Orăștie, județul Hunedoara

Publicat pe 5 aprilie 2019 de monica frimu

Municipiul Orăștie din județul Hunedoara este străbătut de râul Orăștie, numit de localnici Râul Apa Orașului, cu afluentul său Sibiștel. Este atestat documentar din 1224 ca cea mai vestică zonă de colonizare a sașilor din Transilvania, când purta denumirea de Oroșteiu- „Orașul Sașilor”. Zona a fost înconjurată de ziduri de apărare, distrusă de tătari (1241) s-a refăcut rapid. În secolul XV a suferit atacurile năvălitorilor turci.

După înfrângerea de la Mohacs din1526 orașul a fost ocupat de trupele imperiale, din nou în 1602 de trupele generalului Basta care au jefuit și au ucis numeroase persoane. În secolul XVIII pe lângă obligațiile ce constau în încartiruiri, aprovizionare cu alimente și atelaje, etc., s-a declanșat ciuma (1717-1718 și 1738), toate acestea ducând la ruinarea orașului care s-a refăcut cu greu.

În timpul Revoluției de la 1848 a fost pe rând ocupată de cele două forțe ostile, austriecii și maghiarii, după încetarea ei, orașul a devenit sediul Prefecturii Militare Orăștie. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, prin reprezentanții ei politici, orașul a jucat un rol important în mișcarea națională românească. S-a înființat Banca „Ardeleana”, numeroase ziare românești, asociații culturale și economice. Din 1995 Orăștie a devenit municipiu.

De la Șebeș Alba, în drumul nostru spre cetățile dacice, la intrarea în municipiul Orăștie am văzut primul element ce evoca acele vremuri. Pe un suport situat în mijlocul unui scuar se afla un balaur cu cap de lup cu gura deschisă și trup de șarpe. El reprezenta Steagul dacic al cărui corp, în acele vremuri, era confecționat dintr-un material care se umfla în bătaia vântului și imita urletul lupilor îngrozind dușmanii.

Am făcut o scurtă oprire în centrul orașului lângă Catedrala Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, o biserică considerată unicat datorită combinației de stiluri arhitectonice romanic, gotic, bizantin și faptului că e prevăzută cu un singur turn, în stil gotic, cu 5 clopote din bronz.

A fost construită între anii 1936-1943 pe terenul Pieței Maria cedat de autorități cultului ortodox. Interiorul a fost pictat în manieră neo-bizantină. Un rol important l-a avut preotul Ioan Moța, tatăl legionarului cu același nume care a fost „mâna dreaptă” a lui Zelea Codreanu. În perioada comunismului, când instituțiile bisericești erau oprimate, multe clădiri de cult dărâmate, această biserică a fost recondiționată cu ajutorul unor legionari anonimi.

Vis a vis de Catedrală, în mijlocul unui spațiu verde se afla Monumentul Palia, un grup statuar dezvelit în 1974 ridicat pentru a aduce aminte de prima traducere în limba română a Vechiului Testament (1582), Palia de la Orăștie, care a fost tipărită cu finanțarea unor nobili reformați. În acea perioadă a început să funcționeze și o școală reformată iar de la începutul secolului XVIII școli primare românești ortodoxă și greco-catolică. Monumentul a fost creat pentru a ilustra etapele tipăririi cărții astfel pe o parte sunt traducătorii, pe a doua parte meșterii tipografi și pe a treia parte folosirea cărții de către români.

Pe lângă Biblioteca Municipală am intrat pe o stradă pietonală încadrată de clădiri vechi, vara plină de terasele cafenelelor și restaurantelor și ne-am îndreptat spre fosta cetate în incinta căreia se aflau două biserici.

În secolele XIII-XIV a fost ridicată o biserică în jurul căreia s-a dezvoltat fortificația. În secolul XIX a fost grav avariată în urma unui cutremur. Sașii rămași fără loc de rugăciune în urma alungării de către maghiari au construit o nouă biserică, în stil neogotic (1830), actuala Biserică Reformată (calvină). Lângă ea, între anii 1820-1823 a fost ridicată, aproape identică, Biserica Evanghelică Luterană. Cele două biserici au conviețuit până la desființarea Bisericii Române Unite (1948).

Am trecut pe lângă Muzeul de Etnografie și Artă Populară fondat în 1952 pe care l-am remarcat datorită unei plăci inscripționată situată la intrare și ne-am îndreptat spre Primăria Municipiului Orăștie situată în Piața Aurel Vlaicu. Deși în majoritatea orașelot României sediile Primăriilor sunt locate în clădiri impunătoare, vechi sau noi, în Orăștie Primăria se afla într-o clădire obișnuită, zugrăvită cu gust și bine întreținută.

Ne-am întors la parcare și ne-am continuat drumul spre cetatea dacică de la Costești.

Citește și Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara

Alba Iulia, județul Alba

Publicat pe 3 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Teiuș ne-am îndreptat spre Alba-Iulia, municipiul județului Alba, un oraș situat pe albia râului Mureș înconjurat de dealuri și munții Metaliferi în partea de vest. Am intrat în localitatea Bărăbanț, componentă a orașului Alba-Iulia, pentru a vedea Biserica catolică veche din 1302.

Alba Iulia este datată din timpul ocupației romane ca Apulum, capitala provinciei Dacia Apulensis și sediul Legiunii a III-a Gemina (106). În jurul anului 830 a făcut parte dintr-un ducat bulgar și a purtat numele de Bălgrad însemnând Castelul alb. În a doua jumătate a secolului X a fost capitala ducatului maghiar din Transilvania condus de Gyula sau Ștefan I după ce s-a botezat catolic. După ce a fost distrusă de invazia tătară (1241-1242), sub Ioan Hunyadi, voievodul Translivaniei, cetatea a fost fortificată pentru apărare împotriva otomanilor (1442) iar după împărțirea Regatului Ungariei (154o) a fost sediul principilor Transilvaniei.

După victoria de la Șelimbăr, voievodul Țării Românești Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia și a devenit voievod al Transilvaniei, a unit cele trei principate, Țara Românească, Moldova, Ardealul și orașul a devenit capitală. În 1601 Mihai Viteazul a fost ucis, uniunea principatelor s-a destrămat, iar Alba Iulia a devenit parte a Imperiului Habsburgic (1690), s-a numit Gyula Fehérvár, ulterior Karlsburg (1715) și din secolul XVIII numele actual. În 1687 prin Tratatul de la Blaj a fost cedată pentru încartiruirea armatelor austriece care luptau împotriva otomanilor. În 1785 Horia, Cloșca și Crișan, conducătorii rebeliunii țărănești din Transilvania, au fost executați la Alba Iulia.

