ei construită actuala Biserică de lemn „Buna Vestire”, ale cărei fațadă și turn în timp au fost tapetate cu tablă.
Pe un drum pietruit, traversând dealuri, după cca. 4-5 kilometri spre est, se ajunge în satul Târnăvița, atestat documentar din 1484.
În 1661 în sat a existat Biserica de lemn. Fiind deteriorată, a fost înlocuită cu una nouă, ridicată în cimitirul de pe deal (1722), care a rezistat până în 1938, când a fost demolată și construită o nouă Biserică de lemn, la rândul ei înlocuită în 1978 cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”.
Comuna Hălmagiu e situată în partea de est a județului Arad, în depresiunea Hălmagiu, la poalele munților Bihor. A fost prima dată atestată documentar din 1390, numită Bybarch, Wajwodan olacorum de Holmad. În acea vreme districtul Hălmagiu făcea parte din comitatul Zărandului (Zaránd), unitate administrativă aparținând domeniului Cetății Șiria. În1439 domeniul a fost donat despotului sârb Gheorghe Brancovici, refugiat din fața turcilor, care-i cuceriseră țara. În 1444 acesta i-a cedat lui Ioan Huniade (Iancu de Hunedoara) șapte districte românești din comitatul Zărandului, între care și Hălmagiu, cu cetatea sa, atestată documentar din 1439, formând domeniului Hunyady.
Începând cu anul 1451 districtele Hălmagiu, Căpâlna și Băița au intrat sub conducerea Voievodul Moga din Hălmagiu care a ales pentru reședința voievodală târgul Hălmagiu, acesta fiind situat în centrul voievodatului și apărat de cetate, construită pe locul actualului Cămin Cultural.
În aceeași perioadă familia Moga a construit și Biserica Voievodală „Adormirea Maicii Domnului”, cu o navă, un altar pătrat, prevăzută cu un turn-clopotniță, care s-a păstrat până azi și este înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Fiind incendiată de un trăznet, în Revoluția de la 1848 bombardată de armatele maghiare, în perioada 1879-1897 a fost refăcută. După Unirea cu Roma (1753) și până în 1948 a fost folosită de ritul greco-catolic, apoi a revenit la ritul ortodox și în perioada 1974-1975 restaurată, moment în care s-a descoperit că în interior au existat 3 straturi de picturi, datate din secolele XIV, XV și XVIII. Azi biserica poate fi văzută doar din exterior, ea fiind nefuncțională.
În timpul fragmentării Regatului Ungariei (1540-1690), când treptat Principatul Transilvaniei și-a determinat propriile structuri legislative, Ținutul Hălmagiului a fost invadat și distrus de tătari (1599), apoi devastat de armatele lui Horváth și de cele 2 raiduri aleoștilor Pașalâcului de Timișoara. Prin Hălmagiu au trecut și iobagii răsculați, în drumul lor din regiunea Devei spre Beiuș (1659). Au urmat alte raiduri otomane, Ținutul Hălmagiului ajungând să fie administrat de turci (1670-1693), alungați după Pacea de la Karlowitz (1699), când a fost inclus în Imperiul Habsburgic, cele 52 de așezări din ținut fiind deținute de Erariu. Fiind ținut de graniță, din 1702 Cetatea Hălmagiu a devenit centru grăniceresc, având un oficiul vamal care a funcționat până în 1747, când a fost mutat la Buteni.
Nobilimea maghiară fiind nemulțumită, în 1703 a izbucnit Răscoala Curuților, Război de Independență condus de Francisc Rákóczi al II-lea împotriva Casei de Habsburg, în timpul luptelor purtate Cetatea Hălmagiului fiind ocupată și distrusă total (1706). Conflictul a continuat până în 1711 când, prin Pacea de la Sătmar (Satu Mare), nobilimea a trebuit să recunoască autoritatea habsburgică în Transilvania. În 1740 Maria Tereza devenind Împărăteasa Austriei, Ungariei și Boemiei, l-a trimis pe Generalul Adolf Bukov să rezolve catolicizarea populației. Acesta a preluat forțat bisericile ortodoxe și le-a predat ritului greco-catolic. În Hălmagiu vechea biserică fiind predată uniților, în perioada 1755-1757 românii și-au construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, al cărei interior a fost pictat în stil bizantin (1768), în timp acoperit cu tencuială, picturile fiind descoperite prin lucrările din 1971.
Începând cu anul 1764 domeniul a intrat oficial în posesia familiei Bethlen, care și-a construit în Hălmagiu o nouă reședință, ulterior transformată în Hanul „Birtul Mare”, stație de poștalion, azi numit Hanul Moților.
Transilvania fiind condusă de austrieci și maghiari, nemulțumirea populației, majoritar română, a crescut și în 1784 a izbucnit Răscoala Horea, Cloșca și Crișan, răsculații ocupând pentru scurt timp satele și atacând edificiile domnești. A fost rapid înăbușită și cei trei conducători uciși prin tragere pe roată. La începutul secolului XIX, datorită foametei mari și izbucnirii unei epidemii de holeră (1811-1816), multă populație a părăsit zona Hălmagiu. Viața fiind foarte grea, au avut loc mai multe revolte țărănești. În Revoluția de la 1848 Hălmagiu fiind atacat de trupele maghiare, Prefectul Buteanu a adunat mii de țărani, i-a înarmat și au ripostat.
În același timp s-a desfășurat, în trei etape, Marea Adunare de la Blaj, la care au participat mii de țărani români, nerecunoscând unirea Transilvaniei cu Ungaria, cerând desființarea iobăgiei și înființarea de gărzi naționale românești, adunare la care un aport principal l-a avut Avram Iancu, conducătorul Țării Moților. În 1849, adunând o oaste mare din țărani români, s-a aliat cu austriecii și au luptat împotriva maghiarilor, nelăsând trupele lui Kossuth să ocupe Apusenii. În final maghiarii au fost învinși și Ungaria inclusă în Imperiul Habsgurgic. Românii fiind ignorați și neprimind libertățile promise, Avram Iancu a făcut mai multe demersuri la Viena, finalizate prin arestarea lui la târgul din Hălmagiu (1849), nu pentru mult timp, sub presiunea românilor, soldații fiind obligați să-l elibereze.
închisoarea
În amintirea eroului național, în 1974, la 150 de ani de la nașterea sa, în centrul comunei Hălmagiu a fost postat Monumentul Avram Iancu.
La mijlocul secolului XIX, comitatele fiind desființate, localitatea Hălmagiu a devenit al doilea centru al comitatului Zărand. În perioada 1863-1876 s-a obținut ca limba oficială a Ținutului Hălmagiu să fie limba română. Desființându-se comitatul, cele 34 de comune aparținând preturii Hălmagiu au fost anexate comitatului Arad, restul Zărandului trecând la Hunedoara. În 1881 domeniul Hălmagiu a fost cumpărat de bancherul Phillipert și din 1886 a trecut în posesia lui Iosif Schweigher.
În timp ce Imperiul Austro-Ungar se prăbușea (1918), la Hălmagiu a izbucnit o răscoală, o parte din populație s-a înarmat și administrația maghiară a fost înlăturată, în ținutul Hălmagiului înființându-se gărzile naționale. Un an mai târziu trupele maghiare au ocupat localitatea, ucigând mai mulți români, dar după câteva luni au fost alungați de armata română. După noua împărțire teritorială, a devenit plasa Hălmagiu, din 1925 de ea ajungând să aparțină administrativ 45 de localități. În ianuarie 1941 clădirile administrative (pretura, judecătoria, posturile de jandarmi, etc.) au fost ocupate de legionari. Postbelic plasele Hălmagiu, Gurahonț și Sebiș au fost unite în raionul Gurahonț, aparținând regiunii Arad. După reorganizarea administrativă din 1968 comuna Hălmagiu a fost încadrată în județul Arad.
fosta Judecătorie (1872-1952)
Azi de comună aparțin administrativ 9 sate: Bănești, Bodești, Brusturi, Cristești, Ionești, Leasa, Leștioara, Poienari, Tisa, Țărmure, 7 atestate documentar din secolul XV. Trei dintre ele sunt situate pe un drum la nord de comună. La cca. 3 kilometri se află satul Bănești, atestat documentar din1441.
