Palatul Brâncoveanu și Mânăstirea Brâncoveanu- Sâmbăta de Sus, jud. Brașov

Publicat pe de
1

După ce am vizitat Herghelia Sâmbăta de Jos, jud. Brașov, am rulat 5 kilometri spre sud, până în comuna Sâmbăta de Sus, unde se află fostul Palat Brâncoveanu, construit de Constantin Brâncoveanu în 1708, pe moșia deținută de bunicul său, Preda Brâncoveanu din 1654.

În perioada 1772-1802 moșia a fost deținută de un negustor. Spre sfârșitul secolului, fiind situat în apropierea graniței cu Țara Românească,  Guvernatorul Transilvaniei  a dărâmat palatul, din el păstrându-se doar pivnițele.

În secolul XIX moșia a fost preluată de Grigore Brâncoveanu. A amenajat pivnițele, patru încăperi cu calote întărite de arcuri, pe care  și le-a folosit ca fundație, pentru un nou palat.  Familia a deținut moșia până la reforma agrară din 1922, când Ministerul Domeniilor a predat-o Mitropoliei din Sibiu, împreună cu teritoriul mânăstirii de la Sâmbăta de Sus.

Palatul a fost transformat în casă de odihnă pentru scriitori (1927-1944), apoi în el a funcționat o Școală Primară. Până azi din primul palat s-au păstrat doar pivnițele. Tot din acea perioadă datează și ruinele unei porți de intrare.

La 10 kilometri sud, pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munţilor Făgăraş, se află Mânăstirea Brâncoveanu. Pe acel loc Preda Brâncoveanu a construit Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii” (1657). Moșia fiind moștenită de Constantin Brâncoveanu, Domnitorul Țării Românești, acesta a înlocuit-o cu o biserică de zid  (1696 -1707). Lângă ea, pentru călugării așezați acolo, s-au construit chilii și în final a devenit mânăstire.

În secolul XVIII, în timpul catolicizării forțate a Ardealului, peste 250 de mănăstiri au fost distruse. Datorită relațiilor pe care domnitorul le avea cu Curtea de la Viena, biserica a supraviețuit. După ce turcii au cucerit Țara Românească și l-au decapitat pe Constantin Brâncoveanu, familia a rămas proprietara moșiei până când, din cauza unei datorii, a amanetat-o unui negustor (1772).

La cererea administrației catolice, a fost trimisă armata, care a bombardat și distrus chiliile (1785), rămânând doar biserica ruinată. Mitropolitul Nicolae Bălan a refăcut-o în stil brâncovenesc (1926-1928). În apropierea bisericii a reconstruit clopotnița și a dotat-o cu cinci clopote.

În perioada 1976 -1977 terenul mânăstirii a fost împrejmuit și s-a creat poarta masivă de intrare, sculptată în lemn de stejar.

Apoi a fost restaurat Paraclisul, clădire din lemn de stejar, decorat cu motive brâncovenești, cu interiorul pictat în stil neo-bizantin

Actuala mânăstire a fost creată în perioada 1984-1999 de Antonie Plămădeală, Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului (1982 -2005), începând cu Biserica „Sf. Martiri Brâncoveni”.

Sub  acoperișul de șindrilă,  s-a creat un brâu de nișe cu arcade. Ferestrele și ușile au fost încadrate cu piatră decorată. În turla, octogonală la exterior şi cilindrică în interior, au fost mutate clopotele vechi.

Pridvorul, încadrat de arcade, susținute de coloane din piatră, în partea inferioară a fost înconjurat cu un zid de piatră perforată de sculpturi cu motive vegetale.

Pereții din interiorul lui au fost pictați cu scene și personaje biblice. Ușa de intrare în biserică, din lemn de stejar, a fost încadrată cu piatră sculptată. Deasupra ei se poate vedea o placă de piatră, inscripționată cu date despre istoria bisericii

Picturile vechi din interior au fost restaurate. În naos prezintă Sfinţii Mucenici, scene din Noul Testament, proorocii, Schimbarea la Faţă şi Învierea Domnului,  pe peretele vestic al pronaosului ctitorii bisericii, familia Brâncoveanu, în altar Maica Domnului pe tron, Sfinţii Ierarhi și Împărtăşirea Apostolilor.

În biserică se află și portretul Regelui Mihai I care, în perioada comunismului, a fost acoperit cu un strat de var și după 1989 restaurat. 

Apoi s-au construit două clădiri cu câte două niveluri, una situată spre nord, cealaltă spre sud, în care s-au amenajat chiliile. Clădirea de nord include și stăreția.

În clădirea din sud, pe lângă chilii, se află camera de servit masa (trapeza).

Poarta de intrare în incintă, deasupra căreia se înalță un turn, în interior a fost decorată cu picturi reprezentând personaje religioase.

În incintă, în apropierea ei s-a construit o capelă.

Clădirile au fost legate prin coridoare acoperite, cu arcade susținute de coloane, ansamblul luând formă de patrulater.

În memoria ctitorilor mânăstirii, într-unul din coridoare s-a postat mormântul cu bustul lui Constantin Brâncoveanu și un mozaic prezentându-l pe Antonie Plămădeală, cu ansamblul noii mânăstiri create.

Vechea Fântână „Izvorul Tămăduirii”(secolul XVI), situată în curtea mânăstirii, a fost restaurată și înconjurată cu plăci din lemn de stejar, sculptate cu motive din natură.

Altarul exterior, din pădure, a fost refăcut sub forma unui foișor din lemn, situat pe o platformă din piatră, accesată prin șiruri de scări.

Pe una din laterale s-a ridicat clădirea „Academia de la Sâmbăta”,  în care s-au amenajat o Bibliotecă, cu peste 75.000 de exemplare, din care 40.000 de volume au fost donate de Mitropolitul Plămădeală, o sală în care se desfășoară conferinţe, congrese şi simpozioane, camere de dormit și la mansardă două săli de Muzeu, una cu obiecte de artă religioasă, manuscrise, veșminte și obiecte religioase și una cu icoane pe sticlă și pe lemn, realizate în secolele XVIII-XIX, toate colecționate de mitropolit.

Citește și Biserica Evanghelică Fortificată Cincșor, jud. Brașov

Herghelia Sâmbăta de Jos, jud. Brașov

Publicat pe de
1

Herghelia Sâmbăta de Jos, din județul Brașov, a fost înființată în 1874 de contele Franz Josef von Brukenthal (1803-1867), unul din moștenitorii lui Samuel von Brukenthal, Guvernatorul Transilvaniei (sec. XVIII).

Pe un teren primit în arendă de la Împărăteasa Maria Terezia a Austriei, în perioada 1750-1760 fratele lui Samuel a construit Castelul Brukenthal, în stil baroc. În clădirea, cu zidurile de peste un metru grosime, au fost  amenajate 35 de încăperi, cu podeaua din lemn de stejar, dotate cu sobe de ceramică, aduse de la Viena și decorate cu picturi.

Neavând copii, Samuel von Brukenthal a lăsat un testament complicat, prin care averile erau împărțite diferitelor rude, între care au avut loc altercații. Castelul a intrat în posesia unui nepot, Franz Joseph, care a preluat și arenda.

La sfârșitul secolului XIX, decedând și ultimul moștenitor al familiei Brukenthal, castelul a fost părăsit, a început să se degradeze și la începutul secolului XX acoperișul a fost distrus de un incendiu. Lucrările de renovare au avut loc abia în 1932, când picturile interioare au fost acoperite cu var. Sub comuniști castelul a fost naționalizat și folosit ca sediul administrativ al hergheliei de cai. Azi, monument de arhitectură din patrimoniul național, castelul ruinat așteaptă fonduri pentru restaurare.

Herghelia a fost înființată cu cai din rasa Lipițan, aduși de la Herghelia Lipica din Slovenia,  rasă creată acolo în 1580. În timp, prin împerechere, numărul cailor s-a mărit, la începutul secolului XX ajungând la 322 de exemplare.