Primăria Alba Iulia

În 1918, după Primul Război Mondial, Adunarea Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria a proclamat la Alba Iulia Uniunea Transilvaniei cu Regatul României, la care au aderat după un an și sașii din Transilvania apoi Ferdinand I al României a fost încoronat simbolic ca rege al României (1922). De la începutul secolului XIX orașul a devenit important și prin deschiderea gării de cale ferată.

Cetatea Alba Carolina a fost construită în timpul împăratului Habsburg Carol al VI-lea (1716-1738) de doi arhitecți elvețieni care au dărâmat vechiul oraș medieval și l-au mutat în estul cetății (actualul oraș de jos), păstrând cele două bastioane din secolul XVII. Au transformat cetatea într-o fortăreață în stil Vauban folosindu-se de munca a 20.000 de iobagi.

Cetatea, sub formă de stea, prezenta 3 linii de fortificații, raveline, 7 bastioane- Sfântul Carol VI (1715), Sfântul Ștefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Capistrano, Sfânta Elisabeta, a Trinitarienilor (cel mai mare) contragărzi prevăzute cu baterii de artilerie în cazemate, tunele cu metereze pentru trageri, încăperi pentru trupe, depozit, grajduri, terase pentru artilerie.

Bastionul Trinitarienilor

Era prevăzută cu 6 porți, 3 spre est și 3 spre vest, ultimele făcând legătura cu terenurile de instrucție. Unele porțiuni au fost terminate treptat (1747, 1812, 1849).

Am intrat în cetate prin Piața Tricolorului, situată în partea de vest, spre Catedrala Episcopală Ortodoxă „Sfânta Treime”, Catedrala Încoronării.

Clădirea în stil bizantin cu elemente populare românești a fost construită între anii 1921-1922 cu sprijinul Casei Regale a României. Azi ea include colecția muzeală a Arhiepiscopiei Ortodoxe și o Biserică de lemn ridicată pe ruinele Catedralei din 1597.

În curtea ei au fost încoronați Regele Ferdinand I și Regina Maria (1922).

În 1948 s-a organizat o ceremonie în care preoții greco-catolici au depus jurământul de credință Patriarhului ortodox, Biserica Română Unită cu Roma fiind interzisă. Tot atunci biserica a primit denumirea de „Catedrala Reîntregirii Bisericii ortodoxe Române”.

Din 1975 este Catedrala Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia.

Perimetrul catedralei era bine delimitat prin ziduri în afara cărora am ieșit.

Vis a vis de zidurile Catedralei ortodoxe se afla Catedrala romano-catolică „Sfântul Mihail” și Arhiepiscopia romano-catolică care a fost înființată după ce Ștefan I a trecut la catolicism.

Construcția catedralei a început în secolul XI dar a fost distrusă de invazia tătară din 1242. Actuala catedrală a fost ridicată între anii 1247-1291 în stil romanic cu elemente baroce, gotice și renascentiste.

A servit Episcopiei Transilvaniei apoi Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Alba Iulia.

În 1442, în timpul domniei voievodului Transilvaniei Iancu de Hunedoara (Ioan Hunyadi), a fost extinsă.

În interior se aflau sarcofagele lui Iancu de Hunedoara, fiul său Ladislau de Hunedoara, Ioan Sigismund (Zápolya) și soția sa Isabella Jagiellon.

Am urmat artera principală (strada Mihai Viteazul) care era organizată în scop turistic având în vedere că în cetate se desfășoară numeroase spectacole, evenimente, festivaluri, reuniuni, etc.

În spatele Catedralei romano-catolice se deschidea o piață în mijlocul căreia se afla statuia lui Mihai Viteazul călare pe un cal, cu sceptrul în mână, dezvelită în 1968.

Clădirea galbenă din spatele ei era fostul Palat Voievodal sau Palatul Principilor Ardealului. Clădirea a fost construită în secolul XV, în stil gotic, renascentist și baroc, ca sediu pentru clericii catolici care se ocupau de actele bisericii. Din secolul XVI a devenit reședința principilor Transilvaniei și a domnitorului Mihai Viteazul între 1599-1600. A fost grav avariată în invaziile turcilor și tătarilor (1658, 1662), sub Imperiul Habsburgic transformată în cazarmă de artilerie și arsenal (secolul XVIII) și din 1918 sediul Comenduirii Regimentului 21 infanterie.

La capătul străzii se afla Poarta III. Era împodobită cu statui și scene de bătălie din războaiele austro-turce, ca de altfel toate porțile cetății.

Pe partea de intrare, la mijloc se afla sculptat un vultur bicefal, stema Imperiului Habsburgic.

Am ieșit, traversând un pod de lemn, pe o terasă în mijlocul căreia se afla Obeliscul Horia, Cloșca și Crișan care a fost dezvelit în 1937.

De pe platou am admirat panorama orașului.

Spre stânga cobora un drum care trecea printre 4 stâlpi din piatră pe care se aflau statui de atlanți și lei, Poarta II.

La Poarta I se termina cetatea și începeau construcțiile orașului.

Ne-am întors pe strada Mihai Viteazul unde pe dreapta se deschidea Piața Cetății.

În fundal se afla Universitatea „1 Decembrie 1918”, în fostul Palat Apor, lângă care era Muzeum Pricipia inaugurat în 2015. Palatul, în stil renascentist, a fost ridicat împreună cu clădirea Bibliotecii Bathyaneum, acesta pe locul unei Mânăstiri a Trinitarienilor pentru contele Ștefan Apor (1670-1690) În secolul XVIII palatul a fost decorat în stil baroc și a fost reședința prințului Steinville, conducătorul armatei austriece iar în 1780 a fost amenajată biblioteca. Sub regimul comunist clădirea a fost abandonată până în 1991 când a fost amenajată Universitatea ce poartă numele Marii Uniri și în 2007 clădirea renovată. De fapt în Alba Iulia existase o academie între anii 1613-1629 înființată de prințul Gábor Bethlen. În Universitate funcționează cinci facultăți cu departamentele lor- Istorie și filologie, Științe Economice, Științe și inginerie, Drept și Științe Sociale, Teologie ortodoxă.

În Piața Cetății se afla Monumentul Custozza ridicat în memoria celor căzuți în timpul războiului austro-italian (1866).

Am ocolit clădirile și am ieșit din piață pe strada Muzeului unde se aflau două clădiri istorice importante din cadrul Muzeului Național al Unirii inaugurat în 1929. Muzeul de istorie, arheologie și etnografie a fost inaugurat în 1888 cu sediul într-o locație. După Marea Unire (1918) a funcționat în cadrul Catedralei ortodoxe și din 1967 până azi în clădirea Babilon. Muzeul deține mari colecții de piese preistorice, medievale, romane, numismatică, peste 130.000 de lucrări de ară, obiecte de științe naturale și cărți.

În fața lui era o mulțime de oameni care urmăreau spectacolul de teatru în aer liber care era în curs de desfășurare.

