Hotărându-mă să-mi petrec câteva zile în stațiunea Herculane, am plecat de dimineață din Arad, dorind să fac și niște opriri în drum. Am parcurs autostrada spre Lugoj apoi spre sud am intrat în județul Caraș-Severin unde m-am oprit în satul Jupa, situat la 5 kilometri de municipiul Caransebeș. A fost atestat documentar din 1369 dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind, la sfârșitul secolului IXI, ruinele Castrului Roman Tibiscum, una dintre cele mai mari așezări romane din Dacia ocupată.
Până azi s-au păstrat urmele castrului militar auxiliar (370×170 m), construit în timpul primului război daco-roman (102 e.n.), unde erau cantonate mai multe trupe militare în drumul lor spre zonele din Africa pe care le administrau.
În castrul auxiliar se intra pe mai multe porți. Pe lângă celelalte clădiri, se aflau o bazilică și o școală.
La nordul taberei militare s-au așezat coloniști (106 e.n.) care și-au construit case, temple, magazine și s-a format vicus (așezare civilă).
În timpul Împăratului Septimiu Severus (193-211 e.n.) așezarea a fost refăcută, devenind municipium (oraș).
Se întindea pe ambele margini ale râului Timiș, pe o suprafață de aproximativ 30 hectare.
Până azi s-au păstrat ruinele de la 9 clădiri și drumul care străbătea orașul de la nord la sud (KARDO MAXIMUS).
După ce am vizitat castrul am intrat în satul care, în decursul timpului, a fost locuit de români.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie”
Ca toată zona Banatului, a fost ocupat de turci (secolul XVII), au avut loc multe lupte între aceștia și austrieci, care în final au învins. Sub Imperiul Habsburgic a fost deținut pe rând de mai mulți proprietari. Din acea perioadă în sat s-a păstrat Conacul Capra, construit în 1795, când era înconjurat de un parc. În perioada comunistă conacul a fost naționalizat și a devenit sediul unui C.A.P. Ulterior a intrat în administrarea Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță (1994) dar, din lipsa fondurilor, nu a putut fi restaurat și treptat s-a ruinat. Apoi a fost preluat de Primăria Caransebeș (2002) care l-a vândut. Proprietarul, pasionat de istorie, a investit sume mari și l-a refăcut.
Comuna Voiteg este situată în sudul județului Timiș, la 20 km vest de orașul Gătaia. A fost atestată documentar din 1328 când era numită după proprietarul zonei, Veytech. A fost ocupată de otomani, apoi de habsburgi, perioadă în care, în cronicile vremii, în locul satului apar alte două localități, Bolta și Vârceg, care se pare că au dispărut în timp.
În 1842 satul a fost colonizat cu germani care au rămas până în perioada 1990-1991 când au emigrat masiv.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Alexandru” (1872)
După Primul Război Mondial a primit numele Voivodeni (1924), apoi la o nouă restructurare administrativă a devenit comuna Voiteg de care aparține administrativ satul Folea.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1921)
Satul Folea este situat la 9 kilometri est de comună. A fost prima dată atestat documentar cu numele Pfele (1341), ca toată zona a intrat sub stăpânirea otomanilor, apoi a habsburgilor, când la recensământul acestora apărea cu numele Folle (1717).
Era populat de români ortodocși care în 1786 au construit Biserica de lemn „Sf. Nicolae”. În timp de două secole aceasta s-a ruinat, a fost demolată și între 1925-1926 a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”.
Din biserica veche s-au păstrat mai multe icoane.
În decursul timpului în sat s-au așezat și familii de germani, maghiari, dar a rămas majoritar românesc. În perioada catolicizării Banatului o parte din români, împreună cu preotul satului, au trecut la ritul greco-catolic (1847).
Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae”
Satul a trecut din proprietar în proprietar, împotriva celui care era în perioada unei foamete mari (1887), localnicii răsculându-se. La sfârșitul secolului XIX satul a intrat în posesia grofului slovac Georg Beniczky care primit terenurile drept recompensă pentru faptele de vitejie din cadrul armatei maghiare. Acesta s-a însurat cu o armeancă bogată. Au construit un conac, înconjurat de un parc întins pe 3 hectare, numit după soția sa, Conacul Antonia (1905).
Sub comuniști conacul a fost naționalizat și a avut diverse întrebuințări apoi, după 1989, o dată cu legea retrocedărilor, a intrat în proprietate privată. Azi este cunoscut ca și Conacul Folea sau Conacul Beniczky.
La 13 km nord de Voiteg se află comuna Jebel, atestată documentar din 1332 cu numele Zephel. Un secol mai târziu în pădurea din apropiere nobilul Nicolae Teutel și-a construit un castel. Localitatea era foarte dezvoltată, avea mai multe mori pe râul Timiș și a primit dreptul de a organiza „bâlciuri” (1425).
Din 1479 a intrat în posesia familiei Banffy apoi a fost cucerită de otomani și în secolul XVIII de austrieci care au numit-o Schebell (1717). Era locuită de români ortodocși care aveau o Biserică de lemn. Deteriorată, în 1752 au înlocuit-o cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1752). În timpul colonizării Banatului cu germani și maghiari, Jebelul a rămas predominant românesc. Având 5 parohii, a devenit cea mai mare comună ortodoxă din Banat
La izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, în Gara Jebel, într-un vagon diplomatic, au avut loc tratativele româno-jugoslave privind crearea unui bloc al țărilor neutre din Balcani și Europa Centrală (1939).
Biserica Greco-Catolică „Sf. Profet Ilie Tesviteanul” (1936)
Într-o excursie de o zi prin județul Timiș, după ce am vizitat comuna Moșnița Nouă, m-am îndreptat spre comuna Sacoșu Turcesc, situată la 22 kilometri sud-est de municipiul Timișoara. Din satul Albina, după 8 kilometri am ajuns în primul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comuna Sacoșu Turcesc. Satul Uliuc, situat pe malul râului Timiș, a fost atestat documentar din anul 1723 cu numele Villock, schimbat sub administrația maghiară în Ujlak și după 1913 în Temesujlák.
Deși cu nume maghiarizate, satul a fost locuit tot timpul de români ortodocși.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1922)
La 3 kilometri spre sud-vest, la capăt de drum, pe partea stângă a râului Timiș, se află satul Unip. Satul românesc a fost menționat în actele dijmelor papale încă din perioada 1332-1337, cu numele Wineg.
În decursul timpului numele i-a fost schimbat de mai multe ori. Cucerit de austrieci, pe harta contelui Mercy (1723) apărea cu numele actual, Unip.
Căminul Cultural și Monumentul Eroilor
Românii, ortodocși, au construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.
Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc la Uliuc, apoi m-am îndreptat spre sud, în total 12 kilometri. Am deviat din drumul principal până la Balta Pescărie, loc des frecventat de pescarii amatori, pentru pescuit sportiv.
Ca în toate drumurile mele, m-am ales și acolo cu un nou prieten patruped.
În actele istorice, actuala comună Sacoșu Turcesc apare pentru prima dată ca satul Zekes, aparținând unei familii de nobili (1321), inclus în județul Severin. Un secol mai târziu a intrat în proprietatea familiei nobiliare maghiare Kórógy care a construit un castel (1440) pe care nu l-a deținut decât câțiva ani, pentru o perioadă fiind preluat de Regele Matei Corvin (1440) și în decursul timpului de alți proprietari, până s-a ruinat și a dispărut.
Ca toată zona, Sacoșul Turcesc a fost localitate locuită de români. Aceștia și-au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”.
La 4 km spre vest, în centrul actualului județ Timiș, pe malul râului Pogăniș ,se află satul Icloda. Deși atestată documentar din 1054, săpăturile arheologice făcute pe malul râului au scos la iveală urme ale unei așezări romane. După cucerirea Banatului de către habsburgi (1717) cele câteva case existente au fost numite satul Ikloda, nume de origine slavă însemnând „copac”.
De fapt satul a fost refăcut de familii de români care, refugiindu-se din calea turcilor, s-au așezat în pădurile învecinate (1730). Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1755) care un secol mai târziu a fost transformată într-o capelă (1863) și în 1901 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.