Izbucnind Primul Război Mondial, în 1913 herghelia a fost mutată la Bábolna, în Ungaria.

După război statul a reînființat-o la Sâmbăta de Jos, cu 3 armăsari și 22 de iepe (1920).

În perioada 1990-2002 herghelia a făcut parte din “Cai de Rasă R.A.” și “S.N. Cai de Rasă S.A.”. Ulterior, împreună cu castelul, au intrat sub administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor–Romsilva. Din 2015 herghelia a fost încadrată ca unitate a Directiei de Crestere, Exploatare si Ameliorare a Cabalinelor.

Dacă la reînființare avea 25 de exemplare, azi e formată din cca. 300, fiind una dintre cele mai mari herghelii de lipițani din lume.

Cuprinde 7 linii de sânge, fiecare purtând numele armăsarului de la care s-au creat: Conversano, Favory, Maestoso, Neapolitano, Pluto, Siglavy-Capriola şi Tulipan.

Caii sunt crescuți în secții separate, armăsari de montă, armăsari pepinieri, iepe-mamă, armăsari de dresaj, armăsari de sport și agrement, tineret în creștere, etc.

Fiind cai blânzi și vioi, este principala rasă folosită în școlile de dresaj.

În cadrul hergheliei au loc concursuri sportive și spectacole.

Există un mic muzeu în care sunt etalate trofeele câștigate de-a lungul timpului, poze vechi, piese de harnașament, etc.

Vizitatorii pot face plimbări călare, cu trăsura sau sania, bineînțeles contra cost.

Citește și Palatul Brâncoveanu și Mânăstirea Brâncoveanu- Sâmbăta de Sus, jud. Brașov

Mânăstirea Cisterciană Cârța, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Mânăstirea Cisterciană Cârța, din comuna situată în partea de sud-est a județul Sibiu, a fost fondată în 1202,  an confirmat în actele administrației ordinului, în care apare un abate cistercian de Cârța, venit de la Abația Notre-Dame de Cîteaux din Burgundia, abația-mamă a Ordinului Cistercian.

Mânăstirea, singura cisterciană de pe teritoriul actualei România, a fost creată de călugării veniți de la Abația Igriș din Banat, a doua abație cisterciană înființată în Ungaria (1179), în timpul domniei lui Geza II, a cărei filie a devenit (1206), pe un teritoriu donat de Regele Andrei II al Ungariei (1205-1235).  Este menționată și într-un document emis în 1225 de Papa Honorius III.

Se presupune că pentru a se adăposti, călugării au construit clădiri de lemn. Până în 1215  au ridicat o capelă mică din piatră (oratoriul), fundațiile ei fiind descoperite de arheologi în 1927 și cercetate în perioada 1983-1985. Apoi au înlocuit clădirile din lemn cu unele din piatră, în stil romanic târziu (1230) și au delimitat spațiile prin ziduri, cele ale curții interioare având  înălțimea de 3-4 metri.

Ordinului avea reguli stricte, dictonul călugărilor fiind trăiești prin ce muncești. O legendă spune că dormeau pe fân, neacoperiți, mâncau frunze de fag fierte, foarte rar brânză, motive pentru care mulți au murit tineri și au fost îngropați în curtea mânăstirii, de unde sufletele lor chinuite au bântuit-o.

Mânăstirea a fost parțial distrusă și părăsită în timpul atacurilor tătare (1241), ulterior refăcută  în stil gotic, cu elemente eclectice. Vechiul oratoriul a fost demolat. Pe locul lui s-au construit aripa de nord  a bisericii, cu capelele și o parte din corul cu absidă poligonală.

În final bazilica a primit formă de cruce, cu o navă principală, un transept acoperit cu bolți și luminat prin ferestre circulare, un cor în partea de est și sanctuarul poligonal, specific cistercian.

S-au ridicat aripile de est și sud ale mânăstirii, pe fațada de vest s-a creat ușa de intrare, un portal în stil gotic, deasupra căruia s-a creat o rozetă specifică cistercienilor, toate lucrările fiind terminate la începutul secolului XIV.

Mânăstirea a fondat două așezări, populate de coloniști sași, pe valea Oltului Cârța Săsească și pe valea Hârtibaciului Apoș (Abtesdorf-Satul Abatelui). Ulterior  i s-au arondat 10 așezări din zonă, actualele Cârța, Cârța Românească, Criț, Meșendorf, Cloașterf, Apoș, Cisnădioara, Feldioara, Colun și Glâmboaca, fapt atestat de un document emis în 1322 de Regele Ungariei Carol Robert de Anjou.

Fiind situată în partea cea mai estică a Regatului Ungariei,  Domnul Țării Românești Vlad Țepeș (1436-1442) a încercat să o populeze cu călugări ortodocși, însă fără succes.

În 1450 la fațada de vest s-a atașat turn octogonal, cu scară interioară, care a fost folosit și ca turn de veghe. Nefiind fortificată, mânăstirea a fost avariată și incendiată în timpul atacurilor otomane (1421, 1432, 1438), de fiecare dată refăcută rapid.

În 1474 mânăstirea a fost desființată de Regele Ungariei și Croației Matia Corvin  (1458-1490). Bunurile ei au intrat în posesia Administrației Evanghelice din Sibiu, care în 1495 a refăcut-o, pilaștrii, cheile de boltă, stâlpii, cadrele ferestrelor și ușilor bisericii fiind realizare din gresie calcaroasă, adusă din cariera de la Colun. O parte din aripa sudică a fost transformată în casă parohială.

În timp clădirile s-au ruinat. Pe locul vechii biserici sașii din Cârța au construit o Biserică Evanghelică (1519), cu nava având lungimea de 54 metri și lățimea 20 metri, în 1550  devenită Biserică Parohială.

În 1721 corul, decorat cu ferestre în arc frânt și rozete în partea superioară, a fost transformat în actualul sanctuar.

În 1751 s-a creat altarul din piatră, în stil baroc, azi decorat cu icoana care-l prezintă pe Isus crucificat și lângă el Sf. Petru și Pavel.

Un secol mai târziu  în interiorul bisericii a fost construită o galerie, acoperită cu bolți lemn (1846), în care a fost postată orga manuală, construită în 1777. Reparată și restaurată, orga funcționează și azi.

Complexul a fost restaurat în perioada 1913-1914 de Academia din Budapesta. Sub comuniști s-a ruinat. În anul 2013 a fost restaurat, biserica renovată și deschis spre vizitare, pentru care se plătește un preț modic.

Pe tavanul bisericii, în unul din locurile unde arcurile se întâlnesc (cheie de boltă), se află chipul Fecioarei Maria, ocrotitoarea cistercienilor, restul fiind decorate cu motive vegetale. O mare parte a mobilierului datează din secolul XVIII.

Din clădirile mânăstirii s-a păstrat doar zidul de est, cu două niveluri, la parter cu ferestrele delimitate de arcuri boltite și la etaj ferestre dreptunghiulare.

Între el și biserică se poate vedea o fostă fereastră dublă (geminată).

Spațiul din fața bisericii a fost amenajat ca cimitirul eroilor, în care au fost înmormântați soldații germani căzuți în Bătălia de la Sibiu (1916).

Din 1924 în cimitir se află și o sculptură a cărei inscripție cioplită aduce aminte de devotamentul lor.

Cârța și Cârțișoara, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

După ce vizitasem câteva obiective din județul Sibiu, ultimul fiind Castelul Brukenthal din Avrig, până să se însereze mai având timp, din drumul principal Sibiu- Brașov, am deviat spre sud, pentru a vedea „minunea de basm” construită în 2014 lângă satul Porumbacu de Sus și inaugurată doi ani mai târziu.

Castelul de Lut Valea Zânelor  a fost construit manual dintr-un amestec de lut, nisip, paie și apă, cu două turnuri din piatră și acoperișul imitând castelele zânelor din povești. Se preconiza ca cele 10 camere să fie amenajate pentru cazare.