A doua clădire, Sala Unirii, se afla vis a vis. Ea a fost amenajată după Marea Unire (1918) între anii 1921-1922 într-o clădire în care a funcționat un Cazinou Militar (1895). Intrarea, sub forma unui arc de triumf, avea central o inscripție cu datele importante ale unirii iar pe cele două laterale picturi ale Regelui Ferdinand I și Reginei Maria.

În Sala Unirii a avut loc mitingul celor 1228 de delegați români din Transilvania și s-a elaborat Declarația de Unire a Transilvaniei cu România. În muzeu se păstrează scrisorile lui Avram Iancu ce conțin documentele Unirii din 1918, eșarfele tricolore purtate de delegați, manuscrisul cuvântării lui Vasile Goldiș în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și piese despre Revoluția din 1848. Clădirea a fost restaurată în 1994.

Încărcate de istoria neamului ne-am întors spre zona amenajată cu vânzare de produse. O cafea era bine-venită înainte de a pleca la drum.

Am ieșit pe lângă Catedrala romano-catolică, prin Poarta IV.

De pe podul de lemn am aruncat o ultimă privire spre semețele clădiri ale cetății.

Au urmat poarta V, poarta VI și vizita cetății s-a încheiat.

Îmbarcarea și la drum !

Citește și Orașul Sebeș, județul Alba

Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

Publicat pe 25 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Te la Teiuș până la Mânăstirea Râmeț am rulat 18 km. Mânăstirea ortodoxă era situată în munții Trascău, pe valea râului Geoagiu, așa numita „Valea Mânăstirii”.

Ansamblul era format din două biserici, chiliile măicuțelor și anexele gospodărești. Am pătruns în curtea mânăstirii și prima pe care am vizitat-o a fost Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, în folclor numită și Catedrala Munților Apuseni.

A fost construită în 1982, decorată interior (1990-1992) și sfințită în 1992.

Am ocolit biserica pe lângă chillile măicuțelor.

Am urcat printre multiplele ronduri cu flori. Liniștea care ne înconjura era minunată. Eram printre foarte puținii vizitatori în acel moment.

Ne-am îndreptat spre biserica veche, ridicată în 1214, una dintre puținele care au supraviețuit din acel secol, demonstrată de multiplele straturi de picturi din interior, cele mai vechi datând din 1300.

Biserica „Nașterii Precistei” și „Izvorul Tămăduirii” a funcționat și a fost protejată de Matei Corvin, Radu Vodă cel Mare, Mihai Viteazu care a și refăcut-o.

În anii 1761 și 1762 toate mânăstirile din Transilvania au fost dărâmate la ordinul Generalului armatei austriece Adolf Bukow. Refăcută, în timpul Răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan (1785) a fost din nou distrusă.

Din nou refăcută (1792), în decursul timpului s-a deschis o școală bisericească pentru preoți și cantori, apoi s-au ridicat alte clădiri și din 1932 a devenit mânăstire în care din 1955 au trăit măicuțe.

În 1959 comuniștii au desființat mânăstirea, au transformat-o în centru turistic (1960) dar măicuțele au funcționat din 1962, pretextând activitatea într-o secție ce producea covoare, până în 1982 când a revenit la statutul de mânăstire. A fost restaurată între anii 1987-1989 și a fost deschis un muzeu cu icoane, obiecte de cult, cărți, piese de etnografie vechi.

De la mânăstire am străbătut drumul lung de 3 kilometri până în satul Cheia.

De o parte clădirile vechi, tradiționale, de cealaltă parte a râului erau construite case de vacanță.

De la Cheia începeau Cheile Râmețului, o rezervație naturală de tip mixt, pe cursul râului Geoagiu care era mărginit de două masive calcaroase din mezozoic, jurasic și înconjurat de păduri, pajiști și fânețe, pe o suprafață de 150 de hectare. De la Cabana Râmeț am străbătut o potecă prin pădure și am ajuns la cursul apei, pe care trebuia să îl urmăm.

Traseul era împărțit în două sectoare. Primul urma firul apei apoi se continua drumul prin apa care ajungea în unele locuri până la brâu.

Pe cursul apei era o aglomerare de grohotișuri și blocuri foarte alunecoase pe care trebuia să le trecem.

În versanții laterali se găseau portaluri, peșteri, doline. Am văzut și noi o cavitate în munte și a trebuit obligatoriu să ne cățărăm până la ea.

Din păcate nu eram echipate corespunzător așa că am mers cu grijă, sărind bolovanii alunecoși, în unele locuri ajutându-ne de scări metalice și lanțuri.

Ne-am oprit la locul de unde începea a doua porțiune a traseului. Părere de rău…Ce să-i faci dacă nu te-ai echipat pentru așa traseu?

Deci cale întoarsă pentru a părăsi așa minunăție de loc, dar cu promisiunea revenirii.

Citește și Alba Iulia, județul Alba

Aiud și Teiuș, județul Alba

Publicat pe 13 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Rimetea, după 26 km am ajuns la Aiud, o localitate din județul Alba ce datează din 1293 și poartă numele Sfântului Egidiu (Saint Gilles), un sfânt din evul mediu. În acea perioadă populația era majoritar germană- sași. În timpul reformei protestante mulți dintre aceștia au trecut la calvinism, treptat au adoptat limba și cultura maghiară și orașul a devenit unul dintre principalele centre culturale și de învățământ calvine din Transilvania.

Am parcat în centrul localității lângă clădirile în care se aflau Colegiul Național Bethlen Gabor și Muzeul de Științele Naturii, în apropierea Primăriei orașului. Colegiul a fost fondat în Alba Iulia (1622) de către principele de Transilvania căruia îi poartă numele. În 1658, distrus de invazia turco-tătară, s-a mutat la Cluj și în 1662 la Aiud. Devastat de armata austriacă (1704), a fost reconstruit cu ajutor financiar din Anglia (1711). Clădirile au supraviețuit până în prezent deși interiorul a fost devastat de revoluționarii români (1849). Până în 1859 în colegiu au funcționat trei facultăți-filologie, drept, teologie și o școală normală. Facultățile mutându-se la Cluj colegiul a funcționat ca gimnaziu superior, din 1976 ca liceu industrial cu predare în română și maghiară, în 1990 din nou liceu teoretic și din 1993 Colegiu Național. Lângă el se afla Muzeul de Științe Naturale, înființat în 1796, care funcționa în fostul Palat voievodal Bethlen construit între anii 1612-1629.

Vis a vis se înălța Cetatea Aiudului. Aceasta a fost ridicată în două faze pe locul unei așezări daco-romane din secolul III. În secolul XIV s-a construit o biserică fortificată apoi în secolele XVI-XVII restul cetății, ocupând o suprafață totală de 3.500 metri pătrați.

