Pula sau Pola, Croația

Publicat pe 2 aprilie 2018 de monica frimu

Pula sau Pola este cel mai mare oraș din Istria și al optulea din Croația, cu o populație de aproximativ 58.000. Existența unei așezări în perioada neolitică (6000-2000 î. Hr.) este atestată de ceramica găsită prin săpături arheologice. Se pare că prima denumire de Polai (orașul de refugiu) a fost dată de colchienii care s-au stabilit în acest loc. Din acea perioadă s-au găsit ceramică greacă și o parte din statuia lui Apollo. În 177 î. Hr. Peninsula Istria a fost cucerită de romani. Orașul a fost construit de Cassius și ridicat la rang colonial. Dărâmat, apoi reconstruit, a făcut parte dintr-o regiune a Italiei Romane, Venetia et Histria.

În acea perioadă a fost fortificat. S-a ridicat un zid de apărare cu 10 porți, un amfiteatru mare, Arena Pula (27- 68 î.Hr.), sistem de canalizare și alimentare cu apă.

Am parcat în apropiere și am vizitat Amfiteatrul roman, construit în sec. I. Este unul dintre cele 6 arene din lume care au supraviețuit. Actual este folosit vara în timpul festivalurilor de film.

După căderea Imperiului Roman de Vest orașul a trecut prin mai multe dominații astfel între 493-538 a fost condus de Ostrogoți, a devenit parte din Imperiul Bizantin (540-751) când a devenit portul principal al flotei.

A trecut apoi sub dominația francă, făcând parte din Regatul Italiei. În 1148 a fost cucerit de venețieni, sub care a prosperat. În luptele dintre venețieni și genovezi a suferit grave pierderi. Trecâd dintr-o cucerire în alta, a rămas sub venețieni până în 1797, apoi a devenit parte din Monarhia Habsburgică. O perioadă scurtă a fost inclusă în Imperiul Francez al lui Napoleon și a revenit sub Imperiul Austriac (1813), sub denumirea sa italiană, Pola, perioadă în care a prosperat, portul său a devenit baza navală principală a Austriei și centru de construcții navale. În timp s-a transformat în oraș industrial.

După prăbușirea Austro-Ungariei (1918) Pola a devenit capitala provinciei italiene Pola. A decăzut în mod principal datorită închiderii șantierului naval.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a făcut parte din Italia fascistă iar după căderea acesteia a fost ocupat de germani, care l-au folosit ca bază pentru ambarcațiuni. Între 1942-1944 a fost bombardat repetat. Între 1945-1947 a fost administrat de AMG (guvern militar aliat pentru teritoriile ocupate), apoi s-a unit cu Republica Federativă Jugoslavia și numele oficial a devenit cel croat, Pula. Din 1991 face parte din Croația, independentă.

Depășind Arena am trecut pe lângă Porta Gemini (Porțile Gemene). A fost construită în sec. II pe locul unei porți mai vechi.

În apropiere am văzut Poarta lui Hercule (sec. I), în vârful căreia se afla sculptat capul acestuia.

Am continuat drumul pe o stradă plină de tarabe cu suveniruri, vânzători ambulanți și artiști stradali.

Am ajuns la Porta Aurea sau Arcul lui Sergi (sec. I) de unde începea zona pietonală centrală a orașului. În 1829 anticul arc a fost demolat și reconstruit la începutul sec. XX.

Am străbătut strada plină de magazine, expoziții de pictură, suveniruri, până în piața centrală.

Forumul a fost construit în sec. I sub domnia lui Augustus. Era înconjurat de templele lui Jupiter, Juno, Minerva, Diana, Augustus. Am văzut Templul Augustus, păstrat integral (în foto la stânga). Lângă el Primăria orașului Pula. Clădirea a fost construită în sec. XIII pe locul Templului Dianei, din care păstrează și azi o porțiune de zid. Adăpostește biroul primarului încă din timpul dominației venețiene. În decursul secolelor a fost reconstruită de numeroase ori, în stiluri arhitectonice diferite, clădirea actuală datând din 1988.

Am părăsit Forumul și ne-am îndreptat spre Basilica „Sf. Maria Formosa”, o capelă bizantină construită în sec. VI. Împreună cu o altă capelă a făcut parte dintr-o mânăstire benedictină, demolată în sec. XVI. În 1605 Pula a fost atacată de venețieni care au devastat comorile aflate în capelă. Un exemplu sunt cele 4 coloane de alabastru oriental care se află în spatele altarului Bazilicii „Sf. Marcu” din Veneția.

În apropiere am văzut, între clădiri mai noi, o porțiune virană unde au fost scoase la iveală ziduri vechi și în 1940, un mozaic roman,vechi de 2000 de ani, care etalează o legendă grecească, „Pedeapsa lui Dirce”.

Am trecut de-a lungul Portului Pula în cares e lucra de zor. Am văzut amarate vase enorme sau mai mici care erau pregătite de drum. Portul se întinde pe malul Mării Adriatice. Mai există un port cu ieșire la Fazena. De aici pleacă și feriboturile care fac legătura cu insulele din apropiere cum ar fi Trieste și Veneția din Italia.

Am ajuns în dreptul Catedralei „Adormirea Maicii Domnului”, construită în sec. VI. Aici, în vremurile romane, se adunau credincioșii pentru rugăciune. A fost extinsă în sec. X, distrusă în atacurile venețiene și genoveze, reconstruită în sec. XV-XVI. Clopotnița din fața bisericii a fost ridicată între anii 1671-1707, cu pietre din amfiteatru. În interior era decorată pentru a se celebra o căsătorie.

În puținul timp pe care îl mai aveam am urcat pe străduțele vechi, înguste, pavate cu pietre de pe timpul romanilor, pe care se găseau, unul lângă celălalt, magazine cu diferite sortimente de marfă, aranjate astfel încât să te îmbie să le treci pragul. Dulciurilor nu le-am putut rezista.

Timpul presându-ne, am coborât spre malul mării, unde era parcată mașina, pentru a ne întoarce la Istarske Toplice. Am plecat cu părere de rău că nu am reușit să vedem tot ce ne-am planificat.

Citește și Ljubljana, Slovenia

Krk, Croația

Publicat pe 31 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Spre insula Krk am trecut podul de beton de la Kraljevica, lung de 1,8 km, construit în 1980, pentru a lega insula de continent.

Denumită și Insula de Aur sau, în perioada romană,Veglia, a fost locuită din perioada neolitică. A fost cucerită de romani, orașul Krk, situat într-un golf important strategic, a devenit municipiu. Când imperiul s-a împărțit, a aparținut de Imperiul Roman de Răsărit. În acea perioadă, în timpul războiului civil de la Roma (50 î. Hr.), s-au ridicat ziduri de apărare. Au fost consolidate în sec. II d. Hr. pentru a rezista atacurilor quadiilor și marcamanniilor.

Orașul Krk este situat într-un golf larg al versantului sud-vestic, la Marea Adriatică, unde s-a dezvoltat un port pentru ambarcațiuni.

Deși este cel mai mare oraș al insulei Krk are doar aproximativ 6.000 de locuitori, fiind actual destinat activităților comerciale, în zona nouă și turismului, în zona veche.

Am pornit să explorăm orașul vechi. Am străbătut faleza până într-o zonă plină cu tonete, vânzători ambulanți și artiști stradali.

Am intrat pe străduțele înguste ale vechii cetăți pentru a vedea Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” Krk, construită în sec. V sau sec. VI, prima mențiune documentară datând din 1186. În timp a fost refăcută de mai multe ori. Este legată printr-un portic de Biserica „Sf. Chirilius” (Sv. Kvirin) construită în sec. X-XII, în interiorul căreia se găsește Muzeul Eparhial cu o colecție impresionantă, dintre care un Crucifix din sec. XIV și o icoană lucrată în argint din sec. XV. Este singura biserică creștină creată în Croația. În cadrul acestui complex există, de asemenea, Biserica „Sf. Margareta” și un turn de clopot.

Am pornit pe străduțele din spatele catedralei unde se afla al doilea obiectiv important, Castelul Frankopan, construit între secolele XII-XV, tot din calcar. Și-a luat numele de la familia Frankopan. Contele a condus insula între 1118-1480 până a intrat sub controlul Republicii Veneția. O atestă leul de San Marco încastrat pe turnul rotund al castelului. Cel mai vechi este un turn pătrat, construit în sec. XII, în care se găsește sala de judecată. Castelul a fost completat treptat și restaurat în 1480 și 1600.

Am trecut printr-o portiță și am ajuns la malul mării lângă un turnul cilindric, construit în epoca venețiană, păstrat intact. Zidurile se prelungeau pe marginea mării.

Am revenit și am urcat pe străduțele pietruite și înguste. Pe unele erau inscripții cu referiri istorice. O stradă spre poarta de nord era denumită „Sf. Iosif” după capela cu același nume ce se afla aici.

Am ajuns în zona unde în trecut se afla Poarta de sus, apoi în Piața Călugărilor Glagolitici, denumită și „Micul Vatican”, deoarece această zonă a fost continuu loc sfânt. Aici era Mânăstirea Franciscană menționată ca datând din 1277. Făcea parte din zidul de nord.

Am văzut Biserica „Sf. Francisc”, veche din sec. XIII, la care s-a adăugat Clopotnița în sec. XVIII. În 1910 s-a construit aripa de est a mânăstirii ca Seminar. În Evul Mediu patricienii din localitate au construit capele dintre care 2 sunt păstrate, una fiind Capela „Sf. Anna”.

Lângă mânăstire au fost găsite Băile Termale de pe vremea romanilor.

Am trecut pe o altă stradă marcată, Londrona, cu numele de origine grecească (Androna).

Am coborât în micul port de unde, contra cost, ne-am înscris într-o croazieră, pentru a vedea insulele din împrejurimi.

Îndepărtându-ne de țărm, pe partea dreaptă am văzut un loc amenajat pentru campare. Erau numeroase rulote creând impresia existenței unui oraș pe roți. Am trecut pe lângă un far vechi îndreptându-ne spre Insula Cres. Speram să avem noroc și să putem vedea măcar un vultur griffon, pasăre pe cale de dispariție, ce trăiește acolo.

Dacă aveam un aparat fotografic performant puteam imortaliza mai mulți vulturi.

Am navigat spre Insula Plavnik, o insulă de aproximativ 8-9 km pătrați, nepopulată de oameni, dar casă pentru diferite specii de păsări ca vulturul cu cap alb, pescăruși, fazani și pentru rozătoare. Din 2010 insula este în curs de a fi declarată rezervație zoologică și botanică. Am aflat că în vechime aici se pescuia coralul roșu.

A început să plouă. Nici o problemă pentru noi, speram ca până la ultima destinație, localitatea Punat, să se oprească. La îndrumarea conducătorului vasului am aruncat în mare bucățele de pâine. S-a ivit de îndată un stol mare de pescăruși care s-au aruncat pe pradă.

Ne-am îndreptat spre localitatea Punat, o comună mică cu aproximativ 2000 de locuitori. Ploaia s-a oprit și în ora pe care am petrecut-o acolo am văzut condițiile de trai ale unei comunități mici.

Ne-am întors în Krk pe o rută mai scurtă. Păcat cu ploaia care ne-a sechestrat o perioadă de timp în spațiul închis al vaporașului.

Citește și Pula sau Pola, Croația

Peștera cu Cristale Farcu, Peștera Unguru Mare, Cascada Vadu Crișului, județul Bihor

Publicat pe 28 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Peștera cu Cristale Farcu se află în munții Pădurea Craiului, în apropierea comunei Roșia din județul Bihor. Inițial, după 1950, aici s-a deschis un punct de lucru minier în care se exploata bauxita. În 1987, în urma lucrărilor la o galerie, s-a descoperit în subteran o cavitate, lungă de 265 m, tapetată cu minerale cristalizate de calcit. Un mm de cristal crește în 20 de ani astfel s-a determinat că este mai veche de 300.000 ani. Din păcate, în deruta care a urmat, aceasta a fost vandalizată de mineri. Din acest motiv a fost închisă mina, ceea ce a dus la sărăcirea zonei prin lipsa locurilor de muncă. În anul 2012 a fost amenajată și deschisă publicului. Se pot vizita 200 m de galerie de mină și 100 m de galerie de peșteră care se termină cu un blacon amenajat, de unde se văd în toată splendoarea cristalele.

Am înnoptat în localitatea Lazuri, comuna Roșia. De aici am parcurs 3 km până în parcarea situată în apropierea intrării în peșteră. Ajungând prea devreme am urcat pe traseul tematic „Descoperă Valea Roșia” care începea lângă parcare. În liniștea dimineții am străbătut o potecă ce urca pe dealul Farcu de unde am văzut o panoramă superbă. Singura ființă pe care am întâlnit-o a fost un cal care își lua micul dejun pe pășunea comunală.

Poteca trecea prin pădure până la Stanu Cârnului, und era amenajat un balcon, din care am privit panorama Văii Lazurilor. Ne-am întors după indicatoare și am ajuns la lentila de bauxită.

De aici am coborât și în 10 min. am ajuns la punctul de plecare.

Lângă intrare era construită o căsuță de lemn, pe post de casă de bilete, în care se vindeau suveniruri. Din nou m-a mirat taxa mică de 15 lei/persoană. Pe platoul din fața intrării se afla un cărucior minier așezat pe șine, amintire a muncii în subteran. Ne-am echipat cu haine mai groase, temperatura în interior fiind de 7 grade.

Casca de protecție obligatorie și am intrat printr-o galerie de mină întunecoasă. Am ajuns într-un perimetru în care era amenajat un mic muzeu al mineritului. Erau etalate căști de protecție, lămpi de carbid, un manechin îmbrăcat în echipamentul de lucru al minerilor, care demonstra metoda de forare. În această zonă am văzut și galerii înclinate, prevăzute cu șine metalice, pe care se transportau cărucioarele cu minereu.

De aici am coborât pe niște scări metalice, prin galeria de peșteră, până la balconul amenajat.

Nu îmi puteam dezlipi privirile și nu îmi venea să cred că ceea ce vedeam era real. Am fost în mai multe peșteri dar aici era ceva foarte rar de întâlnit.

Vizita a fost foarte scurtă, de aproximativ 30 min. Din acest motiv am ieșit tristă dar, nu a durat mult, pentru că lângă mașină mă aștepta un superb și prietenos patruped.

Ne-am întors prin Lazuri până la șoseaua principală. Am urmat indicatoarele și, după 43 km, am ajuns la Șuncuiuș. De aici am parcurs 2 km pe un drum ce urma matca râului Crișul Repede. Am parcat pe un platou larg amenajat pentru campare.

Doream să vizităm Peștera Unguru Mare sau Peștera de la Bolhac. Peștera este situată pe malul stâng al Crișului Repede. Nu prezintă formațiuni deosebite ci impresionează prin grandoarea și istoricul ei. A fost menționată prima dată în 1921, de către E. Bokor.

Din cei 800 m lungime doar 400 m au fost amenajați și deschiși publicului în 1999. Din aceștia doar 200 m sunt electrificați.

Am plătit intrarea și am așteptat să se adune grupul cu care urma să intrăm. Prezența unui ghid era obligatorie peștera fiind rezervație naturală. Am trecut râul pe un pod lung de metal până la intrarea în peșteră, un portal de 33 m lățime și 22 m înălțime.

Am intrat pe o potecă și am ajuns într-o galerie spațioasă în care au locuit oamenii preistorici. În zona portalului au fost descoperite obiecte din piatră și os, fragmente de vase ceramice din neolitic. Se pare că peștera a fost locuită până în sec. VI înainte de Cristos.

Podeaua galeriei era aproape orizontală și am văzut un curs de apă lăptos. Ghida ne-a spus despre prezența unui mineral rar, crisit, care îi dă apei această culoare.

Am cotit la stânga și am ajuns într-o sală, punctul terminus pentru noi, la capătul căreia, dintr-un sifon pornește cursul de apă spre ieșire. În ultima galerie a fost descoperită o necropolă în care arheologii au scos la iveală resturi de schelete umane, vase ceramice și unelte din epoca bronzului iar, ca o raritate, o mărgea de chihlimbar, de origine baltică, care atestă schimburile comerciale din acea perioadă.

Despre peșteră circulă și legende. Una spune că denumirea ei vine de la o familie, Unguru, care era proprietara acestei zone. Ea avea doi fii cărora li s-a împărțit averea și anume, celui mare, terenul de sus, unde se află peștera Unguru Mare și celui mic, terenul de jos, unde se află peștera Unguru Mic. În acea vreme se pare că peșterile comunicau între ele, astăzi nu mai comunică.

Altă legendă spune că în peșteră oamenii se opreau ca la un han unguresc, legau prietenii și făceau negoț, de unde denumirea de Unguru Mare.

În peșteră trăiește o colonie mare de lilieci. Spre dezamăgirea noastră aceștia lipseau. Ghida ne-a explicat că era perioada în care migrau în pădurile din vecinătate.

Am ieșit și ne-am îndreptat spre mașină. Pe versantul abrupt al muntelui, pe partea cealaltă a râului, am văzut un grup de copii luând lecții de alpinism.

La 8 km depărtare am ajuns în localitatea Vadu Crișului. Am parcat la ieșirea din localitate, lângă Sala de sport. Am traversat Crișul Repede peste un pod, accesibil din 2014 și ne-am îndreptat spre Peștera Vadu Crișului și cascada Vadu Crișului.

După indicatoare am urmat o potecă care inițial a trecut prin pădure. A urmat un urcuș, nu foarte abrupt, pe o potecă îngustă, care avea într-o parte muntele abrupt și într-o parte pădurea, prin care se vedea râul, aproape de care am ajuns în unele porțiuni. Pe partea cu muntele erau puse din loc în loc lanțuri ajutătoare.

Când am ajuns în dreptul unui versant abrupt, notat cu Fisura Clepsidrelor, am avut senzația că eram parte din munte.

După 45 minute am ajuns la căsuțele care se aflau în fața intrării în peșteră. Din păcate aceasta era închisă datorită unei pene de curent electric ce nu se putea remedia pe loc. Făcusem 2,5 km, începea să se înnoreze, eram dezamăgite. Lângă peșteră se afla Cascada Vadu Crișului. Am coborât o porțiune abruptă sperând să nu înceapă ploaia înainte de a ajunge. Cascada ni s-a arătat imediat în toată splendoarea ei. O cădere naturală de apă, de 9 m înălțime, care se varsă într-un bazin de calcar săpat de apă. Cascada s-a format din apa care iese din peșteră. În 1995 ambele, peștera și cascada, au fost declarate rezervație naturală.

A început să răpăie puternic. O ploaie care nu știam cât va dura, fiind între munți. Am traversat în fugă un pod peste Crișul Repede și ne-am adăpostit în halta de cale ferată Peștera. Nu puteam aștepta un tren, deoarece cele care opreau aici circulau foarte rar. Ploaia s-a oprit și, fiind ude rău, am hotărât să ne întoarcem în Vadu Crișului urmând calea ferată. După 40 minute de sărituri pe terasament am ajuns la un tunel în care ne-am oprit să ne odihnim puțin.

A mai urmat aproximativ 1 km și am ajuns la mașină. A început iar să plouă astfel am încheiat ziua cazându-ne la o pensiune din apropiere.

Ciește și Mânăstirea Voivozi și castelul Degenfeld, județul Bihor

Buzet, Croația

Publicat pe 23 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Buzet este un orășel din Croația situat pe valea Mirnei, în peninsula Istria. Inițial ocupată de iliri așezarea a fost condusă în timp de romani, bizantini, francezi. Sub Republica Veneția, în 1554 a devenit sediul guvernării militare din Istria, astfel, au fost construite ziduri de apărare, un rezervor, clădiri din piatră și orașul a fost renovat. În sec. XVI s-au construit cele două porți importante-Poarta Mare și poarta Mică, mai multe case și conace. A trecut sub Imperiul Austro-Ungar și azi face parte din Croația. Orașul vechi este situat pe un deal și este păstrat ca obiectiv turistic, populația retrăgându-se la poalele dealului în orașul nou. Este numit și orașul trufelor, alimente de lux ce se găsesc în pădurile înconjurătoare.

Fiind o zi frumoasă, m-am hotărât să vizitez micuțul oraș Buzet deoarece în Istarske Toplice văzusem tot ce era la îndemână. Mi-am adus aminte de acasă, așteptând în stație un autobuz care nu mai apărea. Am făcut autostopul și, cu o franțuzoaică amabilă, am ajuns la poalele dealului unde se vedea Orașul Vechi.

Am urcat pe o mulțime de trepte până la Poarta Mare (Vela Vrata) construită în 1547. Pe ea se află un relief al Sf. George. În partea dreaptă, înainte de a intra în cetate, am văzut un cimitir vechi în care se afla Capela Vid.

Orașul vechi prezintă 4 piețe legate prin 3 drumuri principale de piața centrală unde a fost construită pe stâncă o biserică și 2 porți- Poarta Mare și Poarta Mică.

Am pornit pe străduțele pietruite, înguste, printre casele vechi, unele locuite, până în centrul orașului.

Aici am văzut Biserica Parohială ”Fecioara Maria Binecuvântată” (1784), cu clopotnița construită în secolele XV și XVI, reconstruită în 1897. Am aflat că pe unul dintre clopote era o inscripție în alfabetul glagolitic în care era menționat anul 1541. Nu am putut intra fiind închisă. Aș fi dorit mai ales să văd orga construită de celebrul Gaetano Callida în 1787. În fiecare lună septembrie este loc de pelerinaj.

Se părea că orașul e pustiu, totul era închis. M-am putut cufunda nestânjenită în istoria locurilor. Ceea ce era de remarcat pozitiv erau plăcuțele cu inscripții de pe clădirile cu importanță istorică. Astfel am aflat că o clădire din apropierea bisericii era Palatul Vertiis, construit în 1629, casa căpitanului Raspor.

Casele care erau locuite erau recondiționate astfel încât păstrau elementele vechi și se încadrau în atmosferă.

În dreptul unei clădiri prevăzute cu o cruce, am aflat că era Biserica „Sf. George”. A fost construită în 1611 și înălțată în sec. XVIII.

Am ajuns într-o piațetă înconjurată de clădiri ruinate, am urcat treptele ce duceau pe metereze unde, aproape de un turn, se afla un clopot vechi din sec. XV.

De sus se vedea panorama orașului nou.

Am revenit în piațetă unde, pe două clădiri, erau plăcuțe indicatoare, magazia de cereale și brutăria.

Pentru mine, ca neinițiată, toate clădirile păreau asemănătoare, uitând secolul în care au fost construite, noroc cu plăcuțele.

M-am întors spre centrul orașului. În drum am trecut pe lângă Turnul Renascentist, construit în scop de apărare. A fost atașat unei case baroce în sec. XVII.

Apropiindu-mă de Poarta Mică am remarcat afișul unei expoziții de artă a pictorului Hari Ivancic. Galeria de artă se afla în Muzeul Regional Buzet, Muzeul Patrimoniului, fostul Palat Bigatto, construit în 1639. Pe lângă Galeria de Artă muzeul conținea colecții de unelte agricole vechi, etnografică, arheologică. Un exemplu sunt cerceii, vechi din secolele VII și VIII, găsiți în nordul Istriei și păstrați în acest muzeu.

Pentru a ieși pe Poarta Mică (Mala Vrata), construită în 1592, am trecut printr-un culoar format de clădirile învecinate.

De aici am coborât o mulțime de trepte de piatră dorind să ajung în partea de jos a orașului pe altă rută decât la venire. Scările m-au păcălit. Se terminau la baza zidurilor, dar nu m-am întors. O ultimă privire asupra vechiului oraș și am coborât dealul, prin natură, ghidându-mă după clădirile ce le vedeam în vale.

Am mers la autogară sperând ca de data asta să găsesc un autobuz cu care să mă întorc la Istarske Toplice, însă m-am văzut în aceeași situație ca la venire. Norocul a fost cu un autobuz de școală care m-a lăsat în apropierea destinației.

Citește și Krk, Croația

Istarske Toplice și Opatija, Croația

Publicat pe 21 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am plecat de la Plitvice Jezera, am depășit Rijeka și, după 250 km parcurși, ne-am cazat în Istarske Toplice (Terme Istriani). Este o stațiune balneară înconjurată de munți înalți, cu stânci abrupte și păduri de stejari. Face parte din comuna Livade situată în partea centrală a Istriei. Ne-am cazat la un hotel care avea și o bază de recuperare locomotorie. De altfel aici există izvoare de apă minerală izotermică și depozite de nămol mineral.

Deși este o stațiune mică oferă o bază largă de agrement cum ar fi piscine, sală de gimnastică, loc de joacă pentru copii, trasee de ciclism și posibilitatea de a face drumeții.

A doua zi, însorită, am plecat să vizităm stațiunea Opatija. Aveam de parcurs 50 km. Trecând munții prin tunelul Ucka, lung de 3 km, am trecut de la o zi însorită la ploaie.

Opatija, liderul destinațiilor turistice din Croația, a apărut ca localitate pe locul Bisericii „Sf. Iacob” și a proprietăților sale. Acest sfânt este patronul spiritual al localității și este sărbătorit anual în luna iulie. Opatija este situată la poalele muntelui Ucka, în golful Kvarner, la Marea Adriatică. În 1844, sub Imperiul Austro-Ungar, a fost construită prima vilă luxoasă de vacanță, Vila Angiolina, azi Muzeul croat al turismului, urmată de hoteluri ca Hotel Kvarner și Hotel Imperial, restaurantul Kamelija, numeroase parcuri și o promenadă lungă de 12 km, Lungomare. A funcționat ca stațiune de lux pentru nobilimea austriacă și regalitate, chiar Împăratul Franz Joseph I își petrecea verile aici. În 1920 a trecut sub dominația Italiei, în 1947 a Jugoslaviei și din 1991 face parte din Croația, devenită independentă.

Anual se organizează congrese, festivaluri, expoziții, concerte, evenimente cultural și sportive astfel, pe lângă turiștii veniți în sejur la mare, este un aflux mare pentru acestea.

Vizita noastră a fost scurtă neputându-ne bucura din plin datorită ploii ce nu se oprea decât sporadic.

Am coborât spre promenadă. În fiecare mic golfuleț erau ancorate bărci mai mici sau mai mari.

Am străbătut Parcul Central care era ca o Grădină Botanică cu vegetație exotică.

Ne-am întors în Istarske Toplice unde, fiind o zi însorită, am explorat împrejurimile. Punctul de pornire a fost hotelul. Am urcat un versant până la capătul drumului forestier. Eram înconjurate de munții înalți care creau senzația că se apropie.

În altă direcție am văzut case izolate, situate la marginea drumului ce ducea spre Livada.

Am urcat pe altă cărare, deasupra unui hotel, unde am găsit o mică grotă săpată în stâncă la baza versantului. Pe peretele muntelui era postată o pancartă care reamintea de o bătălie din 1944, dată la Sv. Stjepan, contra fasciștilor, în care au pierit ostașii brigăzii „V. Cortan”. Nu departe era o statuie cu semnificație biblică.

De la statuie pornea o cărare ce urca muntele. Am urmat-o și, urcând, am întâlnit la cotituri câte o troiță, în total 7. De sus se vedea panorama stațiunii.

Am ajuns pe un platou unde se vedeau ruinele unei bisericuțe în care era amenajat un altar.

Lateral, pe o ridicătură, se aflau câteva cruci de lemn puse în memoria celor căzuți aici.

Coborând am dat de altă cărare ce ducea la o bisericuță din piatră.

Seara, în barul hotelului, ne-a întâmpinat o atmosferă de veselie cu muzică live și dans.

Pentru iubitorii de munte și mai ales de liniște, recomand această mică stațiune.

Citește și Buzet, Croația

Parcul Național Plitvice Jezera, Croația

Publicat pe 18 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Dintre cele 8 Parcuri naționale ale Croației Parcul Plitvice Jezera (lacuri) este cel mai mare. De asemenea este cel mai vechi din Europa de sud-est. A fost înființat în anul 1949 și datorită frumuseților naturale a fost inclus pe lista UNESCO în 1979. Numele lui provine de la lacurile puțin adânci (plitko), o altă părere, de la localitatea Plitvica.

Se întinde pe aproximativ 300 kmp din care 200 ha sunt ocupate de cele 16 lacuri, 12 superioare și 4 inferioare, populate cu diverse specii de pești, predominant păstrăvul. Sunt formate în amonte de 2 râuri, Râul Negru și Râul Alb și numeroase izvoare subterane. La rândul lor formează râul Korana lung de 134 km. În parc se găsesc 92 cascade, vegetație alpină și mediteraneană, populată cu specii variate de animale și păsări.

În aria parcului s-a dat startul Războiului Croat pentru Independență din 1991, război în care croații au pierdut. În parcarea de la intrarea în parc se află un monument închinat celor care și-au pierdut viața aici. În 1995 zona a fost recucerită, războiul s-a încheiat dar perimetrul a rămas minat. S-au depus eforturi mari pentru a curăța zona. Pe o porțiune mică a parcului, de aproximativ 8 km, s-au amenajat trasee turistice. Există zone interzise datorită posibilității de a exista încă mine și datorită animalelor sălbatice care trăiesc libere, protejate de lege. În fiecare an apar cascade și lacuri noi, înfățișarea parcului se schimbă, astfel în anul 2000 parcul a fost extins cu 102 kmp.

Am ales un traseu mediu ca durată de timp în partea Lacurilor de Jos. A fost ușor să urmărim ruta după plăcuțele cu litera atribuită traseului. De la parcare am trecut printr-un parc și am ajuns la un debarcader situat pe malul lacului Kozjak, de unde se puteau închiria bărci. În apa cristalină am văzut foarte mulți pești, majoritatea păstrăvi și rațele sălbatice erau în elementul lor.

Am urcat și coborât podețuri de lemn, am trecut pe poteci înguste deasupra revărsărilor de ape. În toate părțile vedeam doar cascade care se prelingeau sau izbucneau de pe versanții împăduriți.

Ape tulburi se revărsau printre copaci sau formau mici lacuri.

Am ajuns în dreptul Veliki Slap sau Marea Cascadă, înaltă de 78 m. Deși am trecut pe un podeț situat la mare distanță cascada ne-a făcut un duș de pomină.

Ne-am continuat traseul, nesimțind drumul, savurând misterioasele curgeri de ape.

Dintre cele 4 cascade existente în acest perimetru a doua ca mărime este Galovacki Buk sau Cascada Galovac, înaltă de 25 m.

Podețuri peste lacuri, podețuri peste cascade, minunat acest traseu !

Pădurea era toată inundată de căderile de ape dar copacilor parcă nici nu le păsa.

Apele se adunau și formau lacuri mai mici sau mai mari.

Un ultim urcuș prin parcul amenajat în pădure și traseul s-a terminat.

Cu regret ne-am despărțit de aceste minuni ale naturii.

Citește și Istarske Toplice, Croația

Peștera Urșilor și Peștera Meziad

Publicat pe 5 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o vară am hotărât să petrecem concediul în natură. Am plecat din Arad prin județul Bihor, să vedem câteva peșteri. După o oră de am ajuns în orașul Salonta unde ne-am oprit în centru, lângă Parcul Central, aproape de Primăria Salonta.

La un capăt al parcului se afla o porțiune cu statui între care am remarcat-o pe cea a lui Bocskai Istvan, principele Transilvaniei și bustul lui Avram Iancu. Tot aici am vizitat și Biserica Reformată.

În cealaltă parte a parcului am văzut Turnul Ciunt. În el este amenajat Muzeul memorial „Arany Janos” încă din anul 1899, azi numit după poetul și prozatorul maghiar, născut la Salonta în 1817, care alături de Petofi Sandor a participat la Revoluția din 1848. A fost membru al Adunării Naționale. În muzeu am văzut o parte din obiectele personale ale poetului care au fost donate orașului de către fiul său.

Nu departe se află Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” construită în anii 1931-1932.

După 25 de kilometri am ajuns în Băile Tinca, stațiune cu ape minerale cu care se tratează afecțiuni ale tubului digestiv, aparatului renal, de nutriție, reumatologice și ginecologice. Zăcământul de ape minerale a fost descoperit prin forare în 1884. În 1968 băile au devenit stațiune balneoclimaterică permanentă. Apele au proprietăți asemănătoare cu ale apelor minerale de la Vichy, Franța. Am văzut izvoarele amenajate, numerotate în funcție de apa pe care o conțineau și clădirile în care erau băile cu ape termale.

Ieșind din băi ne-am oprit să ne răcorim și noi cu apă minerală de la un izvor ce se afla pe marginea drumului.

După 42 km am ajuns în Beiuș, oraș situat în regiunea Crișana, pe malul drept al râului Crișul Negru și străbătut de un afluent al acestuia, Valea Nimăiești, care îl împarte în două părți. E înconjurat de munții Apuseni, Codru Moma, Bihor, Vlădeasa și Pădurea Craiului. Ca oraș a existat înainte de anul 1241 apărând în scripte ca fiind pustiit de invaziile tătarilor între anii 1241-1246. Am oprit în centrul orașului lângă parcul central, „Parcul cu gresie”, în care se aflau statui ale unor personalități ale orașului și Monumentul „Martirii Ioan Viordaș și Nicolae Bolcaș”.

În centrul orașului am văzut Biserica română unită „Sf. Dumitru” edificată la sfârșitul sec. XVIII.

Am urcat pe deal, printr-un cimitir, până la Biserica Ortodoxă din Deal „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”. A fost construită între anii 1784-1790 fiind finanțată de negustorii greci și români. Nu am putut intra fiind încuiată. Nu ne-a părut rău de acel urcuș pentru că am putut vedea panorama orașului.

Pentru ziua respectivă ne propusesem să vedem două peșteri astfel am pornit spre prima. Drumul a fost neașteptat de bun, asfaltat ca nou, dar foarte aglomerat. Peștera Urșilor se află în localitatea Chișcău, comuna Pietroasa, la 25 km de Beiuș. A fost descoperită în 1975 prin dinamitările făcute la o carieră de marmură. S-au descoperit fosile ale ursului de cavernă vechi de peste 15.000 de ani, de unde și denumirea peșterii. Timp de 5 ani a fost amenajată și, în 1980, a fost deschisă pentru vizitare. Peștera are lungimea de 1,5 km, e formată din 2 galerii, una superioară, 488 m, ce poate fi vizitată și una inferioară, rezervație științifică.

Am parcat într-o zonă amenajată cu căsuțe de lemn destinate comerțului cu obiecte artizanale, suveniruri, produse apicole etc. De aici am urcat niște trepte, pe versantul dealului în care s-a format peștera, până la un pavilion în care am cumpărat biletele de intrare, spre mirarea noastră cu doar 20 lei bucata. Intrarea se face în grupuri organizate, cu ghid, din 30 în 30 min. și vizionarea peșterii durează cam tot atâta timp. În interior este o temperatură constantă de +10 grade. Am așteptat pe terasă ora la care era planificată intrarea. Se puteau consuma diverse dintr-un bar amenajat în clădire.

Partea vizitabilă a peșterii este formată din 3 galerii: Galeria Oaselor, Galeria Emil Racoviță și Galeria Lumânărilor și 4 săli: Sala Oaselor, Sala Spaghetelor, Sala Lumânărilor și Sala Emil Racoviță. Unele formațiuni au primit denumiri după forma asemănătoare ca: Draperiile din Galeria Urșilor, Căsuța Piticilor, Lacul cu Nuferi, Sfatul Bătrânilor.

Am intrat prin Galeria Urșilor unde, chiar lângă poteca pe care mergeam, am văzut o mulțime de oase ale urșilor preistorici. În scop turistic a fost asamblat și un schelet întreg expus într-o parte a peșterii. În peșteră au fost identificate peste 1500 oase între care 100 cranii de urs, 120 de culcușuri, unele mai mari, în care se presupune că ursoaicele dădeau naștere puilor.

Am trecut prin Galeria Emil Racoviță în care am văzut formațiuni de stalactite și stalagmite impresionante.

Urcând și coborând printre forme bizare, lacuri mici, am trecut prin Sala Spaghetelor în galeria Lumânărilor. În cea din urmă s-a găsit un schelet aproape întreg de capră sălbatică, astfel s-a demonstrat că peștera era locuită și de alte vietăți.

Formațiunile văzute ne-au amuțit. Erau „spaghete” coborâte din tavan, „păduri” de stalactite și stalagmite.

Aceasta era și cea din urmă galerie și turul s-a terminat. Ne-am întors la Beiuș și am urmat o altă rută, prin Remetea, la Peștera Meziad, în total 55 km. Peștera se află în extremitatea sud-estică a munților Pădurea Craiului. Inițial, în 1859, a fost studiată de un explorator vienez care a cartografiat 1150 m. În 1921 Institutul Român de Speologie (primul din lume) sub îndrumarea lui Emil Racoviță a preluat cercetarea peșterii. Pe parcursul timpului s-au făcut săpături, cartografieri și în 1992 s-a ajuns la dimensiunile actuale de 6292 m din care 1038 se pot vizita. A devenit obiectiv turistic de la începutul anilor 1900. La început a fost amenajată cu scări și lămpi de carbid, apoi cu lanterne electrice, din anul 2012 au fost montate balustrade și o rețea de iluminare. Temperatura în peșteră este constantă de +10-12 grade.

Am parcat într-o zonă amenajată în acest scop și am continuat pe un drum forestier bun. Am avut o surpriză grozavă ! Ne-a întâmpinat o căprioară despre care am aflat ulterior că era îngrijită de paznicii intrării în peșteră și devenise mascota turiștilor.

Am urcat scările până într-un loc amenajat în care am cumpărat biletele de intrare și unde se găseau suveniruri. O surpriză și mai mare decât la Peștera Urșilor. Biletul a costat 10 lei. M-am gândit cum se pot întreține peșterile din asemenea sume modice, cu un aflux modest de turiști și fonduri mici…

Vizitarea durează aproximativ 40 min. Am intrat printr-o gaură mare săpată în stâncă, am urmat traseul mergând pe scări metalice prevăzute cu balustrade și iluminate. Totuși era întuneric peștera fiind enormă.

De la ghid am aflat denumirile porțiunilor de peșteră prin care treceam: Sala Mare, Galeria Tulnicului, Galeria Dracului, Galeria Turnurilor, Sala Piramidei, Sala Liliecilor. În jurul nostru am văzut stalagmite și stalactite gigante.

Știam că în peșteră locuiesc într-o colonie mulți lilieci condițiile fiind prielnice. Am aflat că nu aveam ocazia să îi vedem.

Ne-am îndreptat spre ieșire unde, ca fundal, ni se înfățișa ziua însorită de afară.

Am continuat drumul trecând prin comuna Roșia spre satul Lazuri unde ne-am cazat la o pensiune de vis, Pensiunea Dorel Codoban. Clădirea modernă, cu toate utilitățile, este plasată într-un peisaj mirific.

Până spre seară am colindat ulițele comunei aducându-ne aminte de trecutul nu prea îndepărtat în care se treceau punți de lemn, se foloseau căruțe pentru transport, se adunau lemne pentru iarnă, etc. Chiar și animalele erau liniștite în ziua fierbinte de vară.

Am privit asfințitul visând la ce ne va aduce următoarea zi.

Noapte bună!

Citește și Peștera cu Cristale Farcu, Peștera Unguru Mare, Cascada Vadu Crișului, județul Bihor

Split și Zadar, Croația

Publicat pe 1 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Split, cu aproximativ 200.000 de locuitori, este al doilea ca mărime din Croația. În anul 295, la ordinul Împăratului roman Dioclețian, a început construirea unui palat, care a durat 10 ani. A fost folosită piatră din cariera de la Brac. În anul 305 acesta a abdicat. Fiind bolnav s-a retras în acest palat unde a trăit până la moartea sa.

Palatul cuprindea apartamentele imperiale care, spre mare, aveau o galerie de arcade cu 3 loggia. În rest era înconjurat de ziduri cu turnuri defensive, și prevăzut cu 4 porți de acces- Porta Aurea, Porta Argenta, Porta Ferrea, Porta Aenea. În centrul palatului se afla o piațetă în jurul căreia s-au construit Templul lui Jupiter, Templul lui Venus, Templul zeiței Cibelis și Mausoleul, în care Dioclețian a fost înmormântat. Au fosrt construite încăperi pentru armată, pivnițe, etc., în total 220 de încăperi. Palatul a funcționat ca reședință oficială a administrației provinciale până în secolul VI. S-au construit primele locuințe, inițial în interiorul zidurilor, apoi s-au extins și afara lor, orașul fiind un centru comercial puternic dezvoltat, mai ales prin manufactura de textile. În sec. VII, fiind atacat de avari, palatul a fost abandonat. Aici s-au adunat refugiații romani, astfel orașul mărindu-se. Între secolele XII-XIV orașul s-a dezvoltat rapid. În 1420 cetatea fost cucerită de armatele venețiene. Sub puterea Veneției a rămas până în sec. XVIII, perioadă în care s-a contruit un nou sistem de apărare. Republica Veneția căzând, a intrat sub dominația Imperiului Austro-Ungar și a urmat istoria întregii țări, azi Croația fiind stat independent.

În 1979 centrul vechi istoric și Palatul Dioclețian au intrat în patrimoniul cultural mondial UNESCO.

Am parcat pe Riva, faleza largă de pe malul mării Adriatice și am intrat în orașul vechi unde am străbătut străduțele înguste și întortocheate.

Am ajuns în Piața Fructelor (Vocni Trg) unde am văzut Castelul Venețian și, alăturat, un turn octogonal, construit în sec. XV ca turn de protecție.

Am trecut pe lângă Palatul Milesi (construit în sec. XVII) în fața căruia de afla statuia poetului național Marko Marulic.

De aici am mers în Piața Poporului în care se află printre alte clădiri câteva mai importante ca Primăria venețiană cu loggia (sec. XV), Palatul Karepic (sec. XVI) și Palatul Pavlovic.

Ne-am îndreptat spre Poarta de Fier. Deasupra ei se află Campanila unei biserici, „Sf. Teodor” (sec. XI).

Trecând pe lângă Templul lui Jupiter, transformat în sec. IX în Baptisteriul „Sf. Ioan” din care s-au păstrat doar câteva componente, am ajuns în curtea palatului, numită din sec. XX Peristil, datorită celor două colonade care o mărginesc.

În colțul de sud-est am văzut Mausoleul lui Dioclețian înconjurat de 24 de coloane, unele din marmură roșie. Din sec. VII a fost transformat în Catedrala „Sf. Domnius” (Sv. Duje), închinată Fecioarei Maria. În sec. XIII a fost construită Campanila catedralei, un turn monumental.

La vestibulul mausoleului (Prothyron) sau pronaosul catedralei, la nivelul fațadei, s-au construit două capele albe.

Pe sub acesta am coborât în sălile subterane care au avut rol de magazii, pivnițe. Se întindeau sub toată suprafața apartamentelor imperiale și aveau ieșire spre mare prin Poarta de Bronz, destinată doar acestora. În subterane am găsit amenajate o mulțime de magazine, spațiul având actual destinație comercială.

Am ieșit în Peristil și am mers pe strada lui Dioclețian până la poarta nordică, Poarta de Aur, poartă dublă. Deasupra ei, în sec. XII a fost construită Capela „Sf. Martin”.

Am observat că se păstrează, bine conservate, zidurile de apărare din această parte.

Peste drum am văzut un parc în care se înălța un turn, Campanila Capelei „Preafericitul Arnir” (sec. XVIII), care aparținea Mânăstirii benedictine, astăzi în ruină.

Am înconjurat zidurile până pe Riva, faleza superbă la marea Adriatică.

Am văzut vasele, mai mari sau mai mici, ancorate în Portul Split. Este portul pentru vasele de transport, feriboturi, terminalele de marfă fiind situate în zonele industriale. Portul s-a dezvoltat mult în sec. XIX când orașul a început să se redreseze după apartenența la multe imperii, devenind necesare construirea de noi diguri, terminale, el făcând și legătura cu insulele înconjurătoare.

Ne-am odihnit puțin pe Riva, urmărind vasele care veneau și plecau, urmând să părăsim și noi în curând orașul.

Plecând din Split, după 144 km am oprit în orașul Zadar. A fost construit pe un promontoriu în Marea Adriatică, separat de continent printr-un șanț adânc. A fost cucerit de iliri, apoi de romani care au construit o colonie Julia Jader, după tipul roman, cu străzile drepte, un Forum, un apeduct lung de 40 km, etc. Din sec. VIII până în sec. XI a fost capitala temei bizantine din Dalmația. Între secolele XI-XIII a aparținut Regatului Croat. În 1409, disputat de unguri și venețieni, cei din urmă cumpărându-l pentru 100.000 de ducați, l-au fortificat, orașul a devenit un port important și totodată un nod socio-economico-cultural. Un exemplu este Cafeneaua Forum dechisă în 1730, care funcționează și astăzi. În 1797, Republica Venețiană destrămându-se, Zadar a trecut sub puterea austro-ungară. O dată cu războaiele conduse de Napoleon a fost o scurtă perioadă de timp sub dominație franceză (1805-1813), apoi a fost integrat iar în Imperiul Austro-Ungar. În acea perioadă s-au făcut modificări astfel, fortificațiile au fost transformate în promenade, păstrându-se doar pereții exteriori ai cetății. După Primul Război Mondial, din 1918 până în 1945, a aparținut Italiei, devenind un port marcant și un oraș comercial foarte bine dezvoltat. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial au fost distruse aproximativ 80% din clădiri. Au supraviețuit o parte din Forumul Roman și Apeduct, Biserica „Sf. Donatus” și clădiri din oraș. Fiind un nod important între coastă și uscat și apartinând Italiei, a foat asediat de sârbi pentru a împiedica legăturile cu Zagreb. După război a aparținut Jugoslaviei, iar din 1991a fost anexat Croației.

Este un oraș mic, în partea nouă dezordonat ca arhitectură, cu aproximativ 75.000 de locuitori, majoritatea catolici având în vedere istoricul său. Este punctul de plecare spre insulele Pag și Dugi Otok. Și actual are cea mai mare piață de pește din regiune. Tot timpul au loc evenimente culturale, festivaluri, concerte și străzile sunt pline de tineretul universitar.

Am trecut un pod pe lângă un mic port, Fosa, plic cu ambarcațiuni mici. Am intrat în orașul vechi prin Poarta Kopnena. Aceasta a fost construită de italieni în anul 1543 din materialele unui arc de triumf roman, pentru a sărăbători victoria de la Lepanto împotriva turcilor. Ca ornamente are la exterior Leul Sf. Marcu, emblema Veneției și la interior Sf. Cristofor călare, sfânt care patronează orașul.

311 poarta Kopneva ne-am pierdut de grup

Am intrat într-o piață largă, Forumul Roman, fostă piață publică, construită în secolul I înainte de Hristos. În partea dreaptă am văzut un turn înalt și lângă el o biserică cu arhitectură ciudată, Biserica „Sf. Donat”. A fost construită sub numele de Biserica „Sfintei Treimi”, între secolele VIII-IX, când Donato di Zara, un sfânt dalmatin, devenit episcop și diplomat, a fost creditat. S-au folosit materiale provenite de la fostele clădiri ale Forumului Roman. După moartea sfântului, acesta a fost îngropat în biserică și, în urma ocupației franceze, oasele au fost transferate în Catedrala „Sf. Anastasia”, unde se găsesc și în prezent. Italienii au schimbat numele bisericii în „Sf. Donato”.

Este cea mai mare clădire preromantică din Croația. Are înălțimea de 27 m. Interiorul este perfect circular, prezintă două nivele cu cupola centrală și împrejur firide semicirculare și are o acustică extraordinară. În timp a avut mai multe utilizări astfel sub venețieni, francezi și austrieci a fost depozit, când Zadar a fost anexat Iugoslaviei a fost Muzeu Arheologic, în prezent este utilizată ca loc pentru concerte, în cadrul Festivalului Internațional de Muzica Renașterii Medievale, datorită acusticii extraordinare.

Am ocolit biserica pe lângă turnul care era clopotnița catedralei. Construcția lui a fost începută în sec. XV și terminată de abia în sec. XIX. Se puteau urca cele 179 de trepte din interiorul lui pentru a vedea panorama. Lângă el Catedrala „Sf. Anastasia”, a fost construită în secolele XII-XIII pe locul unei biserici paleocreștine.

Depășind-o, am ieșit într-o piațetă în care, solitar, se afla un stâlp. Am aflat că în epoca romană era prevăzut cu inele mari din fier de care erau legați hoții și femeile adultere, de unde și denumirea de „Stâlpul Infamiei”. Peste clădiri se vedea turnul Bisericii „Sf. Ilie”.

Am ieșit în Forum. În față am văzut Muzeul de Arheologie (1832) și, lângă el, Biserica „Sf. Maria”. A fost ridicată în anul 1091 fiind fondată de Cika, o femeie de viță nobilă din Zadar, pe lângă o Mânăstire Benedictină, una dintre multele mânăstiri ridicare de acest ordin pe coastele Dalmației. Se spune că mânăstirea a fost închisă doar în timpul bombardamentelor nemțești din 1943 când a fost puternic afectată. Doar în 1970 s-au întors maicile în mânăstirea parțial refăcută și și-au reluat activitățile. Colecția de obiecte religioase, majoritatea aparținând benedictinilor, a scăpat pentru că a fost ascunsă de maici într-o groapă secretă din turnul bisericii. Muzeul are o expoziție permanentă „Aurul și argintul Zadarului” în care acestea pot fi văzute.

Am ieșit pe faleza largă de la malul mării și ne-am îndreptat, printre mulțimea de turiști, spre Orga Mării și Salutul Soarelui. De o parte era marea liniștită, de cealaltă parte clădiri de locuit cu spații de joacă pentru copii.

Sunt două opere tehnologice ale arhitectului Nikola Basic. Orga mării (Morske urgulje) a fost confecționată dintr-un sistem de 35 tuburi poziționate sub scările ce coboară în mare. Sub acțiunea valurilor cântă diferit, în funcție de tăria și frecvența acestora, creând senzația că însăși marea oferă recital. Salutul soarelui (Pozdrav Suncu) este un disc de 22 m format din 300 de panouri solare care reprezintă soarele și primele 3 planete solare. Panourile, care au captat energia solară în timpul zilei, o eliberează spre seară creând senzația că soarele e tot acolo, la asfințit. Din păcate nu am putut vedea cum soarele salută marea la asfințit fiind plecate deja din Zadar.

Ne-am întors spre orașul vechi unde am străbătut străduțele înguste cu multe magazine de suveniruri, articole de îmbrăcăminte, încălțăminte, alternând cu restaurante, cafenele și, multe, multe gelaterii care atrăgeau atenția prin diversitatea și aranjamentul sortimentelor.

Am părăsit acest oraș micuț dar plin de istorie urmând excursia noastră prin Croația.

Citește și Parcul Național Plitvice Jezera, Croația

Dubrovnik, Croația

Publicat pe 25 februarie 2018 de monica frimu

Orașul Dubrovnik, numit și perla turismului croat, se află în regiunea Dubrovnik-Neretva din Croația. A fost fondat prin unirea a două mici orășele: Laus, o mică insulă unde trăiau refugiații italieni din orașul Epidaurum, unde au format orașul Raguza și Dubrava, o așezare a imigranților slavi, între ele afându-se o strâmtoare. Treptat strâmtoarea a fost umplută cu pământ, devenind piața și strada centrală. Dubrava s-a extins și, prin unirea lor, au format cetatea Raguza, cu forma de guvernământ Republică. Acesta era punctul de plecare al cruciadelor pentru ocuparea de noi teritorii. Între secolele XV-XVI s-a dezvoltat mult, devenind o mare putere economică, mai ales prin comerțul maritim, rivalizând chiar cu Republica Veneția. Fiind bine apărată și poziționată, primid provizii de pe mare, nu a putut fi cucerită nici de invazia turcilor, în sec. XV, aceștia ocupând o mare parte din Europa.

Orașul era condus de aristocrație și se ținea cont de clasa socială. Astfel, căsătoriile dintre clase sociale diferite erau interzise. În sens opus, Guvernul, fiind liberal, în 1418 a abolit sclavia și a fost primul stat care a recunoscut independența noului stat format, Statele Unite ale Americii.

În oraș au fost construite sisteme de canalizare și spitale, mai puțin întâlnite în acea perioadă în marile orașe din Europa. În 1464, în timpul construcției turnului Minceta, resursele de piatră s-au terminat. S-a dat un decret prin care fiecare vizitator al orașului să vină cu o piatră de dimensiunile corpului său.

Un cutremur mare de pământ, în 1667, a distrus mare parte din palatele și bisericile orașului, care, ulterior, au fost reconstruite. În timpul războaielor lui Napoleon și-a pierdut independența, trecând sub dominație franceză (1806-1814), apoi a devenit parte a Regatului Dalmației condus de monarhia austro-ungară. În 1918 a intrat în componența Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, când și-a schimbat denumirea în Dubrovnik. În 1929 făcea parte din noua Republică Jugoslavia.

În 1979 a fost inclus pe lista UNESCO. Din păcate multe dintre monumente au fost aproape distruse, în 1991, sub asediul trupelor sârbe care a durat 80 de zile. Au scăpat neatinse palatele, catedrala și bisericile baroce.

Patronul spiritual al orașului este Sfântul Blasiu (Sveti Blaho), la care se organizează procesiuni mari.

Am parcat în oraș și ne-am îndreptat spre cetate.

Am trecut un pod peste vechiul șanț de apărare, spre Poarta Pile, pe care am văzut statuia Sfântului Blaise. Aceasta era poarta exterioară (1537), pe care depășind-o, am ajuns într-o piațetă. De aici am cotit, am coborât niște trepte și am pășit prin poarta interioară (1438) în cetate.

Prima construcție care ne-a ieșit în față a fost Fântâna Mare a lui Onofrio (1438), fântână cu apă potabilă, loc de odihnă și relaxare.

Pe partea stângă am intrat în Biserica „Sf. Salvator”, biserică aflată lângă Mânăstirea Franciscană fondată în 1315. În cadrul mânăstirii se află un muzeu cu artă religioasă, cel mai important exponat fiind o Biblie din sec. al XVI-lea. Aici se afla cea mai veche farmacie din lume (1317).

Lângă biserică am cumpărat biletul cu care puteam urca pe zidurile cetății, bilet cu oră fixă. Între timp am vizitat cea mai mare parte din cetate. În față se desfășura Stradun, un bulevard pavat cu marmură, șlefuită de trecerea timpului, plin cu cafenele, magazine cu suveniruri, bănci, agenții de turism, restaurante, una lângă cealaltă, de-a valma. Îmi imaginam acest tumult transferat în perioada de formare a străzii…

Am trecut pe lângă Biserica „Sfântul Blaise” (1705-1717) în care se află statuia din aur a sfântului.

Am ajuns în Piața Luza. În față am văzut Turnul cu ceas, înalt de 35 m și Loggia. Turnul a fost construit de meșteri locali în 1444. A fost prevăzut cu două siluete sculptate în lemn care s-au deteriorat în timp. Au fost înlocuite cu două chipuri de bronz, Maro și Baro care, datorită aerului sărat al mării s-au oxidat și au căpătat culoarea verde. Forma actuală de „Octopus” i-a fost dată în sec. XVIII de un călugăr franciscan care a reparat ceasul din turn. Împreună cu sfera din bronz arată fazele lunii. După o restaurare, în 1928 s-a instalat în vârful turnului un clopot vechi din 1506. În stânga turnului, Palatul Sponza, construit în sec. XVI, a fost sediu de bancă, a arhivelor naționale ale Croației, azi al diferitelor expoziții. În mijlocul pieței se afla o coloană din piatră, Columna lui Orlando, unde se adunau cetățenii pentru a afla noile decrete, proclamații etc.

În dreapta turnului se afla Fântâna Mică a lui Onofrio.

Vis a vis de Palatul Sponza, construită pe ruinele a două biserici, se afla Biserica „Sv. Vlaho” sau Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”. Prima biserică a fost înființată în sec. XII de Richard Inimă de Leu. Pe locul ei, în sec. XIV s-a construit o catedrală în stil romanic. Aceasta a fost distrusă într-un cutremur și, în 1671, s-a început construcția actualei catedrale, finalizată în 1713. În interior se pot admira lucrări ale pictorilor italieni și o trezorerie cu o colecție de aproximativ 200 de relicve.

În apropiere se aflau Palatul Guvernatorilor și Palatul Rector, ambele construite în sec. XV. Palatul Rector a servit cândva drept sediu al guvernului, acum fiind Muzeu de Istorie.

Am străbătut străzile înguste și întortocheate, ca un labirint, îndreptându-ne spre locul prin care puteam urca pe zidul cetății.

Construcția meterezelor a început în sec. XIII. După 300 de ani s-a ridicat o a doua centură de ziduri cu bastioane, cazemate și porți duble. Zidurile au fost înălțate de la nivelul mării ajungând până la 25 m. În plus au fost construite foarte late, de 3-4 m, pentru o mai bună apărare. În total fortificațiile se întind pe aproape 2 km. Ne-am propus să străbatem doar partea cu marea.

Am urcat mai multe trepte ce începeau lângă Biserica „Sf. Salvator”. De sus am văzut o parte din obiectivele vizitate anterior.

În partea spre munte zidul urca spre turnul Minceta.

Zidurile fiind late, propriu-zis ne-am început plimbarea ca pe o alee. Luând-o spre mare am trecut de un turn pătrat. Depășind turnul Bokar,un turn rotund de apărare, de cealaltă parte a golfului Kolorina, cocoțat pe o stâncă, se vedea Fortul Lovrijenac. În golf se pare că era vremea caiacului.

În partea cealaltă imaginile erau copleșitoare. O mare de acoperișiuri roșii, străduțe înguste, turle de biserici, în fundal munții, iar la dreapta, în spatele unor ruine, zidul care urca.

Am ajuns la acea porțiune de zid care, aici, era mai îngust și am urcat până la Bastionul Mrtvo Zvono.

Coborând ne apropiam treptat de zidul sudic. Am ajuns la un mic bastion. În depărtare se vedea insula Lokrum despre care știam că este o insulă nelocuită, dar amenajată pentru turism, având o grădină botanică cu plante exotice, un lac sărat- Marea Moartă, care comunică cu marea. Este populată cu animale și păsări mici care umblă nestingherite (iepuri, păuni, etc.). Există un mic teren de fotbal și în unele zone șezlonguri pe iarbă. Accesul la insulă se face cu feribotul.

În dreptul Bastionului Sfântul Ștefan (Sveti Stjepan), în exteriorul zidurilor, deasupra mării, am văzut amenajat un mic bar.

Am cotit pe următoarea latură a zidului căutând o ieșire. Partea cu marea se terminase și doream să coborâm în cetate. Am trecut pe lângă niște ruine ce ne aminteau de trecerea necruțătoare a timpului.

Am trecut pe niște străduțe între casele vechi, dar încă locuite.

Am ajuns în piața Gundulic unde se află Biserica Iezuită „Sf. Ignatiu de Loyola”. Aceasta a fost construită între anii 1667-1725. De ea este alipit Colegiul Iezuit. Clopotnița adăpostește cel mai vechi clopot din Dubrovnik. Numele i s-a dat de la Sfântul Ignatiu care a fost fondatorul unui ordin bisericesc catolic, Societatea lui Iisus, în anul 1534.

Spre ieșirea din biserică, în partea dreaptă, am văzut Grota Fecioarei de la Lourdes.

Am coborât o scară cu multe trepte din piatră, construită în aceeași perioadă cu biserica ca și cale de acces.

Am străbătut mai multe străduțe și am ajuns în dreptul unei biserici mai nouă, Biserica Ortodoxă „Sfântul Buna Vestire”. A fost construită în 1877, a suferit daune în urma asediului din 1991 și a fost restaurată în 2009. În muzeul bisericii de găsesc numeroase icoane, iar în bibliotecă aproximativ 12.000 de cărți.

Încetul cu încetul ne apropiam de poarta de ieșire, trecând pe străduțele unde muzicanții cântau ca pe o scenă deschisă, sau oprindu-ne la un magazin, o terasă pentru a bea un ceai, lungind cât mai mult posibil timpul, înainte de a părăsi această cetate minunată.

Următoarea noastră țintă era orașul Split.

Citește și „Split și Zadar, Croația”

Muntenegru- canionul Tara, Cetinje, Kotor

Publicat pe 23 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o după amiază, sătule de oraș, am plecat spre Muntenegru, unde doream să ne cufundăm în frumusețile naturii. Am parcurs 215 km până în Serbia, la Belgrad, unde urma să înnoptăm. Pentru a ne dezmorți, după câteva ore de drum, am mers să vedem o parte din Cetatea Kalemegdan și panorama orașului în nocturnă.

Mergând spre hotel ne-au atras atenția două clădiri frumos iluminate. Am aflat că era vorba despre Palatul Prințesei Ljubice, construit în anul 1831, azi muzeu și clădirea Patriarhatului Bisericii Ortodoxe Sârbe.

21 casa patriarhat bis. ortodoxa sarbe fbmw

Având un drum lung de parcurs, a doua zi am rulat prin Serbia și am făcut un popas lângă un lac artificial, pentru a lua masa de prânz. Vremea ținea cu noi și, de pe terasa restaurantului, am privit apele limpezi ale lacului.

Am trecut granița dintre Serbia și Muntenegru, graniță marcată de o bisericuță.

Ne-am apropiat de canionul Tara, pe care urma să-l traversăm. Canionul a fost săpat în timp de râul Tara în stâncile dure ale muntelui. Are o lungime de 82 km și adâncimea, în punctul cel mai jos, de 1300 m. Este cel mai adânc din Europa. Este traversat de Podul Durdevica, construit între anii 1937-1940. La vremea respectivă era considerat cel mai lung pod de beton din Europa, având lungimea de 365 m. Este prevăzut cu două benzi de circulație și câte o bandă pentru pietoni, de o parte și de cealaltă. Este format din 5 arcade alungite în jos și este situat la înălțimea de 170 m față de râu. Am trecut și noi podul și ne-am oprit pentru a savura panorama.

Erau amenajate și cabluri pentru amatorii de tiroliană. Pe râu se practicau rafting, caiac, etc.

La marginea parcării se aliniau magazine cu suveniruri, produse apicole, vestimentație populară, etc. Am continuat drumul prin canion minunându-ne de ce este în stare să facă natura. Fiind plin de curbe periculoase, am circulat cu viteză redusă. După fiecare cot apărea un alt versant de munte, unii golași, unii împăduriți în anumite zone, parcă apropiindu-se cele două părți deasupra apei ce curgea liniștită foarte, foarte jos. Pe parcursul canionului nu exista nici o parcare, astfel nu am putut fotografia prea mult, rămânându-ne doar amintirile înmagazinate în memorie.

Am părăsit cu regret canionul și, seara, după 465 km rulați, ne-am cazat în Cetinje.

Orașul a fost fondat în sec. XV. Principatul Zeta fiind în război cu imperiul otoman, regele Ivan I Crnojevic, în 1475, a mutat capitala într-un loc inaccesibil și i s-a construit curtea regală pe câmpia Cetinje. După 2 ani s-a înălțat și o mânăstire, iar orașul a devenit capitală și totodată un centru religios ortodox. Denumirea i-a fost dată după râul ce curge prin oraș. În 1493 călugărul Macarie a creat aici prima imprimerie slavă din Balcani în litere chirilice.

Spre sfârșitul secolului al XV-lea principatul Zeta a fost redus la un teritoriu muntos cuprins între râul Crnojevic și Kotor. În acea perioadă a început să fie denumit Muntenegru. Războiul cu otomanii a durat 25 de ani. În această perioadă orașul a fost atacat pe lângă turci și de venețieni, astfel că nu s-a mai dezvoltat. În 1669 Muntenegru și-a cucerit independența față de turci dar, în anii următori, aceștia au atacat Cetinje de 3 ori, într-o incursiune ajungând chiar până la porțile mânăstirii. Locuitorii orașului i-au dat foc, murind în incendiu atât ei cât și turcii atacatori, dar Cetinje nu a fost cucerit.

Începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea orașul a început să prospere, în timp devenind un centru spiritual, de cultură, a Muntenegrului. În această perioadă (1701-1704) a fost reconstruită Mânăstirea cu hramul „Sf. Petru de Cetinje”.

În 1838 a fost construită noua clădire pentru parlament și ca reședință pentru conducătorul Muntenegrului, numită Billiarda sau casa Biliardului. Denumirea a fost dată datorită primei mese de biliard din Muntenegru care a fost amplasată acolo.

Ulterior, în aceeași perioadă, s-a înființat prima școală primară obligatorie pentru fete și băieți, s-a construit primul hotel, „Lokanda”, s-au construit clădiri în care au funcționat ambasade ale principalelor țări, inclusiv clădiri destinate închirierii. Între 1863-1867 s-a ridicat Palatul Regal pentru regele Nicolai, care a locuit până în 1918, când a fost exilat.

În 1878 Congresul de la Berlin a recunoscut Muntenegru ca stat independent, Cetinje a devenit capitală europeană și în următorii ani a prosperat. În noiembrie 1918 Muntenegru a fost anexat Regatului Serbiei. În decembrie acesta s-a unit cu croații, slovenii și au format Regatul Jugoslaviei. Acesta a fost recunoscut oficial în 1922.

Între cele 2 războaie mondiale Cetinje și-a extins teritoriul și a devenit centrul regiunii Zeta, un centru puternic economic și cultural. În 1946 a fost instaurat un guvern comunist care și-a mutat sediul la Titograd (Podgorica), aceasta devenind capitala Republicii Populare Federative Jugoslavia, care în timp și-a schimbat de mai multe ori denumirea, ultima fiind Republica Federală Jugoslavia, în 1992. Era constituită din două republici: Muntenegru și Serbia. În toată această perioadă orașul Cetinje a început să decadă, deși potențialul economic și turistic era mare, ne mai având posibilitatea să se dezvolte. În anul 2006 Muntenegru și Serbia au devenit independete. Capitala Muntenegrului este la Podgorica iar în Cetinje, în Palatul Albastru, locuiește președintele țării.

Trecând pe o alee largă, aproape de hotel am văzut acest palat. Ni s-a părut ciudat că nu era păzit.

În apropiere am trecut pe lângă fosta Ambasadă a Angliei, azi Academia de Muzică.

Se pare că orașul era foarte modest, clădirile nefiind spectaculoase. Vis a vis de Muzeul Național, fostul Palat Regal al regelui Nicolai, trona, într-un mic părculeț, statuia lui Crnojevic, fondatorul orașului.

85 azi muzeul national, fost palat rege Nicolai

Ne-am îndreptat spre mânăstire. Prima pe care am văzut-o a fost Biserica Vlahă sau Biserica curții. A fost refăcută ultima dată în 1864. În interior păstrează rămășițele primului voievod, Ivan Crnojevic, care a mutat capitala în Cetinje în 1490 și ale regelui Nikola I Petrovic Njegos, care a condus 50 de ani Muntenegru.

Am trecut pe lângă Fostul Palat și clădire a Parlamentului, Billiarda. În ea se găsesc Muzeul de Etnografie și Muzeul Njegos, cu arme, mobilier și costume de epocă.

103 muzeul Biljarda Spolja Petar II Petrovic Njegos

În față ni s-a arătat Mânăstirea „Sf. Petru de Cetinje”.

În interior am văzut fosta chilie a sfântului Petru. Acesta a luptat pentru unificarea triburilor muntenegrene. În muzeul mânăstirii se află moaștele mâinii Sfântului Ioan Botezătorul și o părticică din crucea lui Iisus. În interior nu am putut poza deoarece era interzis.

Am străbătut străzile orașului cu casele vechi, bine întreținute, vopsite în diferite culori, care ne-au creat o senzație de veselie.

Din Centije am rulat pe un drum foarte îngust, cu curbe dese, până în secolul XIX fostul drum de catâri ce lega orașul de alte centre comerciale. Deși erau doar 52 de km am făcut aproape 2 ore până în Kotor, un oraș, fostă cetate, situat într-un golf al Mării Adriatice, în nordul Muntenegrului, în apropiere de Croația.

Inițial zona a făcut parte din provincia romană Dalmația. A fost mult râvnită. A fost cucerită de venețieni, apoi, în secolul XV, de otomani. În acea perioadă numărul populației slave a început să crească, în secolul al XVII-lea devenind majoritară. Din acest motiv azi golful este cunoscut sub două denumiri, una italiană Bocche di Cattaro și una slavă, mai des întâlnită, Boka Kotorska.

Provincia a trecut în timp sub mai multe stăpâniri astfel în 1809 ca parte a Republicii Venețiene a trecut în Imperiului Francez. În 1815 a fost cedată Imperiului Habsburgic astfel o parte din populație a devenit catolică. După cel de Al Doilea Război Mondial a devenit parte din Muntenegru, una dintre cele 6 state ale federației jugoslave.

Golful face parte din cel mai sudic fiord din Europa, fiind punctul lui terminus. Face parte din patrimoniul mondial UNESCO, fiind unul din cele 5 fiorduri din lume care au formă de fluture cu aripile desfăcute. Este înconjurat de munți abrupți, înalți până la 2000 de metri. Am avut ghinionul să ajungem pe ploaie. Zona este renumită că are vremea schimbătoare. Astfel nu am putut vizita fortăreața Sveti Ivan care se află pe un versant, la aproximativ 260 m deasupra mării și biserica existentă pe munte. Panorama trebuie să fi fost mirifică.

A doua zi, parțial SOARE !!!

Ne-am plimbat pe străduțele și prin gangurile fostei cetăți medievale, cu magazine de suveniruri, terase, cafenele. Am ieșit pe malul apei și am ajuns în Portul Kotor unde ancorează zilnic multe vase comerciale, de pasageri și se pot împrumuta bărci pentru navigație în golf. Timpul nu ne-a permis o excursie pe apă.

Am aflat că la Kotor a fost fondată prima scoală de navigație a țărilor slave și a fost desenată cea mai veche hartă a Mării Adriatice.

Din nou la drum spre ținta finală, localitatea Dubrovnik din Croația, unde intenționam să rămânem câteva zile la mare. Am rulat pe marginea fiordului. Din mers am văzut o biserică așezată aproape pe malul apei, mai multe zone în care erau amenajate crescătorii de stridii.

Am trecut pe lângă două insule situate în mijlocul apei. Pe fiecare era câte o bisericuță. Prima insulă, naturală, este insula Sfântul Gheorghe. A fost folosită ca cimitir pentru nobilii din Perast până în anul 1866, când a fost mutat. Biserica, încadrată de copaci, a fost ridicată în secolul IX de niște călugări benedictini. În decursul timpului o parte din biserică a fost dărâmată în urma unui cutremur, reconstruită și păstrează până azi înfățișarea originală. A doua, o insulă artificială, a fost construită de marinari, de-a lungul a 200 de ani. Ei duceau cu bărcile materialul de construcție. Este insula Maica Domnului de pe stâncă. Numele provine de la icoana Sfintei Fecioare Maria găsită de marinari pe o stâncă în sec. XV. În depărtare se vedea satul Perast.

129 în dr. insula Maica Domnului de pe stâncă

Cu regret am părăsit fiordul urmând ca, în curând, să ne despărțim și de Muntenegru.

Citește și „Dubrovnik, Croația”

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Pula sau Pola, Croația

Krk, Croația

Peștera cu Cristale Farcu, Peștera Unguru Mare, Cascada Vadu Crișului, județul Bihor

Buzet, Croația

Istarske Toplice și Opatija, Croația

Parcul Național Plitvice Jezera, Croația

Peștera Urșilor și Peștera Meziad

Split și Zadar, Croația

Dubrovnik, Croația

Muntenegru- canionul Tara, Cetinje, Kotor