Din Icloda spre sud se ajunge la alte 2 sate care aparțin de Sacoșu Turcesc. Satul Otvești, situat pe malul drept al râului Pogăniș, a fost format în 1878 de coloniști maghiari care au fost aduși pentru a lucra în agricultură. Pe o moșie donată de Contele Kiss fiecare colonist a primit loc de casă și câte 2 iugăre de pământ. Astfel s-a format localitatea numită atunci după ministrul Iosif Eötvös, Eötvösfalva.
Comuna a prosperat și în decursul timpului numărul populației a crescut prin noi colonizări cu maghiari (1894).
Biserica Romano-Catolică
În perioada interbelică în sat s-au așezat români veniți din Transilvania și Moldova dar a rămas majoritar maghiar. Totuși numele i-a fost românizat, inițial devenind Ivești apoi Otvești. Actual numărul populației este scăzut, migrarea fiind accentuată între anii 1980- 1990.
Lac Pescărie
Următorul sat, Berini, situat la 5 kilometri spre sud, a fost atestat documentar în actele dijmelor papale din 1333, în cele din 1410 ca localitate dezvoltată, „târg” (oraș) și sub habsgurgi, cu numele Berino (1717), un sat locuit de români care se ocupau cu creșterea vitelor și comercializarea lânii.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”
Pentru a vedea cel de al 6-lea sat care aparține administrativ de comuna Sacoșu Turcesc a trebuit să mă întorc spre Otvești și să cotesc spre vest. După 7 kilometri am intrat în Stamora Română, sat situat pe malul drept al râului Pogăniș. În decursul istoriei a fost locuit de români. În prima atestare documentară (1407) purta numele de Stamur. După ce a fost cucerit de habsburgi, cu numele Stamor, a fost inclus în districtul Ciacova.
Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1861)
Din Stamora Română m-am îndreptat spre vest și după 8 kilometri am ajuns în comuna Liebling de care aparțin administrativ 2 sate, Cerna și Iosif.
În prima atestare documentară (1332) apare cu numele Beesd. Actuala localitate a fost formată sub habsburgi prin colonizarea cu germani protestanți (1786-1788) când a fost numită după guvernatorul Banatului, Vecshaza. Conform tradiției orale guvernatorul, deoarece iubea protestanții, l-a schimbat în Liebling, nume care a devenit oficial din 1828, an în care s-a ridicat Biserica Evanghelică Luterană.
După Primul Război Mondial în sat s-au mutat familii de români din actualul județ Alba care, prin reforma agrară, au fost împroprietăriți (1926). Populația românească a crescut postbelic, germanii au migrat masiv, în special după 1989 și comuna este azi majoritar românească.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”
Satul Iosif se află la 3 km vest de comună. A fost înființat în 1870 cu coloniști maghiari și numit după cel care l-a creat, Josephfalva. Postbelic, numărul populației scăzând, a devenit cătun (1954) apoi, după așezarea mai multor familii de români, a redevenit sat.
Biserica Romano-Catolică
Satul Cerna este situat la 7 kilometri sud-est de comună. Este o localitate veche, atestată prima dată documentar din 1373, populată de români. Sub invazia otomană satul a supraviețuit. Cucerit de habsburgi, a primit numele Czerna (1725) și a fost inclus în districtul Ciacova.
În excursia mea prin județul Timiș, de la Pișchia m-am îndreptat spre a vizita orașul Recaș și cele șase sate care aparțin administrativ de el. O parte din drum am rulat pe autostradă apoi am ieșit și m-am îndreptat spre est, în total 21 kilometri, până în unul dintre satele care aparțin de orașul Recaș, satul Izvin, atestat documentar între 1332-1337 cu numele Evsen sau Evzin. În timpul ocupației otomane satul a fost părăsit, localnicii refugiindu-se în pădurile învecinate. După alungarea lor de austrieci, în documentele vremii apare din nou ca un sat de români (1783) care se ocupau cu albinăritul și cultura viței-de-vie. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1779) pe locul căreia a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Apostol Toma” (1786).
După catolicizarea unei părți din români a fost construită Biserica Greco-Catolică„Sf. Toma” (1832).
În secolul XIX la Izvin a existat ferma Kopasztanya, înființată de Ottlik Péter, în care erau crescuți și armăsarii armatei austro-ungare.
Lângă fermă a fost construit Conacul Ottlik (1893) și o moară cu aburi.
După retragerea trupelor armatei herghelia a fost desființată. În locul ei a funcționat o fermă de vaci și din 1967 herghelia s-a reînființat, cu cai de rasă aduși de la Pădureni.
Actual Herghelia Izvin este una dintre cele mai mari din țară. În cadrul ei funcționează și un manej.
Conacul a fost recondiționat și azi aparține Regiei Naționale a Pădurilor ROMSILVA. În apropierea lui a fost construită o Biserică de lemn.
Din Izvin după 6 kilometri spre est se ajunge în orașul Recaș, atestat documentar din 1318. La scurt timp în localitate s-au mutat români din Moldova apoi bulgari care au primit pământuri și li s-a permis să-și păstreze religia ortodoxă.
Localitatea s-a dezvoltat, a devenit Oppidum Rekas, oraș de care aparțineau 20 de localități și care avea o vamă (1350-1470).
În 1650 la Recaș s-au mutat sârbi. Fiind catolici, localnicii i-au numit „șocați”. Până la mijlocul secolului XVII cele trei etnii au avut localități separate: Recașul Valahilor numit și Vlașnița, situat în zona gării de azi, aproape de râul Timiș, Recașul Șocaților și Recașul Bulgarilor. Deoarece râul inunda frecvent, mulți dintre români s-au mutat în satul vecin, Izvin.
După alungarea turcilor și cucerirea Banatului de austro-ungari, Recașul Valahilor fiind depopulat, a fost colonizat cu șvabi și s-a format Recașul German (1764-1786).
Un secol mai târziu Banatul a trecut sub administrație maghiară, perioadă în care cele trei localități s-au unit formând o singură localitate, care a fost colonizată cu maghiari (1809-1899).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul; Sf. Urban” (1918)
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1924)
Din anul 2004 a devenit oraș de care aparțin administrativ 6 sate.
Pentru amatorii de pescuit, în apropierea orașului a fost creată Balta pescărie Recaș.
La 10 kilometri sud de Recaș, pe malul drept al râului Bega, se află satul Bazoș, zonă unde arheologii au descoperit o fostă așezare daco-romană.
Satul a fost atestat documentar abia în 1723, cu numele Bassosch. A intrat în proprietatea erariului și din 1867 a familiei Ambrozy.
Era locuit de români cărora în secolul XIX li s-au alăturat familii de maghiari. Ocupațiile de bază erau creșterea animalelor- vite, ovine, albinăritul și rotăria.
La începutul secolului XX pădurea de pe moșia Ambrozy a fost populată cu zeci de specii botanice provenind de pe continentul nord-american, în special de la arboretumul Universităţii Harvard, azi numită Parcul Dendrologic Bazoș.
Școala Generală
De religii diferite, ortodocși și catolici, fiecare și-a construit propria biserică.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1901)
Biserica Romano-Catolică (1933)
De la Recaș, după 7 kilometri nord-est se ajunge în satul Petrovaselo, atestat documentar din 1359 ca sat de croați numit Petrovasella (maghiarizat- Horvathpeturfalva). Un secol mai târziu aparținea familiei Banffy (1477). În decursul timpului satul a devenit românesc până sub austro-ungari când a fost colonizat cu sârbi din Muntenegru (1760-1770) care au depășit numărul românilor și azi satul e majoritar sârbesc.
Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”
La 12 kilometri spre nord, apoi spre est, se află satul Stanciova. O legendă spune că s-a format de doi păcurari muntenegreni care și-au făcut acolo colibe apoi în jurul lor s-au format satele Stanciova și Godenova iar săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări din paleolitic (mileniul VI î.e.n.).
Prima atestare documentară datează din anul 1456 când satul aparținea lui Iancu de Hunedoara. Sub austro-ungari, satul, numit Stanscheva, a fost populat cu sârbi din Muntenegru (1718-1722). Aceștia au construit o Biserică de lemn (1796) care peste un secol a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1890-1894).
În secolul XIX au sosit coloniștii slovaci (1852-1853), la începutul secolulul XX coloniști maghiari (1905-1907), apoi români din Transilvania (1925) care i-au schimbat numele în Stănești. Totuși localitatea a rămas până azi majoritar sârbească, numită Stanciova.
Căminul Cultural
Satul Herneacova se află la 8 kilometri nord de Recaș. Satul, populat cu români, a fost atestat documentar în 1349, fiind în proprietatea familiei Aranyasa. Un secol mai târziu a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara, perioadă în care era locuit de români și sârbi și purta numele de Haranag. Sub austro-ungari, numit Hernyakovo, a trecut în proprietatea erariului (1761) și la începutul secolului XIX a fost cumpărat de familia Bydeskuthy care l-a colonizat cu unguri slovaci, romano-catolici.
Biserica Romano-Catolică (1837, renovată 2005)
Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1870)
Zona Recașului, zonă preponderent viticolă, era deținută de contele Ambrozy de Seden.
La aproximativ 3 kilometri spre nord de sat, într-un parc întins, aceștia au construit Conacul Ambrozy de Seden care ulterior a fost cumpărat de o familie înrudită, nobilii Jakabffy (1915), în posesia cărora a rămas până la naționalizare. La momentul vizitei mele (2020) fostul conac era încă o ruină dar eram sigură că urma să fie reconstruit și recondiționat.
După evenimentele politice din 1989, conacul și terenurile înconjurătoare au intrat în proprietate privată și au fost transformate în Complexul turistic Herneacova.
S-au amenajat rute turistice, unele pe teren accidentat, pentru iubitorii curselor cu ATV-uri.
Pentru amatorii de pescuit a fost amenajat un lac întins pe 7 hectare care a fost împrejmuit, probabil pentru a se achita taxa de intrare.
De asemenea a fost creat și un Centrul de Echitație, cu zeci de cai de rasă, unde câteodată au loc manifestări sportive.
De la Herneacova spre nord, apoi pe un drum neasfaltat spre est, după 6 kilometri se ajunge în satul Nadăș, atestat documentar din perioada 1247-1256, cu numele Nadasd, când aparținea de Cenad. Localitatea mai apare în scripte doar sub ocupația austro-ungară, cu numele Dubski Nadosch, când aparținea districtului Lipova.
A fost locuit de români și sârbi care, împreună, au construit o Biserică de lemn comună (secol XVIII) care după un timp a fost dărâmată și înlocuită cu o Biserică din piatră „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
În 1804, colonizat cu maghiari, aceștia și-au construit o Capelă Romano-Catolică care a fost distrusă total sub comuniști. De asemenea în Nadăș a existat și Castelul Tormassy-Dedanyi care a avut aceeași soartă.
Biserica din piatră a fost vandalizată de localnici care au folosit materialul pentru a-și construit case. Rămânând o ruină, a devenit adăpost pentru animalele ciobanilor.
Din 1921 satul a aparținut de Herneacova. Datorită poziționării sale, sat izolat, situat la capătul unui drum, postbelic populația l-a părăsit treptat, ajungând în 2015 să fie locuit de o singură familie. Totuși, începând cu anul 2003 au loc întâlniri anuale ale fiilor satului și actual multe familii și-au refăcut sau chiar construit noi case pe care le folosesc ca loc de recreere și relaxare în sânul naturii.
Comuna Remetea Mare din județul Timiș este situată la 15 kilometri est de municipiul Timișoara, pe malul stâng al canalului Bega. A fost atestată documentar în dijmele papale (1332-1333) ca un târg împrejmuit de ziduri de apărare, cu un turn de veghe, numit Cetatea Sasvár, adică „Cetatea Vulturilor”, care avea rol de apărare pentru Cetatea Timișoara.
Probabil sub invazia otomană cetatea a fost distrusă pentru că sub austrieci apare doar localitatea Remeta (1723), în proprietatea a doi grofi, cea mai mare parte a baronului Ambrózy de Séden. În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și între anii 1820- 1825 a intrat în posesia contelui Csekonics.
Răscumpărată de familia Ambrozy, aceștia au refăcut vechiul Conac Ambrozy (1720) și au locuit în el până în 1848 când conacul a fost utilizat ca spital de campanie.
Actual, după legea retrocedărilor, conacul și parcul înconjurător sunt proprietate privată.
În toată istoria sa comuna a fost locuită majoritar de români și, într-un procent mai mic, de maghiari și germani.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1911)
În comuna Remetea Mare, din 1968 a fost încorporat satul Ianova, situat la 8 kilometri spre nord. În documentele din 1332-1337 apărea cu numele Ilyno sau Ienev, dar o așezare, locuită de sârbi, a existat încă din secolul XI.
Săpăturile arheologice au descoperit, în locul numit „cetatea turcească”, urmele unei cetăți datând din secolele XIV-XVI. Existența localității, numită atunci Jenovo, este atestată și de actele turcești (1690). După ce turcii au fost alungați de austrieci, în sat s-au așezat români care i-au schimbat numele în Ianova (1723-1725).
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1836)
Împreună cu Remetea Mare, a intrat în proprietatea contelui Csekonics care a colonizat-o cu germani și maghiari. Aceștia au construit Biserica Romano-Catolică (1893), căreia un secol mai târziu i s-a adăugat turnul (1934).
Ianova se mândrește cu Mihai Șora, născut acolo în 1916, cel care a devenit un renumit filosof.
La 4 kilometri sud de Remetea Mare se situează comuna Bucovăț de care aparține administrativ satul Bazoșu Nou. A fost atestată documentar din 1440 când aparținea de de Cetatea Șoimoș, ruinele ei aflându-se azi în județul Arad. Inițial au existat două localităţi locuite de români: Bucovăţul de Jos şi Bucovăţul de Sus (1514) care s-au unit formând actuala localitate (1596). Aceștia au construit o Biserică de lemn (1780) înlocuită în 1862 cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Satul Bazoșu Nou este situat la 4 kilometri est de comună. A fost înființat prin colonizarea cu familii de ardeleni din zona Sibiului, pe moşia fostului proprietar Ludovic Ambrozy (1926) și numit după localitatea vecină.
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1961)
Din Bucovăț, la 5 kilometri spre sud se află comuna Moșnița Nouă. De ea aparțin administrativ satele Moșnița Veche, Urseni și Albina. Prima localitate, atestată documentar din 1332-1337, a fost Moșnița Veche, sat de români numit atunci Monisa, nume schimbat sub austrieci în Moshnitz (1717). În sat a existat o Biserică de lemn care, după mutarea satului pe noul amplasament, a fost părăsită și s-a construit o biserică de zid (1812), refăcută în 1912, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
Din 1820 localitatea a intrat în posesia austro-ungarilor, localnicii primind în schimb dreptul de proprietate asupra pădurilor înconjurătoare, drept retras în 1904 când pădurile au fost defrișate și s-a creat o colonie cu etnici maghiari.
Fiind situată pe drumul Timișoara-Buziaș, colonia s-a dezvoltat, populația a crescut, ajungând să o depășească pe cea din Moșnița Veche. Cele două localități s-au despărțit și Moșnița Nouă a primit statutul de comună.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul; Înălțarea Domnului” (1988)
Biserica Reformată
La 4 kilometri spre sud, pe malul drept al râului Timiș, se află satul Urseni. Satul românesc a fost atestat documentar din 1403 cu numele Medwez, nume schimbat sub austrieci în Medves, românizat în Medveș și păstrat până în perioada comunistă când a primit numele actual, Urseni.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1937)
Biserica Romano-Catolică (1936)
Al treilea sat care aparține de Moșnița Nouă este situat la 3 kilometri spre est. Satul Albina a fost creat în 1925 cu familii de români migrați din zona Sebeșului (Sibiu). La construcția caselor a participat financiar Banca Albina și, pentru ajutorul primit, satul i-a preluat numele.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1930)
Comunele Cenei, Uivar și Otelec din județul Timiș se află în vestul județului Timiș, înșiruite aproximativ paralel cu granița Serbiei. Comuna Cenei este situată la aproximativ 30 kilometri de municipiul Timișoara, pe malul drept al râului Bega Veche. Este una dintre cele mai vechi așezări din Banat, atestată documentar din 1221 ca proprietate a Protopopiatului Itabej, azi în Banatul Sârbesc, și în 1330 componentă a Cetății Sărad.
Localitatea era locuită de români și sârbi.
Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Arh. Gavriil”
O dată cu tot Banatul a intrat sub stăpânirea otomană, ulterior sub cea austro-ungară când, începând cu anul 1820, a fost populată treptat cu croați, șvabi și maghiari.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin” (1896)
Ceneiul de azi s-a format prin unirea Ceneiului Sârbesc cu Ceneiul Croat. După cel de Al Doilea Război Mondial în comună s-au așezat familii de români care și-au construit propria Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1997).
De comuna Cenei aparține administrativ satul Bobda. A fost atestat documentar din secolul XIII când se numea Pabd. În luptele dintre turci și austrieci localitatea a fost distrusă (1695). Intrând sub stăpânirea austricecilor a fost reconstruită și în decursul timpului a avut ca proprietari mai mulți grofi.
Biserica Ortodoxă „Sf. Evanghelist Luca” (1895)
În secolul XIX a intrat în posesia familiei baronului Csavossy care și-a construit un castel cu acareturi și vis a vis de el Mausoleul Csavossy (1860), după tipul unei bazilici din Ungaria, în criptele căruia, după deces, familia a fost îngropată.
Fiind o clădire enormă pentru acele timpuri a fost folosită ca Biserică Romano-Catolică. În timpul naționalizării o mare parte din fosta moșie și hergheliile de cai au fost împărțite localnicilor.
Partea de moșie, castelul și mausoleul, rămase în proprietatea familiei, au fost vândute treptat pentru achitarea datoriilor bancare. Castelul a fost demolat și cărămizile vândute și mausoleul-biserică, nefolosit, dat uitării.
După cel de Al Doilea Război Mondial a fost vandalizat. Actual, fiind pe lista monumentelor istorice, ruina fostei clădiri impunătoare este înconjurată de un gard și inaccesibilă.
Din 1950 Bobda a devenit sat aparținând de comuna Cenei.
Din Cenei, la 7 kilometri spre sud, se ajunge în comuna Uivar,formată prin colonizarea cu sași (1811), maghiari și germani din zona Szegedului (1851).
Biserica Greco-Catolică „Sf. Ilie Tesviteanul” (1891)
Însă zona a fost populată din timpuri foarte vechi, fapt demonstrat de săpăturile arheologice care au scos la iveală urmele unei așezări neolitice aparținând culturii Vinca (mileniul V î.e.n.) și ale unei așezări daco-romane.
Biserica Romano-Catolică (1904)
După cel de Al Doilea Război Mondial a primit statutul de comună (1968) care a devenit majoritar românească.
Biserica Greco-Catolică „Sf. Iosif”
La nici 3 kilometri spre nord-est se află satul Răuți, unul dintre cele 3 sate ce aparțin de comuna Uivar. Satul, numit inițial Silaș, nume schimbat ulterior de austrieci în Rautendorf (română-Răuți), populat de valahi, era situat pe malul drept al râului Bega. Între anii 1843-1844 în sat s-au mutat maghiari din Sânmartinu Maghiar apoi a fost populat cu șvabi.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1876-1877)
Fiind inundat frecvent, până s-a stabilit în locația actuală și-a mutat vatra de mai multe ori.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1996)
Al doilea sat care aparține administrativ de comuna Uivar se află la 4 kilometri sud-vest. Satul Sânmartinu Maghiar, situat pe malul stâng al canalului Bega, a fost format în 1806 prin colonizarea cu maghiari din zona Szegedului.
A fost prima colonie maghiară înființată în Banat, administrată de Budapesta.
Biserica Romano-Catolică (1863)
Coloniștilor li s-au repartizat terenuri fertile și au fost obligați să cultive tutun.
La 6 kilometri sud-vest de comuna Uivar, situat pe malul drept al canalului Bega, se află ultimul sat aparținător administrativ de ea. Satul Pustiniș a fost format în 1767 de români din regiunea Mureșului. Cuprindea 3 mici așezări, una centrală, la 1,4 kilometri depărtare „satul bătrân” și la mică depărtare de acesta „Sarchezmu”, despărțite de mlaștini. Acestea au fort distruse în urma inundațiilor (1836) rămânând doar așezarea numită atunci Öregfala în care s-a construit prima biserică (1840) înlocuită în 1925 cu actuala BisericăOrtodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
La sfârșitul secolului XIX în sat s-au mutat mai multe familii de maghiari venite din Banatul Sârbesc populația devenind un amestec din 2/3 români și 1/3 maghiari.
Biserica Romano-Catolică (1936-1940)
Comuna Otelec este situată pe malul stâng al râului Bega, la 3 km sud de Pustiniș. Săpăturile arheologice au scos la iveală urme ale unei așezări romane însă localitatea, numită atunci Feltelek sau Teleki, a fost atestată documentar abia din 1452. Sub invazia otomană a fost distrusă (secolele XVI-XVII). Intrând în posesia austro-ungarilor, aceștia au creat-o din nou prin colonizarea zonei cu maghiari (1793-1795). Numărul populației crescând, din 1856 a primit statutul de comună.
Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (1885)
După amenajarea canalului Bega, Otelecul a devenit un port de pasageri și pentru mărfuri, în special agrare (secolul XIX). Interbelic comuna a fost numită Ungureni. Prin migrarea maghiarilor numărul populației a scăzut și între 1968-2008 a devenit sat aparținând comunei Uivar, apoi populat cu români a redevenit comună.
De Otelec aparține administrativ satul Iohanisfeld situat la 7 kilometri spre sud-vest. A fost înființat în anul 1805 cu șvabi bănățeni din localități vecine care, inițial au arendat o parte din terenurile grofului Buttler, apoi le-au cumpărat (1865-1875). Localitatea a fost numită după Jonhann, arendașul grofului, Johannesfeld, în română însemnând „câmpul lui Ioan”.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul” (1833)
Începând cu anul 1970 șvabii au început să emigreze, localitatea fiind azi majoritar românească. Ortodocși, în 2011au început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. Ap. Petru și Pavel”.
Din Piața Romană București, dorind să ajung în Parcul Grădina Icoanei, am urmat Bulevardul Dacia.
Sheraton Bucharest Hotel
Am străbătut Calea Dorobanți, o stradă scurtă pe care se află Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice.
În capătul ei, în mijlocul unui giratoriu, zonă numită Piața Dorobanți, trona statuia Al. Lahovari, reprezentant al Partidului Conservator. Politicianul, sculptat de un artist francez și statuia turnată din bronz în Franța, în poziție de orator, este asistat de două personaje alegorice: Danubius, reprezentând elocvența și cursivitatea discursurilor sale și România Agricolă, o femeie în costum național care îi oferă o ramură de laur. După ce statuia a fost inaugurată (1901) o perioadă piața a primit numele politicianului.
Am ieșit din piață pe lângă Teatrul Țăndărică, un teatru de animație ale cărui reprezentații sunt mult îndrăgite, mai ales de copiii care adoră „jocul” păpușilor.
Am urmat străduța îngustă, mărginită de casele construite în diverse stiluri arhitecturale, pe gardurile cărora, din loc în loc, erau create graffiti.
În 5 minute am ajuns la Parcul „Grădina Icoanei”, inaugurat în 1873. A fost creat pe locul unde în secolul XVIII se afla „Balta Bulindroiului”, numită ulterior „Balta de la Icoana”, din care curgea pârâul „Bucureștianca”. Pârâul a fost stopat și astupat (1846) apoi balta a fost asanată (1870) și Primăria a amenajat actualul parc. În 1904 la intrarea în parc a fost dezvelit Monumentul lui G.C. Cantacuzino, om politic liberal, fost Ministru de Finanțe și director al ziarului „Voința Națională”.
Pentru că a trăit o parte din viață în zona parcului, după decesul său (2010), în 2012 a fost postat bustul lui Adrian Păunescu.
Pe o stradă care mărginește parcul se află Sala Toma Caragiu , una dintre cele două săli ale Teatrului Bulandra, cealaltă fiind Sala „Liviu Ciulei” . Sala funcționează în clădirea fostei Școli Centrale de Fete care, naționalizată, a fost numită Sala Filimon Sârbu apoi, în memoria marelui actor român, a primit actualul nume.
Am traversat parcul îndreptându-mă spre singura biserică de cult anglican din București. Biserica Anglicană, cu hramul „Învierii”, aparține de Dioceza Europei și se află în subordinea Arhidiaconului pentru Europa Centrală, cu sediul la Viena. A fost construită în stil neogotic, victorian, pe terenul obținut în 1900 de ambasadorul Marii Britanii la București, construcția fiind susținută prin donațiile Episcopului de Gibraltar și a Reginei Maria a României, nepoata Reginei Victoria a Regatului Unit.
Deși clădirea a fost terminată (1914), datorită izbucnirii Primului Război Mondial nu a putut fi deschisă, mobilierul ei, comandat în Anglia, neputând să fie adus. După război, finisată și mobilată, a fost inaugurată în 1922. În perioada celui de Al Doilea Război Mondial, capitala fiind invadată de germani, biserica a fost închisă (1940-1944).
Azi, terenul aparține Marii Britanii. Pe lângă rolul religios, biserica găzduiește diverse concerte de muzică medievală, clasică și jazz. În 2008 în fața bisericii a fost postată „Fântâna Maternității” reprezentată de o femeie gravidă ținându-l în brațe pe Sf. Gheorghe, copil, ucigând balaurul.
Fiind luna septembrie și ziua destul de înnorată, începea să se însereze. Deși trenul meu pleca spre Arad abia la miezul nopții, vrând, nevrând, trebuia să mă îndrept spre Gara de Nord. Totuși mi-am atins și ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Galeria Ziduri Graffiti.
De-a lungul străzii Arthur Verona, în decursul timpului au fost realizate numeroase graffiti care, încetul cu încetul, au acoperit toate zidurile gardurilor și a unor case.
Zona a devenit foarte apreciată, inițial de bucureșteni.
Popularizată prin rețelele de socializare, a devenit un punct de atracție al turiștilor, iubitori ai acestui gen de artă, care vizitează Bucureștiul.
Admirând lucrările de artă stradală, din care unele m-au oprit din mers și studiindu-le m-au pus pe gânduri, timpul a trecut și mi-am dat seama că începea să se înnopteze.
Cu regret, am părăsit zona pe lângă una dintre clădirile în care funcționează Librăria Cărturești, intrând pe Bulevardul Magheru.
M-am întors în Piața Romană unde știam că voi găsi un autobuz spre gară.
Ultimele ore din prelungita mea excursie, 7 zile în Tunisia, mica plimbare prin București, s-au desfășurat în Gara de Nord, tremurând de frig (venisem din torida Tunisie îmbrăcată pentru vremea de acolo) în așteptarea garării trenului pe linia de pornire.
În mica mea plimbare prin București, de pe Calea Victoriei am cotit pe strada Gina Patrichi, mărginită de case de epocă cu diferite forme și stiluri arhitectonice.
În unele din ele funcționau diverse instituții.
Fundația Româno-Americană
Centrul Cultural al Ungariei „Balassi”
Unele clădiri erau adevărate palate.
La capătul străzii am cotit pe Bulevardul Lascăr Catargiu, numit după marele om politic, Prim-Ministru sub domnia Regelui Carol I. Sub regimul comunist numele i-a fost schimbat în Ana Ipătescu, luptătoare în Revoluția de la 1848, aceștia susținând că în acea zonă a izbucnit acea revoluție în România și după 1989 a revenit la fostul nume.
Am continuat plimbarea pe trotuarul larg, mărginit de copaci și de vilele burgheze construite în prima jumătate a secolului XX, intercalate de construcții noi, înalte, ridicate în anii 1970, care, din păcate, stricau imaginea de epocă. Multe dintre clădirile vechi sunt azi sedii de ambasade.
Am trecut pe lângă Casa Henri Coandă, una dintre multele case din București numite după inginerul aeronautic, fizicianul, academicianul cunoscut în toată lumea pentru invențiile sale (1886-1972).
Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” poartă numele amiralului care a construit clădirea (1908-1910) pentru un Observator Astronomic în care Societatea Astronomică Română „Camille Flammarion” și-a desfășurat cercetările până la decesul său (1926). Pentru o rentă viageră, văduva amiralului a donat clădirea Primăriei București care a mutat în ea Pinacoteca înființată de Regele Carol I. Colecția de picturi a fost preluată de Galeria Națională și din 1950 a redevenit Observator Astronomic în cadrul Muzeului Științelor Experimentale, nou înființat.
În multe din clădirile și palatele vechi azi funcționează diverse instituții.
Agenția Națională de Integritate
Am traversat bulevardul pentru a vedea o clădire interesantă care nu prea se integra între blocurile din jur. Casa Artelor „Dinu Lipatti” a fost reședința marelui pianist și compozitor căruia îi poartă numele. A fost construită la indicațiile lui (1902) cu forma unui foișor de care sunt legate două aripi, în stil rococo, înconjurat de o grădină. La intrarea principală s-a efectual un portal în formă de arc-potcoavă, specific Art Nouveau-ului francez. Parterul a fost amenajat pentru familie și podul pentru servitorii care aveau și o intrare secundară în imobil.
În 1943 muzicianul a părăsit țara, în clădire rămânând familia sa până după naționalizare (1950). Clădirea a trecut din proprietar în proprietar până în 2017 când Primăria București a închiriat-o și, la 100 de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti, au deschis Centrul Cultural numit Casa Artelor „Dinu Lipatti”
În apropiere de Piața Romană se află Biserica Ortodoxă „Sf. Visarion”, construită între anii 1910-1913 pe locul unde, din secolul XVIII, au existat succesiv o biserică de lemn și două de zid, ultima parțial demolată în 1964, păstrându-se până azi pridvorul și naosul. Actuala biserică a fost construită de o enoriașă, Elena Eraclide, al cărui mormânt se află în incintă.
Biserica, în stil bizantin combinat cu cel moldovenesc, cu o turlă mare și două mai mici, prezintă un pridvor deschis, cu patru arce sprijinite de patru coloane decorate cu elemente florale. Pe portalul de intrare a fost postat un mozaic reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul în brațe” și pe fațadă, sub cornișe, iconițe cu cei 12 Apostoli, avându-l central pe Sf. Visarion.
Interiorul a fost pictat în ulei, reprezentând personaje biblice și pe peretele vestic ctitorii bisericii și Regele Carol I.
Picturile au fost restaurate în anul 1968 și din nou între anii 2006-2007 când s-au efectuat lucrări ample de reparații.
Ceea ce s-a păstrat din vechea biserică a fost refăcut, consolidat și transformat în Bibliotecă Parohială (1965-1966).
Am ajuns la Piața Romană, cu traficul ei aglomerat, în ea intersectându-se 3 bulevarde: Lascăr Catargiu, Magheru și Dacia.
Printre blocurile noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine, restaurante, baruri, ici, colo, se păstraseră câteva case vechi: Casa Nicolae Petrașcu, Casa Nanu Muscel, Casa Sabba Ștefănescu.
Casa Gheorghe Petrașcu
Cea mai reprezentativă clădire este Palatul Academiei Comerciale (1916-1926) inițial construit pentru „Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale” înființată în urma unei legi promulgată de Regele Carol I (1913).
Din 1967 a primit numele actual, Academia de Studii Economice (A.S.E.).
De la Athénée Palace Hilton București am înaintat pe Calea Victoriei pe lângă Radisson BLU Hotel.
Am trecut pe lângă Biserica „Sf. Nicolae” Albă construită în 1827 pe locul unei biserici mai vechi (1715) situată în zona numită atunci Podul Mogoșoaia, pe strada cea mai elegantă a Bucureștiului unde își aveau locuințele cei mai bogați boieri și funcționau cele mai elegante magazine. Picturile murale din interior (1873) au suferit modificări în timpul celor 6 reparații și restaurări efectuate între anii 1924-2014.
Pe o străduță laterală, ascunsă între case, se află Biserica Reformată Calvineum. Am depistat-o cu greu deoarece clădirea nu are turn și de la distanță arată ca o casă obișnuită. Comunitatea reformată s-a format în București în 1815. Prima biserică împreună cu casa parohială și prima școală cu predare în limba maghiară din București au fost construite pe un teren cumpărat în mahalaua Fântâna Boului. Devenind neîncăpătoare, au înlocuit-o cu una mai mare (1860-1865). Biserica și terenul au fost cumpărate de Casa Regală pentru a extinde grădina Palatului Regal. Cu banii primiți comunitatea reformată a achiziționa un alt teren pe care au început construcția unei biserici, oprită din cauza izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. În 1959 Guvernul a decis demolarea bisericii și reformații au ținut slujbele într-o casă. Totuși, deși sub comuniști, li s-a permis ridicarea actualei biserici (1972-1974 ).
Am cotit pe strada General Berthelot unde se află Catedrala Mitropolitană Romano-Catolică „Sf. Iosif, soţul Sfintei Fecioare Maria”. Ctitorul ei a fost Episcopul Ignatius Paoli din Congregația Călugărilor Pasioniști. Biserica a fost construită în stil istoricist, cu elemente romanice și gotice, într-o perioadă lungă de timp (1873-1884), intervenind Războiului de Independență din 1877. În 1925 i s-a adăugat turnul cu șase clopote.
Deasupra intrării în biserică a fost postat un mozaic reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul în brațe”.
Altarul principal al Catedralei a fost executat la Roma, din marmură albă de Carrara.
Mobilierul de lemn sculptat, tablourile din zona altarului cu scene din viața Sfintei Familii și a Sf. Iosif, au fost create de o firmă din München.
Aceeași firmă a creat vitraliile care au fost distruse în bombardamentele din 1944 și ulterior înlocuite cu cele actuale.
În 1892 a fost montată o orgă, schimbată cu una mai performantă (1930) care în 2010 a fost restaurată la Brașov.
Ca mai toate clădirile din București și biserica a fost avariată în numeroasele cutremure survenite de-a lungul timpului și în bombardamentele războiului. De fiecare dată a fost reparată parțial. Cele mai mari lucrări de consolidare au avut loc în anul 1991.
În apropierea Catedralei, pe colțul dintre două străzi, se află Universitatea Națională de Arte. A fost înființată sub domnia lui Al. Ioan Cuza ca Școala Națională de Arte Frumoase (1864) căreia în i s-a alăturat Școala de Arte Decorative nou înființată. Din 1931 școlile de Arte Frumoase din România au fost transformate în Academii de Belle Arte. În 1948 a fost înființat Institutul de Arte din București cu Facultățile de Teatru și Muzică, Coregrafie și Arte Plastice, Arte Decorative și Istoria Artei și doi ani mai târziu Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” care din 1990 s-a numit Academia de Arte, Universitatea Națională de Arte actuală.
Am urmat o străduță liniștită, mărginită pe o parte de zidul unei zone verzi, cu copaci seculari. La capătul ei am intrat pe Calea Victoriei unde se afla Palatul Știrbei, o clădire în stil neoclasic cu elemente grecești. A fost numit după logofătul care l-a ridicat (1835). Ulterior Domn al Țării Românești, Barbu Știrbei a folosit palatul ca reședință de protocol. Moștenitorii săi i-au atașat anexe și grajduri (1869) apoi a fost etajat, în partea de nord-est i s-a adăugat un turn și fațada a fost decorată cu 4 cariatide (1881). Sub comuniști a fost naționalizat și, inițial, transformat în Muzeul de Artă al R.S.R., apoi în Muzeul de Artă Populară (1954-1977) și în final a devenit Muzeul sticlei și ceramicii (1980-1994). Retrocedat, urmașii familiei l-au vândut (2005). Noul proprietar, un om de afaceri român, a demolat o parte din anexele palatului deși făceau parte din zonele istorice protejate.
Mi-am propus să străbat o parte din Calea Victoriei, numită pe vremuri Podul Mogoșoaiei, o stradă lungă, foarte circulată, mărginită de clădiri cu multe magazine și firme între care, din loc în loc, se află diferite case memoriale, muzee, biserici, facultăți, etc.
Într-o mică zonă verde am văzut statuia Alergătorii care prezintă 3 atleți ajunși aproape de linia de terminare a cursei, cu mâinile întinse pentru a o trece și a deveni câștigători. Statuia este o copie (1913) a celei originale sculptată de Alfred Boucher în perioada în care arheologii germani au descoperit în Grecia locul unde se desfășurau Jocurile Olimpice antice. Inițial a fost postată în fața Ateneului Român apoi în 1950 a fost mutată pe Calea Victoriei.
Muzeul Colecțiilor de Artă se află pe locul unde la începutul secolului XIX boierul Faca a început să construiască un palat. Murind, moștenitorii au vândut construcția neterminată vistiernicului grec Romanit care a definitivat-o și în interior a amenajat spații luxoase. După moartea sa Palatul Romanit a fost închiriat și pentru doi ani a devenit cancelaria Domnitorului Al. D. Ghica (1834) apoi a fost preluată de stat care a amenajat birourile Curții Administrative. Pentru a putea fi ocupat de Ministerul de Finanțe, la jumătatea secolului XX palatul a fost extins cu două corpuri, întregul complex preluând forma literei U. Începând cu 1927 a fost transformat în actualul muzeu care găzduiește 44 de colecții de artă românească, grafică, sculptură, obținute din donații. Între anii 1999-2009 a fost deschis parțial publicului apoi a fost închis pentru restaurare și redeschis în 2013.
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae; Sf. Ioan Iacob Hozevitul” Tabacu a fost construită, în stil tradițional muntenesc (1864), pe locul unde în secolul XVII a existat o Biserică de lemn.
Deteriorată, acea biserică a fost refăcută (1710) de cei doi localnici cărora mahalaua în care se găsea le-am purtat alternativ numele, Dima Tabacu și popa Cozma. La rândul ei a fost schimbată cu actuala biserică de zid.
Interiorul ei a fost pictat în anul 1900. În decursul timpului a fost refăcută de mai multe ori. În timpul cutremurului din 1940 turla cea mare s-a prăbușit și nu a mai fost reconstruită.
Casa Vernescu a fost construită inițial pentru vornicul Lenș (1820). După moartea lui a fost transformată în unitate militară, ulterior a funcționat Ministerul de război și în 1886 a intrat în posesia politicianului Guță Vernescu care a restaurat-o și transformat-o în stil eclectic. Sub comuniști a fost naționalizată. Din 1990 a fost concesionată pe 49 de ani Uniunii Scriitorilor din România. Prin hotărâre de Guvern Ministerul Culturii a încercat să o preia dar Uniunea a avut câștig de cauză. Apoi clădirea a fost închiriată de un operator de cazinouri care a refăcut-o, modernizat-o, la parter a deschis un restaurant de lux, la etaj un cazinou deschis în 1995 și numele palatului a fost schimbat în Casino Palace.
Vis a vis de Casa Vernescu, situată pe colț, se află Casa Grădișteanu-Ghica, numită după familia boierească Grădișteanu, de proveniență din actualul județ Giurgiu, ai căror membrii au deținut înalte funcții pe o perioadă de 4 secole, care au construit-o în stil eclectic cu elemente renascentiste (1884). După moartea lor, neavând copii, casa a fost moștenită de sora lui Constantin, numită după căsătorie Ghica (Ghika), casa primind atunci și al doilea nume. În perioada în care a fost deținută de ultimul proprietar, Șerban Grigore, Ghica (1882-1952), la sfârșitul secolului XIX a fost restaurată.
Din 1948 a fost naționalizată și abia după legea retrocedărilor a reintrat în posesia urmașilor. Azi, numită Casa Dunării, a fost amenajată pentru a etala istoria fluviului și a popoarelor care trăiesc pe malurile sale. La subsol există o sală dedicată împăratului Traian, parterul este ocupat de saloanele regale, iar etajele de saloanele vieneze și orientale.
Casa Gheorghe Manu este una dintre puținele case construite înainte de Revoluția din 1848 care s-au păstrat până azi nemodificate. A fost construită în 1843 de logofătul Florescu, vândută unui agă și din 1868 a intrat în posesia Generalului Gh. Manu (1833-1911), erou al Războiului de Independență, fost Primar al Bucureștiului, ministru de război, membru al Partidului Conservator, care a ocupat la un moment dat funcțiile de Prim-Ministru și Președinte al Camerei Deputaților. Casa a fost renumită pentru seratele muzicale și dansante la care participa și corpul diplomatic, în unele ocazii chiar cuplul regal. După naționalizarea din 1948 o perioadă a funcționat ca Grădiniță.
Palatul Cantacuzino, o clădire în stil Beaux Arts (1898-1906), a fost construit pentru Gh. Grigore Cantacuzino, fost Primar al Capitalei, şef al Partidului Conservator, Președinte al Consiliului de Miniștri, care fiind foarte bogat a fost poreclit „Nababul”.
A fost structurat pe patru niveluri, cu un subsol înalt, un parter cu ferestre în arc de cerc și balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconașe din fier forjat și o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Intrarea a fost prevăzută cu o scară cu trepte din marmură, străjuită de doi lei din piatră și acoperită cu o marchiză în formă de scoică.
Deasupra intrării, pe frontonul circular, a fost postată stema princiară a Cantacuzinilor.
După moartea „Nababului” palatul a intrat în posesia fiului său care a decedat de tânăr (1929) și, neavând copii, i-a revenit soției sale. După10 ani aceasta s-a căsătorit cu George Enescu (1939) și familia nouă a trăit în fosta casă a administrației, situată în spatele palatului, azi Casa memorială „George Enescu”.
După Primul Război Mondial, în Palatul Cantacuzino s-a semnat Pacea de la București când România a preluat Cadrilaterul (1913) apoi în perioada celui de Al Doilea Război Mondial a devenit sediul Consiliului de Miniștri. Postbelic, în palat s-a mutat Institutul de Studii Româno-Sovietice (1947). A funcționat până după moartea lui George Enescu (1955) când soția a donat palatul statului cu condiția înființării în el a unui muzeu dedicat fostului compozitor. Muzeul George Enescu a fost inaugurat în 1956 și din 1990 a devenit Muzeu Național. În cele trei săli mari ale palatului sunt expuse manuscrise, instrumente muzicale, fotografii, etc. ale fostului compozitor.
După o excursie de 7 zile în Tunisia, am aterizat în jurul amiezii pe Aeroportul Otopeni București. După ce am așteptat autobuzul aproximativ o oră, m-am îndreptat spre Gara de Nord unde mi-am „parcat” bagajele.
Aveam un tren spre casă, la Arad. abia la miezul nopții așa că, în timpul disponibil, fiind septembrie se întuneca mai repede, am pornit să explorez o foarte mică parte din București.
Am ajuns pe strada Știrbei Vodă unde am văzut prima clădire impunătoare, Palatul Crețulescu cunoscut și ca Palat Kretzulescu, situat pe locul unde în 1718 au fost ridicate mai multe clădiri care, împreună cu terenul aferent, aparțineau unei familii de nobili. Moștenitoarea lor, Elena Kretzulescu, le-a dărâmat și în locul lor a construit palatul. Fiind născută în Paris, l-a ridicat în stilul Renașterii franceze cu influențe baroce (1902-1904).
În partea de vest avea grajdurile, spălătoria și camerele personalului de servici și în aripa dreaptă a palatului a amenajat o seră.
În jurul lui, pe aproximativ 2 hectare, a amenajat un parc cu fântâni arteziene, lac traversat de poduri, bănci pentru odihnă, actualul Parc Cișmigiu.
Fiind în vârstă și neputând să-l mai întrețină, în 1927 a vândut palatul Primăriei Capitalei care l-a transformat în Muzeu de Artă Religioasă. Din 1948 în el au funcționat pe rând mai multe instituții până în 1972 când s-a mutat Centrul European de Învățământ Superior al UNESCO (CEPES) care funcționează și azi. Clădirea, aparținând Ministerului Educației, a fost renovată în anul 2003.
Pe aceeași stradă, în apropiere, se află Universitatea Națională de Muzică București (UNMB). Inițial clădirea a găzduit Liceul de Fete „Carmen Sylva” apoi Institutul de Mine (anii 1950) care ulterior s-a mutat la Petroșani.
Universitatea colaborează cu Filarmonica „George Enescu” , Societatea Română de Radiodifuziune și alte instituții cu specific muzical. Orchestrele sale susțin de multe ori concerte în sala Radio și Ateneul Român.
Pe o străduță laterală se înălța turnul unei biserici așa că m-am îndreptat spre ea. Biserica Evanghelică Luterană, de Confesiune Augustană, a fost construită cu caracter eclectic, îmbinând mai multe stiluri: neo-gotic, neo-renascentist, romanic, bizantin (1851-1853), din fondurile donate de credincioșii luterani și personalități ca Franz Liszt, Franz Josef I al Austriei, Gh. Bibescu. Turnul său având 36 metri înălțime, la acea vreme a fost cea mai înaltă clădire din București. Regina Elisabeta fiind de confesiune evanghelică, Familia Regală participa frecvent la slujbe și pentru ei, pe aripa de nord a fost construită o lojă (1869). Distrusă de incendiul din 1912, a fost refăcută și turnul a fost dotat cu clopote și ceas. A fost avariată în mai multe cutremure, prin bombardamentele din 1944, refăcută de fiecare dată și în 2007 a fost consolidată și renovată. În biserică se desfășoară câteodată concerte de orgă și clavecin.
De la biserică m-am îndreptat spre Sala Palatului, situată în spatele Palatului Regal, pe locul unde a existat reședința regală „Casa Nouă” care a fost distrusă de bombardamentele germane acerbe (1944) datorate înlăturării de la conducere a Generalului Antonescu.
Clădirea a fost ridicată sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, în cinstea celui de al II-lea Congres al Partidului (1959-1960), cu formă de amfiteatru, având o capacitate de 3.150 locuri. În timp a găzduit numeroase conferințe și congrese internaționale. Sub Nicolae Ceaușescu capacitatea sălii a fost mărită la 4.000 de locuri. În zilele noastre Sala Palatului este folosită pentru desfășurarea diferitelor evenimente culturale, concerte , festivalul „George Enescu”, etc.
Mă apropiam de Piața Revoluției.
Lăsând în urmă Sala Palatului, pe cealaltă parte a străzii am văzut Biserica Kretzulescu. În zona, care atunci era bariera de nord a orașului, numită „Podul Mogoșoaiei”, familia Crețulescu, marele logofăt Iordache și soția sa Safta, una din fiicele domnitorului C-tin Brâncoveanu (1720-1722), au construit biserica și, nu departe de ea, un han.
Pe vremea aceea biserica era tencuită dar în urma restaurării (1935-1936) exteriorul a fost lăsat cu cărămidă aparentă. În pridvor s-au păstrat picturile originale.
Picturile din interior au fost realizate între anii 1859-1860.
Și această biserica a fost avariată de cutremure, bombardamente, Revoluția din 1989, dar de fiecare dată a fost refăcută. Sub regimul comunist a scăpat de demolare prin grija arhitecților. Între 1996-2003 a fost restaurată atât la exterior cât și picturile din interior.
Lângă biserică în 1966 a fost dezvelit Monumentul Corneliu Coposu, fost deținut politic sub comuniști care între anii 1989-1995 a devenit Președinte al PNȚCD și lider al opoziției în Senatul României.
Am intrat în fosta „Piața Palatului”, după evenimentele din 1989 numită Piața Revoluției. Piața este mărginită de fostul Palat Regal, Biblioteca Universității, Ateneul Român și se întinde până la Hotelul Athénée Palace Hilton.
Pe o latură a pieței se află clădirea fostului Comitet Central al P.C.R. din balconul căreia Nicolae Ceaușescu a ținut ultimul său discurs (decembrie 1989), înainte de „a fugi” din București cu un elicopter. Ulterior evenimentelor politice, clădirea a devenit sediul Senatului (1990) și din 2006 găzduiește Ministerul Afacerilor Interne , unul dintre cele 18 ministere ale Guvernului României. În centrul unei zone libere, de 600 metri pătrați, pavată cu marmură și granit, în anul 2005 a fost postat Memorialul Renașterii, un stâlp de marmură, înalt de 25 metri care străbate o „coroană” metalică.
Palatul Regal a fost principala reședință regală din București. Pe acel loc a existat Casa Golescu, numită după stolnicul care a ridicat-o (1812-1815), care a devenit reședința lui Al. Ghica Vodă, din 1855 a domnitorului Al. Ioan Cuza și din 1866 a Regelui Carol I. În timpul Regelui Ferdinand un incendiu a distrus corpul central (1926). A fost refăcut un an mai târziu însă între 1935-1936 întregul palat a fost demolat. În locul lui s-a ridicat actuala clădire, noul Palat Regal, format dintr-un corp central și două aripi, de nord și de sud. Sub Regele Mihai, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind îndepărtat de la putere Generalul Antonescu, germanii au bombardat și distrus palatul. Ulterior războiului, venind comuniștii la putere, Regele a fost obligat să plece în exil.
Palatul, nelocuit, a fost reparat, simplificat, înlăturându-se elementele arhitecturale (de exemplu steme, blazoane) care aminteau de fosta regalitate și din 1955 a fost transformat în Muzeul Național de Artă al României. Sub Ceaușescu Sala Tronului a fost transformată în „Sala Consiliului de Stat a Republicii Socialiste România”, folosită pentru evenimentele oficiale și sala de spectacole, Sala Mică a Palatului, a fost transformată în cinematograf.
În haosul Revoluției din 1989 participanții negândindu-se la operele de artă din muzeu, doar la comuniștii care l-au folosit, au incendiat Palatul. Ulterior a fost restaurat și după anul 2000 unele spații au fost folosite pentru evenimente private. Azi găzduiește Muzeul Național de Artă al României. În fosta Sală Mică a Palatului, numită azi Auditorium, se desfășoară concerte și o mică parte funcționează ca cinematograf.
Deși nedovedit, legenda urbană spune că între aripa sudică a palatului și Biserica Kretzulescu ar exista un tunel subteran care a fost folosit de Familia Regală pentru a participa la slujbe în siguranță.
În momentul plimbării mele, vis a vis de Muzeul Național de Artă era amenajat un spațiu pentru desfășurarea în aer liber a Festivalului „George Enescu”. Diverși artiști exersau, înainte de a performa, așa că m-am așezat și am ascultat câteva melodii.
O altă clădire impozantă, Biblioteca Centrală Universitară Carol I, a fost construită pe locul cumpărat de Regele Carol I (1893) pentru Fundația Universitară Carol I, inaugurată în 1895. Clădirea a fost extinsă în 1911 și biblioteca a fost deschisă publicului 3 ani mai târziu. În fața clădirii a fost postată statuia Regelui Carol I, rege al României din 1866 până la moartea sa în 1914.
Clădirea a fost incendiată în timpul Revoluției din 1989 astfel s-au pierdut peste 500.000 de volume, hărți rare și aproximativ 3.000 de manuscrise. Din 1990, intrând în UNESCO, clădirea a fost reconstruită, recondiționată, modernizată, fondul de carte a crescut prin donații, cam 100.000 de volume primite din țară, 800.000 din străinătate și biblioteca a fost redeschisă în anul 2001.
Am părăsit pentru moment Piața Revoluției deoarece doream să văd Muzeul „Theodor Aman”, situat pe una din străduțele laterale. Muzeul, deschis în 1908, funcționează în fosta casă a artistului care a fost construită la indicațiile lui (1869), cu elemente neo-clasice, neo-renascentiste și neo-gotice, în care acesta a trăit până la moartea sa (1891), dorindu-și ca ulterior casa să devină muzeu. După demersurile văduvei, colecțiile de picturi, gravuri, împreună cu dotările casei- mobilier, ustensile de lucru, obiecte personale, cărți, etc., au intrat în posesia statului care, patru ani mai târziu, a deschis muzeul.
Am înaintat studiind clădirile de epocă, majoritatea în stil brâncovenesc, din păcate în unele locuri intercalate cu unele mai noi.
În câteva minute am ajuns la Biserica Boteanu-Ienii în care s-au păstrat o parte din moaștele Sfântului Ioan Iacob. Prima Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost ridicată lângă mahalaua Boteanului în 1682. În timp lângă ea a crescut un brad înalt și biserica a început să fie cunoscută ca „Bradu-Boteanu”. În apropierea ei a existat Biserica Ienii care a fost dărâmată în timpul lucrărilor de degajare a dărâmăturilor cutremurului din 1977. Hramul ei a fost preluat de cealaltă biserică care de atunci poartă numele de „Boteanu-Ienii”.
După ce am văzut muzeul și biserica, pe străduțele liniștite m-am îndreptat spre partea de nord a Pieței Revoluției.
Am ajuns în spatele Ateneului Român, o clădire în stil neoclasic cu elemente eclectice și ale arhitecturii franceze. La sfârșitul secolului XIX în acel loc era un maidan de periferie și o livadă aparținând familiei Văcărescu. Pe maidan a funcționat un circ american care în scurt timp a falimentat, nelăsând în urmă decât o fundație cu un zid circular. Printr-o campanie cu sloganul „Dați 1 leu pentru Ateneu!” și adunarea de fonduri, a fost construit Ateneul Român (1886-1889).
S-a păstrat forma circulară a fostului manej, considerată ideală pentru acustica sălii de concerte, dar la finalizarea construcției, pe acel loc s-a situat holul principal, un spațiu decorat cu 12 coloane din marmură de Carrara de la care pe laterale urcă scări în spirală și central o scară monumentală la mijlocul căreia, în etajul intermediar, a fost postat bustul lui George Enescu. Deasupra a fost creată o cupolă înaltă de 41 metri. Din hol se intră în sala de concerte cu o capacitate de aproape 800 de locuri. Opulența și forma construcție, inedită pentru acea vreme, i-au adus Bucureștiului numele de Micul Paris.
La intrarea principală a clădirii au fost postate 8 coloane ionice, din care 2 laterale. Cele 6 centrale susțin frontonul triunghiular sub care am văzut mozaicurile aurite ale celor 5 foști domnitori: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Carol I și Matei Basarab.
În 1935 la inițiativa lui George Enescu sala a fost dotată cu o orgă. Între anii 1994-2004 clădirea a fost consolidată, restaurată și în parcul din fața ei a fost postată statuia lui Mihai Eminescu. Ateneul a fost redeschis în anul 2005 cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional „George Enescu” și este folosit ca sală de concerte de către Filarmonica „George Enescu”.
La capătul de nord al Pieței Revoluției, situat pe colțul dintre două străzi, se află HotelulAthénée Palace Hilton, hotel de lux cu 272 de camere, săli de conferințe, restaurant, bar, etc. Primul hotel de lux a fost construit pe locul fostului Han Gherasi (1912- 1914), în stil Art Nouveau. Ulterior a fost modernizat, folosind pentru prima dată în București betonul armat și exteriorul transformat în stil Art Deco (1935-1937). Grav avariat în raidurile aeriene din 1944, a fost refăcut (1945), apoi naționalizat (1948), dotat cu aparatură de urmărire și a devenit o importantă locație de spioni și informatori. În 1965 a fost extins cu o nouă aripă. După distrugerile suferite în Revoluția din 1989 a fost închis. În 1994 a fost scos spre vânzare, cumpărat la licitație de Hilton International, între 1995-1997 refăcut și deschis ca Athénée Palace Hilton București.
Excursiile Monicăi 