Valencia, Spania-El Mercat, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Valencia, al treilea oraș ca mărime din Spania, străbătut de râul Turia, a fost Regat al Valenciei după cucerirea teritoriului de către Iacob I al Aragonului (1238). În 2019 mi-am făcut cadou de 8 martie vizitarea lui. Prima zi a fost obositoare. Împreună cu copiii ne-am deplasat din Arad la Timișoara apoi am zburat aproximativ 3 ore.

munții Alpi

Am aterizat la Aeroportul Manises din Valencia de unde am folosit mijloacele de transport în comun până în Orașul Vechi (Ciutat Vella).

Aveam rezervare la o pensiune aflată în apropierea Pieței Centrale, Hostal El Rincon.

După ce ne-am cazat am început explorarea Orașului Vechi (Ciutat Vella), împărțit în șase cartiere- La Seu, La Xerea, El Carmen, El Pilar, El Mercat, Sant Francesc, unde, una lângă cealaltă, se aflau multe biserici și clădiri istorice.

Ne aflam în cartierul El Mercat unde ne-am îndreptat spre Piața Centrală lângă care se afla Biserica Sf. Ioan al Pieței (Església Sant Joan del Mercat), biserică romano-catolică. A fost construită în stil baroc pe locul unei foste moschei care se afla în afara zidurilor orașului (1700).În secolul XIV a fost aproape distrusă de incendii repetate apoi refăcută. Pe fațada principală s-a păstrat până azi un oculus de la vechea biserică.

În partea dinspre Mercado Central, într-o nișă centrală era postată statuia fecioarei Rozariului cu un copil, încastrați de raze, heruvimi și îngeri. Lângă alte portaluri se aflau statuile sfinților Ioan Evanghelistul, Ioan Botezătorul, Francesco Borgia și Louis Betrand, un sfânt dominican numit și Apostolui Americii.

Mercado Central, Piața Centrală din Valencia, urma să fie punctul de plecare spre zonele pe care doream să le vizitez și pe care le voi enumera.

Fosta Bancă de Economii Mediteraneeană (Caja de Ahorros del Mediterraneo) a falimentat o dată cu bula de proprietate sin Spania (2007-2008).

În Piața Companiei se afla  Biserica Sfintei Inimi a lui Isus (Església Sagrado Corazon de Jesus) construită în 1886 pe locul unei biserici mai vechi  (1595-1700) demolată, urmând planurile ei.

După ce am vizitat La Llotja de la Seda (Bursa de Mătase) m-am îndreptat spre  Biserica Romano-Catolică „Sf. Catalina” (Església Santa Catalina) care a fost construită la începutul secolului XIII pe locul unei moschei. Distrusă într-un incendiu (1548), a fost reconstruită în stil gotic, cu un portal în stil clasicist.

În locul minaretului a fost ridicată clopotnița cu cinci nivele care a fost dotată cu cinci clopote făcute în Londra (1729) și în 1914 cu un ceas care în 2012 a fost înlăturat.

Interiorul în stil gotic a fost modificat în stil baroc (1688-1705). În 1936 a fost distrus de republicani și abia în 1950 a fost restaurat.

Piața Rotundă (Plaza Redonda) numită și Plaza del Clot se află situată la mijlocul cartierului El Mercat (1840). După cum spune și numele, este o piață rotundă delimitată de clădiri cu etaj, locuințe care au la parter spații comerciale.

De la exterior se văd doar clădirile galbene care o împrejmuiesc.

Parohia Regală „Sf. Martin și Sf. Antonio”  (Real Parroquia San Martin Obispo y San Antonio Abad) a fost ridicată pe un spațiu, în care se afla o parte din zidul exterior al orașului, acordat parohiei de Consiliul General al orașului (1372).

Până în 1401 biserica a fost ridicată în stil gotic, apoi exteriorul modificat în secolul XVIII.

Am urmat străduțele mărginite de clădiri în care funcționau diverse magazine și firme, până în zona La Xerea, pentru a vedea Palatul Marchizului de Dos Aguas (Palau del Marqués de Dosaigües) în care funcționa Muzeul de Ceramică și Arte Decorative Gonzales Marti (Museo Nacional de Ceramica).

Lângă muzeu se afla Biserica Sf. Ion al Crucii (Esglesia Sant Joan de la Creu) care a fost ridicată pe locul unei vechi moschei, cu un turn clopotniță cu clopote din gresie (1601-1615). Poarta principală a fost ornată vegetal și deasupra ei a fost postată statuia Sf. Andrei. Un secol mai târziu bisericii i s-a atașat capela de împărtășanie Pescarii (1737).

Biserica a fost abandonată când parohia și-a mutat sediul (1902) apoi, postbelic, a devenit mânăstire carmelită. În anul 2009 biserica a fost complet restaurată pentru a găzdui o expoziție de artă.

Și iar pe străduțe până în Piața Patriarhului (Plaza del Patriarca). O latură a pieței este formată dintr-un complex care cuprinde o biserică, Colegiul Regal și Seminarul Corpus Christi  (Real Colegio Seminario del Corpus Christi).

Colegiul administrează Muzeul Patriarhului (Museo del Patriarca) care a fost fondat pentru etalarea publică a colecției de picturi a acestuia. Azi în muzeu, pe lângă picturile celebre, sunt etalate și cărți, documente, piese de aur unice, etc.

Inițial a fost construită o mânăstire dominicană (1586-1615), complex dreptunghiular, cu o biserică în partea de vest, Iglesia del Patriarca, restul clădirilor înconjurând o curte interioară, ocupate de chilii, sălile de clasă și partea administrativă.

Pe altă latură se află Biblioteca Històrica a Universității Valencia din cadrul Centrului Cultural La Nau.

Clădirea Centrului Cultural (Centre Cultural la Nau) a fost ridicată în 1497 și  remodelată (1830).

Ocupă un spațiu situat pe două străzi și înconjură o curte care este folosită pentru expoziții.