O legendă spune că acel loc a fost locuit de zâne, care-l protejează și azi.

Atrăgând mulți vizitatori, s-a ridicat o clădire din piatră, pentru un restaurant, unde se pot servi produse tradiționale zonei. Lateral de castel s-a creat un parc cu case tradiționale, asemănător unui muzeu etnografic. Ora la care ajunsesem acolo fiind înaintată, nu le-am putut vizita, fiind închise.

Până în comuna Cârțișoara am mai avut de parcurs doar 21 kilometri. Îmi rezervasem acolo cazarea, dorind să vizitez Muzeul „Badea Cârțan”

Casa Andra, Cârțișoara

Localitatea a fost prima dată atestată din 1252 într-un document emis de de Regele Andrei II al Ungariei, în care apărea cu numele Kyrch, făcând parte din teritoriul donat în 1205-1206 Mânăstirii Cisterciene Cârța, centrul administrativ și politico-religios al Țării Făgărașului. După mutarea administrației în Cetatea Făgăraș, în documentele maghiare (1322) satul apare cu numele de Cârța Română. În  secolul XVII, format din două componente, Oprea și Streza, satul a fost donat familiei nobiliare maghiare Teleki.

Căminul Cultural „Badea Cârțan”

Locuite de români, ortodocși, la începutul secolului XIX în cele două sate s-a construit câte o biserică,  în Oprea  Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1806) și în Streza Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1818).   

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”

Abia în 1964 Oprea și Streza au fost unite, formând Cârțișoara, localitate numită după țăranul român, născut acolo (1849), care a luptat pentru independența românilor din Transilvania, în memoria căruia s-a amenajat Muzeul „Badea Cârțan” din Cârțișoara. Trecând cu oile în Țara Românească, l-a cunoscut pe Ion Cotigă,  intelectual brașovean devenit cioban, care l-a educat. Oierul a învățat să scrie, să citească și a primit informații despre istoria românilor. Trecând cu oile pe teritoriul celor două țări, a adus cărți românești, pe care le-a distribuit în satele din Transilvania.

Pasionându-l istoria neamului și dorind să-și extindă cunoștințele, Badea Cârțan a călătorit prin țările Europei, Egipt, Ierusalim, etc., din care se întorcea întotdeauna acasă, la oile sale. Pentru a vedea Columna lui Traian, mărturie a originii daco-romane, a parcurs drumul până la Roma pe jos. În 1877 s-a înrolat voluntar în Războiul de Independență al României. Decedând, a fost înmormântat în cimitirul din Sinaia (1911).

În micul parc de lângă muzeu se află statuia Badea Cârțan și statuia Andrei Budac (1873-1912), Andrei fiind considerat ultimul haiduc al Transilvaniei. Născut în Cârțișoara și lovindu-se de nedreptățile imperiale, la 18 ani a fugit în Țara Românească, undea intrat în ceata de haiduci a lui Tican, care acționa în zona Rucărului de Argeș. Tican fiind ucis, Andrei a preluat conducerea cetei și împreună cu cei 12 haiduci au furat bogățiile ciocoilor, ajutând oamenii săraci, trecând munții când în Țara Românească, când în Transilvania. În 1907 s-au alăturat Răscoalei Țărănești. Aceasta fiind înăbușită, Andrei, împreună cu un alt haiduc, au fost arestați și întemnițați la Câmpulung Muscel. Au reușit să evadeze și au trecut munții în Ardeal. Urmăriți, nu au putut fi capturați. Dându-se un premiu mare pentru prinderea lor, au fost trădați și în 1912, la 38 de ani, haiducul a fost ucis, loc pe care azi este amenajat parcul. 

Localnicii au participat la cele Două Războaie Mondiale, în care mulți au murit. În memoria lor în 2004 a fost inaugurat Monumentul Eroilor, inscripționat cu eroii războaielor și cei doi decedați în Revoluția din 1989.

La 8 kilometri nord, pe malul stâng al râului Olt, se află comuna Cârța, în care s-au păstrat ruinele Mânăstirii Cisterciene, fondată în 1202.

La mânăstire au fost aduși coloniști germani (1252-1322), care și-au construit casele în jurul ei și au format localitatea Cârța Germană. 

În actuala comună funcționează două biserici, Biserica Evanghelică, din cadrul fostei mânăstiri și Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”.

Pe strada principală se află fosta casă a bunicilor renumitei cântărețe de muzică populară Maria Tănase (1913-1963), mama ei fiind născută în localitate, în care a locuit și Maria, în unele perioade din viață, când a cules cântece din zonă. Pe casa, azi privată, la 100 de ani de la nașterea cântăreței a fost postată o placă comemorativă (2013).

În fosta casă a învățătorului din sat, la intrarea în mânăstire, azi este amenajat un mic Muzeu Etnografic în care sunt expuse portul tradițional, piese de mobilier, unelte, podoabe, instrumente muzicale, folosite de comunitate de-a lungul timpului.

În colțul uneia dintre încăperi am văzut o jumătate de gargui, ornament din gresie al unui fost burlan, o jumătate prezentând un tânăr și cealaltă un bătrân.

De asemenea este amintit Viktor Kästner (1826-1857), fiul fostului pastor din Cârța. Născut acolo, și-a petrecut copilăria printre ruinele abației cisterciene. Apoi a studiat dreptul la Sibiu și a devenit funcționar civil, ulterior  jurnalist și lingvist. Din 1841 a scris poezii în dialectul săsesc. Izbucnind Revoluția Maghiară 1848, s-a înrolat de partea sașilor care luptau contra revoluționarilor maghiari. După ce revoluția a fost înfrântă, a atacat în scrierile sale habsburgii, care doreau reîntregirea imperiului.

La aproximativ 2 kilometri est de comună se află una dintre hidrocentralele construite pe râul Olt, Hidrocentrala Arpașu, cu baraj și lac de acumulare.

Orașul Avrig, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea  Avrig din județul Sibiu, oraș din 1989, este situată la poalele munților Făgăraș, pe valea Oltului. Prima atestare documentară  datează din 1367, satul fiind pomenit în cadrul descrierii unei incursiuni în zonă a Domnitorului Țării Românești Vladislav Vlaicu, care urmărea recuperarea Făgărașului și Almașului. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind urme de locuire încă din Epoca Bronzului (1.700-800 î.e.n.).

În centrul orașului se află  Biserica Evanghelică Fortificată, inițial construită ca o bazilică romanică, cu turnul în partea de vest (1270-1280), apoi fortificată (secolul XVI), formă în care s-a păstrat până azi.

Într-o clădire din apropierea ei azi funcționează Școala Evanghelică

Începând cu anul 1380 Sibiul a perceput dări satelor românești. Cele din zona Avrigului sunt menționate în registrele Sibiului începând cu 1468, ceea ce demonstrează că satul era populat cu români. Ortodocși, aveau o mică biserică. În secolul XVI  s-au desfășurat mai multe războaie și s-au declanșat epidemii de ciumă, ceea ce a dus la moartea multor locuitori și satele săsești au fost repopulate cu români. Un secol mai târziu localitatea s-a dezvoltat mai ales datorită înființării manufacturii de sticlă suflată cu var, care funcționează și azi ca Fabrica de sticlă Avrig S.A.

Totuși ocupația de bază era creșterea animalelor, în special oieritul. Fiind zonă de tranziție între Transilvania și Țara Românească și oierii neținând cont în ce teritoriu se aflau, începând cu 1721, la ordinul Curții de la Viena, s-a delimitat granița și s-au creat locuri de vamă. Acolo oile erau numărate, se plăteau taxele și ulterior puteau traversa proprietățile fără să plătească alte dări. Una din cele două vămi mari era la Turnu Roșu.

Judecătoria Avrig

Pe locul bisericii vechi, în 1762 comunitatea românească a construit Biserica Ortodoxă „Duminica Floriilor”.

Clădirii i s-au creat ferestre în stil gotic, la exterior, pe una din fațade, patru nișe, deasupra un brâu de medalioane, toate pictate în frescă. Interiorul a fost pictat în aceeași tehnică. 

În curtea bisericii se află o troiță, postată în cinstea ostașilor români din Avrig căzuți în numeroasele războaie care au avut loc în decursul istoriei.

În cimitirul înconjurător a fost înmormântat Gheorghe Lazăr (1779-1823), personalitate marcantă a orașului. Născut în Avrig, în decursul vieții a devenit pedagog, teolog, traducător și inginer. A înființat prima școală cu predare în română, Școala de la Sf. Sava din București, fiind azi considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească.  Pentru a-l onora, în centrul orașului a fost postat bustul său. Există și o Casă Memorială care etalează viața acestuia.

Bustul Gheorghe Lazăr

În timp activitățile s-au diversificat, la sfârșitul secolului XVIII în Avrig existând o moară de hârtie, o țesătorie, pentru care erau formați mulți ucenici.

În 1892 s-a inaugurat calea ferată Sibiu-Avrig și în 1895 cea dintre Avrig și Făgăraș. Numărul populației a crescut, la începutul secolului XX localitatea devenind majoritar românească.

Școala Gimnazială Avrig

În Primul Război Mondial localnicii au aprovizionat trupele române cu alimente și produse din țesătorie (pânză, feșe, etc.). Datorită poziționării satului, i-au putut informa despre amplasamentul trupelor inamice. Din 1921 Avrigul a devenit una din cele 6 plăși create și după reorganizarea administrativă (1968) a fost inclus în județul Sibiu.

Primăria Avrig

Obiectivul principal, pentru care este vizitat orașul, este Castelul Brukenthal, fosta reședință de vară a guvernatorului Transilvaniei (1777-1787), un ansamblu format din castel, orangerie și un parc întins până în lunca Oltului.

Samuel von Brukenthal (1721-1803), un sas născut în Nocrich (azi jud. Sibiu), a studiat la Viena, ani în care a devenit membru al Lojei Masonice din Magdeburg. Dorind egalitatea sașilor cu maghiarii și secuii, care aveau secretariate administrative în Viena, i-a prezentat problema Împărătesei Maria Tereza. Aceasta i-a acordat șansa să înființeze pentru sași unul, apoi l-a desemnat conducătorul lui (1754). În acea perioadă a colaborat cu guvernatorul Transilvaniei, Adolf Nikolaus von Buccow, când au înființat granița militară a Transilvaniei și au schimbat sistemul de impozitare. Mulțumită de aportul său, în 1862 împărăteasa l-a ridicat la rangul de baron.

Înlocuindu-l pe Buccow în funcția de Guvernator al Transilvaniei (1777-1787), funcție din care s-a retras după moartea împărătesei, Împăratul Iosif II neagreându-l, a preluat și construcția începută de acesta la Avrig. În 1779 pe o terasă, aflată la punctul cel mai înalt al satului, a construit un castel, în stil baroc târziu, lângă el două clădiri cu un singur etaj și anexe, toate luând forma literei „U”.

Clădirea cu două niveluri, privind spre parc, cuprindea camerele de locuit, birouri administrative, o bibliotecă și o imensă sală de bal. În castel se organizau serate muzicale și literare.

Colecția de artă europeană a baronului a fost amenajată și în 1790 deschisă publicului. Azi este etalată în Muzeul Brukenthal din Sibiu, înființat în 1817, conform dispozițiilor testamentare ale baronului.

De la castel se putea coborî până în apropierea râului Olt, parcul fiind amenajat cu terase, străbătute de alei, care treceau printre copaci și numeroase specii de plante exotice, azi multe dispărute, pe lângă cascade și curgeri de apă amenajate.   

Parcul cuprindea o grădină olandeză, una franceză, una englezească, cu fântâni arteziene și ruine artificiale, grădini în care se cultivau legume și plante aromatice și un spațiu cu fazani.

O fântână arteziană, care a supraviețuit, se află la capătul unei scări, cu numeroase trepte, care coboară direct de pe platforma cu castelul. A fost creată în stil baroc de un arhitect vienez.

După moartea baronului complexul a trecut din proprietar în proprietar. La începutul secolului XX ajungând în posesia Bisericii Evanghelice, a fost transformat în sanatoriu care, deși naționalizat (1948), a continuat să funcționeze până în anii 2000.

În 1999 a fost preluat de Fundația Samuel von Brukenthal. Sanatoriul desființat, complexul refăcut, azi este deschis vizitatorilor și poate fi închiriat pentru diferite evenimente. Orangeria, construită în perioada 1770-1779, o seră cu numeroase plante exotice, a fost renovată în 2012.

În ea funcționează un hotel și un restaurant.

După ce am vizitat castelul, spre ieșirea din oraș am trecut pe lângă Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită din 1993 și interiorul pictat în frescă (2008).

Comuna și Mânăstirea Turnu Roșu, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Turnu Roșu este situată în partea de sud a județului Sibiu, în stânga râului Olt, pe locul unde cândva a existat Marea Eocenica, viețuitoare din ea, pietrificate, fiind găsite de localnici în timpul săpăturilor efectuate pentru extragerea pietrei de var, în locul numit „Lunca lui Cercel”, azi rezervație geologică.

A fost prima dată atestată documentar din 1453, într-o diplomă a Regelui Ladislau I al Ungariei, prin care satul, numit atunci Porcești, împreună cu alte șase sate, au fost incluse în administrația celor Șapte Scaune (săsești).

În 1602 lângă Turnu Roșu s-a desfășurat bătălia dintre oștile Domnitorului Țării Românești Radu Șerban și armata Imperiului Austriac de o parte și cele ale Domnitorului Moldovei Ieremia Movilă unite cu trupele tătarilor și turcilor de cealaltă parte, bătălie câștigată de Ieremia Movilă.

Fiind aproape de graniță și drumul bine apărat, era calea cea mai frecvent folosită  de solii ungari, transilvăneni spre Țăra Românească și invers. De asemenea  iobagii din Ardeal, sătui de munca și birurile grele,  părăseau moșiile, fugind pe acolo.

În secolul XVII Matei Basarab a devenit Domn al Țării Românești (1632-1654), perioadă în care a ctitorit și refăcut numeroase biserici, una dintre ele fiind Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, construită în Turnu Roșu (1653). Inițial o biserică sală, în stil muntean, ulterior a fost extinsă, când pe locul altarului s-a realizat un naos, în vest s-a construit tinda, pictată în frescă și deasupra ei s-a ridicat turnul-clopotniță, în stil gotic (1750). Interiorul a fost pictat în aceeași tehnică (1755). Deteriorat în timp, a fost văruit.

De la vechea biserică s-au păstrat naosul și pronaosul vechi, care formează actualul pronaos. Pe fațada de nord au fost reprezentați ctitorii ei, Matei Basarab și Doamnei Elina.

În apropierea bisericii se află Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, dezvelit în 1959.  

Numele localității, Porcești, a fost schimbat în cel actual, Turnu Roșu, începând cu anul 1966.

Căminul Cultural „Regele Mihai I”

La aproximativ 3 kilometri de comună, în munți,  se află Mânăstirea Turnu Roșu „Adormirea Maicii Domnului”. La ea se ajunge străbătând un drum pietruit care, pe porțiuni, urmează cursul pârâului „Valea Caselor”.

În 1601 pe locul, numit atunci „Curechiuri”, s-a înființat prima mânăstire. De la ea s-a păstrat un pomelnic în care apar numele a șapte călugări. A rezistat până în 1761, când a fost distrusă de generalul austriac Adolf von Buccow, perioadă în care  Împărăteasa Maria Tereza dorea catolicizarea teritoriilor deținute. În secolul XIX, pe locul vechii mânăstiri, localnicii au construit o mică biserică (1850). Deși era greu accesibilă, pe cărări de munte, în timp a devenit loc de pelerinaj.

Sub comuniști, pentru a se îngreuna accesul la ea și pentru a o ascunde, în jurul bisericii au fost plantați numeroși brazi. Lăsată în paragină, după 1989 a fost reparată și pictura refăcută în stil bizantin. Azi este inclusă pe lista monumentelor istorice.

Lângă ea, cu ajutorul enoriașilor, preotul din Turnu Roșu a construit o clădire pentru chilii, apoi o clopotniță și din 1994 s-a reînființat mânăstirea.

Obștea de călugări a avut o viață grea. Neavând apă, o cărau de la distanță mare (800 metri), iluminatul se făcea cu lumânări, probleme rezolvate în anul 2004, când s-a construit o conductă de apă și s-a introdus curentul electric. 

În 2009, în cadru festiv, Mitropolitul Ardealului a pus piatra de temelie a viitoarei Biserici „Adormirea Maicii Domnului”.

La demisol a fost amenajat paraclisul „Sf. Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei” în care, și azi, se oficiază slujbele.

Pentru a-l vedea, am fost însoțită de o enoriașă. Dorind să fotografiez, a trebuit să duc muncă de lămurire, personajul fiind atât de rigid încât, fără permisiunea „superiorilor”,  nu știa dacă să-mi permită sau nu.

Nu voi înțelege niciodată cum poate dăuna fotografierea unor clădiri, mai ales dacă nu sunt deteriorate…

M-am întors la Turnu Roșu și m-am îndreptat spre nord, urmând aproximativ cursul râului Olt. După 10 kilometri am ajuns la Centrala Hidroelectrică și lacul de acumulare Racoviță. Au fost amenajate pe râul Olt începând cu anul 1990. Lacul îndiguit, malul stâng 14,7 kilometri și malul drept 4,6 kilometri, se termină într-un masiv muntos din zona localității Bradu.

Barajul s-a realizat după anul 2006, cu o înălțime de 21,5 metri și căderea apei de 15,5 metri. În paralel  s-a construit hidrocentrala, lucrările fiind terminate în 2013 și complexul inaugurat un an mai târziu.

Lucrările nu au fost gândite și realizate bine. În 2016, pentru remedierea unor defecțiuni, lacul a fost golit. Reumplut, hidrocentrala a rămas nefuncțională, în aval existând două poduri de cale ferată., care nu au fost îndepărtate.

Șelimbăr, Cisnădie și Cisnădioara, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șelimbăr,  din județul Sibiu, situată la la 5 kilometri est de municipiul Sibiu, a fost prima dată atestată documentar din 1323, dar localitatea este mult mai veche, fapt atestat de Biserica Evanghelică Lutherană, clădire fără turn, construită în secolul XII, în 1423 transformată în stil gotic. În decursul timpului a fost avariată de luptele purtate acolo (1599, 1656) și ulterior refăcută. În 1804 i s-a adăugat turnul-clopotniță și în 1911 a fost dotată cu orgă.

În 1599 pe teritoriul comunei s-a desfășurat Bătălia de la Șelimbăr, în care trupele Voievodului Mihai Viteazul le-au învins pe cele ale lui Andrei Báthory. Pierderile au fost mari, 2.027 de soldați murind, alți 1.000 fiind luați ostateci , 45 de tunuri capturate, dar după victorie Transilvania a ieșit de sub tutela polonilor.

statuia Mihai Viteazul

Până în 1876 a aparținut de Scaunul Sibiului, unitate administrativă a sașilor transilvăneni înființată din sec XIII. În 1856 ortodocșii, minoritari, au construit în cimitirul de la marginea satului o Biserică de lemn, care în timp s-a deteriorat. Finanțată de 50 de familii de români, în perioada 1928-1937  s-a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, clădire și pictură interioară fiind în stil bizantin. Pictura deteriorându-se, interiorul a fost din nou pictat în perioada 1997-1999.

În apropiere de locul unde s-a desfășurat Bătălia de la Șelimbăr se află Mânăstirea „Acoperământul Maicii Domnului; Înălțarea Domnului”.

Mânăstirea ortodoxă, de rit vechi, care folosește calendarul iulian, construită începând cu anul 1999, pe banii credincioșilor, este locuită de 12-15 călugări. Acolo își are reședința Preasfinţitul Episcop Evloghie, cel care a renunțat la o carieră în fizică atomică și s-a călugărit.

Complexul este format din Biserică, Paraclis, Altar de vară, o clădire ocupată de chilii, una pentru pelerini, grajduri și unelte agricole, călugării ocupându-se cu creșterea animalelor și agricultură.

La mânăstire pelerinii vin să se roage mai ales la Moastele  Sf. Glicherie, Sf. 14.000 de prunci , Sf. Cottus, Sf. Priscus, Sf. Panaghiotis.

Urmând un drum spre sud, după 10 kilometri se ajunge în orașul Cisnădie. Istoricii presupun că localitatea, numită Ruetel, a fost creată de coloniștii germani (sași), chemați de Regele Ungariei Géza al II-lea Árpád (1141-1161) pentru a apăra granițele regatului împotriva raidurilor cumanilor, pecenegilor, tătarilor, etc., distrusă de mongoli. Prima dată a fost atestată documentar în 1204, într-un document al regelui Emeric al Ungariei.

În centrul orașului se află  Biserica Evanghelică Fortificată, pe care nu am reușit să o vizitez, fiind în curs de reparații și renovare (2022). Prima Bazilică Romano-Catolică, în stil romanic, cu trei nave și un turn deasupra corului, a fost construită de coloniștii sași la sfârșitul secolului XII-începutul secolului XIII, însă prima dată atestată documentar doar din 1349. A fost dedicată Sf. Walpurga (călugăriță benedictină) până la reforma protestantă (sec. XVI).

După atacul otoman (1493) biserica a fost fortificată, dotată cu metereze și înconjurată cu trei centuri de ziduri, între care se aflau șanțuri de apărare, azi astupate. Pe zidurile interioare au fost amenajate încăperi pentru păstrarea proviziilor.

Biserica a fost transformată în stil gotic. Pe locul fostei abside nordice s-a construit sacristia. Absida sudică a fost despărțită de biserică printr-un zid și transformată în trezorerie, „comorile” Tezaurului păstrate, fiind mutate în 1915 la  Muzeul Brukenthal din Sibiu. Turnul-clopotniță, înălțat (59 metri), a fost primul din Transilvania care a fost dotat cu ceas.

În timp biserica a fost avariată, ulterior reparată, modificată, din biserica inițială păstrându-se până azi doar baza. Turnul fiind trăsnit de numeroase ori, a fost refăcut, forma din 1751 păstrându-se până azi, și în 1795 a fost dotat cu un paratrăsnet din cupru, primul din Transilvania.

Ca toate bisericile fortificate din acele timpuri și la cea din Cisnădie au existat mai multe turnuri. La biserică se intra prin Turnul Porții, apoi se străbătea un fel de tunel, în forma literei „S”, creat astfel pentru ca săgețile atacatorilor să nu poată nimeri direct ținta.

În Turnul Slăninei, unde familiile depozitau produsul, intra doar capul familiei și numai duminica. După ce-și tăia porția, pentru siguranță împotriva furtului, ștampila partea rămasă.

În Turnul Școlii, probabil denumit în secolul XVII, când în Ardeal școala era obligatorie, activitatea era continuă, chiar și în timpul atacurilor. Turnul Faurilor de Seceri a fost numit după breasla, cea mai mare producătoare de seceri din Ardeal.

Amintind de reușita Bătăliei de la Șelimbăr, în zona din fața Primăriei orașului, în 2018  a fost postată statuia lui Mihai Viteazul. Pe un soclu înalt, domnitorul călare, cu o mână ține frâul calului și cu cealaltă îndreaptă sabia ca pentru un atac.

În afară de evanghelici în oraș a existat și o comunitate mică de români ortodocși. Neavând biserică, slujbele erau oficiate într-o clădire donată de o familie de șvabi, migrați în Banat. Sub comuniști, datorită industrializării, numărul lor a crescut. În anii 1970 preotul parohiei a cerut aprobarea ridicării unei biserici. Fără autorizație, cu toate opreliștile, în perioada 1984-1899 a construit Biserica Ortodoxă  „Sf. Nicolae”, situată în partea de sus a orașului.

În partea de jos a orașului, din donațiile enoriașilor,  s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf.Treime”, clădire în stil neobizantin, cu un pridvor deschis.  Sub acoperiș, ca un brâu în jurul biserici, s-au creat nișe, pictate cu figuri de sfinți. În perioada 2010-2014 interiorul a fost pictat în frescă.

Nu departe de ea se află  Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”, sfințită în anul 2014.

De Cisnădie aparține administrativ satul Cisnădioara, situat la 4 kilometri vest. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul lui au descoperit urmele unei așezări din perioada La Tène (Epoca Fierului).

În secolul XII dealul din localitate, numit atunci „muntele Sf. Mihail”, împreună cu biserica de pe el, au fost donate de Regele Andrei al II-lea al Ungariei lui magister Gozelinus, un cleric de origine valonă.  Devenind stareț al Abației cisterciene din Cârța, le-a donat acesteia (1223), act în care este prima dată atestată documentar Cârțișoara, ai cărei locuitori au devenit iobagii mânăstirii. Bazilica romanică, situată pe un platou de pe deal, s-a păstrat până azi.

Azi Biserica Evanghelică Fortificată „Sf. Mihail” poate fi vizitată, plătind un cost modic. Se află în mijlocul platoului de pe deal, înconjurată de un zid de incintă.

A fost construită în trei etape. Inițial s-a ridicat corpul pătrat, ulterior i s-au atașat cele trei nave și absida semicirculară. În a treia fază a fost etajat turnul de nord și, pentru o mai bună apărare, ușa de acces a fost mutată, la ea putându-se ajunge doar pe o scară mobilă.  

Portalul, format din patru arce, sprijinite pe patru perechi de colonete, care se termină superior cu capiteluri cubice sculptate, este străjuit de câte două arcade. Porțiunea de deasupra lui a fost pictată, dar  până azi pictura a dispărut.

Din fostul altar s-a păstrat doar un fragment sculptat, datat din 1425,  care o înfățișează pe Fecioara Maria, azi păstrat în Muzeul Brukenthal din Sibiu.

Zidul din jurul bisericii, înalt de 4-6 metri la exterior și 2-3 metri în interior, a fost prevăzut cu creneluri.

La baza lui au fost create 8 uși din lemn de stejar, care se puteau bloca la interior,  prin care se aruncau bolovani asupra atacatorilor.  

Despre bolovani o legendă spune că trebuiau aduși de fiecare fecior, înainte de nuntă, pentru a-și arăta forța.

Fortificației i s-au construit trei turnuri, turnul de poartă în sud, situat la 5 metri în afara zidului, legat de acesta printr-o punte mobilă, un turn în vest și unul în est .

După ce Abația Cârța a fost desființată (1747), biserica a fost părăsită, apoi a revenit Protopopiei Sibiu. Situația localnicilor nu s-a schimbat, până la mijlocul secolului XIX ei rămânând iobagi.

Sub comuniști biserica a fost folosită de săteni ca depozit, păzit de un localnic, care locuia acolo. Ultimul paznic a părăsit-o în 1963.

În decursul timpului în sat s-a construit o altă biserică, probabil folosită de iobagi. Pe locul ei, păstrându-se turnul gotic vechi, s-a ridicat actuala Biserică Evanghelică C.A. (1764), în stil baroc.

În interior s-au păstrat picturi din secolele XVII-XVIII și orga construită în 1723. În curtea bisericii se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial și câteva pietre funerare vechi.

În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. 40 de Mucenici”, construcție nouă, de cărămidă, accesată pe o scară din 21 trepte.

Din Orșova spre nord, pe lângă Dunăre

Publicat pe de
Răspunde

Revenind din excursia în Serbia, după ce am trecut vama la Porțile de Fier I în România, m-am oprit în orașul Orșova, un port la Dunăre din județul Mehedinți.

Primăria Orșova

Judecătoria Orșova

Am parcat lângă intrarea în Parcul General Ion Dragalina și am înaintat pe faleza Dunării.

Monumentul „Dezrădăcinați 1950”

Cum urma un drum lung până acasă, m-am oprit la o terasă pe malul apei, pentru a servi masa de prânz.

Eram doar noi și Dunărea, pe care se vedea insula Pescăruș, loc de relaxare al localnicilor, cu o promenadă lungă de cca. 2.000 metri, pe care însă nu aveam timp să o vizitez.

Deși aveam o variantă mai scurtă, de acolo m-am deplasat paralel cu Dunărea și cu drumul parcurs prin Serbia, dorind să văd câteva ruine și un monument, situate la nivelul fluviului.

La 18 kilometri de Orșova, între Eșelnița și Dubova, în zona Cazanelor Mici, se află Capul lui Decebal, cea mai înaltă sculptură din piatră din Europa și a doua din lume. A fost creat pe un versant care mărginește golful Mraconia, de un sculptor  din Orșova, ajutat de 11 alpiniști și finanțat de omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan.

În decursul a 10 ani (1994-2004) s-a folosit peste o tonă de dinamită și cu uneltele clasice: ciocanul pneumatic, șpițul, barosul, s-a creat chipul lui Decebal. Înalt de 55 metri și lat de 25 metri, fostul rege (87-106) veghează granița țării.

De pe celălalt mal al fluviului, pe teritoriul Serbiei, un basorelief îi aduce aminte că Dacia a fost cucerită de Împăratul Traian, în războiul daco-roman din 105-106. Tabula Traiana, o placă de 4 metri lungime și 1,75 metri lățime, a fost așezată acolo la porunca lui Traian, cinstind victoria asupra dacilor.

În apropierea monumentului, pe malul apei, se află o mânăstire, spre care m-am îndreptat și eu.

În secolul XVI banul Nicola Gârlișteanu, dregătorul regiunii de graniță a Caransebeșului și Lugojului, aflată sub jurisdicția Episcopiei de la Vârșeț, a construit Mânăstirea Ortodoxă Mraconia „Sf. Prooroc Ilie” (1523).

Distrusă în războiul ruso-austro-turc (1787-1792), ulterior a fost refăcută și a funcționat până în 1967 când, construindu-se Hidrocentrala Porțile de Fier, cu lacul de acumulare, a fost demolată. S-au păstrat doar ușile împărătești și o candelă care azi se află la Muzeul Parohial din Eșelnița.

Mânăstirea Mraconia „Sf. Arh Mihail și Gavriil; Sf. Treime” a fost refăcută în perioada 1993-2000, la inițiativa Mitropolitului Olteniei.

Am continuat drumul paralel cu Dunărea, îndreptându-mă spre Svinița.

La 4 kilometri înainte de localitate am parcat pe marginea drumului și am coborât la malul apei, unde se află ruinele unei vechi cetăți, azi inundate.

Cetatea Tricule, sau Tri Kule, a fost atestată din 1419 într-o diplomă prin care regele Sigismund de Luxemburg a predat-o cavalerilor teutoni, pentru o mai bună apărare în fața atacurilor otomane.

În 1443 cetatea apare pe lista obiectivelor militare ale Banatului Severinului. Într-un hrisov din acea vreme se amintește că a fost construită de banul Petru Petrovici cu scop de apărare a granițelor.  Până azi din cetate s-au păstrat două turnuri, restul ruinelor fiind inundate de lacul de acumulare.

După ce am trecut de Clisura Dunării, am oprit la ruinele unei alte cetăți, care a făcut parte din sistemul de apărare antiotoman, creat pe malurile Dunării, Cetatea Drencova (sec. XV). Împreună cu celelalte cetăți, în perioada 1429-1435 a fost sub controlul cavalerilor teutoni. Până în 1457 a fost deținută de familiile nobile Cerna și Bizere, apoi de Ladislau de Hunedoara, cunoscut ulterior ca Matias Corvin. Nu se cunoaște când și cum a fost distrusă cetatea, se presupune că de otomani. Săpăturile arheologice, efectuate pe locul cetății, începând cu anul 1819, au descoperit podoabe și brățări din bronz și argint, săbii, pumnale, vase din metal și o necropolă din secolele XII-XIII, în care se presupune că erau îngropați membrii familiilor princiare.

Ultima oprire a fost în apropierea localității Coronini, pentru a revedea Cetatea Golubac, pe care o vizitasem în dimineața acelei zile. Cetatea Ladislau, situată pe un munte din zonă, o văzusem de pe malul sârbesc.

În mijlocul apei, aparținând teritoriului românesc, marcând intrarea în Clisura Dunării, azi reper pentru navigatori, se află Stânca Baba Caia, o stâncă solitară din calcar, înaltă de 7 metri, numele ei tradus din turcă însemnând Stânca Tatălui (Babacai). Despre ea circulă o legendă care povestește că un moș, zeul Saturn (al agriculturii), și o babă, zeița Gaia (a pământului), se certau mereu despre modalitatea în care se taie iarba, moșul spunând că se cosește și baba că se taie cu foarfeca. Într-una din dispute moșul, pentru a scăpa de babă, a aruncat-o în Dunăre, dar baba și-a menținut părerea, ridicând două degete deasupra apei, sub formă de foarfecă, care s-au transformat în Stânca Baba Caia.  

Excursia se încheiase. Se însera și până la Arad mai aveam de parcurs în jur de 220 kilometri.

Situl Arheologic Lepenski Vir, Serbia

Publicat pe de
Răspunde

Situl Arheologic Lepenski Vir se află în defileul Porților de Fier, pe malul drept al Dunării, pe teritoriul satului Boljetin din Serbia. În 1960, pe terenul unui localnic, s-au descoperit fragmente ceramice și în 1967 arheologii au început săpăturile. În regiunea Lepenski Vir-Kladovska Skela s-au găsit aproximativ 25 de foste așezări și peșteri. Se presupune că peșterile au fost locuite de prima populație europeană, de la sfârșitul erei glaciare (aproximativ 20.000 î.e.n.).

Pentru a vedea situl Lepenski Vir, am parcat lângă un restaurant aflat în zonă, apoi am străbătut o cărare, printre modele de case vechi, expuse ca într-un muzeu.

De acolo am înaintat pe un drum forestier, prin pădure și după 5 minute am ajuns la intrarea în sit.

În cele șapte straturi săpate, arheologii au descoperit așezări din diverse perioade, până la cea a ocupației romane. Se presupune că au fost locuite continuu timp de aproape 5.000 de ani.

Datate cu radiocarbon, primele două straturi aparțin mezoliticului (9.500-7.200 î.e.n.), al treilea culturii neolitice Starčevo (6.300-5.500 î.e.n.). Stratul neolitic a fost deteriorat în momentul lucrărilor pentru degajarea fundațiilor unui fost turn de veghe roman.

Inițial așezările au fost populate de vânătorii-culegători. Începând din 7.500 î.e.n. (neolitic) în zona Balcanilor și pe valea Dunării au sosit migranți din Asia Mică. A ajuns și la Lepenski Vir unde imediat au fost asimiliați de populația locală, care a preluat cunoștințele acestora în domeniul agriculturii și creșterii animalelor.

Zona pe care și-au construit casele, un promontoriu înclinat, cu deschidere spre fluviu, avea formă de potcoavă, mărginită de stânci, cu un spațiu gol central, probabil loc de piață și de întâlniri, de unde porneau cărări spre marginea apei. La exteriorul așezării se afla cimitirul. Săpăturile arheologice au descoperit 136 de clădiri și sanctuare.

Clădirile de la Lepenski Vir au o formă unică, cu o bază în formă de trapez, având vârful orientat spre vânt, găsită doar în acest sit. Podelele, din argilă calcaroasă, amestecată cu bălegar și cenușă animală, s-au păstrat până azi. Pe laterale s-a găsit armături din piatră, suport pentru ziduri, care demontrează că acestea erau acoperite. Din exterior casa se asemăna cu un cort. Cea mai mică dintre case are o suprafață de 1,5 m pătrați, cea mai mare 30.

Din neolitic (cultura Starčevo) s-au descoperit case săpate în pământ, pentru a utiliza căldura constantă a acestuia. În porțiunea clădirii, situată deasupra solului, central se afla o depresiune circulară, ca un fel de altar. În spatele casei se afla un mic sanctuar, construit din blocuri masive, dreptunghiulare, de piatră, decorat cu sculpturi, prezentând probabil zeii râului.

Din același material s-a construit și soba interioară, care se continua cu una mai mică, situată la intrare, probabil folosită pentru încălzire și ca protecție împotriva animalelor sălbatice.

Sub podelele caselor au fost descoperite rămășițe din scheletele unor nou-născuți. Adulții erau îngropați într-un cimitir, situat în afara așezării, fapt atestat de rămășițele a 180 de persoane găsite acolo.

Cele mai vechi erau orientate paralel cu Dunărea, cu capul în aval, cele mai noi în poziție contractată. În unele morminte, lângă decedați, s-au găsit și oase de animale domestice, pungi, coliere, probabil îngropate o dată cu ei.

În sit au fost descoperite și numeroase sculpturi, de maxim 60 centimetri lungime, majoritatea situate în altarele caselor, realizate prin spargerea și cioplirea unor pietre rotunde de gresie, de pe malul apei, cele mai vechi datate din 7.000 î.e.n.

Unele sculpturi au fost ornamentate cu modele geometrice, altele șerpuite și împletite, imitând oasele de hering.

Restul sculpturilor prezintă capete umane, cu  sprâncenele accentuate,  nasul lung și gura largă, asemănătoare cu cea a unui pește, poziționate spre Dunăre, ceea ce sugerează că aveau o oarecare legătură cu zeii fluviului.

Fiind doar capete, cercetătorul Srejović a emis ipoteza că în acea perioadă se dezvoltase „cultul capului”, cu ritualuri în timpul înmormântărilor. Craniul masculului era detașat de gât, așezat pe o placă de piatră, acoperit cu pietre zdrobite și îngropat separat de restul corpului. La femeie se desprindea mandibula, de asemenea îngropată separat.

În 1971 situl a fost mutat cu cca. 30 metri mai sus, pentru a se evita inundarea sa, după amenajarea Lacului de Acumulare Đerdap, creat o dată cu Hidrocentrala Porțile de Fier I.

A fost ultimul obiectiv vizitat în Serbia. De-a lungul Dunării am rulat 70 kilometri (cca. o oră) până la Vama Đerdap (Serbia)- Porțile de Fier I (România), pe care am trecut-o lejer, după doar 30 minute de stat la coadă. De acolo mai aveam 23 kilometri până în orașul Orșova.

Cetatea Golubac, Serbia

Publicat pe de
Răspunde

Cetatea Golubac este situată în nord-estul Serbiei, la granița cu România, pe malul Dunării, la 4 kilometri aval de actualul oraș Golubac, în care am petrecut noaptea.

Ridicată în locul unde fluviul se îngustează pentru a forma defileul, având o lățime de 6,5 kilometri, era un punct strategic din care se puteau urmări rutele terestre și navale.

În timpul reconstrucției din anii 2010 s-au descoperit urmele unei așezări romane, ale unui sistem de canalizare din acea perioadă, deasupra lor rămășițe bizantine și ruinele unei clădiri, folosită de otomani ca hamam.

Cetatea a fost prima dată atestată documentar din 1335, când era ocupată de trupele maghiare, dar este mult mai veche. Fiind râvnită pentru poziția ei, îndexcursul timpului acolo s-au purtat numeroase lupte, trecând alternativ în posesia otomanilor, a maghiarilor și după Bătălia de la Kosovo (1389) în posesia sârbilor. Ulterior deținută de maghiari, Regele Sigismund al Ungariei a donat-o sârbului Ștefan Lazarevici (1403), cu condiția ca la moartea sa să fie returnată, împreună cu cetățile Belgrad și Mačva, ceea ce nu s-a întâmplat.

Otomanii au atacat iar și în Bătălia de la Golubac (1428) Regele Sigismund, împreună cu oștile sale,  erau cât pe ce să fie capturați, dar au fost salvați de Cecília Rozgonyi și, câștingând cetatea, drept mulțumire, regele a donat-o pe viață familiei Ceciliei. Ultimele două cetăți au fost înapoiate, dar comandantul Cetății Golubac, având niște altercații cu regele, a predat-o turcilor. Jocul războiului a continuat, cetatea fiind capturată de otomani.

După Pacea de la Szeged, între maghiari și turci, teritoriul și cetatea au fost preluate de Despotul sârb Đurađ Branković (1444), care a deținut-o până la moartea sa, când a intrat din nou în posesia turcilor (1456). Rapid aceștia au refăcut și îmbunătățit fortificațiile. Cu o scurtă perioadă de timp, în care Regele Ungariei și Croației, Matthias Corvin, a reușit să o captureze, otomanii au deținut-o până în secolul XVII, când au început luptele cu habsburgii, care au reușit în două etape să o cucerească (1688-1690, 1718-1739).

La graniță s-a format Corpul Liber Sârbesc, care a controlat cetatea în perioada 1788-1791 și în timpul primei Revolte Sârbe (1804-1813). După înăbușirea ei a urmat ultima ocupație otomană. Turcii au fost alungați în 1867 și cetatea a fost preluată de Prințul Mihailo Obrenović al III-lea al Serbiei. Per ansamblu cetatea a respins peste 120 de atacuri.

Azi este formată din trei ansambluri, cu un palat, nouă turnuri, două porți, conectate prin ziduri de fortăreață, groase de 2 până la 3 metri, construite în mai multe etape. Cetatea era înconjurată de un șanț, probabil umplut cu apă, în afara căruia se afla un alt zid. În afara cetății se aflau casele localnicilor.

Am intrat în cetate prin Poarta principală (Main Gate), accesată pe un podeț de lemn, deasupra șanțului înconjurător.

Turnul 1, numit Turnul Pălăriei (Hat Tower) a fost construit în partea cea mai înaltă a stâncilor Ridan, cu baza poligonală, etajele superioare circulare și interiorul pătrat. La el se ajunge urcând o cărare îngustă, de-a lungul stâncilor.

Săpăturile arheologice efectuate acolo au descoperit fragmente de ipsos pictate, ceea ce demonstrează că turnul a fost ridicat pe locul unei clădiri mai vechi, pictată în fresco.

Părțile superioară, de pe munte, și inferioară, spre apă, ale fortăreței, au fost legate printr-un zid, care superior se termina în stâncă.

El despărțea cetatea în două, accesul dintre părți făcându-se prin a doua poartă.

Turnul 2, Turnul de Observație (Watchtower) a fost construit în faza inițială, pe marginea unei prăpăstii, deasupra Dunării.

Turnul 3, Turnul apărat de săgeți (Tower defended by arrows), tot parte din construcția veche, a fost numit după cele aproximativ 7.000 de săgeți și vârfuri de săgeți,  descoperite acolo de arheologi. La ultimul etaj având o terasă  cu vedere spre Dunăre și bilele rotunde din piatră, folosite de tunuri, scoase la iveală, au demonstrat că era un turn de pază.

În Turnul 4, Turnul cu Capelă (The Tower with Chapel), situat pe panta dinspre Turnul 3, o clădire închisă, cu bază pătrată și cinci niveluri, la al doilea etaj s-a descoperit o capelă, cu intrarea decorată. Se presupune că etajele superioare erau folosite pentru cazarea armatei.

Turnul 5, Turnul care proteja Palatul (The tower that protected the Palace), ultimul turn de-a lungul zidului, a fost ridicat în a doua fază a construcției, sub domnia despotului Ștefan Lazarevici. Pe lângă rol de apărare, avea și spații de locuit, fapt atestat de rămășițele unor sobe și a unor toalete descoperite de arheologi.

În aceeași perioadă s-a ridicat și Turnul 6, Turn de apărare în fața atacurilor de pe munte (Tower defense against mountain attacks). Ca toate celelalte turnuri,  sub ocupația otomană a fost întărit cu creneluri pentru artilerie și fundația creată cu șase laturi.

Turnul 7, aparținând celei de a treia fază a construcției, demonstrat de două pietre cu cruci și gravuri în limba slavă (sârbă), descoperite  în timpul săpăturilor, a fost situat în partea superioară a fortului exterior. Partea superioară fiind deschisă, denotă că era un  turn de apărare.   

Turnul 8, unul din Turnurile de apărare ale porții principale (Defense tower of the main gate), construit a treia fază, cu etajele de jos închise, se presupune că serveau ca depozit de armament și alimente.

De cealaltă parte a porții, Turnul 9, turn pentru tunuri (Gun Tower), a fost creat în perioada otomană, ca parte din centura de coastă, cu ambrazuri  pentru bateriile de tunuri, situate pe două depozite.

A fost utilizat în principal pentru paza portului, dotat cu cca. 100 de chaika, bărci de lemn cu catarg și velă, folosite de šajkaši,  înarmați cu săbii, sulițe mai lungi, pentru a fi folosite la distanțe mari și săgeți.

Turnul 10, cel mai nou turn, numit și Turnul Alb, cu un singur etaj, legat de Turnul 9 printr-un zid, inițial se afla pe uscat.

După formarea Lacului de Acumulare Đerdap (anii 1960-1970), nivelul apei crescând, turnul a ajuns să fie localizat în apă.

În partea de jos a fortului, în a doua fază de construcție, s-a ridicat Palatul (Palace), clădire cu 3 niveluri și două intrări, azi transformat în muzeu.

O scară adiacentă intrării principale, care conducea la camerele din etajul inferior, inundate de Lacul Đerdap, a fost descoperită de arheologi, săpată în stâncă.

La parter erau amenajate locuința comandantului cetății și diverse încăperi pentru întruniri.

La etaj era cazată garnizoana palatului.

După Primul Război Mondial, pentru a lega Serbia de estul peninsulei Balcanice, a fost construit un drum, care trecea prin ambele grilaje ale fortului. 

Între anii 1964–1972, pe Defileul Porțile de Fier a fost construit un baraj hidroelectric, Porțile de Fier I, cu un lac de acumulare, care a inundat părțile joase ale fortificațiilor. 

Din 1979 cetatea a fost declarată monument cultural al Serbiei. Începând cu anul 2005 a început restaurarea ei. Zona din jurul cetății, întinsă pe 23 hectare, din 2011 a devenit Parcul Național Đerdap. Pentru protejare, drumul care trecea prin cetate a fost închis, fiind înlocuit cu un tunel, creat în afara ei (2015-2017).

Apoi cetatea a fost refăcută, restaurată și în 2019 deschisă vizitării.

De la cetate, pe celălalt mal al Dunării, în România, am văzut Cetatea Sf. Ladislau (St. Ladislau Fortress), situată pe dealul Cula, lângă localitatea Coronini, drum pe care urma să mă întorc acasă.

Celor care doresc să viziteze Cetatea Golubac le sugerez să-și aloce măcar jumătate de zi. Timpul fiindu-mi limitat, în acea zi urmând să ajung acasă, la Arad, am cumpărat biletul de intrare, cu preț mediu, care nu-mi permitea urcarea la turnurile de pe porțiunea stâncoasă, escaladarea durând mai mult.