În 1747 în sat exista Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”. A rezistat până în jurul anului 1900, când a fost demolată. Pe locul ei în 1960 s-a clădit actuala biserică din zid, purtând același hram.
După 2 kilometri nord se ajunge în satul Cristești, atestat documentar din 1439, în care s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în anul 1860, acoperită cu șindrilă, înlocuind vechea Biserică din lemn (1700), deteriorată, din care s-au păstrat mai multe manuscrise, de exemplu Strastnic, Blaj (1783). În 1865 interiorul a fost pictat direct pe lemn. Deteriorat, în 1916 acoperișul a fos înlocuit cu țiglă și în 1969 biserica a fost renovată.
Încă 5 kilometri spre nord și drumul se termină în satul Brusturi, atestat documentar din 1360.
Încă înainte de 1755 în sat a existat o Biserică din lemn. Deteriorându-se, a fost demolată și în 1832 înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
Satul Bodești (1441) este situat la 5 kilometri nord-vest de comună.
A fost prima dată atestat documentar din 1441.
Sat românesc, în secolul al XVII-a existat o Biserică Ortodoxă din lemn cu hramul „SfântaTreime”, demolată după ce s-a construit în actuala locație Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh”, căreia i s-a pictat interiorul direct pe lemn, prezentând personaje și scene biblice (1831). În 1889 interiorul a fost zugrăvit și acoperișul din șindrilă schimbat cu unul din tablă. Biserica a fost restaurată în 1957. În curtea bisericii au fost înmormântate mai multe personalități ale vieții culturale, un exemplu fiind profesorul Traian Mager (1887–1950), monograful regiunii Hălmagiului.
Rulând 6 kilometri pe alt drum spre nord-vest de comună, se ajunge în satul Leasa, atestat documentar din 1439. Am ajuns cu greu, întrebând mereu localnicii, chiar fiind condusă o bucată de drum.
În 1760, fără a primi autorizație imperială, localnicii au construit o Biserică de lemn ortodoxă, dar nu a putut funcționa decât câțiva ani, fiind închisă de autorități. Primind aprobarea, au construit o altă biserică din piatră, cu hramul Bunavestire (1785), astăzi dispărută și în 1949 actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
În sat am văzut și o Biserică de lemn despre care nu am găsit informații.
Neaflând direcția spre satul Leștioara (1477), am rulat 5 kilometri spre sud până în satul Tisa, atestat documentar din 1439.
Se presupune că în sat a existat o Biserică de lemn, pomenită în Cazania lui Varlaam din 1701, probabil demolată ulterior, deoarece în secolul XVIII satul nu avea lăcaș de cult și era filie la Hălmagiu, abia în 1755 fiind construită actuala Biserică de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel”, în 1795 interiorul ei fiind pictat. Pictura a fost deteriorată în timpul extinderii bisericii (1864) și s-a executat una nouă.
La 4 kilometri sud-est de Tisa se află satul Țărmure, atestat documentar din1439.
Până la jumătatea secolului XVIII satul nu a avut biserică și era filie la Hălmagiu.
În 1780 s-a construit Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, acoperită cu șindrilă, pictura interioară fiind realizată pe pânză.
În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori (1830, 1870) și acoperișul, fiind deteriorat, schimbat cu unul din tablă.
La 3 kilometri sud de Țărmure, ultimă localitate din județul Arad pe acel drum, se află satul Ionești, atestat documentar din 1441. Pe unul din dealurile ce mărginesc șoseaua se află Biserica de lemn „Sf. Mc. Gheorghe” construită în anul 1730, înlocuind biserica veche din 1460. Din păcate nu am reușit să depistez pe unde se poate ajunge la ea, așa că m-am îndreptat spre ultimul sat ce aparține de comuna Hălmagiu, satul Poienari, situat la cca. 4 kilometri est de Țărmure.
La mijlocul secolului al XVIII-lea în sat exista o veche Biserică de lemn. Deteriorându-se, în 1818 a fost înlocuită cu alta tot din lemn, la rândul ei demolată și ridicată actuala Biserică de lemn „Sf. Nicolae”(1928).
Comuna Săvârșin este situată pe Valea Mureșului, în estul județului Arad. În timp a devenit foarte cunoscută pentru castelul din Domeniul Regal Săvârșin.
Data înființării localității este necunoscută, fiind pomenită documentar din 1479, cu numele Zawasim. Un secol mai târziu familia András, deținătoare a unei moșii din zonă, a înființat actualul Parc dendrologic (1514), întins pe 6,5 hectare, în care urmașii au construit un castel (1650-1680).
Spre sfârșitul secolului XVII în această zonă au fost aduși coloniști militari austrieci, zona de pe râul Mureș fiind considerată „graniță” între Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar. Până în 1752 zona a fost demilitarizată și foștii grăniceri au devenit iobagi, supuşi aceloraşi dări ca şi restul ţărănimii.
În parcul castelului în 1751 vicecomitele Forray András a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”. În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784), mișcare extinsă până la Mureș, iobagii răsculați, în frunte cu George Brănișcanu, judele Săvârșinului, au atacat și distrus castelul și biserica.
În 1755 ortodocșii aveau în cimitir Biserica de lemn „Buna Vestire”. În timp a fost înlocuită cu altă biserică de lemn și în 1899 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, din cărămidă și lemn, în jurul anului 1900 cea veche fiind vândută satului Temeșești.
Vicecomitele a reconstruit castelul și Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana” (1804), pe care a dotat-o cu o orgă (1810), apoi în turn s-a postat un clopot mare și un ceas (1820). În ea au fost înmormântați Forray András, soția sa, Iulia (1830) și sora acesteia, Therese Brunsvik (1861), presupusa iubită a lui Beethoven. Ultima slujbă oficiată în ea a avut loc în 1875, apoi a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire din cărămidă, în care, în fața altarului, s-au postat cele 2 monumente funerare, basoreliefuri în marmură albă.
În fața ei se află Monumentul „Isus Răstignit pe Cruce”, ridicat de familia Hunyady (1909), după ce au intrat în posesia domeniului Săvârșin (1830). Azi biserica ocupă o latură a Parcului central al comunei, în care a fost creată o fântână arteziană și în 1994 postată o cruce din marmură albă, Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.
Contele Hunyady a refăcut castelul în stil neoclasic, cu 3 nivele: demisol, parter și etaj, prevăzut cu balcon. În jurul castelului au fost construite case pentru personal, ateliere, s-a amenajat o fermă, etc. L-a deținut până la moartea sa (1932), când domeniul a intrat în proprietatea Societății „Corvin”, la care acționar majoritar era baronul Anton Mocioni de Foeni.
În acea perioadă în comună s-au înființat breslele, meșteșugarii fiind împărțiți în două grupe: fierari, rotari, dogari și cizmari, croitori. După revoluția din 1848 s-a desființat iobăgia. Țăranii fiind împroprietăriți, a crescut și producția agrară. Cei care dețineau terenuri mici lucrau la exploatarea pădurilor, sau pe plutele care transportau sarea, lemnul și vinul pe râul Mureș. Săvârșin a devenit un punct important mai ales după construirea podului de lemn peste râu (1872), făcând comunicația cu comunele din Banat.
Fiind traversat de care supraîncărcate, trase de perechi de boi, în timp podul s-a deteriorat și s-a prăbușit, fiind înlocuit în perioada 1906-1909 cu un pod de fier, folosit și azi.
După Primul Război Mondial soldații și ofițerii întorși de pe front au fost organizați în gărzi naționale, una existând și în Săvârșin. Comuna s-a extins cu noi case, zonă numită Satul Nou. Terenurile arabile din domeniul Hunyady au fost exploatate în cadrul reformei agrare, reformă care nu s-a putut efectua nici după Al Doilea Război Mondial, terenurile arabile din zonă fiind foarte puține.