Citește și Valencia, Spania- La Xerea, Ciutat Vella

Palatul Marchizului de Dos Aguas-Muzeul de Ceramică Valencia, Spania

Publicat pe de
Răspunde

Palatul Marchizului de Dos Aguas (Palau del Marqués de Dosaigües) din Valencia, Spania, este situat în zona La Xerea din Ciutat Vella (Orașul Vechi). În el actual funcționează Muzeul Național de Ceramică și Arte Decorative Gonzales Marti (Museo Nacional de Ceramica).

Clădirea gotică veche, formată din trei corpuri în jurul unei curți (1400), a intrat în posesia baronului de Dosaigües  (1496) apoi a descendenților săi. Unul dintre aceștia a primit din partea regelui titlul de  marchiz Dos Aguas (1699). În locul clădirii acesta a ridicat Palatul Marchizului de Dos Aguas (Palau del Marqués de Dosaigües) pe locul unui cimitir roman din secolele I, II, descoperit abia după trei ani (1743).

Clădirea a suferit în timp modificări și a fost transformată în stil rococo, renovată de mai multe ori, ajungându-se în cele din urmă la forma actualului palat, cu trei turnuri pe trei colțuri, organizat în jurul a două curți.

La exterior fațadele au fost decorate cu teme alegorice iar în interiorul clădirii au fost construite scări cu stâlpi decorați cu motive vegetale și delimitate coridoare pavate cu plăci ceramice (azulejos) reprezentând scene mitologice.

Cea mai decorată a fost intrarea principală, cu referire la cele două mari râuri valenciene, Turia și Júcar, reprezentate de doi atlanți.

Lângă atlantul din dreapta porții au fost create sculptural două capete de crocodil, o tolbă cu săgeți, un vas din care se varsă apă, deasupra lor situându-se o iederă sub forma unui trunchi de șarpe încolăcit și în stânga porții, piciorul atlantului se sprijină pe spatele unui leu lângă care se află alt vas cu apă care se revarsă, un mănunchi de săgeți și deasupra lor un palmier. Central, deasupra porții a fost postat scutul cu însemnele nobiliare ale familiei mărginit de doi sălbatici cu buzdugane.

La nivelul superior porții, într-o nișă  a fost postată statuia Fecioarei Rozariului, dimensiune naturală, azi o copie din 1866, de o parte și de alta câte o pereche de sirene mici cu aripi la picioarele cărora câte o femeie, alegorii, într-o parte a Agriculturii și Prosperității, în cealaltă parte, Justiția, toate înconjurate  cu decoruri vegetale și îngerași. Deasupra nișei a fost postat un înger cu o trompetă și pe cap cu o coroană de lauri. Nișa avea un capac care se închidea atunci când marchizul era plecat și era deschisă când acesta se afla în palat.

Azi în palat funcționează Muzeul Național de Ceramică și Arte Decorative Gonzales Marti (Museo Nacional de Ceramica) fondat prin donația colecției lui Manuel González Martí (1947), deschis în 1954, care etalează ceramică și porțelan valenciene, artă textilă, costume tradiționale și mobilier.

La Llotja de la Seda, Valencia, Spania

Publicat pe de
Răspunde

La Llotja de la Seda, Bursa de Mătase din Valencia, Spania, este situată în Ciutat Vella (Orașul Vechi), cartierul El Mercat și ocupă spațiul delimitat de mai multe străduțe. A fost construită în două etape, în stil  gotic târziu valencian, lângă Bursa de petrol  (Llotja de l’Oli), clădire care în timp a dispărut.

În 1548 i s-a alăturat o clădire renascentistă pentru Consulatul Mării (Consolatul del Mar).

Clădirile, unite cu ziduri, delimitează o Grădină de portocali în mijlocul căreia se află o fântână.

La primul etaj se află sala principală. Accesul se face pe o scară de piatră frumos decorată.

Sala Contractelor (Sala de Contratacion) a fost centrul financiar unde se încheiau contractele între negustori,  azi numită și Sala Coloanelor.

A fost construită în prima etapă (1483-1498).

Din sala Contractelor se intră printr-un portal în aripa laterală a complexului.

Acolo se afla sediul Tribunalului Mării (Tribunal del Mar).

A fost primul tribunal pentru comercianții marini care a funcționat în Spania.

Acolo erau judecați datornicii și dacă erau găsiți vinovați erau închiși în turnul central.

În sală s-au păstrat piesele de mobilier originale.

La al doilea etaj, încăperile erau folosite tot ca „birouri”. Tavanul lor a fost realizat  din lemn decorat stil mudejar, un stil tipic hispano-musulman.

Din 1996 La Llotja de la Seda a fost inclusă în Patrimoniul UNESCO.

Mercado Central, Valencia, Spania

Publicat pe de
1

Mercado Central, Piața Centrală din Valencia, Spania, este situată în Ciutat Vella (Orașul Vechi), mai precis în cartierul El Mercat.

A fost inițial o piață deschisă (1839) apoi clădirea pieței a fost construită pe o suprafață de 8.000 de metri pătrați, în stil art-nouveau valencian cu influențe gotic valencian (1914-1928).

La exterior clădirea are forme neregulate, cu multe cupole pe acoperiș. Fațadele multiple au fost prevăzute cu ferestre mari cu vitralii.

Cupolele au fost create pentru iluminarea interiorului.

Tot tavanul este format din arcade de fier  susținute din loc în loc de stâlpi prin care s-au delimitat un fel de „coridoare” în care se află spațiile comerciale.

Majoritatea spațiilor vând produse alimentare dar există și câteva magazine cu suveniruri și restaurante.

Comunele Cărand, Archiș și Hășmaș, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Aproximativ în zona centrală, la granița de nord a județului Arad cu județul Bihor, se află și Comunele Cărand, Archiș și Hășmaș, cu satele lor aparținătoare, majoritatea localități la capăt de drum. Aflându-mă în zonă, în orașul Sebiș, mi-am propus să le vizitez.

După 10 kilometri spre nord-vest am intrat în comuna Cărand, atestată documentar din 1429. Ca toată zona a fost ocupată de turci, apoi de habsburgi care nu au reușit să o colonizeze cu maghiari. Românii, ortodocși, în 1750 aveau o Biserică de lemn care deteriorându-se, în locul ei s-a construit o biserică de zid (1836). După un secol biserica a fost demolată și ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1977).

În urma Dictatului de la Viena (1940) când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei Fasciste, horthyștii au invadat și teritoriul Cărandului unde s-au purtat lupte crâncene terminate cu respingerea lor.

Vara, câmpurile înconjurătoare sunt ocupate de turmele de oi venite la păscut. În zona aparținătoare comunei au fost descoperite multe izvoare de apă termală. Probabil, ciobanii cunoscând bine zona, au „amenajat” câte o scurgere prin țeavă.

După 5 kilometri spre vest am ajuns în satul Seliștea, unicul sat aparținând comunei Cărand, atestat documentar din 1552.

În 1752 în sat exista o Biserică de lemn, ortodoxă, acoperită cu șindrilă care a fost  înlocuită cu altă Biserică de lemn (1816) și un secol mai târziu cu una de zid, actuala  Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1937).

Am urmat drumul spre spre vest, apoi spre est, pentru a vedea a doua comună inclusă în excursia mea.

După 9 kilometri am ajuns în comuna Archiș, atestată documentar din 1552. A făcut parte din Cetatea Beliu stăpânită inițial de Menumorut, apoi de maghiari, cu numele de Belarkos, de turci și de Mihai Viteazul.

Sub habsburgi, când multe comune au fost maghiarizate, Archiș a rămas cu populație română.

În timp a fost încadrată în plasa Beliu apoi în raionul Ineu, Regiunea Crișana și din 1968 ca și comună din județul Arad de care aparțin administrativ 3 sate, toate atestate documentar din 1580.

Între anii 1931-1936 în centrul comunei a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva”.

Locuitorii care au trecut la alte culte religioase și-au ridicat propriile clădiri.

Biserica Creștină Baptistă „Speranța”

Casa de rugăciune Adventistă de Ziua a 7-a (1977)

La 3 kilometri spre est se află satul Nermiș, comuna Archiș, în care se spune că în 1750 exista o Biserică din gard de nuiele acoperită cu paie însă prima biserică a fost edificată din 1770, o Biserică de lemn pe care locuitorii au construit-o din lemnele moșierului, fără permisiunea acestuia care i-a dat în judecată. Biserica a fost înlocuită cu alta din lemn (1850) și din 1953 cu o biserică de zid și cărămidă, actuala  Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva”.

După 4 kilometri, la capăt de drum am ajuns în satul Bârzești, comuna Archiș, localitate situată la granița cu județul Bihor, unde am văzut  Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1884).

Al treilea sat aparținător comunei Archiș, situat la 3 kilometri spre nord de la Bârzești, este satul Groșeni.

Pe dealul satului a existat una dintre cele mai vechi biserici de lemn din zonă, adusă acolo din satul Voivodești (1724-1725), care în secolul XXI, după ce a suferit unele modificări, a fost mutată în curtea Spitalului Clinic Județean Arad.

Biserica de lemn Groșeni

În locul ei a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1990).

La 5 kilometri spre est, în partea vestică a munților Codru-Moma, multe familii și-au construit case și vile pentru relaxare.

Înmulțindu-se, au format Satul de Vacanță Groșeni, foarte populat mai ales la sfârșit de săptămână și în perioadele caniculare.

M-am întors la Groșeni și după 5 kilometri am ajuns în comuna Hășmaș, situată tot în nordul județului Arad, la granița cu județul Bihor. Pe teritoriul său au fost descoperite de arheologi urme ale culturii Tisa din neolitic. În actele Episcopiei Romano-Catolică Oradea apare cu  numele Hagymaş (1581) dar prima atestare documentară este din anul 1588 când localitatea aparținea de comuna Beliu. În perioada stăpânirii otomane voievozii au trimis oameni din Clit, Hășmaș și Archiș  spre a lupta împreună cu Mihai Viteazul la Călugăreni, unde turcii au fost învinși (1595).

După alungarea turcilor zona a intrat în stăpânirea habsburgilor. În acea perioadă în Hășmaș exista o Biserică de lemn „Înălțarea Domnului” ortodoxă care în timp s-a deteriorat și a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1936).

După unirea Transilvaniei cu România (1918) comuna Hășmaș a făcut parte din Plasa Beliu, județul Bihor, din 1950 a aparținut raionului Ineu, regiunea Crișana și după restructurarea teritorială din 1968, județului Arad, de ea aparținând administrativ cinci sate pe care urma să le vizitez. La 4 kilometri spre nord, la capătul unui drum, se află satul Urvișu de Beliu, comuna Hășmaș, atestat documentar din 1599 cu numele Eorvenyes, nume schimbat în Urviș în 1851. În sat exista Biserica de lemn „Înălțarea Domnului, Adormirea Maicii Domnului” care a supraviețuit până azi, refăcută în decursul timpului, inclusiv picturile interioare efectuate între anii 1871-1878.

La 4 kilometri spre nord-est, tot la capăt unui drum, se află satul Clit, comuna Hășmaș. La Clit săpăturile arheologice au scos la iveală, în locul numit „Gureţul Negrilor”, obiecte de ceramică, urme ale culturii Coţofeni și ale unei cetățui dacice.

Totuși satul a fost atestat documetar abia din 1828 cu numele Klit, nume schimbat ulterior în Pusztaklitt (1913) și sub comuniști Clit.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1933)

M-am întors spre sud, apoi spre vest și după 4 kilometri am traversat satul Comănești, comuna Hășmaș, atestat documentar din 1599 cu numele de Komanfalva, în 1828 Kumanest și în secolul XX numele actual. Citisem că în secolul XVIII în sat existase Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1971-1978), pe care însă nu am depistat-o așa că am continuat drumul 2 kilometri spre nord  până în  satul Agrișu Mic, comuna Hășmaș, atestat documentar din 1581 cu numele Agregy, devenit din 1851 Agris, în 1913 Belegregy apoi numele actual. În sat am văzut Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”  ridicată pe locul unei biserici de lemn existentă în secolul XVIII.

Al cincilea și ultimul sat aparținător comunei Hășmaș se afla la 2 kilometri spre nord. Satul Botfei a fost atestat documentar din 1595 cu numele Boyttes, schimbat în Botfej (1851), apoi cel actual. Așezarea era însă mult mai veche, în locul numit ”Cetățeaua” săpăturile arheologice scoțând la iveală ceramică, dinari republicani de argint  din secolele I-II care demonstrau că acolo a existat o așezare dacică.

În 1750 în sat exista o Biserică de lemn ruinată. A fost părăsită și pe Dealul Cimitirului actual a fost construită altă Biserică de lemn ortodoxă care în 1919 a fost mutată în sat. Și aceasta deteriorându-se, a fost înlocuită cu o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1967).

Citește și comuna Bocsig cu satele Mânerău și Răpsig, județul Arad

Comunele Foeni, Giera și Livezile, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Dorind să vizitez Comunele Foeni, Giera și Livezile din sud-vestul județului Timiș,  situate la granița cu Serbia,  din Timișoara am parcurs 40 de kilometri până la prima dintre ele,  comuna Foeni. A fost atestată documentar din 1289 cu numele de Föen dar așezarea a fost mult mai veche, fapt demonstrat de săpăturile arheologice din 1845 și 1890 care au scos la iveală obiecte ceramice și bani din perioada romană și urmele castrului roman Becaucius.

Comuna este străbătută de canalul Bega Mică și în sudul ei curge râul Timiș ale cărui ape, în momentul vizitei mele,  erau revărsate după o mare inundație (iunie 2020). Lângă râu, în locul numit Vadum Arenarum, în secolul X ducele Glad cu a fost înfrânt în bătălia cu invadatorii maghiari. Totuși el a mai condus ducatul până în 1003-1004 când a fost înlocuit de dinastia Chanadinus.

În urma invaziilor turcești se presupune că satul a fost pustiit, neapărând în documentele vremii, apoi, sub habsburgi (secolul XVIII), domeniul a intrat în posesia familiei macedo-română Mocsony care s-a mutat acolo și a construit Conacul Mocioni (1750).

În fostul conac azi funcționează Căminul Cultural și o grădiniță.

Majoritatea localnicilor fiind români și sârbi, fiecare comunitate a construit propria biserică.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1875)

Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”

Administrativ, de comuna Foeni aparține satul Cruceni, la care am ajuns după 4 kilometri. Și aici se vedeau urmele inundației râului Timiș care, din fericire, nu a ajuns în sat, acesta fiind apărat de un dig de pământ.

În vatra satului săpăturile arheologice au descoperit un cimitir de înhumație și mai multe obiecte din Epoca bronzului însă satul a fost pentru prima dată atestat documentar abia din 1722 când, în locul numit „Locul crucii”, s-au așezat coloniști germani care au format vechiul sat și au construit o biserică catolică (1780). Sub Imperiul Austro-Ungar vatra satului a fost mutată în actuala locație, satul a fost colonizat cu maghiari și a devenit majoritar unguresc (1868, 1895). Biserica veche a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică.

Până la începutul secolului XX în sat s-au mutat sârbi și români, populația s-a dublat și în 1921 a primit numele de Cruceni.

Biserica Ortodoxă nouă

Am continuat drumul pentru a vedea a doua comună, Giera, cu satele aparținătoare Grăniceri și Toager. După 5 kilometri am intrat în satul Grăniceri, comuna Giera, atestat documentar din 1256 cu numele Ciavoș. După perioada de ocupație otomană a intrat în posesia habsburgilor și a aparținut districtului Ciacova (1717). Localitatea ocupată de valahi apare pe harta Contelui Mercy cu numele Csavosch când aparținea familiei  Csávossy.

A urmat colonizarea Banatului cu germani, apoi cu maghiari, când românii și sârbii din Grăniceri au fost mutați în alte sate, satul a intrat în posesia familiei Endrődy (1760), a fost numit de maghiari Csávos și de germani Tschawosch, numele actual, Grăniceri, primindu-l abia în 1964.

Populația fiind formată majoritar din germani și maghiari, lângă care au rămas puțini sârbi,  în  1896 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Ignațiu de Loyola”.

Turnul bisericii a distrus de o furtună mare (1999) apoi reconstruit mai scund decât cel precedent (2002).

Satul Toager, comuna Giera, aflat la 8 kilometri de Grăniceri, a fost format în perioada colonizării cu iobagi de pe moșiile Episcopatului Romano-Catolic din Zagreb (1760-1770). Aceștia au ridicat o biserică ortodoxă (1770) care deteriorându-se în timp a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1909).

După 3 kilometri am ajuns în comuna Giera, străbătută de râul Timiș care pe o distanță de aproximativ 3 kilometri marchează granița între România și Serbia. Pe teritoriul comunei, au fost descoperite cărămizi romane și în locul numit „Gradinaț, urme presupuse ca făcând parte dintr-o veche cetate medievală.

fost depozit de cereale

Totuși satul vechi a fost atestat documentar din 1322 ca „posesiunea Geur” și a fost numit Gor în actele dintre 1343-1379.

fost depozit de cereale

Sub ocupația turcească localitatea era populată cu valahi și sârbi care aveau o Biserică Ortodoxă de rit vechi (1667). După izgonirea turcilor de către habsburgi, pe harta Contelui Mercy satul apare cu numele Gyr (1723-1725) de la familia Gyertyánffy care o deținea.

Primăria

Ulterior a fost colonizată cu germani, când a intrat în proprietatea fiscului austriac,  apoi cu maghiari.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ev. Luca” (1955)

În timp maghiarii și germanii s-au împuținat, sârbii au devenit majoritari. Actual comuna eare o populație preponderent românească.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Înălțarea Domnului” (1908)

Am urmat drumul spre sud apoi spre est, în total 9 kilometri, până în satul Dolaț, comuna Livezile, atestat documentar din 1332 ca localitatea maghiară Dolch. În timpul ocupației otomane aceștia au migrat și în sat s-au stabilit sârbi care l-au numit Dolaț.

După izgonirea turcilor și ocuparea Banatului de către habsburgi, aceștia l-au colonizat cu germani. Sârbii s-au retras în alte localități din Banatul Sârbesc (1810-1811).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1839)

În perioada interbelică numele i-a fost schimbat în Dolzești și a făcut parte din comuna Banloc până în 2006 când,  prin reorganizare administrativă, a fost arondat comunei Livezile.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1976)

M-am întors pe același drum  și după 6 kilometri am ajuns în comuna Livezile.

fosta stație de tren Livezile

Cu numele Tolvadia, a fost atestată documentar din 1333. Un secol mai târziu făcea parte din proprietățile lui Bergsoy Hagymas (1462).

Apoi a intrat sub ocupație otomană și după alungarea acestora de către habsburgi a făcut parte din districtul Ciacova (1717). Din 1964 a primit numele de Livezile.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sfinții Arhangheli”

Având loc reorganizări teritoriale, în 1972 a fost degradată la statutul de sat iar în anul 2006 reînființată ca și comună cu satul Dolaț aparținător.

Biserica Romano-Catolică

Citește și comuna Banloc

 

 

 

Un drum Arad-Chișineu-Criș-granița cu Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Având un drum de făcut la Gyula, Ungaria, am pornit de dimineață pentru a vizita și câteva localități din teritoriul României aflate pe ruta mea. Din Arad aveam de parcurs drumul spre Oradea până la Chișineu-Criș apoi spre vest până la Vărșand, localitate de graniță cu Ungaria și apoi la Gyula.

Prima localitate pe care am vizitat-o a fost satul Nădab care aparține administrativ orașului Chișineu-Criș, aflat la 38 kilometri de la Arad. A fost atestat documentar din anul 1334 cu numele Nodob, an în care în sat exista o biserică catolică. În 1400 a fost construită și o Biserică Ortodoxă cu hramul  „Sf. Mihail”, înlocuită în timp cu altă Biserică de lemn. Foarte deteriorată, a fost demolată (1774) apoi cu acordul Mariei Thereza, construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1892).

De la Nădab, după 7 kilometri spre nord, am intrat în orașul Chișineu-Criș, prin cartierul Pădureni, fosta localitate Erdőhegy sau Erdeiș, unde pe marginea șoselei am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Pădureni (secolul XVIII).

Înainte de intrarea în oraș, la intersecția de unde urma să cotesc și să merg spre graniță, se înălța Biserica Reformată Calvină (1939).

Orașul Chișineu-Criș, situat pe malul râului Crișul Alb, cunoscut între anii 1202-1203 ca Villa Jeneusol, a fost atestat documentar din 1334 dar săpăturile arheologice au scos la iveală obiecte din secolele III-V care atestă existența localității încă de atunci.

Parcul Copiilor

Ca toată zona și Chișineu-Criș a fost ocupat de turci, apoi de habsburgi, când în localitate s-au mutat maghiari. Românii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn „Sf. Petru și Pavel” (1770) care s-a deteriorat în timp și a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

Maghiarii, majoritatea catolici, au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Arhanghel Mihail” (1777).

Maria Thereza a ordonat trecerea forțată a ortodocșilor la catolicism, când s-au înființat bisericile greco-catolice. Mulți dintre urmașii acelora au rămas la acea credință până azi, numită și Biserica Unită cu Roma. După ce în oraș s-au mutat multe familii din localități învecinate și din alte județe din Ardeal, mulți greco-catolici, a fost ridicată actuala Biserică Greco-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (2010-2012).

În timp populația a crescut și localitatea a fost extinsă pe malul stâng al Crișului Alb.

În acea perioadă, datorită multor inundații care au avut loc, a fost construit un dig de pământ (1900) pentru a proteja localitatea.

Chișineu-Criș a fost declarat oraș o dată cu reorganizarea teritorială din 1968. Între clădirile vechi care au supraviețuit, am descoperit fosta Sinagogă, construită în stil maur în anul 1889, care, din păcate, era într-o stare deplorabilă.

M-am întors la intersecția cu Pădureni și am urmat drumul spre vest. Pe partea dreaptă am văzut puțin din balta folosită ca loc de recreere și de pescuit. Spun puțin deoarece era înconjurată cu un șanț plin cu apă așa că nu mi-a fost accesibilă și timp pentru a căuta o intrare nu aveam.

După 8 kilometri am intrat în comuna Socodor, atestată documentar din 1299 dar săpăturile arheologice au descoperit  obiecte ceramice din Cultura Otomani, din epoca bronzului și două necropole ale gepizilor și avarilor.

Inițial au existat două sate mici, Ghiurhe şi Picer și alte așezări mici românești situate într-o pădurice de soc care, oral, se spune că au fost descoperite de turci în timpul invaziei și numite după socul din pădurice, Socodor. De fapt actuala comună a fost formată prin unirea satelor între anii 1600-1700.

fostă moară

În anul 1730 în Socodor exista Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” care, deteriorată,  a fost înlocuită cu o biserică de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1763).

Un secol mai târziu a fost construită Biserica Romano-Catolică (1869).

În apropierea comunei se află o pădure despre care auzisem că a fost preferata lui Nicolae Ceaușescu care venea acolo la vânătoare de cerbi lopătari.

fostă moară

După 13 kilometri am ajuns în comuna Pilu, atestată documentar din 1214, unde am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1785) care a fost ridicată în locul Bisericii de lemn „Sfinții Arhangheli” (1735).

La 5 kilometri de la Pilu am ajuns la ultima localitate aflată înainte de  granița cu Ungaria, satul Vărșand, comuna Pilu, atestat documentar din 1214, dar mult mai vechi, săpăturile arheologice scoțând la iveală, în locul  „Viezuriște”, o parte dintr-o așezare neolitică aparținând culturii Tisa (mileniile 7-3 î.e.n.)și obiecte din Cultura Otomani (secolele 19-13 î.e.n.) și la movila „Dintre Vii” o așezare din epoca bronzului cu un cimitir de inhumație din secolul XI situat peste ea. În perioada ocupației habsburgice localitatea era locuită de români și maghiari aparținând cultelor religioase ortodox și catolic. Ortodocșii, pe locul unei Biserici de lemn mai veche (1755), au ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1835).

După câțiva ani a fost construită și Biserica Romano-Catolică (1865).

De la Vărșand la Gyula (Giula) mai aveam de parcurs 10 km, intercalat fiind doar punctul vamal unde nu știam cât timp voi pierde.

Citește și Gyula, Ungaria

Comunele Seleuș, Zărand și Olari, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat comuna Șicula am pornit spre sud, încetul cu încetul apropiindu-mă de Arad, pentru a vizita alte trei comune din județ, Seleuș, Zărand și Olari, situate în Câmpia Aradului. După 8 kilometri am intrat în comuna Seleuș, atestată documentar din anul 1489 dar a existat o așezare mult mai veche care a făcut parte din Voievodatul lui Ahtum (1028) ulterior cucerit de armata cavalerilor unguri.

fosta moară

În actele maghiare din 1561 Seleuș apare cu numele  de Tekerescsigerel, o așezare de iobagi. Ca toată zona, Seleuș a intrat în posesia otomanilor (secolele XVII-XVIII), perioadă în care, peste râul Cigher a fost construit un pod lung de 62 metri și lat de 9 metri. Podul turcesc, ruinat, este vizibil și azi, situat lateral de noul pod construit în timp.

După ce turcii au fost alungați de habsburgi întreaga zonă a fost inclusă în Imperiul Austro-Ungar dar populația din Seleuș a rămas predominant română. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn ruinată (1726) pe care au înlocuit-r cu altă Biserică de lemn (1745). Devenind neîncăpătoare au înlocuit-o cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1870).

În 1848 a avut loc Revoluția Maghiară în timpul căreia la Seleuș, în locul numit „La Moară”, s-au purtat lupte între armata revoluționară maghiară și armata țarului rus, cea din urmă fiind învingătoare (1849).

fosta moară

După reorganizarea administrativă din 1968 Seleuș a devenit comună cu trei sate aparținătoare, Moroda, Iermata, Cigherel. Din punct de vedere religios azi în comună majoritatea populației este ortodoxă urmată de baptiști și penticostali.

Biserica Penticostală Betania

Spre vest, apoi spre sud, după 6 kilometri am ajuns în satul Iermata, comuna Seleuș, atestat documentar din 1387 dar săpăturile arheologice au descoperit în locul „la drumul lui Tunu” urme ale unei așezări din secolele VIII-X.

Sub habsburgi satul a fost numit Gyarmat (Garmad)  după căpetenia maghiară Curtughermatos. Pe vechea vatră a satului a existat o Biserică de lemn ortodoxă (1773). Când satul s-a mutat în actuala locație a fost dusă și biserica. În 1927 a fost înlocuită cu actuala biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

O parte din populație trecând la cultul baptist și-a ridicat propria Biserica Baptistă.

La 2 kilometri spre sud se află satul Moroda, comuna Seleuș, atestat documentar abia din 1508 dar și acolo săpăturile arheologice au descoperit urme ale unei așezări din perioada bronzului, obiecte și monede din perioada daco-romană care azi se află într-un muzeu din Viena. Ca și în Iermata în satul vechi, pe locul unde azi se află cimitirul, a existat o Biserică de lemn (1739). O dată cu mutarea satului în actuala locație a fost ridicată o altă Biserică de lemn ortodoxă (1761) care s-a ruinat în timp, a fost demolată și ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1912-1913).

Deși citisem că ar exista un al treilea sat aparținător comunei Seleuș, Cigherel, la fața locului nu l-am putut afla așa că m-am îndreptat spre vest și după 15 kilometri am ajuns în comuna Zărand, situată la confluența râului Cigher cu râul Crișul Alb. Deși atestată documentar din 1318 alte documente o includ în cetatea Zărandului (1232), ale cărei urme au fost descoperite lângă râul Cigher, pe locul numit Chereptel. A funcționat ca și capitală a comitatului Zărand până în 1744. În 1656 la Zărand exista o Biserică de lemn ortodoxă  care a fost demolată (1852) și până în 1855 ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

La 8 kilometri spre vest se află satul Cintei, comuna Zărand care se mândrește și azi cu fostul ei deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918), Cornel Iancu.

În Cintei la mijlocul secolului XVIII se aflau două Biserici de lemn, un mai veche, deteriorată și una mai nouă (1755). Cea veche a fost demolată, pe locul ei ridicată o troiță și, în timp, a doua biserică de lemn înlocuită cu una de cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”(1863-1866).

Urma ultima comună de pe lista mea, cu un sat aparținător. Din Cintei m-am întors spre Zărand apoi m-am îndreptat spre sud și după 6 kilometri am ajuns în satul Sintea Mică, comuna Olari. Satul vechi a fost situat pe malul râului Crișul Alb dar din cauza numeroaselor inundații a fost mutat în locația actuală.

La începutul secolului XVIII în sat exista o Biserică de lemn ortodoxă care devenind  neîncăpătoare, a fost demolată și ridicată o altă biserică de zid (1816). Și aceasta deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1907-1908).

La 6 kilometri spre sud, pe Canalul Morilor și pe malul stâng al râului Crișul Alb se află comuna Olari, atestată documentar din anul 1500. Localitatea veche, locuită de români, Fezekas Versany, avea atașată în nume ocupația de bază a localnicilor, olăritul, fazekas în limba română însemnând olar, ocupație mult mai veche, încă din secolele II-III arheologii descoperind o urnă funerară, vase și matrițe din lut. În 1792 localitatea a fost colonizată cu unguri care au atașat o nouă așezare, Újvarsánd, Vârșandu Nou, cele două unite  formând Olari-Ó Fazekas- Vársand,  comuna Olari de azi.

Parohia Ortodoxă Română din zonă, cu preoții de oficiu, apar în documentele din 1785. Pe strada principală din Olari, în mijlocul părții românești, a existat o Biserică Ortodoxă de zid (1850-1852) al cărui turn s-a năruit și a distrus o parte din clădire (1898). Biserica a fost demolată și pe locul ei construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1909-1910) care în decursul timpului a fost de mai multe ori reparată, ultima recondiționare făcându-se în anul 1978.

Biserica Reformată Calvină

Excursia terminată, obiectivele atinse, m-am îndreptat spre casă, în municipiul Arad.

Citește și Orașul Sântana

Comuna Brestovăț cu patru sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Fiind o zi frumoasă de vară m-a hotărât să plec într-o excursie prin județul Timiș. De la Arad am urcat pe autostradă apoi am urmat un drum spre nordul județului Timiș pentru a vizita comuna Brestovăț și cele patru sate care aparțin administrativ de ea.

Am deviat din drumul principal spre vest și după aproape o oră, 77 kilometri parcurși, am intrat în satul Lucăreț, comuna Brestovăț, atestat documentar din 1337.

În perioada în care zona a fost ocupată de turci satul nu apare menționat în documentele timpului. După ce aceștia au fost alungați de austrieci apare doar în documentele din 1828 ca o localitate sârbească, ortodoxă.

Totuși în sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, biserică ortodoxă sârbească (1750) care este încă funcțională.

Din păcate era închisă așa că, pentru amintire, am pozat interiorul prin ferestrele mici.

M-am întors în drumul principal și l-am urmat spre nord. O altă intersecție, drum spre vest și după aproximativ 3 kilometri am ajuns în satul Teș, comuna Brestovăț, situat în valea Chizdiei. A fost atestat documentar din 1247, în Evul Mediu aparținea familiei Csanad și era încadrat în județului Arad. Locuit de români, aceștia și-au construit o Biserică de lemn ortodoxă (1760). La mijlocul secolului XIX a fost colonizat cu slovaci din nordul Ungariei, azi teritoriul orașului Bratislava, Slovacia, care și-au construit o Biserică Reformată (1900). În perioada interbelică satul a făcut parte din plasa Recaș, județul Timiș-Torontal și după 1968 din județul Timiș.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1929)

Din nou în drumul principal și iar spre nord, parțial pe asfalt, parțial pe drum de țară.

După 9 kilometri am ajuns în satul Hodoș, comuna Brestovăț, localitate de graniță cu județul Arad, atestată documentar din 1256.  Și acest sat a fost locuit de români, ortodocși, care în 1774 aveau construită Biserica de lemn „Sf. Dumitru”, din 1970 mutată în curtea sediului Mitropoliei Banatului din Timișoara și recondiționată.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1934)

Din Hodoș m-am întors spre sud, apoi spre est și după 6 kilometri am intrat comuna Brestovăț.

Localitatea a fost atestată documentar din 1440 când se numea Brestowetz și aparținea de Cetatea Șoimoș. Sub ocupația turcească (secolul XVII) a fost pustiită dar totuși, oral, era pomenită cu numele Aga. A fost reînființat ca Prestovaz, în locul actual, prin colonizarea cu familii de muntenegreni sârbi (1717-1725) urmați de coloniști maghiari și slovaci (1797) și sași (1840-1845).

Majoritatea catolici, în 1882 au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif”.

În timp maghiarii s-au împuținat, după cel de Al Doilea Război Mondial comuna fiind populată majoritar cu români și slovaci.

La 8 kilometri spre nord am ajuns în ultimul sat aparținător comunei, satul Coșarii, atestat documentar din 1440 cu numele Chizdia, locuit de români care, ulterior, au supraviețuit ocupației otomane.

Biserica Greco-Catolică (1888)

Excursia a fost o idee strălucită. După canicula din betoanele și asfaltul orașului, ieșirea în zona dealurilor m-a relaxat total.

Citește și Comunele Ghizela și Secaș, județul Timiș

Comunele Cermei și Șicula, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat comuna Beliu, județul Arad, am continuat drumul spre a vedea alte două comune care se află în zonă, Cermei și Șicula, cu satele lor aparținătoare. Din satul Vasile Goldiș  după 3 kilometri am ajuns în satul Avram Iancu, comuna Cermei.

Satul a fost format în anul 1925 prin așezarea mai multor familii de moți care au migrat în zonă.

Ortodocși, au construit Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” care după anul 1990 a fost demolată și în locul ei ridicată o biserică de zid, actuala Biserică ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi; Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”.

Căminul Cultural

La aproximativ 6 kilometri spre vest, în Câmpia Crișurilor, se află comuna Cermei, atestată documentar din 1429 când  a primit numele de la pârâul care curge în zonă, numit de maghiari Csormo.  În 1461 aparținea familiei Marothy apoi, împreună cu întreg teritoriul, Cetății Gyula deținută de Ioan, fiul lui Matei Corvin și după moartea acestuia de către Gheorghe de Brandenburg.

După cucerirea de către turci, zona a devenit pașalâc și din 1574 stăpânul locurilor a devenit buluc-pașa Mustafa. Un secol mai târziu Cermei a aparținut Cetății Ineu (1650), pentru o scurtă perioadă de timp din nou turcilor, după alungarea lor a intrat în posesia Ducelui de Modena care a încercat catolicizarea populației fără prea mare succes. Din 1746 Cermei a aparținut districtului Zărandului, comitatul Aradului și din 1968 județului Arad.

Primăria Cermei

În vatra veche a satului exista o Biserică de lemn ortodoxă (1755). Când satul și-a mutat locația mai spre nord (1824) biserica veche a fost părăsită și a fost ridicată o biserică de zid (1875-1881), ulterior înlocuită cu cea actuală, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1989-2002).

Actual populația comunei aparține mai multor religii, fiecare cu biserica sau casa sa de rugăciuni.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif”(1915)

Biserica Creștină Baptistă funcționează într-o fostă sinagogă, în stil maur, care a fost modificată dau au fost păstrate însemnele vechi, în partea de sus a clădirii  cele două table ale legii scrise în ebraică și la intrare un vitraliu cu steaua lui David.

Casa de rugăciuni Adventistă de Ziua a 7-a

Al doilea sat aparținător administrativ comunei Cermei, satul Șomoșcheș, este situat la 4 kilometri spre sud. A fost atestat documentar  din 1332, un secol mai târziu a aparținut familiei Miskei (1446-1461) apoi s-a format Voievodatul de la Șomoșcheș atestat din 1492, a intrat în posesia fiului lui Matei Corvin (1500) și după moartea acestuia a Marchizului Gheorghe de Brandenburg, împreună cu celelalte sate și comune din zonă.   În 1559 satul este menționat ca punct de vamă.

În 1755 exista o Biserică de lemn ortodoxă deteriorată care a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”( 1783) și un secol mai târziu cu actuala biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”(1893).

Urma să văd a doua comună, situată spre sud. Astfel m-am întors la Cermei  și m-am îndreptat spre comuna Șicula cu satele aparținătoare, Gurba și Chereluș. După 14 kilometri am intrat în satul Gurba, comuna Șicula, atestat documentar din 1213 cu numele de villa Gurba sau Gurba Bătrână situată la sud de râul Teuz. În 1561 satul era deținut de cinci familii de proprietari apoi, sub ocupația turcească, împreună cu Șicula și Chereluș, din Sandjacul Ineu (1566), a Principatului Transilvaniei (1595), pentru o scurtă perioadă au fost ocupate iar de turci (1658) când satul Gurba a fost distrus.

După alungarea lor de către austrieci (1693), Gurba și Șicula au fost militarizate prin mutarea acolo a multor familii de  grăniceri. În 1732 cele trei sate au intrat în componența domeniului Mutina, perioadă când grănicerii au fost scoși din funcție și transformați în iobagi cu sesii (1747), apoi în posesia Erariului austriac (1760) și din 1808 în posesia baronului Atzel.

Școala Generală

Ortodocși, aveau o Biserică de lemn care s-a ruinat (1724). O dată cu catolicizarea zonei biserica  a fost demolată și construită o altă biserică de zid pentru familiile care au trecut la cultul greco-catolic (1874). Din 1948 aceștia au revenit la cultul ortodox care a preluat și transformat fosta biserică în actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

Primii credincioși baptiști au apărut în sat  în 1908, au construit o Biserică de lemn (1912). În timp a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Baptistă.

După cel de Al Doilea Război Mondial  satul s-a extins cu zona numită Gurba Colonie.

În Gurba-Colonie a fost ridicată  Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1951).

Din Gurba, la 4 kilometri spre sud am intrat în comuna Șicula, atestată documentar ca villa Sycula (1332-1334). Așezarea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală în mai multe locuri din și lângă comună fragmente ceramice (secole IV-V) unele din ceramică Coțofeni, un cercel de factură bizantină (secole VII-VIII), ceramică galbenă cu ornamentații roșii din perioada când acolo se afla un vechi cnezat românesc, oase de mamut, toate aflate azi în Muzeul Țării Crișurilor din Oradea.

Între anii 1361-1566 teritoriul comunei a aparținut familiei nobiliare maghiare Losonczy apoi unor spahii turci, din 1611, împreună cu tot domeniul Ineu, Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen, pe rând altor proprietari, a Erariului care l-a vândut familiei Ujlaky (1651). Aceștia l-au deținut până când o zonă foarte întinsă, în care se încadra și Șicula, Domeniul Mutina, a fost donată de austrieci Ducelui de Modena (1732). Ducele a vândut teritoriul Șiculei (1745) unei familii dar după câțiva ani,  făcând parte din Domeniul Ineului, a intrat iar în posesia Erariului (1760).

În Șicula încă înainte de anul 1722 exista Biserica de lemn ortodoxă „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” care în timp s-a ruinat. Pe banii obținuți prin desțelenirea a 400 iugăre de pădure, transformate în teren arabil, a fost construită o biserică de zid, actuala  Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1870-1871).

În 1803 familia Atzel a cumpărat Domeniul Ineului, a colonizat Șicula cu 120 de familii de maghiari pentru care, în curtea conacului său, a ridicat o Capelă. Domeniul a intrat apoi în posesia Baronului Solymossyi (1883). Sub cei doi proprietari, datorită vieții grele, au avut loc răscoale ale țăranilor care însă au fost înăbușite de autorități. În urma legii privind Reforma Agrare (1921) țăranii au fost împroprietăriți cu o parte din teritoriile lui Solymossyi, expropriate, restul teritoriului fiind împărțit după Reforma Agrară din 1945.

Consiliul Local

După reorganizarea administrativă din 1968 Șicula a devenit comună și i-au fost arondate satele Gurba și Chereluș.

Comunitatea baptistă s-a înființat în Șicula (1910) și a construit actuala Biserică Baptistă (1930) apoi s-a format comunitatea penticostală (1954) care și-a ridicat propriul local de rugăciune și după anii 2000 s-a înființat o casă de rugăciuni pentru adventiștii de ziua a 7-a.

La 7 kilometri spre vest se află satul Chereluș, comuna Șicula, atestat documentar ca sacerdos villa Karal din 1334, satul fiind însă mult mai vechi, demonstrat prin săpăturile arheologice care au scos la iveală trei tezaure de monede dacice.

Căminul Cultural și Biblioteca

În secolele XV-XVI a fost deținut de mai mulți proprietari apoi din 1614 a intrat în posesia lui Ștefan Bethlen până în 1650 când aparținea Tezauriatului Principatului Transilvănean.  A intrat în componența Domeniului Mutina (1732-1760), apoi a Erariului austriac care l-a vândut. Kiss Sandor, unul dintre moșierii care l-au deținut (1819) a colonizat satul cu 300 de bohemieni. Între 1800-1822 vechea vatră a satului a fost părăsită și satul mutat în actuala locație.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

În anul 1755 la Chereluș exista Biserica de lemn ortodoxă „Întâmpinarea Domnului” care a fost demolată și înlocuită cu altă Biserică de lemn  „Bunavestire”. O dată cu catolicizarea (1834) foarte multe familii au trecut la ritul greco-catolic și s-au întors la cel ortodox după 1948. În 1926 a fost ridicată o biserică ortodoxă de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Citește și Comunele Seleuș, Zărand și Olari, județul Arad