Arhive categorie: prin țară

Peștera Ghețarul de la Vârtop

Publicat pe de
Răspunde

Peștera Ghețarul de la Vârtop este situată în nord-vestul județului Alba, în Parcul Natural Apuseni. Pentru a ajunge la ea de la Gârda de Sus se urmează un drum neasfaltat care trece prin Gârda Seacă apoi în cătunul Casa de Piatră. De acolo se continuă pe jos, după indicatoarele aflate în zonă, la început pe un drum forestier apoi un urcuș prin pădure de aproximativ 45 minute pentru cei neantrenați.

Deși cunoscută de localnici, Peștera Ghețarul de la Vârtop a fost menționată pentru prima dată în lucrările științifice abia în 1955. Doi ani mai târziu a fost declarată monument al naturii, când intrarea a fost închisă cu o poartă pentru a nu putea fi accesată decât de cei din domeniu. În peșteră a fost depistată cea mai veche urmă a omului de Neanderthal din România.

Începând din anul 2010 peștera a fost deschisă publicului. A fost „amenajată” în sensul că nu se poate intra decât cu un ghid autorizat căruia i-am semnat o declarație pe proprie răspundere contra accidentelor și am plătit biletul de intrare. Ghidul ne-a împărțit lanterne și cam asta a fost toată amenajarea, ceea ce într-un fel mă bucura. Peștera, nu prea cunoscută, a rămas neatinsă de unii turiști vandali.

În interior temperatura se menține de aproximativ 10 grade așa că ne-am echipat mai gros și am intrat prin portalul înalt de 5 metri și lat de 15 metri.

Apoi am coborât prin grohotișul lunecos și am urmat niște coridoare foarte înguste.

Deja se vedeau urme de gheață pe pereți. Din păcate pozele mele, neavând un aparat foarte sofisticat și folosind doar lanternele, au ieșit, mă rog…așa cum au ieșit. Imaginile mi-au rămas întipărite în memorie.

Am intrat în Sala Ghețarului, sală lungă de 70 metri unde se afla un bloc de gheață de aproximativ 1.600 metri cubi cu diferite forme. Deoarece se formează din apa provenită prin topirea zăpezii care intră prin crăpăturile tavanului peșterii,  în funcție de anotimp avea altă înfățișare, cel mai spectaculoase putând fi văzute în lunile martie-aprilie.

De acolo printr-o galerie foarte joasă și îngustă am trecut în Sala Domului pe tavanul căreia se aflau mai multe formațiuni ca niște franjuri (draperii).

A urmat Sala Minunilor în care am văzut numeroase stalactite și stalagmite, gururi, etc.

Printre formațiunile aflate acolo, având grijă să nu le atingem, am urcat spre ultima sală.

În Sala Mare, lungă de 100 metri, se aflau cele mai multe formațiuni din peșteră, formate prin depunere calcitică- stalagmite, stalactite, coloane, coralite, baldachine, draperii, etc.

Înfrigurată, dar foarte mulțumită de cele văzute, am părăsit peștera și pe același drum m-am întors la mașină.

 

Excursie în munții Apuseni-ziua 1- din județul Bihor în județul Alba

Publicat pe de
Răspunde

După ce am văzut Cascada Oșelu și am ratat Cascada Bohodei ne-am continuat drumul prin județul Bihor până în orașul Ștei unde ne-am oprit pentru masa de prânz.

Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”

Primăria Ștei

Biserica Ortodoxă veche

sediul Pompierilor

De acolo am urmat un drum spre est pe care ne-am oprit în satul Fânațe, comuna Câmpani.

Doream să vedem o biserică veche din 1796, Biserica de lemn „Sf. Dimitrie”. Era situată într-un cimitir pe marginea drumul.

Biserica Ortodoxă nouă

Am continuat drumul până la orașul Nucet, numit după plantația de nuci care îl înconjoară. Am parcat lângă Centru de Informare Turistică aflat lateral de șosea.

Am trecut râul Crișul Băiței și am înaintat pe o alee cu scări.

Central se afla un parc în mijlocul căruia era situată o fântână arteziană. Pe o latură se afla clădirea Primăriei.

Văzând un turn de biserică care se înălța în spatele unei clădiri, am ieșit pe strada din spatele parcului.

Doream să vizităm Biserica Ortodoxă situată pe dealul din spate. Din păcate în acea zonă era înconjurată de un gard și timpul nostru era limitat.

Ne-am întors prin parc și pe alee până la mașină.

Ne-am îndreptat spre Băița de unde am început urcușul pe serpentine, drum unde se termina județul Bihor și se intra în județul Alba. Am oprim într-o parcare amenajată pentru a putea vedea superba panoramă.

Am coborât muntele și am continuat drumul prin județul Alba îndreptându-ne spre Gârda de Sus.

Făcusem rezervare on-line la o pensiune aflată pe teritoriul comunei. După indicațiile GPS-ului am ajuns la o pensiune care, însă, nu era cea căutată, așa că am trecut la metodele tradiționale, adică informarea de la oamenii întâlniți.

Orășeni, uitasem că administrativ comunele de munte, cu satele aparținătoare, ocupă teritorii largi situate pe diferiți versanți. Am urmat alte drumuri, găsind alte pensiuni doar a noastră nu.

Ne-am hotărât și ne-am îndreptat spre parcarea din apropierea Ghețarului Scărișoara unde ne-am dat întâlnire cu proprietarul pensiunii. Am lăsat acolo mașina, bineînțeles contra cost și am fost transferați de către proprietar la pensiune.

Deși în vârful unui munte, Pensiunea Gabriela era dotată cu toate utilitățile.

Fiind șocată de drumul, doar 2 kilometri, greu accesibil și întrebând dacă pensiunea funcționează și iarna, am aflat că era deținută de familia care locuia acolo.

Mi-am dat seama ce diferență este între modul de trai al celor de la oraș și al celor din mediul rural, mai ales munteni, care sunt mult mai căliți.

Se înserase. Am urcat în spatele clădirii, cu un ceai în mână, pentru a savura peisajul.

 

Excursie în munții Apuseni-ziua 1- prin județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Am hotărât să petrecem sfârșitul de săptămână în munții Apuseni. Am plecat dimineața devreme din Arad pe ruta spre Oradea. Am intrat în județul Bihor și de la Salonta am urmat drumul spre est, Tinca- Beiuș unde am făcut o mică oprire.

De acolo ne-am îndreptat spre Sudrigiu apoi spre est, drum care trecea prin  Pietroasa apoi comuna Boga, paralel cu râul Crișul Pietros.

Mă întrebat cât timp durase până să-și sape râul albia în rocile dure ale muntelui.

Am parcat în Satul de vacanță Boga.

În continuare pe jos  am parcurs Valea Oșelului.

Râul Oșelu, afluent al râului Boga, curgea între masivele împădurite.

După aproximativ 2-3 kilometri am ajuns la Cascada Oșelu.

Numită de un explorator Cascada Schmidl, în cinstea geografului vienez Adolf Schmidl, este cea mai de jos dintre cele 7 cascade aflate în canionul Oșelu.

Ca să fi putut să o vedem toată ar fi trebuit să urmăm un traseu montan dificil. Ne-am mulțumit cu porțiunea care ni se etala în toată splendoarea ei.

Lângă cascadă era delimitat un lac din care apa se scurgea în râul Oșelu.

Ne-am întors admirând cursul apei, micile poieni care apăreau printre copaci, versanții abrupți sau acoperiți de pădure.

La un moment dat am avut și companie, doi câini foarte prietenoși care ne-au însoțit aproape până la mașină.

De la Boga ne-am întors pe același drum pe care venisem. La un moment dat am deviat spre nord și am intrat pe un drum neasfaltat.

Drumul devenind imposibil de urmat cu mașina mea, am parcat lângă o poieniță și am continuat pe jos pe un drum forestier.

Doream să vedem Cascada Bohodei situată la limita vestică a Parcului Natural Munții Apuseni, în munții Bihorului. Am urmat valea Aleului prin natura parcă neatinsă de om.

După două ore și jumătate am întâlnit niște lucrători forestieri care ne-au oprit. Tocmai cobora un alt transport cu trunchiuri de copaci. Nu mai aveam mult de urcat până la cascada situată la aproximativ 1350 m altitudine, sub vârful Bohodei. Din păcate lucrătorii ne-au explicat că în urma unei furtuni mari drumul era inaccesibil.

Dezamăgiți ne-am întors spre poienița inițială.

Am părăsit zona întorcându-ne la Sudrigiu.

Comunele Foeni, Giera și Livezile, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Dorind să vizitez Comunele Foeni, Giera și Livezile din sud-vestul județului Timiș,  situate la granița cu Serbia,  din Timișoara am parcurs 40 de kilometri până la prima dintre ele,  comuna Foeni. A fost atestată documentar din 1289 cu numele de Föen dar așezarea a fost mult mai veche, fapt demonstrat de săpăturile arheologice din 1845 și 1890 care au scos la iveală obiecte ceramice și bani din perioada romană și urmele castrului roman Becaucius.

Comuna este străbătută de canalul Bega Mică și în sudul ei curge râul Timiș ale cărui ape, în momentul vizitei mele,  erau revărsate după o mare inundație (iunie 2020). Lângă râu, în locul numit Vadum Arenarum, în secolul X ducele Glad cu a fost înfrânt în bătălia cu invadatorii maghiari. Totuși el a mai condus ducatul până în 1003-1004 când a fost înlocuit de dinastia Chanadinus.

În urma invaziilor turcești se presupune că satul a fost pustiit, neapărând în documentele vremii, apoi, sub habsburgi (secolul XVIII), domeniul a intrat în posesia familiei macedo-română Mocsony care s-a mutat acolo și a construit Conacul Mocioni (1750).

În fostul conac azi funcționează Căminul Cultural și o grădiniță.

Majoritatea localnicilor fiind români și sârbi, fiecare comunitate a construit propria biserică.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1875)

Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”

Administrativ, de comuna Foeni aparține satul Cruceni, la care am ajuns după 4 kilometri. Și aici se vedeau urmele inundației râului Timiș care, din fericire, nu a ajuns în sat, acesta fiind apărat de un dig de pământ.

În vatra satului săpăturile arheologice au descoperit un cimitir de înhumație și mai multe obiecte din Epoca bronzului însă satul a fost pentru prima dată atestat documentar abia din 1722 când, în locul numit „Locul crucii”, s-au așezat coloniști germani care au format vechiul sat și au construit o biserică catolică (1780). Sub Imperiul Austro-Ungar vatra satului a fost mutată în actuala locație, satul a fost colonizat cu maghiari și a devenit majoritar unguresc (1868, 1895). Biserica veche a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică.

Până la începutul secolului XX în sat s-au mutat sârbi și români, populația s-a dublat și în 1921 a primit numele de Cruceni.

Biserica Ortodoxă nouă

Am continuat drumul pentru a vedea a doua comună, Giera, cu satele aparținătoare Grăniceri și Toager. După 5 kilometri am intrat în satul Grăniceri, comuna Giera, atestat documentar din 1256 cu numele Ciavoș. După perioada de ocupație otomană a intrat în posesia habsburgilor și a aparținut districtului Ciacova (1717). Localitatea ocupată de valahi apare pe harta Contelui Mercy cu numele Csavosch când aparținea familiei  Csávossy.

A urmat colonizarea Banatului cu germani, apoi cu maghiari, când românii și sârbii din Grăniceri au fost mutați în alte sate, satul a intrat în posesia familiei Endrődy (1760), a fost numit de maghiari Csávos și de germani Tschawosch, numele actual, Grăniceri, primindu-l abia în 1964.

Populația fiind formată majoritar din germani și maghiari, lângă care au rămas puțini sârbi,  în  1896 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Ignațiu de Loyola”.

Turnul bisericii a distrus de o furtună mare (1999) apoi reconstruit mai scund decât cel precedent (2002).

Satul Toager, comuna Giera, aflat la 8 kilometri de Grăniceri, a fost format în perioada colonizării cu iobagi de pe moșiile Episcopatului Romano-Catolic din Zagreb (1760-1770). Aceștia au ridicat o biserică ortodoxă (1770) care deteriorându-se în timp a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1909).

După 3 kilometri am ajuns în comuna Giera, străbătută de râul Timiș care pe o distanță de aproximativ 3 kilometri marchează granița între România și Serbia. Pe teritoriul comunei, au fost descoperite cărămizi romane și în locul numit „Gradinaț, urme presupuse ca făcând parte dintr-o veche cetate medievală.

fost depozit de cereale

Totuși satul vechi a fost atestat documentar din 1322 ca „posesiunea Geur” și a fost numit Gor în actele dintre 1343-1379.

fost depozit de cereale

Sub ocupația turcească localitatea era populată cu valahi și sârbi care aveau o Biserică Ortodoxă de rit vechi (1667). După izgonirea turcilor de către habsburgi, pe harta Contelui Mercy satul apare cu numele Gyr (1723-1725) de la familia Gyertyánffy care o deținea.

Primăria

Ulterior a fost colonizată cu germani, când a intrat în proprietatea fiscului austriac,  apoi cu maghiari.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ev. Luca” (1955)

În timp maghiarii și germanii s-au împuținat, sârbii au devenit majoritari. Actual comuna eare o populație preponderent românească.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Înălțarea Domnului” (1908)

Am urmat drumul spre sud apoi spre est, în total 9 kilometri, până în satul Dolaț, comuna Livezile, atestat documentar din 1332 ca localitatea maghiară Dolch. În timpul ocupației otomane aceștia au migrat și în sat s-au stabilit sârbi care l-au numit Dolaț.

După izgonirea turcilor și ocuparea Banatului de către habsburgi, aceștia l-au colonizat cu germani. Sârbii s-au retras în alte localități din Banatul Sârbesc (1810-1811).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1839)

În perioada interbelică numele i-a fost schimbat în Dolzești și a făcut parte din comuna Banloc până în 2006 când,  prin reorganizare administrativă, a fost arondat comunei Livezile.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1976)

M-am întors pe același drum  și după 6 kilometri am ajuns în comuna Livezile.

fosta stație de tren Livezile

Cu numele Tolvadia, a fost atestată documentar din 1333. Un secol mai târziu făcea parte din proprietățile lui Bergsoy Hagymas (1462).

Apoi a intrat sub ocupație otomană și după alungarea acestora de către habsburgi a făcut parte din districtul Ciacova (1717). Din 1964 a primit numele de Livezile.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sfinții Arhangheli”

Având loc reorganizări teritoriale, în 1972 a fost degradată la statutul de sat iar în anul 2006 reînființată ca și comună cu satul Dolaț aparținător.

Biserica Romano-Catolică

Citește și comuna Banloc

 

 

 

Comuna Brestovăț cu patru sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Fiind o zi frumoasă de vară m-a hotărât să plec într-o excursie prin județul Timiș. De la Arad am urcat pe autostradă apoi am urmat un drum spre nordul județului Timiș pentru a vizita comuna Brestovăț și cele patru sate care aparțin administrativ de ea.

Am deviat din drumul principal spre vest și după aproape o oră, 77 kilometri parcurși, am intrat în satul Lucăreț, comuna Brestovăț, atestat documentar din 1337.

În perioada în care zona a fost ocupată de turci satul nu apare menționat în documentele timpului. După ce aceștia au fost alungați de austrieci apare doar în documentele din 1828 ca o localitate sârbească, ortodoxă.

Totuși în sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, biserică ortodoxă sârbească (1750) care este încă funcțională.

Din păcate era închisă așa că, pentru amintire, am pozat interiorul prin ferestrele mici.

M-am întors în drumul principal și l-am urmat spre nord. O altă intersecție, drum spre vest și după aproximativ 3 kilometri am ajuns în satul Teș, comuna Brestovăț, situat în valea Chizdiei. A fost atestat documentar din 1247, în Evul Mediu aparținea familiei Csanad și era încadrat în județului Arad. Locuit de români, aceștia și-au construit o Biserică de lemn ortodoxă (1760). La mijlocul secolului XIX a fost colonizat cu slovaci din nordul Ungariei, azi teritoriul orașului Bratislava, Slovacia, care și-au construit o Biserică Reformată (1900). În perioada interbelică satul a făcut parte din plasa Recaș, județul Timiș-Torontal și după 1968 din județul Timiș.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1929)

Din nou în drumul principal și iar spre nord, parțial pe asfalt, parțial pe drum de țară.

După 9 kilometri am ajuns în satul Hodoș, comuna Brestovăț, localitate de graniță cu județul Arad, atestată documentar din 1256.  Și acest sat a fost locuit de români, ortodocși, care în 1774 aveau construită Biserica de lemn „Sf. Dumitru”, din 1970 mutată în curtea sediului Mitropoliei Banatului din Timișoara și recondiționată.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1934)

Din Hodoș m-am întors spre sud, apoi spre est și după 6 kilometri am intrat comuna Brestovăț.

Localitatea a fost atestată documentar din 1440 când se numea Brestowetz și aparținea de Cetatea Șoimoș. Sub ocupația turcească (secolul XVII) a fost pustiită dar totuși, oral, era pomenită cu numele Aga. A fost reînființat ca Prestovaz, în locul actual, prin colonizarea cu familii de muntenegreni sârbi (1717-1725) urmați de coloniști maghiari și slovaci (1797) și sași (1840-1845).

Majoritatea catolici, în 1882 au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif”.

În timp maghiarii s-au împuținat, după cel de Al Doilea Război Mondial comuna fiind populată majoritar cu români și slovaci.

La 8 kilometri spre nord am ajuns în ultimul sat aparținător comunei, satul Coșarii, atestat documentar din 1440 cu numele Chizdia, locuit de români care, ulterior, au supraviețuit ocupației otomane.

Biserica Greco-Catolică (1888)

Excursia a fost o idee strălucită. După canicula din betoanele și asfaltul orașului, ieșirea în zona dealurilor m-a relaxat total.

Citește și Comunele Ghizela și Secaș, județul Timiș

Comunele Pișchia și Fibiș, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Fiind într-o excursie în județul Timiș, după ce am vizitat comunele Mașloc și Bogda, cu satele aparținătoare, m-am îndreptat în continuare spre sud. Între Mașloc și Fibiș, în câmp, pe partea stângă a șoselei, am văzut o biserică.

Normal că am deviat din drum, am trecut calea ferată și am parcat lângă un lac aflat vis a vis de ea.

Lângă biserica, înconjurată de un zid din piatră, se înșiruiau chiliile, nelocuite, formând în total o mânăstire. Lângă lac era construită o casă din lemn cu terasă de unde, în mare agitație, a ieșit un personaj care încerca să mă izgonească.

Nu pricepeam de ce nu am voie să văd/ vizitez o mânăstire până când mi s-a explicat. Ca în vremurile vechi, teritoriul agricol din zonă era deținut de un mare afacerist bănățean, Stelică Mălăeștean, care și-a construit Mânăstirea privată și slujbele, oficiate de un preot plătit de el, nu vor fi decât pentru „moșier” și anturajul său. Informațiile le-am obținut doar la întoarcerea acasă, din presă, personajul nervos efectiv gonindu-mă.

Contrariată, m-am întors la drumul principal și m-am îndreptat spre comuna Fibiș. Aceasta a fost menționată în documente ca existând în 1234, în 1446 purta numele Fyuves schimbat în Also-Fyes (1453), fiind o localitate românească. În perioada colonizării zonei cu șvabi satul, numit Fibesch,  a rămas românesc.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1812)

La sfârșitul secolului XIX s-au mutat acolo câteva familii de maghiari și germani pentru care a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1908).

Tot spre sud, după 10 kilometri am ajuns în comuna Pișchia. A fost atestată documentar din 1333 când localitatea era situată mai la sud de actuala locație. Sub ocupația otomană populația s-a micșorat astfel, după eliberarea Banatului și trecerea sub habsburgi, satul era format doar din 8 case (1717).

Coloniștii germani s-au așezat pe locul actualei comune (1724, 1766), românii au părăsit vechiul sat și li s-au alăturat astfel s-a format noua așezare, Bruckenau. O mare parte din populație a fost decimată de ciuma din 1771.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1776)

În timp satul s-a dezvoltat, ocupația de bază fiind agricultura, în mod special viticultura, pe dealurile înconjurătoare. Totuși în perioada interbelică mulți dintre germani au emigrat în America sperând într-un trai mai bun.

În perioada 1945-1948 mulți germani din sat au fost deportați la muncă silnică în Rusia, ulterior mulți dintre ei s-au întors. Casele și pământurile lor au fost naționalizate. În aceeași perioadă satul a fost ocupat de aromâni veniți din sudul Dobrogei, ocupată de Bulgaria, care au ocupat fostele gospodării ale germanilor. La sfârșitul războiului în sat s-au așezat familii de refugiați basarabeni și familii de olteni.

Au urmat deportările în Bărăgan (1951-1952) și, în timp, s-a ajuns ca populația satului să fie formată din 50% germani și 50% români apoi, după evenimentele din 1989, prin migrarea germanilor spre locurile de proveniență, a devenit sat românesc. Din 1966 satul a fost atașat administrativ comunei Mașloc și din 2004 s-a dezlipit devenind comună.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1991)

La 4 kilometri lateral de drumul principal se află satul Murani care aparține administrativ de comuna Pișchia. În prima atestare documentară (1318) apare cu numele de Murun, ulterior Murony. În apropiere se aflau alte două localități, satul Acsad (1318), în care se găsea o Biserică de lemn, distrusă la un moment dat într-un incendiu și satul Derase (1421). Ambele sate au dispărut, doar Murony a supraviețuit ocupației otomane.

După îndepărtarea otomanilor și cucerirea Banatului de către austrieci (1717) localitatea a intrat în posesia fiscului austriac de la care a fost cumpărată de Iosif Kulterer. Primind titlul de baron (1798), acesta și-a schimbat numele în „de Murany”, localitatea a devenit reședință de comitat și a fost numită după el. În mijlocul unui parc întins pe 6 hectare baronul a ridicat un conac cu acareturi.

Azi parcul împreună cu conacul sunt cunoscute ca Domeniile Murani.

În timp au trecut din proprietar în proprietar care au amenajat  parcul, fiecare după fantezia sa.

Lângă conac a fost ridicat un paraclis.

Ultimul proprietar a fost deputatul Gheorghe Andrașiu (1928) apoi moșia cu conacul au fost naționalizate.

După 1990 conacul a fost retrocedat fetei acestuia care l-a renovat. Actual conacul este cunoscut ca și Conacul Andrașiu.

Domeniile Murani sunt folosite ca loc de recreere. Se poate vizita parcul, consuma diverse produse la terasa deschisă, există un loc de joacă amenajat, totul contra unei sume care se plătește la intrare.

În anul 1845 pe locul fostei Biserici de lemn a fost construită una din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

În secolul XX localitatea a avut statutul de comună până în 1950 când a devenit sat arondat comunei Pișchia. Citisem că pe teritoriul satului se află Rezervația Naturală „Mlaștinile Murani”, întinsă pe 200 hectare, unde trăiesc numeroase specii de păsări și în care există un Lac de acumulare. În anii 1980 coada lui a fost drenată, stufărișul s-a transformat în pășune umedă, ceea ce a dus la migrarea multor specii de păsări. Din păcate, neavând o mașină de teren, nu am putut parcurge drumul care trebuia străbătut până acolo.

De la Murani m-am întors la Pișchia și m-am îndreptat spre est unde se află al doilea sat aparținător, Bencecu de Jos. Săpăturile arheologice au dovedit existența pe acel loc al unei așezări din secolul III dar abia în 1370 a fost atestat documentar ca sat românesc unde exista o Biserică de lemn. Un secol mai târziu, când devenise un sat sârbesc, a intrat în proprietatea lui Iancu de Hunedoara (1456).

Apoi a trecut din proprietar în proprietar, schimbându-și de fiecare dată numele în  Wencze, Benchsfalva, Benczekuta, Pensek, Olah Bentsek, Romanbencsek, etc.

Biserica de lemn, ruinată, a fost dărâmată, construită o altă Biserică de lemn (1769) la rândul ei înlocuită cu una din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1899).

În 1794 la 1 kilometru de sat s-au așezat coloniștii germani și au format localitatea Greifenthal, numită de români Bencecu de Sus sau Bencecu German. În 1807 localitatea fost mutată  la 2,5 kilometri spre sud, unde a rămas până azi.

Sub administrația austro-ungară comuna a fost populată cu maghiari.

Până în 1814 comuna a făcut parte din domeniul Blumenthal al bisericii catolice.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1832)

După cel de Al Doilea Război Mondial populația germană a emigrat.

În anii 1960 în sat s-au stabilit români veniți din județul Hunedoara apoi din satul Sălciua Nouă (1965), județul Alba (1978) și având ca sat aparținător Bencecu de Jos a devenit o comună cu populație majoritar română.

Capela  Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1976)

Din 1968 a fost trecută la statut de sat și împreună cu Bencecu de Jos arondate comunei Pișchia.

La Sălciua Nouă, al patrulea sat aparținător de comuna Pișchia, nefiind un drum de legătură, nu am putut ajunge, accesul făcându-se doar din comuna Herneacova.

Comunele Mașloc și Bogda, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o sâmbătă frumoasă de vară am pornit la drum urmând să explorez câteva dintre comunele județului Timiș. Din Arad m-am îndreptat spre Zăbrani apoi spre sud am intrat în județul Timiș  și am ajuns în prima localitate, satul Alioș care aparține administrativ de comuna Mașloc dar anterior a aparținut comitatului Arad.

În nordul satului de azi, prima localitate, Eleuș (Satul Bătrân), a fost înconjurată de încă 3 sate care în decursul timpului au dispărut dar se pare că zona a fost ocupată încă din timpul romanizării Daciei, săpăturile arheologice scoțând la iveală un zid roman. În prima atestare documentară (1332) localitatea apare cu numele de Ellefalva. Sub invazia otomană satul a fost distrus (secolul XV). Din acea perioadă a fost depistată de arheologi fortificația de pământ „Cetatea Turcească”. După eliberarea Banatului de sub otomani, pe harta Contelui Mercy reapare cu numele de Alliosch.

Era un sat de români ortodocși pentru care, în 1826, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

În 1870 în sat s-au mutat germani din Mașloc și Remetea Mică. Catolici, în anul 1909 și-au ridicat propria biserică,  Biserica Romano-catolică „Sf. Iosif”. Biserica a fost ultima dată renovată în anul 2005.

La aproximativ 5 kilometri spre sud am intrat în comuna Mașloc, prima dată atestată documentar în dijmele papale ca Machalaka (1332). Un secol mai târziu a primit statutul de oraș (1475) apoi în acte apare ca localitate părăsită.

După ce Banatul a fost eliberat de sub ocupația turcească de către trupele habsburgice (secolele XVI-XVII), comuna a fost reînființată cu numele de Maschlok apoi a fost colonizată cu germani și schimbat numele în Blumenthal (1770-1771).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Bartolomeu” (1787)

După cel de Al Doilea Război Mondial germanii au migrat spre locurile de proveniență.

Monumentul Eroilor

Migrarea în masă a avut loc după evenimentele din 1989 și comuna a rămas populată majoritar cu români.

Bis Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (2006)

La ieșirea spre est din comună săpăturile arheologice au descoperit locul numit Fântâna Turcului. Am umblat pe câmp după indicațiile primite dar nu am reușit să o depistez.

Am continuat drumul spre est și după 4 kilometri am intrat în satul Remetea Mică,  comuna Mașloc. Și acolo a existat un sat medieval românesc, Remethe, distrus sub ocupația turcească. Sub Imperiul Austro-Ungar, o dată cu al doilea val al colonizării cu șvabi (1773), pentru aceștia, pe acel loc au fost construite două așezări- Königshof şi Greifenthal, ulterior a doua desființată (1783) și locuitorii mutați în Königshof, în timp numit de români Remetea Germană sau Remetea Mică.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1935)

Satul a rămas ocupat preponderent de germani, la sfârșitul secolului XIX populația era formată jumătate din români și jumătate germani iar după 1989, când germanii au părăsit localitatea, au rămas doar români.

Capela Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1979)

În anii 1970 Remetea Mică a fost populată cu ucraineni din Maramureș veniți pentru munca în pădure. Aceștia s-au înmulțit ajungând la un moment dat să depășească ca număr românii situație care s-a reglementat în timp, azi satul fiind ocupat doar de români.

Biserica Ortodoxă Ucraineană (2012)

Am continuat drumul spre est, unde se situa comuna Bogda cu satele aparținătoare- Charlottenburg, Buzad, Altringen, Sintar și Comeat.  După 4 kilometri am intrat în satul Charlottenburg, cunoscut și ca Șarlota sau Barița. Satul a fost înființat o dată cu primul val de coloniști șvabi veniți în zonă (1771) și numit după soția Contelui Altringen care era atunci Guvernator al Banatului. A fost construit pe moșia acestuia, cu formă circulară având diametrul interior de 210 metri, în jurul unei plantații de duzi, pentru a-l proteja de daunele animalelor sălbatice.

În secolul XIX în centrul satului au fost ridicate o școală, poșta și Biserica Romano-Catolică.

Prin forma circulară, fiind unicat în Banat a fost declarat monument istoric. Din populația germană majoritară, după migrarea lor azi în sat au rămas doar 6 etnici germani. Pe lângă forma sa circulară, satul mai este cunoscut datorită Parcului de vânătoare Șarlota, populat cu cerbi din Boemia, Germania și Austria, care a aparținut Casei Regale a României și azi este administrat de Ocolul Silvic Timișoara.

Alt sat aparținător comunei Bogda este Altringen în care la recensământul din 2002 au fost înregistrați doar 27 de locuitori din care nici un german. În vechime acolo a existat satul româno-sârbesc Recașul Mic (Recășel) care în 1463 aparținea familiei Hagymas și purta numele de Rekas apoi a urmat istoria zonei, fiind colonizat cu șvabi (1770-1771) și românii mutați în alte localități.

Pe locul comunei Bogda au existat două sate românești, Felse Baagd (Bogda de Sus) şi Alsö Baagd (Bogda de Jos) care s-au unit și au format localitatea Bagd (1476). Și aceasta a fost colonizată cu șvabi (1771) și a primit numele Neuhoff.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1849)

În secolul XIX moșia a trecut în posesia mai multor proprietari. Au fost amenajate băile devenite în acea perioadă foarte cunoscute.  Deținută de Anton Negele, cu acordul Ministerului de Interne acesta i-a schimbat numele în Bogda-Rigos. Până după anul 1989, când toți germanii au părăsit-o, comuna a intrat în declin, a fost desființată apoi un an mai târziu reînființată cu români (1990).

Clopotnița fostei Biserici Romano-Catolică „Sf. Anna”

Următoarea localitate, satul Sintar, comuna Bogda, atestat documentar în 1455 cu numele de Zebthi, inițial a fost o localitate valahă (în documentele turcești) care a fost pustiită de invazia otomană. După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană localitatea apare pe harta Contelui Mercy cu numele de Sintar (1723), schimbat după colonizarea cu șvabi în Buchberg (1782) și după intrarea în administrație română iar Sintar (1921). Până în 2002 populația a scăzut foarte mult astfel la recensământ în localitate se aflau doar 16 locuitori din care 15 români și 1 german.

La capătul drumului, la 18 km de la Mașloc, se află satul Comeat, comuna Bogda, datat documentar din 1547 când aparținea comitatului Arad și era format din două așezări- Dolni Komjat (Comiatul de Jos) şi Gorni Komjat (Comiatul de Sus). După colonizarea cu șvabi (1771) au format o singură localitate, Lichtenwald,  numită de localnici Komeath. În perioada interbelică satul era populat doar cu români.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)

M-am întors spre Mașloc dar, din Charlottenburg, am deviat spre sud pentru a vedea ultimul sat aparținător comunei Bogda, satul Buzad.

Și acest sat de afla la capătul unui drum.

Prima dată a fost atestat documentar în anul 1415.

Numele satului provine de la nobilul care-l deținea, Benedict de Buzad.

Curios pentru mine este faptul că acest sat nu a fost colonizat. La recensământul austriac din 1717 apărea ca un sat românesc format din șapte case.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”

M-am întors în comuna Mașloc urmând să-mi continui drumul spre sud.

Citește și Comunele Pișchia și Fibiș, județul Timiș

 

Comunele Șandra și Lenauheim, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șandra este situată în partea de nord-vest a județului Timiș. De ea aparține administrativ satul Uihei. Localitatea a fost înființată în 1833 pe terenul Episcopului Alexandru de Zagreb,  pentru coloniștii germani veniți din localitățile vecine. A fost numită după proprietarul terenului Sàndorhàsza (Alexandria).

Pentru germanii, catolici, a fost construită în stil baroc  Biserica Romano-Catolică „Sf. Alexandru” (1836).

În decursul timpului, ca întreaga zonă a Banatului de vest, localitatea a pierdut vieți în Primul Război Mondial, pentru care a fost ridicat în centru satului Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (1933).

În sat s-au așezat și familii de români pentru care a fost ridicată  Biserica Ortodoxă (1944).

În cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost ocupat de trupele Wehrmacht. După înfrângerea germanilor de către armata sovietică multe persoane au fost deportate la muncă silnică în Uniunea Sovietică (1945).

Sub regimul comunist o parte din ei au fost deportați în Bărăgan.  O dată cu naționalizarea toți locuitorii au fost expropriați (1950) și după colectivizare a fost înființat CAP-ul (1952). În urma reorganizării administrative a aparținut comunei Biled până în 2004 când s-a desprins și a devenit comună. Pe lângă activitatea de bază, agricultura, a doua este extracția de țiței, descoperit în 1968.

La 3 kilometri de Șandra se află satul aparținător Uihei. În momentul înființării localității (1844) cu localnici veniți din zonele învecinate și coloniști germani nou veniți în Banat a fost numit Neuesiedel (așezarea nouă), nume păstrat, dar maghiarizat, Ujhely, după cucerirea Banatului și anexarea sa la Ungaria și românizat, Uihei, în 1918. După cele Două Războaie Mondiale a început migrarea germanilor spre țările de baștină, care a atins punctul culminant după 1989.  Satul a devenit un sat de români în care, după recensământul din 1994, a rămas un singur german.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1929)

La 4 kilometri spre vest de Uihei  se află Bulgăruș, sat aparținător comunei Lenauheim. Localitatea apare pentru prima dată în documentele ungare sub numele de Bogaros (1452) care, după ocupația otomană, a fost distrus (1717). A fost reînființat până în 1769 prin colonizarea cu șvabi pentru care a fost ridicată  Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1773-1774)

La sfârșitul secolului XVIII zona a trecut printr-o mare foamete apoi în 1831 printr-o epidemie de ciumă, care au decimat o mare parte din populație.

cimitirul catolic

Nici nu au apucat să-și revină și s-a declanșat Revoluția din 1848 când satul a fost asediat de armatele imperiale. S-au purtat lupte crâncene în care mulți dintre locuitorii zonei au murit.

cimitirul catolic

În acel context,  șvabii din 38 de sate s-au adunat și au făcut „Petiția șvabilor de la Bulgăruș” prin care își cereau libertatea (1849), rămânând loiali Ungariei.

cimitirul catolic

În Primul Război Mondial Bulgăruș a avut multe pierderi omenești. Pentru aceștia în sat a fost ridicat un monument.

cimitirul catolic

O dată cu migrarea populației din perioada războiului în localitate s-au așezat mai multe familii de români pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă (1940-1945).

cimitirul catolic

La aproximativ 7 kilometri sud de Bulgăruș se află comuna Lenauheim.

Localitatea a fost atestată în anul 1332 sub numele de Csatád primit după cel al familiei Ciata, proprietarii zonei.

În documentele vremii în 1494 apare nelocuită apoi pe harta Contelui Mercy ca satul valah Cetăție (1761) care a fost colonizat cu șvabi (1767) și a purtat numele Csatad. Pentru aceștia a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza”(1778).

Ca toate localitățile din acea zonă și Lenauheim a pierdut multe vieți în timpul epidemiei de ciumă (1831).

Abia trecută epidemia, a izbucnit Revoluția 1848 când, în zona care cuprinde Lenauheim, Bulgăruș, Grabăț s-au purtat lupte care s-au soldat cu multe victime la fel și în timpul celor Două Războaie Mondiale când, dintre cei înrolați, mulți au pierit.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Instaurându-se regimul comunist, o mare parte dintre germani au fost deportați la muncă silnică în Uniunea Sovietică (1950), alții deportați în Bărăgan.

Primăria

An după an, în localitate s-au mutat familii de români ortodocși. Pentru ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1948).

Numele actual, Lenauheim, a fost primit în perioada comunistă după cel al pedagogului, istoricului, poetului Nikolaus Lenau, născut în localitate (1802). Azi în casa sa natală este deschis Muzeul Memorial „Nikolaus Lenau” și într-o parte a clădirii funcționează o Expoziție Etnografică Șvăbească.

La 5 kilometri spre vest se află al doilea sat aparținător comunei Lenauheim, satul Grabăț. Inițial terenul pe care se află satul a fost locuit sporadic de crescători de vite sârbi, numit Grabatz pe harta Contelui Mercy (1723) când aparținea districtului Cenad.

Remiza de Pompieri

Satul a fost înființat o dată cu al doilea val de coloniști șvabi (1764-1769) care și-au construit o Biserică de lemn pe care au înlocuit-o cu una de cărămidă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1764-1780).

După Primul Război Mondial și aici s-au stabilit familii de români pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1927). După 1989 germanii au emigrat masiv dar nu au uitat zona din care se trăgeau. În 2018, printr-o donație a  „Asociației Șvabilor Bănățeni” a fost ridicat Monument Eroilor Primului Război Mondial.

Citește și comuna Satchinez cu satele Bărăteaz și Hodoni, județul Timiș

 

 

 

 

Comuna Satchinez cu satele- Bărăteaz și Hodoni, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Satchinez se află în nordul județului Timiș, în apropiere de granița cu județul Arad. În prima atestare documentară (1230) localitatea se numea Kenaz, apoi în listele de dijmă papală (1332) Kenes, când aparținea de județul Cenad.

Popular era cunoscută cu numele de „Chinezu” de la comandantul de oști în armata Ungariei, comite de Timișoara, Paul Chinezu, născut în localitate, care a luptat contra otomanilor și nu a pierdut nici o bătălie.

În afara localității, în locul unde azi se găsește o Gomilă, a existat o cetate pe care Chinezu a consolidată-o în perioada luptelor cu otomanii.

Ca toată zona, localitatea a fost colonizată cu șvabi (1786) apoi în decursul timpului s-au mutat familii de sârbi.

Primăria Satchinez

Populația fiind un amestec de etnii, predominant români, cu religii diferite, pentru fiecare cult a fost ridicată câte o biserică.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”  (1806)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza de Avila” (1823)

Biserica Ortodoxă Sârbă (1889)

Ulterior Primului Război Mondial lângă Biserica Ortodoxă a fost ridicat Monumentul Eroilor.

La 6 kilometri de comună, în direcția județului Arad,  se află satul aparținător administrativ, Bărăteaz, numit Borchaza în prima atestare documentară din 1411. Sub ocupația otomană era compus din 10 case cu familii de români care la un moment dat au părăsit localitatea, aceasta apărând pe harta contelui Mercy ca nepopulată.

Din 1764 românii s-au întors și au început să refacă satul. Au folosit Biserica de lemn ortodoxă existentă anterior deși era într-o stare avansată de degradare. Sub habsburgi localitatea a fost colonizată cu șvabi (1786), catolici și numită Baratzhausen. Pentru fiecare cult religios a fost construită câte o biserică.

Biserica ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1836)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1838)

Tot la 6 kilometri distanță, dar în sens opus, se află satul Hodoni care aparține administrativ de Satchinez. În prima atestare documentară (1480) se numea Odon dar este mult mai vechi, prin săpăturile arheologice descoperindu-se  pe teritoriul satului multe vestigii romane.

Localitatea a fost distrusă în timpul Răscoalei condusă de Gheorghe Doja (1514) apoi a intrat sub stăpânire otomană și din 1717 sub Imperiul Habsburgic, când în localitate existau doar 15 case.

Căminul Cultural

După ce Împărăteasa Maria Thereza a dat un edict prin care populația română trebuia să se adune într-o anumită zonă pentru ca celelalte localități să fie colonizate cu germani, în Hodoni s-au mutat mai multe familii de români din Sânandrei și localitatea a crescut. Pentru ei, în 1728 fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Mucenic Dimitrie”.

Moșia a intrat în posesia contelui Georg Manaszy-Barc (1812) care și-a adăugat numelui sufixul de Hodony conform obiceiului vremii. Familia avea numeroase proprietăți în Banat și unii dintre ei erau membrii în Parlamentul ungar. Pentru a lucra pe plantațiile sale de tutun, acesta  a adus germani și localitatea a devenit jumătate română, jumătate germană. Pentru aceștia a fost ridicată, în stil neogotic, Biserica Romano-Catolică „Sf Martin” (1910-1913).

În 1840 contele și-a construit în Hodoni un conac, cu numeroase clădiri anexe, înconjurat de un parc cu alei de copaci. Conacul din Hodoni a fost deținut în decursul timpului de mai mulți proprietari, apoi a fost naționalizat împreună cu moșia și transformat în sediul unor instituții administrative. Ulterior a devenit casă de protocol pentru Combinatul Agroindustrial COMTIM apoi în 2004 a fost retrocedat familiei foștilor proprietari.

Citește și Comuna Variaș, județul Timiș

Comuna Orțișoara cu satele- Seceani, Cornești, Calacea, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

O zi frumoasă la început de luna mai, așa că am plecat pe drumul Arad-Timișoara pentru a vizita una dintre comunele județului Timiș, Orțișoara, situată în Câmpia Vingăi, cu satele aparținătoare- Seceani, Cornești și Calacea. Localitatea a fost menționată pentru prima dată în Registrele Papale sub denumirea Kokoth (1333) până în secolul XVII când localitatea nu mai era populată (1685).

Un secol mai târziu a fost colonizată cu sași care au ridicat o școală și o biserică. Localitatea era inclusă în domeniile baronului Orczy după care a fost numită Orczydorf (1785).

Ocupația de bază era agricultura și creșterea animalelor, în special găini  pentru care era renumită și a fost numită „Cocota”, în limba sârbă kokot însemnând cocoș.

Anul 1794 a fost secetos, agricultura a stagnat și a apărut foametea când se spune că localnicii au ajuns să-și hrănească animalele cu paiele și trestia din acoperișul caselor.

Biserica romano-catolică, construită în stil baroc (1809), a fost dotată cu trei clopote dintre care unul vechi, turnat în 1787. Altarul a fost împodobit cu un tablou care îl reprezintă pe Sf. Hubert, patronul vânătorilor și protectorul animalelor și biserica a fost dotată cu o orgă cu 10 registre.

În fața ei a fost postată statuia Sfântului Hubert (1884).

Dezvoltarea localității a luat avânt o dată cu construirea căii ferate Timișoara-Arad (1866-1868) dar a stagnat o dată cu declanșarea Primului Război Mondial. După război, o dată cu reorganizarea administrativă comuna a fost  inclusă în plasa Vinga, județul Timiș-Torontal. În parcul comunei a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (1927).

Comuna a început treptat să fie locuită de familii de români care la început au  muncit ca slugi la familiile de nemți bogați. Numele comunei „Cocota” a fost schimbat în cel inițial, românizat- Orțișoara (1929).

Primăria (1910)

Numărul românilor crescând, în 1938 a fost înființată școală primară română, apoi Cooperativa de consum „Unirea” (1947), SMT-ul (1948), o bază de recepție a produselor agricole (1949) și un siloz cu o capacitate de aproximativ 23.000 de tone (1962-1967).

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1971)

La 10 km de la Orțișoara am ajuns în satul Seceani, atestat din dijmele papale ca Secsany (1333-1337) când era format din mai multe cătune înființate pe un loc defrișat, populate cu români.

Pe o perioadă scurtă de timp în localitate s-a menționat prezența unor familii de sârbi (1582) care în decursul timpului au plecat sau s-au românizat.

Nu se cunoaște unde se țineau slujbele religioase, probabil într-o casă construită în acel scop, dar între anii 1840-1848 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

După Primul Război Mondial, ca și Orțișoara, a făcut parte din plasa Vinga, județul Timiș-Torontal.

Căminul Cultural „Luminătorul”

Actual o parte din populația satului este baptistă și slujbele au loc în  Biserica Creștină Baptistă „Emanuel”.

Citisem despre existența Vulcanului noroios de tip griffon, numit de localnici Forocici, situat undeva pe teritoriul care aparținea de Seceani. Am întrebat localnicii care m-au îndrumat să parcurg un drum agricol până în dreptul unui podeț și de acolo, pe lângă o carieră de piatră, la vulcan.

Nu am găsit podețul, nu am văzut cariera, așa că nu am ajuns să văd minunăția naturală, doar câmpul care, fiind primăvară, revenise la viață. Cu părere de rău m-am întors la Orțișoara dar eram hotărâtă să revin și să cer ajutorul unui localnic care să mă însoțească.

De la Orțișoara până în satul Cornești am parcurs 6 km. Localitatea a fost atestată documentar din anul 1230 ca aparținând de Cetatea Timișoara dar ultimele săpături arheologice au descoperit 4 inele concentrice, fostele ziduri ale unei cetăți cu șanțuri de apărare, cea mai mare fortificație din Europa scoasă la iveală până azi, pe care micul sat era așezat.

După cucerirea Banatului de către austrieci în actele vremii localitatea apare ca fiind formată din 10 case (1717), o perioadă nelocuită (1761-1783) apoi ocupată de români și colonizată cu maghiari și germani când numele i-a fost schimbat în Jadani.

Pentru populația majoritar română în 1832 a fost construită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Ca activități de bază a locuitorilor au rămas agricultura și creșterea animalelor dar există și firme mici private cu activitate industrială.

La marginea satului a fost amenajată o baltă pescărie, loc de relaxare atât pentru localnici cât și pentru timișoreni.

Balta pescărie Cornești

M-am întors la Orțișoara și m-am îndreptat spre satul Calacea, situat la 4 km de comună. În prima atestare documentară așezarea era cunoscută ca villa Colosa (1214) apoi Kalandava (1311). Până în 1723 nu se cunosc date despre ea dar sub ocupația habsburgică, lângă pusta Kallacs, pe harta vremii apare localitatea Kalacs care era locuită de români, ortodocși. Pentru aceștia exista o Biserică de lemn înlocuită  un secol mai târziu cu una din cărămidă care a păstrat hramul celei vechi, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1812-1829).

În 1765 Împărăteasa Maria Theresa a emis un ordin prin care populația română din sate trebuia mutată în zonele predominant românești. Calacea a avut norocul să nu fie depopulată. O perioadă a intrat în posesia bancherului vienez George Sina, cel mai mare proprietar din Banat, care a sprijinit românii prin acte de binefacere.

Biserica catolică „Sf. Tereza” (1927)

În perioada comunistă localitatea era bine cunoscută pentru apele termale curative de la Băile Calacea. Pe vremuri în proprietatea familiei Keller, erau frecventate mai ales de locuitorii zonei când o trăsură pentru opt persoane era folosită pentru transportul de la gară la băi. În 1906 a fost construit un pavilion, apoi o capelă mică, sub comuniști mai multe clădiri ca bază de tratament și o cantină-restaurant. Încetul cu încetul complexul s-a deteriorat și abia în anii 2000 a fost reamenajat, înconjurat de un parc mare în care se află un lac cu nuferi. Nu l-am putut vizita. Fiind primăvară, era închis și nu mi s-a permis intrarea.

Citește și Comuna Sânandrei cu satele Covaci și Cărani, județul Timiș