În 1943 castelul a fost cumpărat de Regele Mihai I (1943). Dorind să-l dăruiască mamei sale, regina Elena, care dorea să se retragă din București, castelul a fost reabilitat. Sub comuniști a fost naționalizat (1945) și în anii 1980 folosit de Nicolae Ceaușescu ca vilă de vânătoare.
După evenimentele politice din 1989, castelul a fost retrocedat familiei regale (2001) și în perioada 2007-2015 restaurat. Începând cu anul 2021 domeniul poate vizitat.
Se pot vedea exteriorul castelului, parcul cu mica insulă de pe lac, aleea cu stejari vechi de 350 de ani, tise și nuci de 170 de ani, un mic pavilion, grădinile de trandafiri și toscană, o seră, etc..
Este amenajat și Muzeul Regal al Automobilului, în care sunt etalate o trăsură și câteva mașini de epocă, între care 2 foste jeep-uri ale Regelui Mihai I. Uneori acolo se organizează Parada Mașinilor de Epocă din Arad, în curs de desfășurare în momentul vizitei mele.
În apropierea castelului se află Casa Memorială „Eugenia și Eugen Popa”, amenajată în fosta casă a pictorului (1919-1996), donată de fiica lui în 2008, în care se pot vedea piese de mobilier vechi, lucrări de artă realizate de Eugen Popa în perioadele 1940-1980 și 1980-1995, piese etnografice, diverse obiecte adunate din zonă, etc.
De asemenea sunt etalate obiecte de artă decorativă din Extremul Orient, adunate în perioada 1960-1962, când familia Popa a locuit în sudul Chinei.
De comuna Săvârșin aparțin administrativ 8 sate, 2 dintre ele situate pe celălalt mal al râului Mureș. La 10 kilometri nord de comună, în zonă de dealuri, se află satul Pârnești, atestat documentar din 1479, cu numele Pernestie, din 1510 deținut de contele George de Brandenburg, apoi de stăpâni Săvârșinului. În decursul timpului în sat sunt pomenite 3 Biserici de lemn („Sf. Nicolae”1755, „Sf. Ioan Botezătorul”1817, „Sf. Ioan Gură de Aur”1877), ultima înlocuită în 1939-1940 cu actuala din cărămidă și piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Din Săvârșin spre nord-est după 6 kilometri se ajunge în satul Temeșești, atestat documentar din 1479, cu numele Themeesestie, schimbat în 1918 în Timisești, apoi în cel actual.
Până în sec XIX nu au avut biserică, fiind filie la parohia din Săvârșin. În 1899 au cumpărat și mutat Biserica de lemn din Săvârșin. Fiind distrusă de un incendiu (1931), în 1934 au construit actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”.
Continuând drumul spre nord, după 8 kilometri se ajunge în satul Troaș. Cercetările arheologice din zonă au descoperit urme ale vieții omului preistoric, din epocile de piatră, bronz, a fierului și câteva monede dacice.
Zona împădurită, a fost ocupată treptat, începând din 1636, formându-se în final așezarea, la intrarea căreia în 1770 s-a construit Biserica de lemn „Sfinții Trei Ierarhi”.
În 1800 biserica a fost mutată pe Dâmbul Crucii, din mijlocul satului. A fost creată din stâlpi masivi de lemn, pe o fundație de piatră. Deasupra pronaosului prezintă turnul-clopotniță, cu bază pătrată, acoperiș în formă de piramidă și clopot inscripționat 1783.
În 1813 a fost executată pictura pe lemn. Cea de la exterior degradându-se rapid, la începutul secolului XX a fost acoperită cu tencuială. Biserica a funcționat până în 1941, apoi a intrat în custodia Muzeului Țăranului Român. Treptat biserica s-a deteriorat și în 1966 s-au efectuat lucrări de restaurare. Din păcate pictura nu s-a putut recupera.
În anii 1940-1941 în sat s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Trei Ierarhi”, ctitorită de Generalul de Divizie Georgescu Grigorie, din Turnu Severin, Clădirea din cărămidă și zid. A fost prevăzută cu un turn-clopotniță, în care clopotul cel mic a fost adus de la Biserica de lemn, mărginit de 2 turnuri mai mici.
Din Săvârșin la 8 kilometri spre est este situat satul Toc. Pe drum se trece pe la marginea satului Cuiaș , menționat documentar în 1477, cu numele Kowesd, sat care în decursul timpului, până azi, nu a avut biserică.
Satul Toc este menționat documentar în 1715 ca fiind locuit de 28 iobagi. În 1759 în cimitir exista Biserica de lemn ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înlocuită în 1792 cu Biserica de lemn „Sf. Ioan Botezătorul”, al cărei interior a fost pictat în 1812. Fiind foarte deteriorată, în perioada 1906-1909 s-a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, din cărămidă și zid, în stil baroc și în 1912 Biserica de lemn a fost demolată.
La 4 kilometri vest de comună, se află satul Hălăliș, atestat documentar din 1510, în proprietatea lui George de Brandenburg. Satul nu a avut biserică proprie, credincioșii mergând la biserica din Săvârșin, azi în sat existând doar o Casă de rugăciune Adventistă.
Pentru a vedea cele două sate, situate pe cealaltă parte a râului Mureș, am trecut podul de fier și după 5 kilometri am ajuns în satul Valea Mare, în care în 1798 exista Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. În timp foarte deteriorată, a fost demolată și construită actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1892).
Satul Căprioara, situat la 4 kilometri est de Valea Mare, la granița cu județul Hunedoara, apare în documentele din 1337 ca proprietate a meșterului Dionisie Cenad și a fraților săi. În 1777 în sat exista o Biserică de lemn, care a rezistat mai mult de un secol. Fiind foarte deteriorată, a fost înlocuită cu una din cărămidă și piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1887-1889), al cărei interior a fost ornat cu icoane. În 1932, când interiorul a fost pictat, icoanele au fost mutate la Biserica din Lalașinț.
Comunele Ignești și Dezna sunt situate în partea central-nordică a județului Arad, la poalele munților Codru Moma. Pe teritoriul comunei Ignești săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări dacice, datată dinainte de anul 106 e.n. Localitatea a fost prima dată atestată documentar abia în 1418, fiind pe teritoriul maghiar. După Bătălia de la Mohacs (1526), în care turcii au învins, partea de vest a Transilvaniei a fost cucerită treptat, inclusiv cele două comune. Până în 1566 au aparținut Principatului Transilvania, autonom și administrativ Sangeacului din Ineu.
În anii 1686-1687 oștile habsburgice au alungat definitiv otomanii. Prin Tratatul de la Blaj (1687) Transilvania a intrat sub dominația Imperiului Habsburgic, apoi a Austro-Ungariei (1867), când a fost inclus în Ungaria. După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), a revenit Regatului României și după 1968 comunele aparțin administrativ județului Arad. de-a lungul timpului au fost locuite preponderent de români.
În comuna Ignești prima Biserică de lemn a fost consemnată în 1767. Era situată pe un deal, la marginea actualei comune și era folosită împreună cu populația din Minead. De la ea s-au păstrat câteva icoane de lemn, azi păstrate în colecția Mânăstirii Gai-Arad. Deteriorată, biserica a fost înlocuită cu alta de lemn (1823), în care o perioadă de timp a predicat tatăl lui Vasile Goldiş, personalitate marcantă implicată în Marea Adunare de la Alba Iulia (1918). Biserica a rezistat până în 1904 când a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn, la rândul ei demolată în 1986 și pe locul ei ridicată una din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1990).
De comună aparțin administrativ trei sate. Satul Susani, situat la 6 kilometri nord, a fost atestat documentar din 1561.
Pe vatra veche a satului, în locul numit „Țintirim”, a existat o Biserică de lemn (1754), mutată, o dată cu satul, pe vatra actuală. În 1931 pe locul ei s-a construit o nouă Biserică de lemn și materialul de la cea veche a fost vândut unui măcelar din Sebiș, care l-a folosit la construcția unei ghețării. În 1947 biserica a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
La nici 2 kilometri est de Susani se află satul Nădălbești, atestat documentar din 1519. În anul 1755 localnicii nu aveau o biserică, astfel o frecventau pe cea din Neagra.
Abia în a doua jumătate a secolului XVIII au ridicat o Biserică de lemn, înlocuită 1825 cu alta de lemn, construită fără aprobarea guvernului. Aceasta a fost demolată în 1937 și înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.
Pentru a vedea satul Minead a trebuit să mă întorc în comună și de acolo să rulez 2 kilometri spre nord-est.
Satul a fost atestat documentar din 1553. Prima Biserică de lemn, situată pe „Dealul Morminților”, este consemnată abia în prima jumătate a secolului XVIII. La începutul secolului XIX, deși doreau să o înlocuiască cu una din piatră, neavând fondurile necesare, au ridicat o altă Biserică de lemn, sfințită în 1831. A rezistat până în 1906 când a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Duminica Tuturor Sfinților”. În timpul renovărilor din 1925 clădirea a fost tencuită la exterior. În interior, pe pereți și pe boltă au fost aplicate lambriuri de brad.
De comuna Dezna aparțin administrativ patru sate. Pe teritoriul ei au fost descoperite obiecte aparținând culturii Coțofeni (epoca bronzului- 3.500-2.500 î.e.n.), podoabe și monede de argint romane (101 e.n.). Prima dată a fost atestată documentar din 1261, formată în jurul Cetății Dezna, nou construită.
Comuna azi e situată pe drumul dintre orașul Sebiș și stațiunea Moneasa. În centrul ei, în a doua jumătate a secolului XVI, pentru apărare împotriva atacurilor otomane, a fost ridicat un castel fortificat (1565). Tradiția orală spune că în cadrul lui, a funcționat actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” , pe post de pulberărie. Era prevăzută pe colțuri cu 4 contraforturi care în 1769 au fost dărâmate. Un secol mai târziu biserica a fost mărită și i s-a ridicat turnul clopotniță, înglobat în interior (1850). În timp biserica a fost acoperită cu țiglă și turnul cu tablă.
În interior, tavanul din lemn a fost decorat cu picturi reprezentând personaje biblice.
Pe ușile împărătești au fost reprezentați Sfinții Evangheliști, iar pe cele diaconești, Arhanghelul Gavriil (stânga) și Arhanghelul Mihail (dreapta).
Din picturile de pe pereți au rămas doar câteva scene, în stare avansată de degradare.
În perioada dominației habsburgice domeniul Dezna, care includea și satele aparținătoare azi de comună, era în proprietatea Ducelui de Modena (1726). Acesta l-a vândut fraților Tőrők (1798) , care l-au deținut până în 1911. În toată acea perioadă a fost exploatat minereul de fier. În 1786 la mina Dezna lucrau 130 de mineri. Un secol mai târziu după ce era extras, minereul era transportat la secțiile locale unde era prelucrat, apoi valorificat, secții care au funcționat până în anul 1912.
Hanul Pescăresc Dezna
Comuna este azi renumită pentru Spitalul de Recuperare Neuromotorie „Corneliu Bârsan”, înființat în 1981, finanțat integral din venituri proprii, în care sunt tratați bolnavii cu deficiențe neuromotorii și de locomoție din toată zona Ardealului.
La 3 kilometri vest de comună, pe drumul spre orașul Sebiș, este situat satul Buhani, atestat documentar din 1441, făcând parte din domeniul Cetății Șiria. În perioada 1552-1561 a fost deținut de familia Losonczy, aparținând domeniului cetății Ineu. La mijlocul secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn „Sf. Arh.” care a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1844). În perioada 1925-1929 biserica a fost demolată și s-a construit una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”.
Din Buhani, spre nord, după 4 kilometri se ajunge în satul Neagra, atestat documentar din 1553. În secolul XVIII era în proprietatea Ducelui de Modena și în 1804 Erariul habsburgic l-a vândut familiei Kőnigsegg, în proprietatea căreia au intrat și satele Laz și Slatina de Criș.
În 1745 este consemnată existența Bisericii de lemn „Pogorârea Sf. Duh” care, deteriorată, a fost înlocuită cu alta din lemn (1825). Aceasta a fost demolată și pe locul ei ridicată una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1892).
Satul Slatina de Criș este situat la 4 kilometri nord de comună. A fost atestat documentar din anul 1506. În același secol a trecut în proprietatea Episcopului catolic de Oradea (1561) apoi, ca celelalte sate, a aparținut Ducelui de Modena (1732) și în final familiei Kőnigsegg (1804).
La mijlocul secolului XVIII satul nu avea biserică. Pentru oficierea slujbelor, localnicii se deplasau la Neagra. Prima Biserică de lemn a fost ridicată în 1831 și după puțin timp a fost înlocuită cu actuala de zid, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1896).
Pentru a vedea satul Laz, din comuna Dezna am rulat 5 kilometri spre sud, pe un drum neasfaltat, dar bun.
Satul a fost atestat documentar din 1506. În 1739 avea o Biserică de lemn de la care se păstrează, în colecția Mânăstirii Gai-Arad, icoana pe lemn „Maica Domnului Hodighitria” (a doua ½ sec XVIII).
În jurul anului 1800 a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn, apoi s-a construit actuala Biserică de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1927), în timp tencuită și turnul îmbrăcat cu tablă.
Cetatea Dezna este situată în nordul județului Arad, la marginea localității cu același nume, pe dealul Ozoiu, la o altitudine de aproximativ 400 metri.
Pentru a vedea ruinele care au rezistat de-a lungul timpului, aveam două variante: un urcuș mai abrupt, dotat în unele zone cu lanțuri, sau o cărare care ocolește dealul și urcă lin spre fosta cetate, ambele marcate cu semne pe copaci. Am ales-o pe a doua.
Se presupune că cetatea a fost construită de nobilul Laurențiu de Pâncota, apoi a fost deținută de Kopasz Borsa, palatinul Ungariei și fratele voievodului Transilvaniei și în 1317-1318 a fost cucerită de oastea Regelui Carol Robert de Anjou, an în care este prima dată atestată documentar.
Datorită localizării sale, în centrul cnezatului, la poalele munților Codru-Moma, a devenit un punct strategic, de apărare a vestului Transilvaniei. În anul 1387 a fost donată familiei nobiliare Losonczy, comiți de Timiș, bani de Severin și căpitani ai Croației, Dalmației și Slavoniei.
În secolul XV cetatea era centrul domeniului feudal, căruia îi aparțineau 24 sate, locuite majoritar de români, domeniu menționat documentar abia în 1579, după ce a fost cucerit de turci, când administrativ ținea de sangeacul de la Ineu, dar era deținut de Principele Ioan Sigismund Zapolya.
Spre sfârșitul secolului turcii au fost alungați și Principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, considerând-o importantă pentru apărarea Ineului, a refăcut și întărit cetatea. Pentru a fi terminată rapid, acesta a scutit de dări locuitorii. S- au construit ziduri noi, din stâncă, întărite cu piatră de râu și acoperite cu un mortar, la care s-a folosit varul de Agriș, un bastion în partea de nord-est și în același an a donat-o lui Gabriel Bethlen (1608).
După 10 ani acesta a dăruit-o fiului Domnitorului Petru Cercel care a deținut-o până când a fost recucerită de otomani (1619-1658). Aceștia și-au extins teritoriul, cucerind și Cetatea Ineului (1566) și l-au deținut până în 1693, când au fost alungați de habsburgi.
În timpul luptelor cetatea Dezna a fost distrusă de o explozie, urmele acesteia fiind descoperite de arheologi, despre care o legendă spune că una dintre tinerele destinate haremului unui conducător militar turc, nedorind așa o soartă, a incendiat depozitul de pulbere. Ulterior nu a mai fost refăcută, rămânând doar ruinele ei.
Până azi s-au păstrat părți din zidurile situate în partea de sud-vest, pe marginea prăpastiei, groase de aproximativ 1 metru și un turn exterior, situat la cca.11 metri de colțul sudic.
Azi cetatea e înscrisă pe lista monumentelor istorice și face parte din patrimoniul național. O recomand celor care ajung în zonă, până la ea urcușul ușor fiind de fapt o plimbare prin natură.
Orașul Sebiș este situat în nordul județului Arad, pe valea Crișului Alb, între munții Zărandului și Codru Moma. Săpăturile arheologice au descoperit fragmente de obiecte, datate din secolele IX-X, atestând existența unei comunități în zonă, încadrată în voievodatul dintre Mureș și Crișuri, condus de Menumorut.
Pentru a păzi intrarea spre munții Apuseni, acolo a fost încartiruită o mică armată, condusă de comitele Siblesy (1227-1228), lângă care s-au mutat localnici și, pe malul Văii Dezna, s-a format o localitate. A fost supusă atacurilor tătare, cel din 1241 distrugând-o total, comitele retrăgându-se în Cetatea Dezna.
În timp localitatea s-a refăcut, în secolul XVI fiind în proprietatea Beiului de Ineu. În acea perioadă a existat o parohie reformată (1547), cu o Biserică de lemn care a rezistat până la începutul secolului XIX, când a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Reformată (1800-1813).
Au început atacurile otomane, cel din 1574 distrugând total satul și cucerind Cetatea Dezna, an în care apare și prima atestare documentară a Sebișului.
Primăria Sebiș
Turcii fiind alungați, satul a intrat, pe rând, în posesia mai multor proprietari, până când a fost iar cucerit de otomani (1658-1693). Aceștia l-au deținut scurt timp, fiind alungați de habsburgi, sub care satul a început să dezvolte și în 1746 a primit statutul de târg.
Primăria Sebiș
Era locuit preponderent de români, ortodocși, care în 1755 aveau o Biserică de lemn. Tot atunci localnicii trecuți la ritul greco-catolic au primit aprobarea și au construit, în spatele gării, Biserica Greco-Catolică (1784).
Spitalul Sebiș
La sfârșitul secolului XVIII biserica ortodoxă a fost mutată în curtea actualei biserici de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1829-1834). Ulterior ridicării celei noi, a fost demolată.
Populația de rit catolic și-a construit propria biserică care a rezistat până azi, Biserica Romano-Catolică „Sf. Mântuitor” (1837).
Pentru a deservi și satul Donceni, vechea Biserică de lemn, de pe Dealul Popii, a fost mutată la marginea Prăjeștiului (actual inclus în oraș). În perioada 1864-1868 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” Prăjești, clădire din piatră, cu turn de lemn căreia, în cursul reparațiilor din 1888-1889, acoperișul i-a fost schimbat cu unul de tablă și turnul refăcut din cărămidă.
Viața iobagilor înăsprindu-se, birurile fiind tot mai mari și neavând drepturi, chiar și căsătoria putea să aibă loc doar cu aprobarea nobililor, în 1784 în comitatul Zarandului a izbucnit Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, care s-a extins apoi și în comitatul Hunedoarei, la care au aderat și iobagi din zona Sebiș. Pentru a o înăbuși au fost trimise trupele armatei habsburgice. O lună mai târziu, prin trădarea unui pădurar din Abrud, Horea și Cloșca au fost prinși, apoi executați prin tragere pe roată. Un an mai târziu, de asemena trădat, a fost prins și Crișan. Pentru aducerea aminte a acelor vremuri, în fața Spitalului din Sebiș a fost postat Monumentul Horea, Cloșca și Crișan.
Ca toată zona, Sebișul a aparținut Ducelui de Modena (1790). Din 1814 a trecut în proprietatea Contelui Waldstein care și-a ridicat în târg un conac, în stil baroc târziu, Conacul Waldstein, azi situat în centrul orașului și folosit ca Bibliotecă Orășenească.
Treptat au început să fie valorificate pădurile și zăcămintele de fier din zonă. În acel context, la Sebiș s-a deschis primul și cel mai mare atelier de prelucrare a fierului (1840), ulterior dezvoltat și transformat în fabrică. După organizarea administrativă (1861) localitatea a făcut parte din Comitatul Zărandului.
Centrul Cultural Sebiș
Apoi Imperiul Habsburgic a fost condus de două monarhii, Austro-Ungaria (1867), când o parte din zonă, Principatul Transilvaniei, a fost inclusă în Ungaria. Cealaltă parte, în care era situat și Sebișul, a rămas în Partium, zonă recunoscută încă de pe vremea dominației turcești (1541) ca aparținând Principelui Ioan Zapolya.
Biserica Baptistă „Sf. Treime”
În timpul Primului Război Mondial o parte din localnicii care au participat la lupte au decedat. Pentru a-i cinsti, în Parcul Tineretului din oraș a fost postat Monumentul Eroilor.
La sfârșitul războiului, prin Tratatul de la Trianon (1920), regiunea Partium a fost împărțită între Regatul României, Cehoslovacia și Ungaria, Sebiș revenind României în care, după 1968, a fost inclus în județul Arad. Orașului i s-au alipit câteva sate, devenite cartiere. În cartierul „Satu Nou” în secolul XX s-a înființat o nouă parohie ortodoxă și între anii 1995-2004 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, o clădire din cărămidă, acoperită cu tablă.
De oraș aparțin administrativ trei sate. Satul Prunișor este situat la la 5 kilometri nord de Sebiș. A fost atestat documentar din 1406. Este unul din locurile unde în 1944 s-au desfășurat lupte crâncene contra hortyștilor. În jurul anului 1754 în sat a existat o Biserică de lemn. Când vatra satului s-a mutat în locul actual, s-a construit o altă Biserică de lemn și cea veche a fost vândută satului Rănușa. Biserica a rezistat mai bine de un secol. Deteriorată a fost înlocuită cu una de zid (1889), la rândul ei înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavril”(1980).
Satul Sălăjeni se află la 5 kilometri est de oraș. A fost atestat documentar din1574. Până când s-a construit o Biserică de lemn (1786), a fost filie a celei din Prăjești, localitate inclusă azi în oraș. În anul 1912 biserica veche a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
Pentru a ajunge în satul Donceni, atestat documentar din1439, din Sebiș se rulează 5 kilometri nord-est, pe drumul spre Stațiunea Moneasa. Prima Biserică de lemn din sat este menționată în anul 1755. A fost înlocuită cu o biserică de zid (1853-1873), înlocuită în 1947 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.
Comuna Birchiș este situată în sud-estul județului Arad, în zona de contact a culoarului Mureşului cu Dealurile Lipovei. A fost atestată documentar din 1596, când existau două sate situate pe locul unde azi se află brațul mort al râului Mure ș, care, datorită frecventelor inundații, au fost mutate în secolul XVIII în actuala locație, formând satul Birchiș. Totuși săpăturile arheologice (1976) au descoperit pe teritoriul comunei 4 bare de brățări traco-dacice, demonstrând existența unei așezări încă de atunci.
Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”, din vechea vatră, a fost mutată și ea (1786). În anul 1811 a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, apoi biserica din lemn a fost vândută satului Breazova (actual în jud. Timiș), unde a supraviețuit un timp, apoi a fost demolată.
De comună aparțin administrativ satele Ostrov, Virișmort și Căpâlnaș, ultimul situat la 4 kilometri est de comună. Satul Căpâlnaș a fost prima dată atestat documentar din 1369.
Casa de Cultură Căpâlnaș
În centrul satului se înalță Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”, construită în 1826, din cărămidă arsă și în 1856 interiorul pictat în tehnica fresco.
În acea perioadă, pentru aportul important adus imperiului de Generalul Petru Crainic, de origine din Căpâlnaș, Împărăteasa Maria Tereza a emis Diploma Leopoldină prin care satul a primit dreptul de a ține anual 7 târguri. Până în perioada comunistă diploma a fost păstrată în biserică, apoi a dispărut.
Ca multe alte sate din zonă, satul a intrat în posesia famieil Mocioni care, treptat și-a ridicat castele. Cel din Căpâlnaș a fost construit de meșteri italieni (1860), în stil eclectic, cu intrarea principală străzuită de 4 coloane corintice. În jurul castelului a fost amenajat un parc, întins pe 8 hectare. Ultimii proprietari au fost fost Ecaterina Mocioni, măritată cu contele Eugen Teleki, astfel azi se numește Castelul Mocioni-Teleki, apoi a fost naționalizat de comuniști și transformat în Preventoriu TBC. În 1964 a fost restaurat și transformat în Spital de Psihiatrie, care funcționează și azi.
Din Căpâlnaș spre vest se trece prin satul Virișmort, atestat documentar din 1374. În sat a existat o Biserică de lemn (anii 1700). Distrusă de inundații, a fost înlocuită cu alta de lemn (1851) care a rezistat până în jurul anilor 2000, când a fost demolată. Azi satul este depopulat, în el trăind doar în jur de 50 de persoane.
La 3 kilometri vest se ajunge în satul Ostrov, sat vechi românesc, atestat documentar din 1169, mutat în actuala locație în jurul anului 1800, datorită frecventelor inundații. În secolul XVIII în sat a existat o Biserică de lemn care s-a deteriorat în timp și a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1890).
Comuna Bata este situată la 12 kilometri vest de Birchiș. De ea aparțin administrativ satele Bacău de Mijloc, Bulci și Țela. Din satul Ostrov, urmând drumul spre vest, după 3 kilometri am ajuns în satul Bacău de Mijloc. Satul a fost prima dată atestat documentar din 1717. Sat românesc, avea în cimitir o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn. În 1830 aceasta a fost mutată pe locul unde azi se întinde curtea bisericii. Putrezind, în anul 1885 a fost demolată și doi ani mai târziu a fost construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh; Adormirea Maicii Domnului” (1830).
La 2 kilometri nord-vest se află satul Țela, atestat documentar din anul 1427. În a doua jumătate a secolului XVIII în cimitir exista o Biserică de lemn de la care s-au păstrat până azi câteva icoane (1799). Un secol mai târziu s-a construit o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Schimbarea la Față” și după câțiva ani vechea biserică a fost demolată (1868). În biserică a fost postată icoana Maicii Domnului (sec. XVIII), adusă de Anton Mocioni de la Mânăstirea Meteora (Grecia) și donată.
Satul Bulci este situat la 4 kilometri nord-est de Țela. A fost atestat documentar din 1225 dar săpăturile arheologice au descoperit urmele unui fost castru roman, aparținând Legiunii a XIII-a Gemina. Ulterior ruinele lui au fost folosite de călugării benedictini pentru construirea unei Abații Romano-Catolice. Distrusă de atacurile tătarilor (1241), a fost refăcută de Episcopul Bulcsu, după care a fost numit satul care s-a format în jurul ei.
Atât mânăstirea cât și satul au fost distruse de atacurile turcești din secolul XVI. Populația, refugiată pe malurile râului Mureș, a fost adunată de călugărul Berecky Hiarion și s-a întemeiat noul sat Bulci ((1749), în care s-a construit și o biserică. În secolul XVIII zona a intrat sub stăpânirea austro-ungarilor.
La începutul secolului XIX Baronul Fechting-Fechtemberg și-a construit în Bulci, în apropierea râului Mureș, un mic conac, înconjurat de un parc, pe care în 1858 l-a vândul lui Antoniu Mocioni I de Foen, din familia aromână nobiliară Mocioni, care-și extinsese proprietățile pe mare parte din Banat. Acesta a extins conacul, construind două aripi laterale, vechea clădire fiind inclusă în corpul său central, transformându-l în Castelul Mocioni.
A finanțat construcția a numeroase case, a unei școli și a Bisericii Romano-Catolice „Înălțarea la Cer a Sf. Fecioare Maria” (1871-1872).
Fiul său, Zeno, a redecorat castelul în stil neoclasic. Pe două din fațade a fost postat blazonul familiei, care se vede și azi. La nivelul lor a fost amenajată câte o terasă.
A cumpărat parcelele vecine și a amenajat un parc dendrologic. În jurul castelului au fost ridicate clădiri anexe, destinate servitorilor și grajduri.
Castelul a fost moștenit de Antoniu II Mocioni de Foen (1908). Devenind maestru al vânătorilor regale, a transformat castelul, creând spații pentru găzduirea Regelui Carol II și a suitei sale, aceștia frecventându-l frecvent pentru vânătoare și o cameră de arme.
Lângă clădirile anexe a amenajat un garaj pentru mașini. În parcul înconjurător a construit o seră din sticlă în care creșteau numeroase specii de plante exotice (1912). Azi, invadată de vegetație, așteaptă restaurarea care, se pare, va fi făcută de o asociație.
Domeniul a trecut în proprietatea fiului său adoptiv, Ioan Mocioni-Stârcea. După 1940, castelul fiind vizitat frecvent de Regina Elena și Regele Mihai, au fost amenajate camere speciale pentru ei. Iubind zona și vânătorile, prin intermediul lui Ioan, regele a achiziționat castelul de la Săvârșin, amplasat la doar 20 kilometri de Bulci, pe celălalt mal al râului Mureș.
Sub regimul comunist moșiile familiei au fost confiscate, implicit ansamblul castelului din Bulci (1949). Acesta a fost transformat în sediu G.A.S.
După consolidarea clădirii (1953), a fost transformat în Spital de Neuropsihiatrie, apoi Sanatoriu TBC, care a funcționat până în 2011. În final a trecut în administrarea Primăriei Arad, care l-a lăsat în paragină.
La Bulci, în apropierea fostului castel, se desfășoară anual un festival de muzică folk, Bulci Fest, ajuns în anul 2021 la ediția XIII.
Lângă spațiul amenajat pentru festival, într-o casă de lemn, moștenită, Primarul a adunat obiecte, îmbrăcăminte vechi din zonă și a amenajat un adevărat Muzeul Etnografic care, la cerere, poate fi vizitat în timpul festivalului.
M-am întors la Țela și am continuat drumul spre vest.
Casa Bata
După 8 kilometri am ajuns în comuna Bata, atestată documentar din 1367. În cimitirul satul a existat o Biserică de lemn (1758) care, după ce a fost ridicată o nouă biserică de piatră, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1878), a fost vândută satului Monoroștia (jud Timiș). În perioada 1939-1947 biserica de piatră a fost înlocuită cu una de cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.
Comuna Vârfurile este situată în partea de est a județului Arad. De ea aparțin administrativ satele Avram Iancu, Groși, Lazuri, Măgulicea, Mermești, Poiana și Vidra, toate locuite exclusiv de români (recensământul populației 2002).
Primăria și Poliția Vârfurile
A fost atestată documentar din 1390, cu numele Chuch, Chwch (Ciuci), care atât în limba română cât și în maghiară înseamnă vârfuri, nume românizat din 1926. Un secol mai târziu districtul Chwch, împreună cu alte șase, făcea parte din domeniul Șiriei și era deținut de Ioan Huniade (1444-1445). În secolul XVI, împreună cu mare parte a zonei, a intrat în posesia Marchizului George de Brandenburg (1510).
În anul 1643 Principele Transilvaniei George Rákóczi II a înființat în Ciuci un seniorat (protopopiat) reformat și tot atunci s-a construit o biserică. Se pare că a existat și o Biserică de lemn ortodoxă (1755) pe care, deteriorată, localnicii au dorit să o înlocuiască, dar autoritățile le-a interzis. Abia în 1889 au reușit să construiască o nouă biserică, din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. A fost reparată în 1931 și pictura interioară, în stil bizantin, a fost realizată în perioada 1944-1945.
La 9 kilometri nord-vest de comună este situat satul Avram Iancu, atestat documentar din 1441, numit Achwa, după verbul „a se aciua”, deoarece se afla ascuns într-o vale, nume purtat până în 1926, când a fost schimbat cu cel actual.
Monumentul Eroilor
La jumătatea secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn „Sf. Arh.”, schimbată în 1846 cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
Satul Vidra se află la aproximativ 4-5 kilometri nord-vest de comună. A fost prima dată atestat documentar din 1477, fiind în proprietatea familiei Banffy, numit Wydra, după numeroasele mamifere (vidre) care trăiau în râu.
Biserica Ortodoxă
Din 1697 satul a aparținut domeniului Hălmagiu, perioadă în care s-a construit Biserica de lemn „Sf. Cosma și Damian” (1724), din bârne de stejar, acoperită cu șindrilă, cu un turn baroc, în formă de prismă, terminată cu un „coif”.
În timp biserica a suferit reparații capitale (1800), apoi interiorul și iconostasul au fost pictate (1851) și în 1964 a fost restaurată, dar pictura nu a mai putut fi recuperată.
Am avut noroc că am ajuns atunci să vizitez zona (07.2021) deoarece în anul 2022 biserica a fost distrusă total de un incendiu.
La aproximativ 2-3 kilometri de sat se află Lacul Vidra. Azi unul din malurile lacului a fost amenajat cu bănci și un foișor de lemn, de proprietarii unui hotel/motel particular.
Pe vremuri acolo se aflau sălașe, înlocuite în timp de câteva case, unele modernizate și folosite actual pentru petrecerea timpului liber.
Pentru a vedea satul Mermești, din Vârfurile m-am îndreptat spre nord, apoi am părăsit drumul principal și, pe unul neasfaltat, dar bun, m-am îndreptat spre est.
Satul, numit Nermygh, a fost atestat documentar din 1760 când, neavând biserică, era filie a parohiei Vârfurile. În 1767 s-a construit o Biserică de lemn, înlocuită în 1928 cu alta de lemn.
Fiind foarte deteriorată, a fost demolată și pe locul ei construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1980).
M-am întors la drumul principal, l-am urmat spre nord, apoi am urmat un drum lateral spre vest și după 5 kilometri am intrat în satul Măgulicea, prima dată atestat documentar din 1427, cu numele Magakucha, când aparținea someniului Șiriei.
Școala Primară
În perioada 1754-1762 în sat a existat o Biserică de lemn. Fiind deteriorată, în jurul anului 1800 a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”, până azi tencuită și zugrăvită.
Satul Lazuri este situat la aproximativ 4-5 kilometri de Măgulicea, pe drumul principal care, spre nord, se continuă în județul Bihor. A fost atestat documentar din 1427, numit Laturfalwa/ Lazwrfalwa, însemnând „ a lăzui”, activitate de defrișare pentru a obține locuri pentru agricultură.
Până în 1650 a aparținut domeniului Șiriei, apoi cetății Ineului. În actele din 1754 pe teritoriul satului este pomenită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”. Un secol mai târziu a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh” (1814) care a rezistat până în 1945, când a fost demolată și în locul ei ridicată o biserică de zid, în stil baroc, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” .
Pentru a ajunge în ultimul sat care aparține administrativ de comuna Vârfurile, sat de graniță cu județul Bihor, am urmat șoseaua principală spre nord, apoi am deviat spre vest (7 km).
Satul Groși a fost prima dată atestat documentar din 1427, cu numele Gorzofalwa, însemnând buștenii rămași după tăierea trunchiurilor de copaci.
În perioada 1754-1760 în sat a existat o Biserică de lemn despre care se spune că ar fi fost adusă de la Țohești.
A fost folosită până în 1927 când, deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Înălțarea Domnului”. În timp biserica a fost tencuită, acoperișul schimbat cu țiglă și partea superioară a turnului îmbrăcată în tablă.
Comuna Șilindia este situată în zona central-estică a județului Arad. A fost prima atestată documentar din 1334 dar săpăturile arheologice, efectuate în 1967, au descoperit pe teritoriul ei monede dacice datate din secolul III î.e.n..
Primăria Șilindia
În 1559 existau două sate românești, Șilindia Mare și Șilindia Mică, deținute de nobili maghiari, care în timp s-au unit. După ce a intrat în posesia Ducelui de Modena, satul, cu 1.300 de locuitori, a devenit cel mai mare din Districtul Ineului (1786). În acea perioadă populația, neavând o biserică, pentru slujbele religioase mergea la Luguzău. Pe la mijlocul secolului XIX, în documentele vremii este consemnată o Biserică de lemn, situată pe dealul dinspre Luguzău, biserică care în 1880 a fost vândută unei familii și transformată în casă particulară.
În sat a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, din piatră și cărămidă (1880-1882), care în decursul timpului a fost reparată de mai multe ori, în 1936 dotată cu clopote și în perioada 1970-1972 interiorul pictat. În biserică se află o copie a icoanei făcătoare de minuni Paramythia, adusă de la Mănăstirea Vatoped, din Muntele Athos (2013).
Tot în acea vreme o parte din terenurile actualei comune au fost donate de regele austro-ungar lui Dezso Adam, cel care a devenit ulterior subprefect al Aradului. Acesta a populat satul cu maghiari, aduși din Pecica și a încercat catolicizarea populației, însă fără rezultate prea mari. Pentru catolicii din sat în perioada 1904-1906 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Treime”.
Unul dintre localnicii cu care se mândrește azi comuna este Mihai Takacs (1954-2015), pictor foarte cunoscut care a absolvit Facultatea de Arte vizuale din Universitatea de Artă Oradea și în decursul vieții a devenit membru al artiştilor „Place de Tertre” din Paris, preşedintele Fundatiei Takacs, membru al artiştilor „Asociazione Sicilianus pel le Lettere e le Arte” (ASLA) Palermo, Sicilia, Italia și membru Uniunii Artiştilor Plastici din România. În memoria sa, lateral de șoseaua principală, în apropierea Primăriei, i-a fost postat bustul.
După reorganizarea administrativă a țării (1968) Șilindia a primit statutul de comună. De ea aparțin administrativ satele Camna, Luguzău, Iercoșeni, Satu Mic, ultimul situat la 2 kilometri nord-vest. Satul, numit Dezso Haza, fost creat de moșierul Dezso Adam, prin colonizarea cu maghiari, aduși din Cenad și Békéscsaba (1848-1865). Cele două așezări s-au unit în timp formând actualul sat, locuit de aproximativ 800 de oameni.
Biserica Romano-Catolică
După unirea Transilvaniei cu România au fost aduși moți din munții Apuseni (1927) și s-a format Colonia Satu Mic. Pe lângă case, aceștia au construit o școală în care, până în 1948, s-au ținut și slujbele religioase. Ulterior, într-o casă particulară, a fost amenajată o capelă (1927), azi Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
La 2 kilometri vest de comună, pe valea Cigherului, este situat satul Luguzău, menționat din 1787 când, sub Împăratul austriac Iosif II, s-a confecționat ștampila administrativă „Comune Luguzo”. În sat a existat o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu alta din lemn (1860). În 1925 biserica a fost vândută unui localnic și în locul ei s-a construit una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
Din Luguzău, după 3 kilometri spre sud, se ajunge în satul Camna. Legenda spune că așezarea a fost creată de 100 de haiduci, veniți din părțile Craiovei, împreună cu familiile lor (sec. XVII), care doreau să-și schimbe modul de trai, devenind agricultori și meșteșugari. Ortodocși, au construit și o Biserică de lemn (1784) care, deteriorată, a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1862).
După cel de Al Doilea Război Mondial, tinerii migrând spre oraș, satul s-a depopulat treptat, azi fiind locuit permanent de aproximativ 200 de persoane.
Pentru a vedea satul Iercoșeni, m-am întors în Luguzău, m-am îndreptat spre est, apoi spre nord (9 kilometri). Satul a fost prima dată atestat documentar în jurul anului 1533. Situat la nord de Munții Zărandului, într-o zonă împădurită, la capăt de drum, a fost numit Fundureni. Se spune că și acest sat a fost creat de haiduci. În nuvela „Moara cu Noroc” scriitorul Ioan Slavici (1848-1925) a descris zona și, folosind legendele locului, a creat personajul Lică Sămădău, haiducul.
Fiind oameni săraci, cu case din pământ, nu și-au putut ridica o biserică. În 1752 au adus din Chisindia o Biserică de lemn care, cu modificări, s-a păstrat până azi. Clădirea a fost realizată cu bârne din lemn de gorun, îmbinate cu cuie de lemn. Acoperișul din șindrilă a fost prevăzut cu o streașină largă. În decursul timpului peretele vestic a fost mutat 1 metru, pentru a extinde spațiul destinat femeilor.
În 1943 clădirea a suferit reparații majore. Șindrila, deteriorată, a fost înlocuită cu țiglă și turnul acoperit cu tablă. Atât în interior cât și la exterior, pereții au fost văruiți. De la biserica veche au rămas intacte masa altarului și lădița de fag pentru lumânări.
Sub comuniști satul a aparținut comunei Cuied și după reorganizarea administrativă (1968) comunei Șilindia. Azi satul este aproape părăsit, doar 19 case fiind locuite.
Comuna Tauț este situată în parte central-estică a județului Arad, în zona de contact a Dealurilor Cigherului cu Munții Zărandului. Așezarea a fost foarte veche, săpăturile arheologice din 1975 descoperind , în partea de vest a localității, urme de locuire din eneolitic, dar a fost atestată documentar abia din 1187, cu numele Thout. În anul 1198 Regele Emeric a donat localitatea Ordinului Templierilor care au construit acolo o cetate (sec. XIII) și după desființarea ordinului cetatea, împreună cu proprietățile lor, au trecut în posesia Cavalerilor Ioaniți (1312). Prezența lor și continuitatea cetății au fost demonstrate prin descoperirile săpăturilor arheologice efectuate în anul 2000: ruine ale cetății, un cimitir cu morminte din secolele XI-XIII, 2 biserici suprapuse, una romanică și una gotică, obiecte și o monedă din perioada Regelui Sigismund de Luxemburg. Pentru a fi conservate, azi sunt acoperite cu pământ. cetatea a fost deținută de ioaniți până în 1523 apoi a fost ocupată de turci, care au refăcut-o ca cetate de apărare. În secolul XVII, după alungarea turcilor, Tauț a intrat în componența Imperiului Habsburgic. Un secol mai târziu, datorită numeroaselor inundații, a fost mutat pe actuala locație, unde a fost construită o Biserică de lemn.
Biblioteca Tauț
În timp, prin așezarea mai multor familii venite din Transilvania, numărul populației a crescut și biserica a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1877-1884), până azi renovată de mai multe ori.
De comuna Tauț aparțin administrativ satele Minișel, Minișu de Sus și Nadăș. Pentru a le vedea, m-am îndreptat spre sud, apoi am trecut pe lângă Lacul de acumulare Tauț, amenajat în jurul anilor 1970.
Azi pe marginile lacului se află vile ridicate cu scop de relaxare. Pentru pescarii amatori, e un loc ideal de pescuit, mai ales biban și clean.
La 9 kilometri est de comună am ajuns în satul Minișu de Sus. Așezarea a existat încă din epoca bronzului și fierului, fapt demonstrat de fragmentele și obiectele descoperite de arheologi. Vechea vatră a satului s-a format pe un deal, unde un localnic avea stupi, după care a fost numit Stupini, nume schimbat sub Imperiul Austro-Ungar în Fel Mineș.
În 1755, în locul uneia deteriorată, a fost construită o Biserică de lemn. După ce vatra satului a fost mutată în vale, s-a construit o nouă biserică de zid, actuala Biserică Greco-Catolică „Înălțarea Domnului” (1892).
Satul fiind invadat de muscali (1780), la marginea dealului Horgea localnicii au săpat un tunel, în care s-au refugiat. Pentru a nu fi furate, o parte din averi le-au ascuns într-o pivniță a fostei biserici.
Ulterior în sat s-au mutat familii din zonele Banatului și Sibiului. La porunca Împăratului Franz Joseph, locuitorii cu casele răsfirate pe dealuri au trebuit să se mute în aceeași locație, sistematizată pe străzi, de o parte și de cealaltă a pârâului care o străbătea.
Satul a început să prospere o dată cu înființarea carierei de diatomită (1935), folosită în industria petrolieră, cea alimentară, ca material izolant abraziv și pentru fabricarea dinamitei, în care au lucrat aproximativ 200 de localnici sat și cele învecinate. De asemenea s-a exploatat și calcarul din zonă. Cariera a funcționat până în anul 2003 apoi populația a început să migreze spre oraș, azi în sat existând în jur de 38-40 locuitori permanenți, majoritatea persoane vârstnice.
Pentru a vedea satul Minișel,a trebuit să mă întorc pe lângă lac, să-l ocolesc spre sud, apoi să mă îndrept spre est, în total 13 kilometri. Și acest sat este depopulat, în el azi trăind în jur de 100 de oameni.
A fost prima dată atestat documentar din 1560. Niciodată nu a fost foarte populat, în perioada 1771-1786 existând doar 41 de familii. Fiind iobagi și trăind în condiții foarte grele, în anul 1820, conduși de Tudor Teodor s-au răsculat, dar răscoala a fost înăbușită rapid.
În decursul timpului a fost numit Alsoménes, Kresztaménes și din 1918 Minișel, cunoscut și ca Minișu de Jos.
În sat a existat o Biserică de lemn (1825) care, deteriorată, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1862).
Pentru a vedea ultimul sat aparținător comunei Tauț, a trebuit să mă întorc și mă mă îndrept pe un alt drum spre sud. După aproximativ 7 kilometri am intrat în satul Nadăș, atestat pe lista dijmelor episcopale din 1332, după alți cercetători din 1437, când făcea parte din domeniul Herczegh. Inițial era un sat răsfirat, după grădinile și livezile împrejmuite numit „Ogrezi”, apoi localnicii s-au adunat pe Valea Ceșa, formând noua vatră, dar și-au păstrat sălașe, situate la distanțe până la 12 kilometri, unde își desfășurau activitățile agricole și de creștere a animalelor.
În secolul XVI în zonă s-au purtat lupte între armatele turcești și maghiare, în final ultimii învingând. După tratativele purtate, cetățile Aradului și Lipovei le-au fost cedate turcilor. Cetatea Ineului, de care aparținea și Nadășul, a rămas maghiarilor (1650). Nu a durat mult și turcii au atacat și recucerit-o (1658) dar în 1691 a fost eliberată de sub ocupația lor și a revenit definitiv maghiarilor. Un secol mai târziu satul a fost inclus în domeniul Modena, administrat de Emeric Bohus (1749).
Ortodocși, în 1734 localnicii aveau o Biserică de lemn. Deteriorată, a fost schimbată cu o altă Biserică de lemn (1768) care a supraviețuit până la începutul secolului XX. În locul ei a fost ridicată actuala clădire din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1904).
După Primul Război Mondial a avut loc reforma agrară, terenurile fiind împărțite în principal foștilor soldați, la Nadăș acțiunea terminându-se abia în anul 1929. Nu a trecut mult timp și a izbucnit Al Doilea Război Mondial (1939-1945). Încă de la început la Nadăș s-au săpat primele tranșee, apoi a fost construit un drum strategic, cu scopul de a face legătura între râurile Mureș-Crișul Alb.
Postbelic, localitatea fiind izolată, nu a fost cooperativizată, dar cotele obligatorii au fost mari, mai ales în perioada în care se plăteau despăgubiri de război U.R.S.S.-ului. Din 1968 Nadăș a devenit sat aparținător comunei Tauț, de care a fost legat printr-un drum, construit o dată cu amenajarea lacului de baraj (1970). Populația tânără, căutând locuri de muncă, a început să migreze spre orașe și majoritatea sălașelor au fost părăsite.
Excursiile Monicăi 