Zidurile de apărare au fost extinse și s-au construit 9 turnuri care au fost numite după breslele meșteșugărești din zonă: turnul măcelarilor (sec. XIV), turnul croitorilor, turnul blănarilor, turnul olarilor (sec. XIV), turnul dogarilor, turnul cizmarilor din secolul XVIII, fost turn al lăcătușilor care a fost distrus în 1706 și refăcut de breasla cizmarilor în 1734, turnul fierarilor (sec. XVIII), turnul Kalendas pentru breasla frânghierilor, ulterior donat asociației „Kalendas” sau „Sfântul Spirit” și turnul Porții (sec. XIV) prin care se făcea accesul în cetate.

Până la sfârșitul secolului XVIII șanțul cu apă care înconjura cetatea a fost utilizat. Pentru a intra, se trecea un pod de lemn mobil, ce se termina la poarta aflată în porțiunea inferioară a turnului Porții.

Am ocolit cetatea trecând pe lângă clădirea în care funcționa Detașamentul de pompieri Aiud.

În cetate de găseau două biserici pe care doream să le vizităm.

Am intrat pe lângă Biserica Evanghelică (luterană), situată lateral, spre Biserica Reformată (calvină), ambele situate în interiorul zidurilor cetății.

Biserica reformată a fost construită în secolele XV-XVI, în stil gotic, cu un turn înalt care era vizibil de la depărtare.

Am avut norocul să putem intra. Se oficia slujba. Am rămas dezamăgite de interiorul sobru, în stil baroc, care era foarte deteriorat. Oare de ce nu s-a restaurat și el o dată cu exteriorul ?

Am înconjurat biserica pe lângă zidul de apărare în dreptul turnului măcelarilor.

În spatele ei, în vestul turnului Porții, se afla clădirea în care funcționa Muzeul de Istorie Aiud. Spre interiorul cetății, în fața zidului clădirii era postat bustul unei doamne, Miksa Zsuzsanna, care a donat o sumă considerabilă la fondarea Asociației de Cultură Maghiară din Transilvania (1885).

Tot în acea zonă se afla o placă datată cu cifre romane (1869), decorată cu niște ornamente despre care nu am putut afla ce reprezentau.

În sud-estul cetății, în piața Cuza Vodă, am văzut Catedrala ortodoxă „Sfinții Trei Ierarhi”.

A fost construită după unirea Transilvaniei cu România (1918), în stil neo bizantin, începând cu 1927. Inițial a purtat hramul Arhanghelilor Mihail și Gavril (1938-1957), ulterior a celor trei Sfinți Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan.

A fost restaurată în 1974 când interiorul a fost decorat cu picturi și sculpturi.

Am ocolit catedrala și am parcurs o stradă scurtă până la râul Aiud care, în acea zonă, era traversat de un pod.

Pe cealaltă parte a râului se afla o clădire ce îmbina stiluri arhitectonice diferite, în care funcționa Colegiul Tehnic Aiud. Între 1885-1887 familia Rakoczy a construit un palat care ulterior a fost extins (1898-1901). Între 1901-1929 a funcționat ca sediu al prefecturii Alba de Jos. În timpul celor două războaie mondiale a devenit un punct strategic și clădirea a fost transformată în cazarmă militară (1929-1967). În Aiud, fiind bine dezvoltată industria metalurgică, în 1967 s-a înființat o școală de profil, actualul Colegiu Tehnic.

Ne-am întors la parcare pentru a ne continua drumul.

După 13 kilometri am ajuns la Teiuș, o localitate atestată din anul 1290. S-a dezvoltat ca un renumit târg de vite (1603), sub domnia regelui Matei Corvin (1458-1490) a devenit oraș pentru o scurtă perioadă, apoi a redevenit localitate rurală. „Societatea căilor ferate ungare de est” a construit în Teiuș o gară și în 1871 a fost dată în funcțiune linia de cale ferată Teiuș-Alba Iulia. Pe parcursul anilor localitatea a devenit un important nod de cale ferată. Între 1918-1950 orașul a fost reședința unității administrative Plasa Teiuș. Din 1994 este clasificat ca oraș.

Am parcat lângă Biserica ortodoxă „Sfânta Treime” (1925-1927) situată în centrul localității. A fost construită în stil bizantin (1926), la un an după prima biserică ortodoxă ridicată în 1925, Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”.

Am avut norocul să putem vizita interiorul. Era deschisă deoarece se oficia o slujbă de nuntă.

Biserica ortodoxă „Sfântul Nicolae” a funcționat imediat după ce a fost construită. Decorațiile interioare, mobilierul, au fost adăugate în decursul timpului (1938, 1940, 1955-1956). Între anii 2005-2006 s-au efectuat reparații capitale.

Am trecut printr-un părculeț situat în spatele primei biserici unde, într-o porțiune, se afla o fântână arteziană și era amenajat un loc de joacă. În altă porțiune era postată o troiță.

Ne-am îndreptat spre cea mai veche biserică din Teiuș, Biserica reformată (calvină). Era situată, parcă ascunsă între case. Accesul în curtea bisericii se făcea printr-o poartă veche din lemn care era închisă.

A fost construită în stil romanic cu elemente de gotic timpuriu și a fost terminată în 1379. În decursul timpului a fost de mai multe ori avariată, în timpul campaniilor turcești (1442), a atacurilor armatelor austriece ale generalului Basta (1603), în multiplele raiduri turco-tătare (1658-1662) apoi reconstruită la începutul secolului XVIII când porțiunile grav avariate au fost demolate. În aceeași perioadă a fost decorat și interiorul, ulterior restaurat în 1969.

Citește și Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

Mânăstirea Lupșa și Rimetea, județul Alba

Publicat pe 2 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

La 13 km de la Câmpeni, în județul Alba, pe marginea șoselei ce urma râul Arieș, se afla Mânăstirea Lupșa „Înălțarea Sfintei Cruci”.

În 1421, pe teritoriul moșiei cnejilor Cândea, a fost ridicată în satul Lupșa o Biserică din piatră „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și în 1429, în cadrul mânăstirii, o Biserică din lemn „Sfântul Ierarh Nicolae”, ultima refăcută în 1694. În secolul XVIII mânăstirea s-a închis și din 1832 biserica de lemn a intrat în posesia preoților greco-catolici. A revenit la ortodoxie în 1948.

Biserica de lemn este cea mai veche dintre cele păstrate în Transilvania.

În 1975, în zonă s-au deschis unități miniere, astfel localitatea s-a extins pentru muncitorii mutați acolo. Mânăstirea a primit hramul „Înălțarea Sfintei Cruci”, s-au efectuat lucrări de restaurare (1975-1978) și în ea s-au mutat monarhi de la Mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus (1994).

Din 1995 s-au construit chilii, gardul de piatră, turnul clopotniță, clădirea Stăreției, lângă ea un Paraclis cu hramul „Adormirea Maicii Domnului și Cuviosul Siluan Athonitul” și altarul de vară cu hramul „Înălțarea Sfintei cruci” (2015).

După o mică porțiune de drum ce trecea prin județul Cluj, am reintrat în județul Alba și ne-am îndreptat spre localitatea Rimetea. În drum am vizitat 2 mânăstiri ce aparțineau de localitate, situate aproape una lângă cealaltă, construite în aceeași perioadă, 1998-2000. În Valea Albă am văzut prima dintre ele, construită în stil neo-bizantin. Mânăstirea Rimetea „Soborul Sfinților arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail” era situată în stânga șoselei, ascunsă de vegetație. Am înaintat spre biserică pe o alee pietruită situată între două șiruri de brazi pitici.

Mânăstirea era unică datorită maicilor care aveau terminate studii superioare, unele dintre ele chiar două facultăți. Chiliile acestora se aflau lateral de biserică.

Am avut norocul să găsim ușa biserici deschisă. În general, fără înțeles pentru mine, bisericile ortodoxe sunt deschise doar în timpul slujbei. Explicația era simplă. Biserica fiind nouă, deși funcțională, în interior existau schele și se efectuau lucrări de amenajare.

Ne-am deplasat pe jos spre a doua mânăstire care se găsea la distanță de nici un kilometru. Mânăstirea „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” era situată pe o pajiște și am remarcat-o imediat, fiind zugrăvită portocaliu. Lângă ea se găsea clădirea cu chiliile și peste drum o clădire destinată cazării pelerinilor.

Biserica avea formă de treflă și, așa cum credeam, era închisă.

În cei cinci kilometri pe care îi mai aveam de făcut, pe marginea șoselei erau mai multe pensiuni, fapt ce m-a bucurat, văzând că turismul rural înflorea în zonă.

Localitatea Rimetea (Torockó–Eisenmarkt) a existat din evul mediu și până în 1876 a făcut parte din Scaunul Secuiesc al Arieșului (Aranyosszék). În 1289 regele Austro-Ungariei, Laszlo IV, a donat teritoriul secuilor din zonă drept răsplată pentru reușitele în lupta tătarilor și cumanilor. Astfel s-a creat Scaunul Secuiesc, o unitate administrativ-teritorială cu centrul administrativ la Vințu de Sus. Localitatea era situată în depresiunea munților Trascău și străbătutră de râul Rimetea.

Zona fiind bogată în zăcăminte de minereu de fier, în secolul XIII localitatea a fost colonizată cu muncitori austrieci care, în timp, au fost asimilați de populația maghiară. Extracția și producerea de obiecte agricole din fier s-a dezvoltat astfel, în 1666, Rimetea a devenit oraș. În 1716 existau 16 cuptoare de topit minereu și 16 ciocane hidraulice, localitatea fiind principalul producător de obiecte agricole din Regatul Ungariei.

O dată cu epuizarea zăcămintelor, în secolul XIX localitatea a revenit la statutul de comună. Din 1996 a început derularea unui proiect de conservare a clădirilor, de către Fundația Transylvania Trust, cu ajutor financiar din Budapesta.

În 1999 a fost singura din țară care a fost premiată pentru conservarea patrimoniului cultural de către Comisia Europeană.

În centru se afla clădirea Primăriei Rimetea în care își avea sediul Consiliul Local Rimetea și într-o porțiune funcționa, din 1952, Muzeul Etnografic. Colecția muzeului a fost adunată de localnici pentru a expune vechile ocupații ca mineritul, metalurgia, prelucrarea lemnului precum și portul tradițional specific, piese de mobilier, obiecte artizanale. A ajuns la 11.000 de piese care erau etalate în 5 încăperi.

Despărțind două artere de circulație, era postată Biserica ortodoxă „Sfântul Ierarh Nicolae”, construită între anii 1936-1939, în stil neo-bizantin.

Tot în centrul localității se afla Biserica unitariană construită în jurul anului 1800, în stil baroc târziu și deschisă în 1802. Era împrejmuită de un zid de apărare și o porțiune cu case de locuit, în spatele cărora se ridica turnul cu ceas al bisericii.

Printr-o portiță de lemn am intrat în spațiul îngust ce înconjura biserica.

În interiorul solemn doar bolțile erau decorate cu stucaturi rococo. Din loc în loc era decorată cu broderii cu motive populare specifice zonei.

Întreaga încăpere era ocupată de băncile pentru enoriași pe care se aflau cărți de rugăciune.

Pe unul dintre pereți era agățat steagul Ungariei, pe altul trona orga datată din 1821.

Am ieșit și ne-am așezat la una din mesele terasei situată în centrul comunei. În timp ce ne consumam ceaiul savuram priveliștea minunată din fața noastră-casele frumos restaurate deasupra cărora, în depărtare, se înălța semeț Piatra Secuiului.

Citește și Aiud și Teiuș, județul Alba

Dealul cu melci și Cascada Pișoaia, Vidra, județul Alba

Publicat pe 3 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Auzisem de Dealul cu melci din județul Alba. Fiind în Câmpeni, la 15 km de comuna Vidra, am mers să vedem acel deal, supraviețuitor din cretacicul superior, de aproape 70 milioane de ani vechime. Rezervația naturală paleontologică se întinde pe 0,6 hectare în zona satului Nemeși aparținător comunei Vidra. Din acestea 4,3 hectare sunt protejate științific.

Pe șoseaua principală erau parcate, neregulamentar, mai multe autovehicule și persoanele erau foarte interesate de versantul ce o străjuia. Era clar. Ajunsesem la renumitul deal cu 35 specii de moluște încrustate în multiplele straturi de gresii fosilifere, majoritatea gasteropode marine.

Straturile s-au format începând de pe fundul stâncos al unei mări, între ele au fost prinse bancuri de scoici și alte moluște care, în atâtea milioane de ani, s-au pietrificat.

Apa a dispărut treptat și privind nu ne puteam imagina zona acoperită de mare. S-au descoperit straturi cu grosimea până la 8-10 metri.

Gasteropodul predominant era „Acteonella giganteea”, o scoică cu formă de melc.

Erau de diverse mărimi, unele cu cochilia întreagă, altele secționate.

Am depășit porțiunea de deal cu urmele vizibile de cochilii și am intrat pe o stradă la stânga, am traversat o porțiune din sat și am parcat la o pensiune mărginașă. De acolo am urmat o cărare spre a vedea al doilea fenomen natural din zonă, Cascada Pișoaia, denumită și Cascada Miresei. Am ieșit din localitate pe lângă casele tot mai rare și cabane de vacanță.

Am mers pe o potecă paralel cu pârâul Slatina și, dintr-o dată, ni s-a arătat căderea de apă încadrată de o pădure de fagi și rășinoase.

Am urcat o denivelare și am văzut cascada în întregime. Circulau mai multe legende, având în vedere că a fost datată din paleozoic. O legendă spunea că într-o anumită noapte din an fetele mergeau la cascada care le spunea numele ursitului. După altă legendă a primit numele de Cascada Miresei. O fată bogată s-a îndrăgostit de un băiat sărac. Părinții nu au fost de acord și fata s-a urcat pe munte, și-a plâns amarul, apoi s-a aruncat de la înălțime și a murit. Lacrimile ei s-au transformat în apa cascadei.

Apa cădea pe un perete de calcar abrupt, de la o înălțime de aproximativ 18-20 metri, se răsfira pe toată lățimea lui (25 m) și cădea ca o perdea, stropind totul în jur, chiar la distanță mare.

La baza peretelui apa se aduna în mici lacuri terasate.

De acolo, scurgându-se peste roci, se formau căderi de apă asemănătoare unor cascade mai mici, care într-un final se adunau și formau pârâul Slatina.

Peste căderile de apă se afla un pod de lemn, care se continua cu o cărare. De la o bifurcație urca spre Cabana Cascada sau pe munte, deasupra cascadei.

Citește și Mânăstirea Lupșa și Rimetea, județul Alba

Peștera Ghețarul de la Scărișoara, județul Alba

Publicat pe 17 noiembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Ne-am îndreptat spre localitatea Gârda din județul Alba pentru a vedea Peștera „Ghețarul de la Scărișoara”, cel mai mare ghețar subteran din sud-estul Europei, protejat încă din 1933. Aceasta se afla la aproximativ 16 km de localitate, în Parcul Natural Apuseni.

De la Gârda am rulat de-a lungul văii Gârda Seacă până în cătunul Ghețari, unde am lăsat mașina și am continuat drumul pe jos.

Prima mențiune despre existența acestui ghețar a fost găsită într-un document semnat de Împărăteasa Maria Tereza în care se permitea tăierea de copaci pentru repararea scărilor de lemn pe care se făcea accesul la ghețar. Ca locație turistică e menționată în diferite cărți, prima dată în 1847, apoi 1863 când peștera a fost topografiată de Adolf Schidl. Renumitul speolog Emil Racoviță a fost cel care a făcut primele cercetări științifice ale peșterii, publicate în 1927.

Ghețarul a fost explorat prima dată abia în 1947, ulterior între anii 1963-1968, 1982-1992. El face parte din sistemul carstic Ocoale-Ghețar-Dobrești. În freatic, porțiunea superioară s-a surpat și apele Văii Ocoale au coborât în subteran. Porțiunea rămasă uscată, în timpul glaciațiunilor s-a umplut cu gheață, prin avenul prăbușit. În perioadele în care temperatura crește gheața de la suprafață și de la baza ghețarului se topește iar în perioadele de îngheț se depune alt strat. S-a estimat că gheața de la bază are aproximativ 4.000 de ani.

După ce am plătit biletele de intrare și ne-am îmbrăcat gros, în peșteră fiind o temperatură de 0,5 grade Celsius vara, iarna -20 grade Celsius, când nu prea este vizitată, am așteptat, împreună cu ghidul, să se adune grupul. Intrarea s-a făcut prin gura avenului, o deschizătură în pădure, largă de 60 de metri.

Am coborât pe scări metalice ce acopereau o potecă îngustă săpată în stâncă. O parte din pereți era acoperită de floră variată. Vizita urma să dureze 45 de minute.

Urmând traseul pereților avenului, a urmat o porțiune cu scări din lemn. Toată coborârea s-a făcut la 48 metri, adâncimea avenului. De fapt adâncimea totală e peșterii este de 105 metri.

Peștera, o încăpere unică de 700 m, a fost teoretic împărțită în mai multe săli. Scările duceau în Sala Mare, un portal de peșteră înalt de 24 metri și lat de 17 metri. În interior era interzisă fotografierea cu blitz.

Podeaua sălii era din gheață, de fapt fața superioară a blocului ce formează mijlocul peșterii. Blocul se întinde pe 3.000 metri pătrați. Ne-am deplasat deasupra gheții pe o „potecă” din lemne care, după o buclă, se întorcea paralel cu prima.

În această peșteră gheața nu s-a format ca în majoritatea altor peșteri, prin tasarea zăpezii pe fundul avenului, ci datorită ventilației speciale, prin doi curenți de sens opus. Iarna, aerul rece și cu densitate mai mare, de la exterior, pătrunde la interior și aerul cald iese la exterior. Vara, aerul din interior, mai greu, nu se poate ridica și menține zăpada și gheața.

Fauna este foarte săracă. În gheață a fost descoperit un schelet de capră neagră conservat aproape complet.

Ne-am îndreptat spre partea numită Biserica, ultima care făcea parte din traseul turistic, restul peșterii fiind rezervație științifică. Cuprindea numeroase stalactite și stalagmite din gheață, unele permanente, altele care își schimbau forma în funcție de anotimp, topindu-se vara și refăcându-se iarna. Zona era limitată de un gard din sârmă înalt pentru a opri accesul vizitatorilor. În trecut, când peștera nu era amenajată în scop turistic, ghețarul a fost alterat de persoane care s-au aciuat în peșteră, au înnoptat, aprins focuri și lăsat în urma lor gunoaie.

Timpul alocat a trecut foarte repede așa că ne-am întors la scările de lemn.

O ultimă privire spre înaltul cerului ce se vedea la capătul de sus al avenului și am urcat cu atenție, pentru a nu aluneca, tălpile noastre fiind umede.

Am părăsit zona ghețarului și, după ce am trecut porțiunea de pădure, am reintrat în cătun.

O ultimă întâlnire și la drum, spre alte locuri minunate.

Citește și Dealul cu melci și Cascada Pișoaia, Vidra, județul Alba

Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Publicat pe 8 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

De la Cetatea Bologa am urmat un drum superb până în satul Răchițele, județul Cluj, în apropierea căruia doream să vedem Cascada „Vălul Miresei”. Aceasta este situată în masivul Vlădeasa din munții Apuseni. Am continuat pe un drum asfaltat cam 4 kilometri apoi am străbătut pe jos o porțiune din Valea Stanciului.

Râul se desfășura într-o porțiune înverzită, între versanții înalți, unii până la 40 m, pe care creșteau solitari copaci și pe care se putea practica escalada.

După un versant abrupt am văzut un lac mic peste care era un podeț. Trecând pe el ni s-a înfățișat cascada în toată splendoarea ei.

De pe un masiv stâncos, Stâncile Lespezi, înalt de 1000 de metri, se prăvălea cascada formată din trei trepte de stâncă, cu o diferență de nivel de 30 m. La baza treptei de sus, o scobitură adâncă de 10 m (marmită), dispersa apa astfel încât crea impresia unui voal de mireasă. Auzisem o legendă despre apariția cascadei în care se spunea că de pe stâncile abrupte, în drumul său către cununie, o mireasă și-a prins voalul rochiei, a alunecat și a căzut în acel hău. Nuntașii au început să plângă și din lacrimile lor s-a format cascada.

Din micul lac format la baza ei, apa Stanciului curgea la vale. Peste acel loc erau așezate două trunchiuri de copac pe care am trecut spre a o vedea de la distanță. Chiar și în acel loc mai îndepărtat am fost stropită de apa adusă de vânt. Iarna, cu debitul mai mic, îngheață, fiind un loc prielnic pasionaților de escaladă pe gheață.

Ne-am întors în Răchițele și am continuat traseul nostru pe un drum județean asfaltat, foarte bine întreținut, ce trecea Dealu Boții. Am oprit sus, pe platoul imens, de unde, într-o parte se vedeau în zare munții, în altă parte satul din care am plecat.

Mergând până spre marginea platoului, am văzut o parte din Lacul Beliș-Fântânele. Acesta se întinde pe o lungime de 27 km, între munții Gilău, munții Vlădeasa și Muntele Mare.

Lacul de acumulare a fost amenajat pe cursul râului Someșul Cald, între anii 1970-1974, în scop hidroenergetic, ridicându-se un baraj. Apa care trebuia să formeze lacul acoperea mai multe cătune aparținătoare satului Beliș astfel sătenii au fost obligați să se mute în locul actualului sat. Am rulat aproximativ paralel cu lacul și am trecut pe lângă Biserica ortodoxă Bălcești, o biserică nouă construită în 1936.

Ajungând în localitatea Beliș-Fântânele am coborât lângă barajul lacului.

Suprafața lui ocupă aproximativ 900 de hectare și, o parte din localitatea Beliș, Fântânele, s-a transformat în timp într-o stațiune climaterică. Întinsă mai ales pe malul lacului, vin mulți turiști, care beneficiază de multiplele oportunități ca pescuitul, schiul nautic, bărci, hidrobiciclete, pescuit, drumeții în zonă sau doar relaxare.

Cetatea Hunyad-Bologa, județul Cluj

Publicat pe 13 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am părăsit județul Sălaj și am intrat în județul Cluj spre a vizita Cetatea Bologa situată în satul Bologa, comuna Poieni, dorind să vedem ce a rămas din acea fortificație.

A fost atestată din anul 1304, când purta numele de Sebuswar. În acel secol numele s-a schimbat în derivate ale celui inițial precum Sepuswar, Sebeswar, Hunyadwar, etc. Între anii 1315-1324 nobilimea din Transilvania s-a întors împotriva stăpânitorilor și cetatea a fost folosită ca loc strategic de către Carol Robert de Anjou, Regele Ungariei. În 1399 s-a semnat la Brașov Tratatul de alianță împotriva Imperiului Otoman și, pentru apărarea zonei împotriva otomanilor, Sigismund de Luxemburg, Regele Ungariei, a dăruit Domnitorului Țării Românești, Mircea cel Bătrân cetățile de la Bologa și Bran. Cetatea Bologa a devenit un loc de refugiu al trupelor armate din fața armatelor otomane și punct de control în „drumul sării”, foarte necesară traiului. Acolo și-a petrecut vlad Țepeș, nepotul domnitorului, mulți ani din copilărie.

În sat cetatea era indicată ca monument istoric, indicatoare care în ultimii ani au apărut și la noi, în România, deși majoritatea pe care le-am văzut arătau spre biserici.

Am urcat printr-un tunel de verdeață neștiind cât timp ne va lua până vom ajunge și dacă vom găsi cetatea. Mergând într-o liniște deplină întreruptă doar de sunetele gâzelor, mă gândeam la istoria acelui loc, la agitația ce era acolo în trecut.

În secolul XVI cetatea a fost centrul luptelor dintre locuitorii Transilvaniei și armata Imperiului Habsburgic, apoi în sec. XVII a fost punct strategic în fața otomanilor care încercau să pătrundă prin defileul Crișului Repede și loc de refugiu pentru populație. Deși atacurile au fost respinse de mai multe ori otomanii anu cucerit Oradea și, în 1669, sultanul a poruncit distrugerea ei, ordin care nu a fost îndeplinit. În 1760 numele i-a fost din nou schimbat în Sebes Varallya.

După nici 15 minute, prin rărișul vegetației am văzut zidurile vechi. Eram aproape.

La începutul secolului XVIII s-au desfășurat luptele de eliberare ale transilvănenilor conduși de Principele Transilvaniei Rakoczi al II-lea și armatele Imperiului Habsburgic (1703, 1711), în cadrul Războiului curuților. Cetatea a fost distrusă de către lobonți, ostașii habsburgici, rămânând doar câteva ziduri, turnul principal și acoperișul neatinse, ultimul dispărând până în secolul XX. În 1910 a început restaurarea cetății, primul fiind acel acoperiș dar s-a oprit și, în timp, acesta a dispărut din nou rămânând doar porțiunile din piatră.

Am urcat spre turnul ce se ridica în fața noastră.

Pe o cărare care trecea pe lângă turnul rămas intact, am ajuns chiar lângă turn, dorind să văd ce era în spatele lui.

Din cetatea măreață rămăseseră doar câteva ziduri răzlețe invadate de vegetație.

Doar interiorul turnului aducea aminte de scopul în care a fost folosit cândva.

Păcat că multele vestigii din țara noastră se vor pierde precum această cetate. Vor rămâne doar amintirile scrise despre ce a fost și s-a întâmplat cândva în istoria acestui neam…

Citește și Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Șimleul Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj

Publicat pe 29 august 2018 de monica frimu

Răspunde

Șimleul Silvaniei este un oraș din județul Sălaj, România, situat în nord-estul regiunii Crișana, în depresiunea Șimleului, lângă vechea așezare dacică Dacidava. A fost atestat documentar din 1251 când purta denumirea de Vathasomlyowa. Din 1351 zona a devenit reședința prinților din familia Bathory care au construit un conac în oraș. În posesia lor aveau târgul Șimleu, târgul Crasna și alte 48 de localități dintre care 11 erau maghiare. Între 1660-1692, după atacurile repetate ale otomanilor, a făcut parte din Pașalâcul de la Oradea. Cetele de răsculați conduse de Gheorghe Doja „curuții” sau „haiducii” au ocupat zona din 1703 până în 1711, când s-a încheiat Pacea de la Sătmar (Satu Mare). Cetatea degradându-se, în 1774 a intrat în proprietatea orașului. În 1848, din Șimleu au pornit acțiunile militare pentru ocuparea orașelor Cluj, Dej, Jobou. Din 1854 a purtat denumirea de Szilagy-Şomlyo și, între anii 1876-1920, a făcut parte din județul Szilagy al Regatului Ungariei.

În 1911 a avut loc Adunarea populară de la Șimleu care cerea dreptul limbii române, eglitatea între naționalități, autonomia șclolilor și bisericilor, etc. În 1918 Șimleul a fost reprezentat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și Alexandru Aciu, Victor Deleu, Cassiu Maniu au fost aleși în Marele Sfat Național. La începutul sec. XX Simion Bărnuțiu a întemeiat primele școli românești și, după terminarea Primului Război Mondial, în Șimleu s-a construit primul Gimnaziu romano-catolic în care s-a deschis primul Liceu românesc din Sălaj (1919).

În 1940 teritoriul Transilvaniei de Nord, în care se includea și Șimleu, a fost cedat Ungariei, prin acordul de la Viena între Germania nazistă și Italia fascistă, apoi în 1944 retrocedat României.

Am parcat lângă Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord care funcționează în fosta Sinagogă, construită în 1876. În Al Doilea Război Mondial populația evreiască (7.851 evrei) a fost deportată în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, unde au fost decimați. Doar 1.200 au supraviețuit și s-au reîntors în zona Sălajului. În timpul regimului comunist ultimele familii de evrei au emigrat astfel Sinagoga s-a închis și clădirea a început să se ruineze.Până în anii 2000 sub 50 de evrei au rămas în zonă. Între anii 2004-2005 clădirea a fost renovată, sinagoga restaurată, amenajat și deschis Muzeul.

Ne-am îndreptat spre Biserica reformată, construită între anii 1729-1736, în locul unui așezământ bisericesc anterior care a fost construit din nuiele și acoperit cu paie. A fost incendiată în 1666 în timpul luptelor cu turcii și tătarii, apoi reconstruită în 1670 și îmbunătățită până în 1688. În 1703, din nou distrusă, de data aceea de către trupele austriece, a fost reconstruită între anii 1729-1736 și i s-a înălțat un turn de lemn care a fost înlocuit cu unul din piatră în 1815 și i s-a montat un ceas în 1817.

Am ajuns în dreptul fortăreței medievale din care au rămas doar Ruinele cetății Bathory compuse dintr-un bastion, două turnuri și zidul de incintă.

Am ocolit artera principală și am urcat pe un mic deal în care, prin săpături arheologice, au fost descoperite rămășițe dintr-o biserică de tip romanic și pe care se afla Biserica romano-catolică. A fost construită în 1532, în stil gotic, cu ocazia nașterii fiului Voievodului Transilvaniei, Bathory Istvan, care a protejat-o de transformarea în cult reformat. În 1660 a fost incendiată de turci, apoi reconstruită de soția voievodului.

Îndreptându-ne spre Parcul Central, am trecut pe lângă clădirea Judecătoriei, fosta „Banca Silvania” al cărei director, avocatul Andrei Cosma, a făcut parte din delegația celor 300 de ardeleni care au dus la Viena Memorandumul ce cuprindea doleanţele românilor.

Vis a vis, o casă în paragină, avea postată o placă inscripționată. Atât a rămas din Casa Memorială Iuliu Maniu, cel care a fost o personalitate marcantă a politicii românești. A reprezentat Transilvania în Dieta de la Budapesta, a fost membru de onoare al Academiei Române (1919), de mai multe ori prim-ministrul României (în anii 1928, 1930, 192-1933), Președintele Partidului Țărănesc în două mandate (1926-1933 și 1037-1947). După 1947 , împreună cu alți țărăniști, dintre care și Corneliu Coposu, a fost deținut politic în închisoarea de la Sighetul Marmației, unde a decedat în 1947.

Parcul Central a fost amenajat pe locul vechii piețe Bern (Bern ter). În cele patru intrări erau postate coloane cu ornamente și aleile se îndreptau spre fântâna arteziană din centru. În 2014 a fost dezvelit bustul lui Corneliu Coposu, așezat într-o parte a parcului.

În altă parte am văzut statuia Sfintei Treimi, ridicată în 1772 în semn de mulțumire că orașul a fost ocolit de ciumă.

Îndreptându-ne spre mașină, în apropierea ruinelor cetății am văzut Memorialul Iuliu Maniu inaugurat în 2017. În mijlocul unui bazin cu apă, în care era delimitată forma României, trona statuia politicianului.

La 5 km de Șimleu Silvaniei, într-o poiană mare, se afla Mânăstirea „Sfânta Treime” Bic, de rit ortodox.

În 1994 măicuţa Marina a venit de la Mânăstirea Prislop la Bic, cu gândul de a înfiinţa o mănăstire. Nu avea fonduri și a fost ajutată prin a i se încredința școala veche din sat. În 1995 autoritățile locale și județene i-au pus la dispoziție un teren de 10 hectare situat într-o poiană, lângă localitatea Bic. În 1997 a fost adusă acolo Biserica de lemn din satul Stâna de Zalău, veche din 1720, s-a construit altarul de vară și fundația pentru o viitoare biserică. Mânăstirea avea hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”.

Despre Biserica de lemn se spune că ar fi fost construită de către echipa de tâmplari ai lui Horea.

Picturile din 1795, din păcate aproape distruse, s-au păstrat parțial în interior, doar naos.

În continuare s-a construit Biserica nouă, din zid, chiliile, spațiul de cazare pentru 100 de persoane și, în 2001, s-a sfințit mânăstirea cu hramul „Sfânta Treime”.

În interiorul bisericii am găsit o echipă de constructori și pictori de icoane.

Ne-a inundat sentimentul de liniște și pace în acea „pustietate” plină de flori și verdeață.

Ne-am mirat foarte mult aflând că în mânăstire viețuiesc doar 10 măicuțe. Cum aveau puterea să întrețină acel spațiu imens care, pe lângă spațiul cu bisericile și chiliile avea și livadă de pomi fructiferi… În plus, localul vechii școli preluat de mânăstire, a fost reamenajat, transformat în Școala „Sfântul Pantelimon”, de tip confesional, pentru clasele primare și o grădiniță, pentru puținii copii (23), de care aveau grijă și îi educau câteva măicuțe. În plus, într-o casă donată de o familie, au înființat un azil în care sunt îngrijiți 15-25 de bătrâni.

Acolo, în incinta mânăstirii, am putut simți ce înseamnă cu adevărat a trăi pozitiv, sentiment care, în alte locații de cult lipsea cu desăvârșire și care ne-a însoțit pe drumul ce a urmat, un drum județean neamenajat care trecea în sânul naturii parcă neatinse.

Ultima localitate pe care am traversat-o înainte de a ieși din județul Sălaj a fost Crasna, unde, în centru, am văzut Biserica reformată.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive categorie: prin țară

Orăștie, județul Hunedoara

Alba Iulia, județul Alba

Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

Aiud și Teiuș, județul Alba

Mânăstirea Lupșa și Rimetea, județul Alba

Dealul cu melci și Cascada Pișoaia, Vidra, județul Alba

Peștera Ghețarul de la Scărișoara, județul Alba

Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Cetatea Hunyad-Bologa, județul Cluj

Șimleul Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj