Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

Publicat pe 21 mai 2019 de monica frimu

De la Lacul Cinciș ne-am îndreptat spre Hațeg. Din Silvașu de Jos am deviat câțiva kilometri spre Silvașu de Sus pentru a vedea Mânăstirea Prislop la care auzisem că au loc mari pelerinaje, fiind una dintre cele mai importante din Transilvania. Fiind o zi de vară, în timpul săptămânii, am avut norocul să găsim parcarea auto aproape goală.

Prima mânăstire a fost ctitorită de Sfântul Nicodim pe pământurile și cu ajutorul nobililor români din Ciula (1399-1405). Până în secolul XVI a ajuns o ruină.

A fost reconstruită de fiica lui Moise Voievod din Țara Românească, Zamfira, care s-a refugiat în Ardeal după ce tatăl ei a fost ucis. Legenda spune că Zamfira, bolnavă fiind, vizitând zona, a băut apă din izvorul de la Prislop și s-a vindecat. În semn de mulțumire a construit o nouă mânăstire, a împodobit-o și a dăruit o icoană „făcătoare de minuni” (1564). Mormântul ei a fost așezat la mânăstire.

Din secolul XVII la mânăstire a început să funcționeze o școală bisericească pentru viitorii preoți la sate. Tot în acea perioadă un localnic pe nume Ioan s-a călugărit și a devenit sihastru la Mânăstirea Prislop. Actual pentru vizitare, locul era amenajat cu balustrade.

Ioan și-a săpat o peșteră în munte unde a trăit până când vânătorii, confundându-l cu un animal sălbatic, l-au împușcat și ucis.

În 1992 a fost canonizat ca Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop și peștera a început să fie denumită „Casa Sfântului” de către pelerinii tot mai numeroși.

În secolul XVIII mânăstirea a trecut la rit greco-catolic. Zona fiind ocupată majoritar de ortodocși, până în secolul XIX a rămas aproape pustie.

În 1948 a fost trecută la rit ortodox, cu stareț părintele Arsenie Boca, mutat acolo de la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus din munții Făgăraș. Părintele, teolog și artist plastic ortodox român, avea o personalitate marcantă.

Pentru concepțiile și credința sa, în perioada comunistă a fost închis la Brașov, apoi dus la muncă pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, mutat la închisorile din Jilava, București, Timișoara și Oradea.

Până în 1950 Arsenie Boca a restaurat clădirile, le-a înfrumusețat cu picturi, unele chiar realizate personal și mânăstirea a devenit așezământ de maici.

Picturile din biserica veche au fost păstrate, din păcate doar câteva au rezistat timpului.

Probabil pentru a nu se deteriora, accesul vizitatorilor în interiorul bisericii este limitat la hol.

În 1959 mânăstirea fost transformată și a funcționat ca azil de bătrâni.

Din 1976 a redevenit locaș mânăstiresc de maici.

Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic român al secolului XX. A fost înmormântat în cadrul mânăstirii (1989) iar locul său de veci a devenit loc de pelerinaj. Sutele de pelerini cred că prin rugăciuni la mormântul acestuia își rezolva problemele de sănătate, familiale, etc.

Personal am rămas dezamăgită. Lipsea acea atmosferă de liniște pe care o găsisem la alte mânăstiri. Locul devenise mai mult comercial, pentru aproape orice se plătea. Pentru cei care căutau alinare, în perioada de timp în care am vizitat nu am văzut măcar o măicuță sau o haină bisericească. Vizitatorii ca mine erau puțini, majoritatea erau credincioși aproape fanatici care încercau să-mi dicteze modul de conduită gândit de ei.

Citește și Rezervația de zimbri Hațeg-Silvuț, județul Hunedoara

Lacul de acumulare Cinciș, județul Hunedoara

Publicat pe 16 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

Pentru a petrece două zile în natură ne-am deplasat spre localitatea Cinciș din județul Hunedoara, sat aparținător de comuna Teliucu Inferior, care se află în munții Poiana Ruscă, pe malul drept al râului Cerna, lângă lacul de acumulare Cinciș, supranumit de hunedoreni „Marea hunedorenilor”.

Numele Cinciș provine de la cele cinci persoane care au întemeiat o așezare în urmă cu 1300 de ani, construindu-și fiecare o casă. Bunicul, fiul și trei nepoți, luptând în locul unde azi se află Poiana Turcului, l-au salvat pe împăratul de la acea vreme de atacul turcesc și au primit ca răsplată acel loc (secolul II e.n.). În decursul timpului, în zonă au apărut alte sate, în total cinci, Cinciș denumit popular Iuba, Valea Ploștii, Bănea lui Crai, Moara Ungurului și Ciuleni în care locuiau aproximativ 150 de familii.

Între 1958-1964 pe râul Cerna s-a hotărât să se ridice un baraj și să se creeze un lac de acumulare pentru aprovizionarea cu apă a Combinatului Siderurgic din Hunedoara. Pentru aceasta a trebuit inundată zona. Satele au fost mutate pe deal, creată comuna Cinciș-Cerna și rămășițele așezărilor împreună cu cele două biserici cu cimitirele lor, una dintre ele veche din 1360, au rămas sub apă.

Pe valea râului Cerna, afluent al Mureșului, a fost ridicat un baraj de beton în arc înalt de 48 de metri care a intrat în funcțiune în 1964 și pe o suprafață de 867 de hectare, adânc de 48 metri, s-a format lacul de acumulare, unul dintre cele mai mari din Transilvania.

Despre lacul care a înghițit așezări, biserici și cimitire circulă mai multe legende și anume furtuni care apar în mijlocul lacului cu apă stătătoare și dispar instantaneu, despre spiritele celor morți care bântuie locul, cum anual se înecau persoane fără să se explice cauza, astfel lacul a fost supranumit „Lacul blestemat”.

Țărmul sudic al lacului este format din dealuri împădurite, cel nordic din plaje. Din 1970 pe malul lacului a început să se dezvolte o mini stațiune care în decursul timpului s-a extins. În prezent există numeroase pensiuni, vile particulare, moteluri, 5 camping-uri, numeroase terase, situate pe una din laturile lacului, chiar și o popicărie.

Stațiunea este aglomerată mai ales în perioada de vară când apa lacului are o temperatură medie de 18 grade și se poate practica înotul și sporturi nautice.

Lacul fiind populat cu numeroase specii de pești ca șalău, crap, știucă, caras, amur, etc., este un loc ideal pentru pescuit.

Pe lac trăiesc stoluri de rațe sălbatice care s-au acomodat și pot spune chiar împrietenit cu oamenii.

Pentru amatorii de drumeții există trasee montane, chiar se poate ajunge la o Biserică romano-catolică veche situată spre unul din capetele lacului. Merită vizitată zona. Din păcate lipsesc mijloacele de transport în comun. Există un autobuz ce parcurge drumul între stațiune și Hunedoara pe care însă nu l-am văzut în cele două zile.

Citește și Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

Catedrala Pădurenilor din Ghelari, județul Hunedoara

Publicat pe 13 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

La aproximativ 20 de kilometri de Hunedoara, urcând spre înălțimile munților Poiana Ruscă, în așa numitul Ținut al Pădurenilor, se află comuna Ghelari, localitate atestată documentar între anii 213-215 î.e.n. ca loc unde se extrăgea minereu de fier, ocupație care a durat până în anul 2000 când exploatarea a fost închisă. Inițial, cu extragerea minereului s-au ocupat localnicii, ulterior li s-au alăturat pădurenii din satele de munte învecinate iar în perioada comunismului au fost aduși cetățeni din regiunea Moldovei. Ne-am deplasat cam 30 de minute pe șoseaua bine întreținută, care trecea printre peisaje minunate, dorind să vizităm așa numita Catedrală a Pădurenilor din Ghelari.

Zona a fost colonizată cu maghiari romano-catolici care au preluat biserica ortodoxă existentă dinainte de 1700 în locul „Valea Caselor”. Ortodocșii s-au adunat timp de 40 de ani în șura unui țăran. În 1770 un nobil român calvin a construit în zona din „Deal” Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” ca mulțumire pentru vindecarea soției sale de cancer în urma unui Sfânt Maslu slujit de preoții ortodocși. De-a lungul timpului biserica a suferit mai multe modificări și reparații, ultimele în 2005 și 2010. În interior pereții de lemn au fost decorați cu picturi reprezentând Săptămâna Patimilor în care ostașii care-l batjocoreau pe Isus purtau hainele popoarelor care au asuprit Transilvania.

În 1939, lângă ea a început construcția unei noi biserici imense (47 metri lungime, 21 metri lățime, 47 metri înălțime), cu 7 turle, cele două din față înalte de 47 metri. Pentru Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” materialele au fost aduse cu trenul până la baza dealului apoi urcate cu carele trase de boi sau erau transportate cu trenul prin galeriile de mină, apoi cu un funicular, descărcate și transportate cu căruțe până la locul construcției.

Costurile au fost suportate de minerii din zonă și lucrătorii din Combinatul de la Hunedoara cărora, după spusele localnicilor, li se oprea lunar un procent din salariu, de către localnici care au ajutat cu muncă, bani, alimente și pelerini. Construcția a fost oprită între anii 1945-1955 datorită instaurării comunismului dar a fost reluată și, pentru o mai buna desfășurare a lucrărilor, în 1958 a fost construită o șosea pentru a lega localitatea Ghelari de orașul Hunedoara.

Pentru a ajunge la cele două biserici alăturate au fost construite scări pavate cu marmură mărginite de stâlpi cu felinare. Din loc în loc au fost postate statui și bănci pentru relaxare. Era seară și speram să mai găsim biserica deschisă. Prin amabilitatea doamnei responsabilă cu încuierea bisericii am primit câteva minute pentru a vedea interiorul.

Cupola de la intrarea în biserică a fost realizată din mozaic. Cei 4.000 de metri pătrați din interior au fost pictați de cinci pictori timp de 7 ani (1960-1967). Iconostasul și toate picturile au fost poleite cu foiță de aur, în total folosindu-se peste 4 kilograme de aur și sculpturile au fost realizate din lemn de stejar.

Frescele au fost executate în stil „buno fresco”. Dacă priveai un sfânt pictat acesta te urmărea în orice direcție te deplasai.

Construcția a fost finalizată în 1970 iar sfințirea bisericii s-a făcut în 1973. Până în 1977, datorită exploatării miniere din zonă, terenul de sub biserică s-a tasat și clădirea a început să se avarieze. Doar în 1988 s-au efectuat lucrări de consolidare. Pentru susținerea bazei s-au forat găuri și s-a injectat beton.

Pentru comoditatea credincioșilor a fost dotată cu scaune, existente în alte biserici creștine dar întâlnite foarte rar în bisericile ortodoxe.

Am plecat uimită și contrariată de ceea ce văzusem. O BISERICĂ enormă în mijlocul munților construită în perioada comunistă ?!?

Citește și Lacul de acumulare Cinciș, județul Hunedoara

Castelul Huniazilor județul Hunedoara

Publicat pe 17 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

La parcarea aflată la intrarea spre Castelul Huniazilor (Corvinilor) am ajuns după nici 1 kilometru din centrul vechi al orașului Hunedoara . Era arhiplină și negăsind loc ne-am învârtit pe străduțele din apropiere unde cu greu am parcat deranjând un cățel.

Castelul Huniazilor din Hunedoara este o cetate medievală înscrisă în „top 10 destinații de basm din Europa” și una dintre cele șapte minuni ale României. A servit ca punct strategic militar și ca reședință a familiei Corvinilor. Este situat pe o suprafață de 7.000 de metri pătrați cu două poduri, două terase, opt turnuri și 42 de încăperi.

În 1409 regele Sigismund de Luxemburg i-a dăruit lui Voicu Hunyadi o cetate ridicată anterior de Carol I al Ungariei pe o stâncă lângă pârâul Zlaști. Fiul acestuia, Ioan de Hunedoara (Janos Hunyadi), voievodul Transilvaniei (1441-1456), pe locul cetății a început construcția unui castel în stil gotic cu turnuri, bastioane, balcoane sculptate în piatră, săli pentru ceremonii și sărbători, în jurul unei curți interioare.

Fiul său, Matei Corvin, devenit rege maghiar din 1457, a extins castelul. Au fost adăugate turnuri și săli, pentru consolidarea fortificației s-a dublat peretele. În 1480 lucrările s-au oprit. Din proprietatea Corvinilor trece în cea a familiei Torok (1526-1618), apoi a familiei principelui Bethlen care a îmbunătățit imaginea lui cu elemente renascentiste, s-au construit Palatul Mare, două turnuri și a fost adăugată curtea externă care a fost folosită pentru depozitare și administrație.

În anul 1724 castelul a trecut în proprietatea statului maghiar. În 1784, în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan nobilimea locală s-a refugiat în castel, aceasta fiind ultima funcție de apărare militară. În decursul timpului castelul a fost avariat în cinci incendii ulterior reconstruit de autoritățile austro-ungare apoi de cele române. Din 1918 a intrat în patrimoniul Ministerului Cultelor Române. Muzeul Castelul Corvinilor Hunedoara s-a aflat pana în anul 1990 sub tutela Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, apoi sub coordonarea Primăriei Hunedoara ca instituție independentă. În decursul timpului, fiind neglijat, castelul a început să se ruineze. Ceea ce se vede azi este rezultatul unor restaurări și reconstrucții care nu au urmat modelul original. Ultima renovare a castelului a fost în anul 2010.

Am trecut spre castel pe un pod de lemn susținut de patru piloni masivi de piatră, peste pârâul Zlaști, pod care pe vremuri era retractil în preajma porții. La intrare se afla Turnul Porții de Vest cu formă rectangulară, înalt de 22 metri, cu trei niveluri de apărare prevăzute cu spații de tragere. În secolul XVIII s-a deschis o intrare și a fost transformat în Turnul Nou de Poartă. În partea stângă era Turnul Buzdugan, înalt de 30 de metri, cu un nivel de apărare susținut pe console și pictat cu motive romboidale.

Am cumpărat biletele de intrare la ghișeul aflat în pasajul prin Poarta Nouă. Din curtea interioară am ocolit turnul și am coborât într-o terasă din care se vedea o parte din oraș.

În cealaltă parte se întindea podul pe care intrasem.

Am revenit în curtea interioară mărginită în partea de nord de Aripa Matia cu Loggia Matia care a fost construită de meșteri italieni cu două terase suprapuse și decorată cu fresce laice care, în patru scene, arată cum s-a dobândit stema familiei de către Ioan de Hunedoara. Restaurarea din anii 1956-1968 a redat modelul inițial, în stil renascentist, construcția fiind printre primele în acest stil în Transilvania.

Am urcat la etaj și am vizitat Camera de Aur în care erau etalate obiecte din Muzeul Castelului Corvinilor Hunedoara.

În interiorul Turnului Porții erau fostele camere de zi ale doamnelor castelului, amenajate în secolul XVIII.

Tot la acest etaj se afla și fostul dormitor al regelui Matei Corvin.

Din Loggia, printr-o scară interioară am intrat în latura de est a castelului unde se afla Capela cetății (1446). Inițial a fost o capelă mică cu hramul Sfintei Maria. Primind acceptul Papei Calixt al III-lea, în locul ei Ioan de Hunedoara a amenajat o altă capelă cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, patronul său spiritual, urmând să fie și locul său de veci. Aceasta nu s-a întâmplat deoarece a devenit un personaj important, guvernator al Ungariei, voievod al Transilvaniei și a fost înmormântat în capitală, la Alba Iulia.

Am pătruns în aripa de vest a castelului, Palatul Mare, pe o scară interioară în spirală pe portalul căreia se afla stema familiei Corvin. Am ajuns în Sala Dietei, un spațiu destinat ceremoniilor, construit în stil gotic târziu cu un șir de coloane octogonale situate pe axul central.

În secolul XVIII proprietarul Gabriel Bethlen a demontat elementele gotice din piatră și a compartimentat sala pentru diferite utilizări. Ulterior sala a fost refăcută după planul celei inițiale.

Am traversat sala și pe o altă scară am ajuns la Turnul Capistrano (1440-1444). Inițial a fost un turn circular cu două niveluri de apărare. În timpul lui Ioan de Hunedoara nivelul superior a fost transformat într-o chilie pentru călugărul franciscan Ioan de Capistrano (1386-1456). În interior singura piesă care a rezistat timpului a fost șemineul gotic, singura de acest gen care a supraviețuit în regiunile care au făcut parte din Regatul medieval al Ungariei. De acolo se putea urca la al doilea etaj al Palatului sudic unde se aflau camerele ce au fost folosite ca birouri pentru Administrația minelor de fier din munții Poiana Ruscă în secolul XVIII.

Am coborât în curtea interioară și am intrat în parterul Palatului Mare unde se afla Sala Cavalerilor, o sală aflată situată sub Sala Dietei, având aceleași dimensiuni. Era împărțită de coloane din marmură roșie pe capitelurile cărora erau postate stemele nobiliare ale familiilor Corvin și Anjou. A fost folosită ca spațiu de servit masa în ocazii festive, ca loc de întâlnire a nobililor și conform unei legende ca sală de judecată. Acuzatul era așezat într-un jilț pus peste o trapă deasupra unei catacombe. Dacă era vinovat, trapa se deschidea și acela se prăbușea.

În alte încăperi ale parterului se aflau o serie de exponate de tehnică militară din secolele XIV-XIX și trofee de vânătoare.

craniu de urs și craniu de vulpe

Ne-am îndreptat spre partea de sud-vest unde se afla un ansamblu de apărare format dintr-o galerie și un turn.

Pentru a ajunge în turn am traversat Galeria Nje Boisa, un spațiu închis, îngust, legat de castel printr-un pod de lemn susținut de 9 pilaștrii înalți legați prin arce semicirculare.

Turnul Nje Boisa (1446-1456), denumire care în traducere din limba sârbo-croată înseamnă „Nu te teme”, era rectangular, prevăzut cu patru nivele de apărare.

Ne-am întors prin galerie și prin ferestrele ei mici am văzut Turnul Pustiu, un turn cu două niveluri de apărare, asemănător Turnului Capistrano și Turnului Toboșarilor, cel din urmă având în plus elemente decorative geometrice.

A suferit în urma unui incendiu (1854) și a fost restaurat între anii 1956-1968.

Latura de sud a castelului sau aripa Zolyomi a primit denumirea de de la familia care a deținut castelul în a doua jumătate a secolului al XVII. Era formată de o clădire cu trei niveluri, Palatul Administrativ, cu locuințe și încăperi cu alte utilizări.

Parterul, în care am văzut vechile ateliere meșteșugărești ale Administrației Miniere, a fost construit în secolul XVI. Etajele au fost ridicate în perioada când proprietar era principele Gabriel Bethlen.

Lângă palat, pe colțul de sud-est se afla Turnul Porții de Est, Turnul vechi de poartă, rectangular, care a fost prevăzut cu două nivele de apărare.

În spatele lui, cu rol de a închide intrarea din exterior, se afla Turnul Alb (1619) spre care se mergea prin niște tunele.

A fost prevăzut cu patru niveluri de apărare. Accesul la nivelele superioare se făcea pe o scară spirală plasată la nivelul bastionului de est.

În curtea interioară, lângă capelă se afla o fântână cu o inscripție pe zidul ei. Legenda spune că a fost săpată de trei prizonieri turci timp de 15 ani până au găsit apa. Le era promis că vor fi eliberați, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel ei au inscripționat zidul fântânii cu textul „Apă ai, inimă n-ai.” În realitate traducerea caracterelor vechi arabe (secolul XV) făcută de specialiști este „cel ce a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”. Era înconjurată de o mare mulțime de turiști care, de altfel, umpleau și terasa de artilerie dotată cu piese de artilerie grea, de unde panorama era minunată.

Am terminat turul prin a vizita închisoarea castelului unde era amenajată camera de tortură. Pe manechine erau simulate diverse metode de tortură care au fost folosite legal până în 1787 când a intrat în vigoare Codul Iosefin prin care au fost interzise. Curtea interioară a fost folosită și ea pentru execuții publice.

Un exemplu ar fi soția nobilului Ioan Torok, proprietarul castelului în secolul XVI, care după o perioadă în care a stat legată de un stâlp situat în curte a fost executată prin baterea unui piron în cap. Legenda motivează actul prin gelozia soțului care fiind mult timp plecat în bătălii a ordonat să fie spionată. Soția, având nevoie de fierar pentru repararea ușii blocate, spionul i-a comunicat soțului vizita unui bărbat. Gelos, acesta a torturat-o apoi executat-o.

Încărcate de istoria zonei am părăsit castelul prin Poarta Nouă.

Vizitarea castelului a fost foarte reușită. Pe drum spre parcare am avut o surpriză pe care a trebuit s-o imortalizez. Ultima fotografie cred că e concludentă.

Citește și Catedrala Pădurenilor din Ghelari, județul Hunedoara

Hunedoara, județul Hunedoara

Publicat pe 13 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Pentru a vizita renumitul Castel al Huniazilor ne-am îndreptat spre orașul Hunedoara din județul cu același nume unde ne-am oprit pentru un scurt timp. Orașul este situat în apropierea munților Poiana Ruscă, străbătut de râul Cerna. Sub numele de Humbol, este atestat din 1265 ca un centru în care se prelucrau pieile și lâna. În secolul XV a fost construit Castelul Huniazilor în jurul căruia, în regiunea montană s-a dezvoltat extracția și prelucrarea fierului care în secolul XIX a avut perioada de vârf. Orașul s-a industrializat astfel țăranii din împrejurimi s-au mutat în oraș și numărul populației a crescut. 50% erau români, restul maghiari și germani.

În cel de Al Doilea Război Mondial oțelăriile au funcționat la maxim pentru producerea de armament. Ulterior, sub regimul comunist fabricile s-au extins ocupând o suprafață egală cu a orașului și Hunedoara a avut cea mai mare fabrică de oțel din Balcani. După căderea comunismului (1989) piața de desfacere pentru oțel a căzut astfel multe dintre întreprinderi au fost închise sau abandonate. O mică parte din instalații au trecut în proprietate privată.

Am intrat în Hunedoara și am parcat lângă Parcul Tineretului unde se afla Catedrala Eroilor cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”, de rit ortodox.

După Revoluția din 1989, cu aprobarea Episcopiei Aradului s-a început construcția catedralei (1999).

Fundația a fost terminată în 2004 și în subsolul amenajat s-a ținut prima liturghie în 2005. Construcția completă a fost finalizată în 2010.

În parc, în fața catedralei a fost postat Monumentul Eroilor.

De acolo ne-am deplasat în apropierea ariei naturale protejate „Pădurea Chizid” unde, pe 29.000 metri pătrați, era amenajată Grădina Zoologică Hunedoara.

La intrare ne-a întâmpinat primul exemplar, o cățelușă oarbă de 25 de ani care părea a fi șefă peste toată grădina și care ne-a însoțit o parte din drum făcând parcă pe ghida.

Prețul modic pe care l-am plătit la intrare ne-a lămurit de întreținerea spațiului care lăsa de dorit. În plus personalul era prea puțin pentru a putea îngriji corespunzător animalele, ne-a relatat medicul veterinar pe care l-am întâlnit.

urs brun

Cuștile și volierele în care erau adăpostite animalele ocupau 600 metri pătrați.

În total ZOO deținea 88 de exemplare dintre care ursul brun, lei, tigri, vulpi, căprioare, diferite soiuri de păsări, etc.

Chiar ne-a părut rău de bietele animale, multe dintre el, ținute separat, câte un singur exemplar din acea specie. Dacă erau ținute captive măcar să aibă un spațiu natural, curat și companie.

Ne-am îndreptat spre centrul vechi unde am trecut pe lângă Primăria Municipiului Hunedoara, partea de clădire nouă. Clădirea vechiului Palat Administrativ a fost construită între anii 1930-1936, în stil brâncovenesc, în forma literei H, de la Hunedoara, cu un etaj în care se aflau 48 de camere. A fost inaugurată în 1937. La subsol a funcționat arestul Comisariatului de Poliţie Hunedoara, la parter, în 24 de camere Comisariatul, Judecătoria Hunedoara şi Pretura Plăşii și la etaj Primăria Hunedoara.

În apropiere, în Piața Libertății se afla Catedrala Hunedoara, de rit ortodox, cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și „Cuvioasa Parascheva”. Înălțarea ei a început în anul 1939, a fost întreruptă de cel de Al Doilea Război Mondial și a fost terminată în 1947 an din care a fost înscrisă pe lista monumentelor de artă din România. La clădirea în stil bizantin s-au folosit panouri interioare și exterioare din marmură. Turlele au fost prevăzute cu nouă clopote din care cinci acționate electric și crucile postate deasupra lor au fost aurite cu aur de 14 carate. Chivotul a fost confecționat din argint.

Cam atât am văzut în oraș. Ne grăbeam să vizităm castelul urmând să părăsim zona în acea zi.

Citește și Castelul Huniazilor

Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara

Publicat pe 11 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

La 20 de kilometri distanță de Orăștie se află satul Costești comuna Beriu spre care ne-am îndreptat și noi. După încă 2 kilometri pe un drum pietruit, la Cetățuie drumul se termina. De abia așteptam să vedem Cetatea dacică Costești-Cetățuie și Cetatea dacică Cotestești-Blidaru două dintre cele 6 cetăți dacice din munții Orăștiei care fac parte din patrimoniul UNESCO. Am urcat pe un drum abrupt câteva sute de metri și am ajuns în dreptul unui indicator cu numele primei cetăți și un panou cu câteva relatări istorice depre ea.

Ambele cetăți au fost construite în secolul I î.e.n. pe platoul unui deal (514 m înălțime) pentru apărare, ulterior împotriva atacurilor romanilor, mai ales a înaintării lor spre Sarmizegetusa Regia, capitala. Ambele au fost construite cu două incinte înconjurate de un val de pământ în care erau înfipți stâlpi groși din lemn legați printr-o împletitură de nuiele. Pe un stâlp, o plăcuță ne indica acel val pe care doar imaginația noastră îl putea identifica într-o ridicătură de teren înverzită pe care creșteau niște copăcei.

În spatele lui, în partea în care panta era lină a fost ridicat un zid gros de 3 metri cu două fețe. Între ele se afla umplutura din pietre și pământ acoperită cu bârne din lemn. Superior erau postate trunchiuri de copac despicate, înclinate spre exterior pentru a se scurge apa de ploaie și acoperite cu pământ bătătorit pentru a nu putea fi incendiate. Cele două cetăți nu au fost dezgropate decât parțial. Din întregul zid am văzut doar niște blocuri din piatră care parcă susțineau dealul ce se înălța deasupra lor.

Zidul era prevăzut cu bastioane în care la parter se aflau depozite de alimente și muniții, la etaj locuințe și poziție de luptă pentru apărători.

În cele două incinte, unite între ele, se aflau turnuri, unele folosite ca locuințe.

Erau singurele dezgropate, indicate cu plăcuțe, pe care le-am putut vedea, de fapt imagina cu au fost în realitate.

Spre a doua cetate, Costești-Blidaru, trebuia să urmăm o potecă prin pădure aproximativ de 30 minute. Dezamăgite de puținele ruine dezgropate pe care le-am văzut la Cetățuie nu ne-am mai deplasat.

Ne-am întors la mașină și pe un drum ce străbătea o parte din Parcul Natural Grădiștea Muncelului- Ciclovina am rulat 9 kilometri în aproape 20 de minute până la Grădiștea de Munte dorind să vizităm una dintre cele mai mari fortificații dacice situată pe dealul Grădiștei, Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a dacilor.

La intrarea în situl arheologic era o cabană mică din lemn în care funcționa Postul de Jandarmi Ordine Publică Grădiște de Munte. Ne-am adus aminte de o știre care relata că o parte din situl dacic a fost distrus în 2011, fără aprobarea arheologilor, pentru construirea unei parcări destinată turiștilor, astfel ne-am explicat prezența jandarmilor acolo.

De la început am remarcat că obiectivele cetății erau bine punctate pentru vizitatori pe plăcuțe explicative. Am intrat prin poarta de vest.

Aveam de străbătut pe jos aproximativ 3 kilometri pe o cărare ce trecea prin pădure și urca la 1.2000 de metri înălțime unde a fost postată cetatea ca unul dintre cele șase puncte strategice din cadrul sistemului defensiv dac, mai ales împotriva armatelor Imperiului Roman, ea fiind nucleul central.

Fortăreața a fost construită pe o suprafață de 30.000 metri pătrați înconjurată de un zid din blocuri masive de piatră, murus dacicus, gros de 3 metri și înalt de 4-5 metri.

În vest, în afara zidurilor cetății a fost o așezare civilă cu locuințe, magazii, ateliere, rezervoare de apă, etc. Prin cercetările arheologice s-a remarcat că standardul de viață în acea perioadă era ridicat, mai ales pentru nobili în casele cărora s-au descoperit țevi ceramice prin care era adusă apa. Din dreptul porții de est începea zona sacră a cetății. Un drum pavat urca până pe o terasă unde atunci se aflau șapte sau opt sanctuare patrulatere care au fost distruse de invazia romană. Accesul era interzis.

drumul pavat

Au fost scoase la iveală două sanctuare circulare. Sanctuarul mare de calcar, cel mai vechi templu de la Sarmizegetusa Regia se afla în partea de sud a zonei sacre. Inițial a fost construit cu 60 de coloane de lemn susținute de discuri masive de calcar (plinte). De pe terasa inferioară urca o scară monumentală din calcar la o platformă pe unde se intra în templu. S-au păstrat pilaștrii de andezit și 7 plinte.

În zonă au fost descoperite ținte de fier ornamentate și medalioane din lut, ultimele depuse ca ofrandă pentru divinitatea căreia îi era dedicat templul. Lângă el s-a descoperit un alt templu care a fost format din 3 șiruri a câte 6 coloane.

Al doilea templu, Templul mare circular, a fost delimitat printr-o centură dublă de andezit, prima din blocuri masive a doua din grupuri de pilaștri. În interior erau patru intrări simetrice delimitate de piloni din lemn placați cu lut.

Urma al doilea perete, cu aceeași structură ca cel exterior, care avea două intrări în încăperea centrală, orientată solstițial.

Acoperișul templului avea formă conică. Era dedicat celui mai mare zeu al dacilor. A fost distrus sistematic de către romani, la fel și un templu mai mic circular care se afla lângă el din care nu s-a putut recupera nimic.

Vis a vis de Templul mare circular se afla Altarul, unic în lumea dacică, amenajat pentru sacrificii ca jertfe aduse zeilor.

Superior era format dintr-un disc central de andezit de la care porneau 10 raze formate din plăci masive. La exterior, în niște adâncituri erau postate piese de marmură mici. Altarul era completat de un șir de 16 blocuri orientate pe axa nord-sud astfel s-a speculat că ar fi avut și o semnificație astronomică. Aceasta era partea vizibilă.

Inferior era format din blocuri de calcar între care era tasat lut. În timpul sacrificiilor lichidele se scurgeau printr-o gaură mică aflată pe una dintre raze într-un jgheab printr-un bloc de calcar în canalul deversor ce trecea prin zona sacră.

În partea de nord a zonei sacre se aflau două temple patrulatere. L-a unul dintre ele păstrat 16 coloane de andezit dintre cele 18 pe care le avea inițial iar la cel de al doilea s-au păstrat doar 5 coloane. Intrarea în temple se făcea prin niște platforme susținute de blocuri din calcar situate pe latura de sud.

Bătăliile dintre daci și romani au durat 165 de ani (106-271) când întreaga Dacie a fost încorporată în Imperiul Roman. După înfrângerea dacilor la Sarmizegetusa Regia s-a stabilit o garnizoană militară romană care, în timp, au dărâmat treptat cetatea. Ei și-au stabilit capitala romană la 40 de kilometri depărtare, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Ruinele cetății Sarmizegetusa Regia împreună cu a celorlalte cetăți dacice din zonă au fost incluse în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO în anul 1999.

Citește și Mânăstirea Cucuiș, județul Hunedoara

Mânăstirea Cucuiș, județul Hunedoara

Publicat pe 7 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Orăștie, după 3 kilometri am ajuns în comuna Beriu aflată în zona prin care în anul 105 e.n. au pătruns o parte din armatele romane pentru a cuceri cetățile dacice aflate în munți și a-l înfrânge pe Decebal. În pădurea de lângă Cucuiș, un sat aparținător comunei Beriu, se afla Mânăstirea Cucuiș „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. Pe un drum, cândva construit din beton, am parcurs cei 8 kilometri prin pădurea deasă pentru a o vedea. Noroc cu poarta de lemn în stil maramureșean care a fost postată la intrare în anul 2001, altfel o depășeam.

În acel loc existase o sihăstrie, ultimul călugăr a murit aproximativ în urmă cu 100 de ani. Se spune că a fost îngropat în munte și a făcut să coboare crucea pe apă până la poarta mânăstirii. Troița din lemn, încrustată cu simboluri vechi creștine, a fost protejată cu acoperiș și gard. Era postată pe aleea de intrare spre cele două biserici.

O familie foarte credincioasă din zonă, cu aprobarea Episcopiei, a ridicat o bisericuță cu rol de schit sub care au fost amenajate bucătăria și cămările de alimente, două clădiri mici pentru chilii și un atelier. Bisericuța fiind situată pe o porțiune mai ridicată, au fost construite scări din beton până la intrare.

Accesul în perimetrul mânăstirii era liber, fără frica apariției unor hoți.

În afară de peștii dintr-un heleșteu și păsărele care ciripeau în pădurea înconjurătoare, eram singurele viețuitoare.

La începutul anilor 1990, datorită numeroșilor pelerini care veneau la schit, s-a început construirea unei biserici. Din 2001 la conducerea mânăstirii a fost numit Starețul Andrei care, în timp, a construit 20 de chilii, un altar de vară și o anexă gospodărească.

Biserica nouă a fost terminată în 2011 și sfințită în 2012.

Deși în mânăstire trăiesc doar 3 măicuțe, spre mirarea noastră locul era de o curățenie impecabilă. Am văzut chiar diferite unelte vechi probabil încă folosite.

Culuarul din fața schitului, biserica nouă, de fapt oriunde te uitai erau înconjurate de flori.

Unele în rondouri, altele în ghivece, florile erau păstrate iarna în chilii și replantate primăvara, majoritatea chiar de Starețul Andrei.

Cu liniștea în minte și suflet ne-am întors în comuna Beriu urmând să ne îndreptăm spre Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara.

Orăștie, județul Hunedoara

Publicat pe 5 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Municipiul Orăștie din județul Hunedoara este străbătut de râul Orăștie, numit de localnici Râul Apa Orașului, cu afluentul său Sibiștel. Este atestat documentar din 1224 ca cea mai vestică zonă de colonizare a sașilor din Transilvania, când purta denumirea de Oroșteiu- „Orașul Sașilor”. Zona a fost înconjurată de ziduri de apărare, distrusă de tătari (1241) s-a refăcut rapid. În secolul XV a suferit atacurile năvălitorilor turci.

După înfrângerea de la Mohacs din1526 orașul a fost ocupat de trupele imperiale, din nou în 1602 de trupele generalului Basta care au jefuit și au ucis numeroase persoane. În secolul XVIII pe lângă obligațiile ce constau în încartiruiri, aprovizionare cu alimente și atelaje, etc., s-a declanșat ciuma (1717-1718 și 1738), toate acestea ducând la ruinarea orașului care s-a refăcut cu greu.

În timpul Revoluției de la 1848 a fost pe rând ocupată de cele două forțe ostile, austriecii și maghiarii, după încetarea ei, orașul a devenit sediul Prefecturii Militare Orăștie. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, prin reprezentanții ei politici, orașul a jucat un rol important în mișcarea națională românească. S-a înființat Banca „Ardeleana”, numeroase ziare românești, asociații culturale și economice. Din 1995 Orăștie a devenit municipiu.

De la Șebeș Alba, în drumul nostru spre cetățile dacice, la intrarea în municipiul Orăștie am văzut primul element ce evoca acele vremuri. Pe un suport situat în mijlocul unui scuar se afla un balaur cu cap de lup cu gura deschisă și trup de șarpe. El reprezenta Steagul dacic al cărui corp, în acele vremuri, era confecționat dintr-un material care se umfla în bătaia vântului și imita urletul lupilor îngrozind dușmanii.

Am făcut o scurtă oprire în centrul orașului lângă Catedrala Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, o biserică considerată unicat datorită combinației de stiluri arhitectonice romanic, gotic, bizantin și faptului că e prevăzută cu un singur turn, în stil gotic, cu 5 clopote din bronz.

A fost construită între anii 1936-1943 pe terenul Pieței Maria cedat de autorități cultului ortodox. Interiorul a fost pictat în manieră neo-bizantină. Un rol important l-a avut preotul Ioan Moța, tatăl legionarului cu același nume care a fost „mâna dreaptă” a lui Zelea Codreanu. În perioada comunismului, când instituțiile bisericești erau oprimate, multe clădiri de cult dărâmate, această biserică a fost recondiționată cu ajutorul unor legionari anonimi.

Vis a vis de Catedrală, în mijlocul unui spațiu verde se afla Monumentul Palia, un grup statuar dezvelit în 1974 ridicat pentru a aduce aminte de prima traducere în limba română a Vechiului Testament (1582), Palia de la Orăștie, care a fost tipărită cu finanțarea unor nobili reformați. În acea perioadă a început să funcționeze și o școală reformată iar de la începutul secolului XVIII școli primare românești ortodoxă și greco-catolică. Monumentul a fost creat pentru a ilustra etapele tipăririi cărții astfel pe o parte sunt traducătorii, pe a doua parte meșterii tipografi și pe a treia parte folosirea cărții de către români.

Pe lângă Biblioteca Municipală am intrat pe o stradă pietonală încadrată de clădiri vechi, vara plină de terasele cafenelelor și restaurantelor și ne-am îndreptat spre fosta cetate în incinta căreia se aflau două biserici.

În secolele XIII-XIV a fost ridicată o biserică în jurul căreia s-a dezvoltat fortificația. În secolul XIX a fost grav avariată în urma unui cutremur. Sașii rămași fără loc de rugăciune în urma alungării de către maghiari au construit o nouă biserică, în stil neogotic (1830), actuala Biserică Reformată (calvină). Lângă ea, între anii 1820-1823 a fost ridicată, aproape identică, Biserica Evanghelică Luterană. Cele două biserici au conviețuit până la desființarea Bisericii Române Unite (1948).

Am trecut pe lângă Muzeul de Etnografie și Artă Populară fondat în 1952 pe care l-am remarcat datorită unei plăci inscripționată situată la intrare și ne-am îndreptat spre Primăria Municipiului Orăștie situată în Piața Aurel Vlaicu. Deși în majoritatea orașelot României sediile Primăriilor sunt locate în clădiri impunătoare, vechi sau noi, în Orăștie Primăria se afla într-o clădire obișnuită, zugrăvită cu gust și bine întreținută.

Ne-am întors la parcare și ne-am continuat drumul spre cetatea dacică de la Costești.

Citește și Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara

Alba Iulia, județul Alba

Publicat pe 3 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Teiuș ne-am îndreptat spre Alba-Iulia, municipiul județului Alba, un oraș situat pe albia râului Mureș înconjurat de dealuri și munții Metaliferi în partea de vest. Am intrat în localitatea Bărăbanț, componentă a orașului Alba-Iulia, pentru a vedea Biserica catolică veche din 1302.

Alba Iulia este datată din timpul ocupației romane ca Apulum, capitala provinciei Dacia Apulensis și sediul Legiunii a III-a Gemina (106). În jurul anului 830 a făcut parte dintr-un ducat bulgar și a purtat numele de Bălgrad însemnând Castelul alb. În a doua jumătate a secolului X a fost capitala ducatului maghiar din Transilvania condus de Gyula sau Ștefan I după ce s-a botezat catolic. După ce a fost distrusă de invazia tătară (1241-1242), sub Ioan Hunyadi, voievodul Translivaniei, cetatea a fost fortificată pentru apărare împotriva otomanilor (1442) iar după împărțirea Regatului Ungariei (154o) a fost sediul principilor Transilvaniei.

După victoria de la Șelimbăr, voievodul Țării Românești Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia și a devenit voievod al Transilvaniei, a unit cele trei principate, Țara Românească, Moldova, Ardealul și orașul a devenit capitală. În 1601 Mihai Viteazul a fost ucis, uniunea principatelor s-a destrămat, iar Alba Iulia a devenit parte a Imperiului Habsburgic (1690), s-a numit Gyula Fehérvár, ulterior Karlsburg (1715) și din secolul XVIII numele actual. În 1687 prin Tratatul de la Blaj a fost cedată pentru încartiruirea armatelor austriece care luptau împotriva otomanilor. În 1785 Horia, Cloșca și Crișan, conducătorii rebeliunii țărănești din Transilvania, au fost executați la Alba Iulia.

Primăria Alba Iulia

În 1918, după Primul Război Mondial, Adunarea Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria a proclamat la Alba Iulia Uniunea Transilvaniei cu Regatul României, la care au aderat după un an și sașii din Transilvania apoi Ferdinand I al României a fost încoronat simbolic ca rege al României (1922). De la începutul secolului XIX orașul a devenit important și prin deschiderea gării de cale ferată.

Cetatea Alba Carolina a fost construită în timpul împăratului Habsburg Carol al VI-lea (1716-1738) de doi arhitecți elvețieni care au dărâmat vechiul oraș medieval și l-au mutat în estul cetății (actualul oraș de jos), păstrând cele două bastioane din secolul XVII. Au transformat cetatea într-o fortăreață în stil Vauban folosindu-se de munca a 20.000 de iobagi.

Cetatea, sub formă de stea, prezenta 3 linii de fortificații, raveline, 7 bastioane- Sfântul Carol VI (1715), Sfântul Ștefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Capistrano, Sfânta Elisabeta, a Trinitarienilor (cel mai mare) contragărzi prevăzute cu baterii de artilerie în cazemate, tunele cu metereze pentru trageri, încăperi pentru trupe, depozit, grajduri, terase pentru artilerie.

Bastionul Trinitarienilor

Era prevăzută cu 6 porți, 3 spre est și 3 spre vest, ultimele făcând legătura cu terenurile de instrucție. Unele porțiuni au fost terminate treptat (1747, 1812, 1849).

Am intrat în cetate prin Piața Tricolorului, situată în partea de vest, spre Catedrala Episcopală Ortodoxă „Sfânta Treime”, Catedrala Încoronării.

Clădirea în stil bizantin cu elemente populare românești a fost construită între anii 1921-1922 cu sprijinul Casei Regale a României. Azi ea include colecția muzeală a Arhiepiscopiei Ortodoxe și o Biserică de lemn ridicată pe ruinele Catedralei din 1597.

În curtea ei au fost încoronați Regele Ferdinand I și Regina Maria (1922).

În 1948 s-a organizat o ceremonie în care preoții greco-catolici au depus jurământul de credință Patriarhului ortodox, Biserica Română Unită cu Roma fiind interzisă. Tot atunci biserica a primit denumirea de „Catedrala Reîntregirii Bisericii ortodoxe Române”.

Din 1975 este Catedrala Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia.

Perimetrul catedralei era bine delimitat prin ziduri în afara cărora am ieșit.

Vis a vis de zidurile Catedralei ortodoxe se afla Catedrala romano-catolică „Sfântul Mihail” și Arhiepiscopia romano-catolică care a fost înființată după ce Ștefan I a trecut la catolicism.

Construcția catedralei a început în secolul XI dar a fost distrusă de invazia tătară din 1242. Actuala catedrală a fost ridicată între anii 1247-1291 în stil romanic cu elemente baroce, gotice și renascentiste.

A servit Episcopiei Transilvaniei apoi Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Alba Iulia.

În 1442, în timpul domniei voievodului Transilvaniei Iancu de Hunedoara (Ioan Hunyadi), a fost extinsă.

În interior se aflau sarcofagele lui Iancu de Hunedoara, fiul său Ladislau de Hunedoara, Ioan Sigismund (Zápolya) și soția sa Isabella Jagiellon.

Am urmat artera principală (strada Mihai Viteazul) care era organizată în scop turistic având în vedere că în cetate se desfășoară numeroase spectacole, evenimente, festivaluri, reuniuni, etc.

În spatele Catedralei romano-catolice se deschidea o piață în mijlocul căreia se afla statuia lui Mihai Viteazul călare pe un cal, cu sceptrul în mână, dezvelită în 1968.

Clădirea galbenă din spatele ei era fostul Palat Voievodal sau Palatul Principilor Ardealului. Clădirea a fost construită în secolul XV, în stil gotic, renascentist și baroc, ca sediu pentru clericii catolici care se ocupau de actele bisericii. Din secolul XVI a devenit reședința principilor Transilvaniei și a domnitorului Mihai Viteazul între 1599-1600. A fost grav avariată în invaziile turcilor și tătarilor (1658, 1662), sub Imperiul Habsburgic transformată în cazarmă de artilerie și arsenal (secolul XVIII) și din 1918 sediul Comenduirii Regimentului 21 infanterie.

La capătul străzii se afla Poarta III. Era împodobită cu statui și scene de bătălie din războaiele austro-turce, ca de altfel toate porțile cetății.

Pe partea de intrare, la mijloc se afla sculptat un vultur bicefal, stema Imperiului Habsburgic.

Am ieșit, traversând un pod de lemn, pe o terasă în mijlocul căreia se afla Obeliscul Horia, Cloșca și Crișan care a fost dezvelit în 1937.

De pe platou am admirat panorama orașului.

Spre stânga cobora un drum care trecea printre 4 stâlpi din piatră pe care se aflau statui de atlanți și lei, Poarta II.

La Poarta I se termina cetatea și începeau construcțiile orașului.

Ne-am întors pe strada Mihai Viteazul unde pe dreapta se deschidea Piața Cetății.

În fundal se afla Universitatea „1 Decembrie 1918”, în fostul Palat Apor, lângă care era Muzeum Pricipia inaugurat în 2015. Palatul, în stil renascentist, a fost ridicat împreună cu clădirea Bibliotecii Bathyaneum, acesta pe locul unei Mânăstiri a Trinitarienilor pentru contele Ștefan Apor (1670-1690) În secolul XVIII palatul a fost decorat în stil baroc și a fost reședința prințului Steinville, conducătorul armatei austriece iar în 1780 a fost amenajată biblioteca. Sub regimul comunist clădirea a fost abandonată până în 1991 când a fost amenajată Universitatea ce poartă numele Marii Uniri și în 2007 clădirea renovată. De fapt în Alba Iulia existase o academie între anii 1613-1629 înființată de prințul Gábor Bethlen. În Universitate funcționează cinci facultăți cu departamentele lor- Istorie și filologie, Științe Economice, Științe și inginerie, Drept și Științe Sociale, Teologie ortodoxă.

În Piața Cetății se afla Monumentul Custozza ridicat în memoria celor căzuți în timpul războiului austro-italian (1866).

Am ocolit clădirile și am ieșit din piață pe strada Muzeului unde se aflau două clădiri istorice importante din cadrul Muzeului Național al Unirii inaugurat în 1929. Muzeul de istorie, arheologie și etnografie a fost inaugurat în 1888 cu sediul într-o locație. După Marea Unire (1918) a funcționat în cadrul Catedralei ortodoxe și din 1967 până azi în clădirea Babilon. Muzeul deține mari colecții de piese preistorice, medievale, romane, numismatică, peste 130.000 de lucrări de ară, obiecte de științe naturale și cărți.

În fața lui era o mulțime de oameni care urmăreau spectacolul de teatru în aer liber care era în curs de desfășurare.

A doua clădire, Sala Unirii, se afla vis a vis. Ea a fost amenajată după Marea Unire (1918) între anii 1921-1922 într-o clădire în care a funcționat un Cazinou Militar (1895). Intrarea, sub forma unui arc de triumf, avea central o inscripție cu datele importante ale unirii iar pe cele două laterale picturi ale Regelui Ferdinand I și Reginei Maria.

În Sala Unirii a avut loc mitingul celor 1228 de delegați români din Transilvania și s-a elaborat Declarația de Unire a Transilvaniei cu România. În muzeu se păstrează scrisorile lui Avram Iancu ce conțin documentele Unirii din 1918, eșarfele tricolore purtate de delegați, manuscrisul cuvântării lui Vasile Goldiș în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și piese despre Revoluția din 1848. Clădirea a fost restaurată în 1994.

Încărcate de istoria neamului ne-am întors spre zona amenajată cu vânzare de produse. O cafea era bine-venită înainte de a pleca la drum.

Am ieșit pe lângă Catedrala romano-catolică, prin Poarta IV.

De pe podul de lemn am aruncat o ultimă privire spre semețele clădiri ale cetății.

Au urmat poarta V, poarta VI și vizita cetății s-a încheiat.

Îmbarcarea și la drum !

Citește și Orașul Sebeș, județul Alba

Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

Publicat pe 25 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Te la Teiuș până la Mânăstirea Râmeț am rulat 18 km. Mânăstirea ortodoxă era situată în munții Trascău, pe valea râului Geoagiu, așa numita „Valea Mânăstirii”.

Ansamblul era format din două biserici, chiliile măicuțelor și anexele gospodărești. Am pătruns în curtea mânăstirii și prima pe care am vizitat-o a fost Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, în folclor numită și Catedrala Munților Apuseni.

A fost construită în 1982, decorată interior (1990-1992) și sfințită în 1992.

Am ocolit biserica pe lângă chillile măicuțelor.

Am urcat printre multiplele ronduri cu flori. Liniștea care ne înconjura era minunată. Eram printre foarte puținii vizitatori în acel moment.

Ne-am îndreptat spre biserica veche, ridicată în 1214, una dintre puținele care au supraviețuit din acel secol, demonstrată de multiplele straturi de picturi din interior, cele mai vechi datând din 1300.

Biserica „Nașterii Precistei” și „Izvorul Tămăduirii” a funcționat și a fost protejată de Matei Corvin, Radu Vodă cel Mare, Mihai Viteazu care a și refăcut-o.

În anii 1761 și 1762 toate mânăstirile din Transilvania au fost dărâmate la ordinul Generalului armatei austriece Adolf Bukow. Refăcută, în timpul Răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan (1785) a fost din nou distrusă.

Din nou refăcută (1792), în decursul timpului s-a deschis o școală bisericească pentru preoți și cantori, apoi s-au ridicat alte clădiri și din 1932 a devenit mânăstire în care din 1955 au trăit măicuțe.

În 1959 comuniștii au desființat mânăstirea, au transformat-o în centru turistic (1960) dar măicuțele au funcționat din 1962, pretextând activitatea într-o secție ce producea covoare, până în 1982 când a revenit la statutul de mânăstire. A fost restaurată între anii 1987-1989 și a fost deschis un muzeu cu icoane, obiecte de cult, cărți, piese de etnografie vechi.

De la mânăstire am străbătut drumul lung de 3 kilometri până în satul Cheia.

De o parte clădirile vechi, tradiționale, de cealaltă parte a râului erau construite case de vacanță.

De la Cheia începeau Cheile Râmețului, o rezervație naturală de tip mixt, pe cursul râului Geoagiu care era mărginit de două masive calcaroase din mezozoic, jurasic și înconjurat de păduri, pajiști și fânețe, pe o suprafață de 150 de hectare. De la Cabana Râmeț am străbătut o potecă prin pădure și am ajuns la cursul apei, pe care trebuia să îl urmăm.

Traseul era împărțit în două sectoare. Primul urma firul apei apoi se continua drumul prin apa care ajungea în unele locuri până la brâu.

Pe cursul apei era o aglomerare de grohotișuri și blocuri foarte alunecoase pe care trebuia să le trecem.

În versanții laterali se găseau portaluri, peșteri, doline. Am văzut și noi o cavitate în munte și a trebuit obligatoriu să ne cățărăm până la ea.

Din păcate nu eram echipate corespunzător așa că am mers cu grijă, sărind bolovanii alunecoși, în unele locuri ajutându-ne de scări metalice și lanțuri.

Ne-am oprit la locul de unde începea a doua porțiune a traseului. Părere de rău…Ce să-i faci dacă nu te-ai echipat pentru așa traseu?

Deci cale întoarsă pentru a părăsi așa minunăție de loc, dar cu promisiunea revenirii.

Citește și Alba Iulia, județul Alba

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive categorie: prin țară

Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

Lacul de acumulare Cinciș, județul Hunedoara

Catedrala Pădurenilor din Ghelari, județul Hunedoara

Castelul Huniazilor județul Hunedoara

Hunedoara, județul Hunedoara

Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara

Mânăstirea Cucuiș, județul Hunedoara

Orăștie, județul Hunedoara

Alba Iulia, județul Alba

Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba