Brindisi, Italia

Publicat pe 31 decembrie 2023 de monica frimu

Orașul Brindisi, capitala regiunii Brindisi, este situat în regiunea Apulia din sudul Italiei, pe malul Mării Adriatice, care formează acolo un „port natural” (golf). Datorită poziției strategice, a fost locuit încă din epoca mesapiană, când centrul urban, situat spre vest, a fost înconjurat cu un zid de apărare (sec. VII î.e.n.), apoi de greci, dar s-a dezvoltat mai ales sub Imperiul Roman (27 î.e.n.- 285 e.n.), care au consolidat zidurile. În acea perioadă comerțul a înflorit, amforele fabricate în Brundisium fiind găsite de arheologi în toată zona Mării Mediterane și numărul populației a crescut, ajungând la cca. 100.000 de persoane.

Pentru a facilita circulația mărfurilor și a trupelor între centrul imperiului și estul Mării Mediterane, romanii au creat Calea Appiană, al cărui capăt era la Portul Brindisi, marcat probabil de cele două coloane din marmură, ca o poartă la mare, dintre care doar una a supraviețui, a doua prăbușindu-se în 1528 și, un secol mai târziu, materialele donate orașului Lecce pentru construirea unui monument al Sf. Orontius, onorându-l după ce a scăpat populația de o epidemie de ciumă. De fapt azi e vizibilă o copie a coloanei romane, înaltă de 18,74 metri, cu capitelul decorat cu frunze de acant și 12 figuri mitologice- 4 zeități marine și 8 tritoni care cântă la instrumente făcute din scoici marine. Din cea originală, restaurată (1996-2002), se poate vedea capitelul, etalat în Palatul Granafei-Nervegna.

Lateral de coloană se află o clădire pe care o placă comemorativă amintește că pe acel loc a existat casa poetului Vergiliu, în care a locuit și murit (19 î.e.n.) acesta.

La un an de la încoronare (284), pentru a stabiliza imperiul, Împăratul Dioclețian l-a împărțit în două părți distincte, Imperiul Roman de Răsărit, grecesc, azi cunoscut ca Imperiul Bizantin, din 330 cu capitala la Constatinopol și Imperiul Roman de Apus, latin, cu capitala la Mediolanum (Milano), din 402 la Ravena, până în 476 când, prin abdicarea lui Romulus Augustus, imperiul a fost deființat. Brindisi a intrat în declin, în secolul VI San Cataldo (Lecce) devenind cel mai important port din zonă.

Odată cu căderea Imperiului Roman, Brindisi a fost cucerit pe rând de ostrogoți, bizantini, longobarzi, sarazini și normanzi (1070). În timpul lupelor purtate, zidurile de apărare au fost distruse. Sub Împăratul Frederick II portul a devenit locul de lansare al cruciadei, pentru cucerirea Ierusalimului (1228). Orașul a fost împrejmuit cu ziduri noi. Pentru a apăra zona portului, în 1227 s-a construit Castelul Șvab (Castello Svevo), înconjurat de un zid înalt, prevăzut cu o poartă de intrare și 6 turnuri, două circulare, trei pătrate și unul pentagonal.

În timp castelul și fortificațiile au fost completate și, pentru acces, în 1243 s-a creat Poarta Mesagne.

Sub Carol I de Anjou castelul a fost prevăzut cu turnuri de apărare și interiorul transformat într-un palat (1272-1283). Ferdinand I al Neapolelui (1458-1494) l-a extins și înconjurat cu un al doilea zid, prevăzut cu turnuri circulare, folosite de artilerie, vizibile și azi. Între cele două ziduri s-au creat încăperi pentru cazarea militarilor, folosite și de populație în caz de război.

Carol II de Anjou a creat un sistem de apărare al portului. Pe cele două laterale ale canalului Pigonati s-au ridicat 2 turnuri (1301), cel vestic mai mare, care au fost legate cu un lanț metalic, coborât pentru acces, sau ridicat pentru blocarea portului. În 1484 s-a construit Turnul Infernului (Torrione dell Inferno), un turn circular prevăzut cu 40 de ferestre mici pentru arme, după care probabil a fost numit. Turnul a fost legat de castel printr-un perete cortină crenelat.

Pentru accesul în oraș s-au creat mai multe porți dintre care Poarta Lecce, realizată sub Ferdinand de Aragon (1464), consolidată de Carol V de Habsburg (1530), azi folosită pentru diferite evenimente și expoziții și Poarta Regală (Porta Reale), situată la malul mării, despre care cronicarii afirmă că a fost demolată în 1776. În aceeași perioadă s-a construit Bastionul Carol V, început sub Ferdinand de Aragon și finalizat de Giovanni Battista Loffredo în 1551, conform inscripției de pe colțul de sud-vest, loc unde se află și stemele lui Carol V și Don Piedro de Toledo, Viceregele Neapolelui.

În secolul XV orașul a fost asediat de armatele Ligii franco-venețiene-papale și din 1496 a intrat sub protectoratul Republicii Veneția. Apoi a fost preluat de aragonezi care, temându-se de o invazie otomană, au extins Castelul Șvab și au construit fortificații noi (sec. XV-XVI).

Bastionul San Giacomo, de pe dealul Levante, construit sub Frederick II, a fost modificat în forma actuală, pentagonală, cu parapeți, pasarele de patrulare și creneluri. În 2010 bastionul a fost restaurat și azi e folosit pentru diverse conferințe și expoziții. La jumătatea distanței din Poarta Mesagne și Bastionul San Giacomo, Fernando de Alarcone a construit Bastionul San Giorgio (sec XVI), ulterior demolat pentru amenajarea actualei Piețe Francesco Crispi (1865).

Pe Insula Forte al Mare, situată în apropierea portului, aragonezii au construit Castelul Alfonsino (Castello Alfonsino).

În decursul timpului Castelul Șvab a fost permanent folosit, de-a lungul secolului XIX devenind colonie penală, închisoare și din 1910 redevenind fortăreață militară, scop în care a fost utilizat și în Al Doilea Război Mondial. Azi fiind ocupat și întreținut de Comandamentul Brigăzii Marine San Marco, nu l-am putut vizita, așa că am pornit să explorez orașul vechi, mai precis să văd vechile biserici care s-au păstrat până azi.

După construirea castelului, o parte a zonei a fost achiziționată de franciscani, care au ridicat o mânăstire, cu o biserică, finalizate în 1322. După alungarea lor, clădirile au fost folosite ca birouri ale Prefecturii provinciei Brindisi și una dintre ele transformată în școală. S-a păstrat doar Biserica Sf. Paul Pustnicul (Chiesa San Paolo Eremita), refăcută în secolul XIX, restaurată în 1964 și 2017-2018. Porțiunea inferioară a zidului sudic, din tuf calcaros marin (carparo), ferestrele cu o singură deschidere, în sus și portalul lateral gotic, se presupune că aparțin structurii originale. Interiorul prezintă o navă centrală și altare baroce laterale, dedicate diferiților sfinți, reprezentați prin picturi și sculpturi vechi, ca Fecioara cu Pruncul Isus în brațe, Sf. Maria Magdalena, Sf. Ștefan, etc. Lângă absidă se află o placă cu stema lui Nicolo Castaldo și a soției sale (1309).

Biserica Sf. Maria a Îngerilor (Chiesa Santa Maria degli Angeli) și Mânăstirea capucinelor din Ordinul Sf. Clara de Assisi și a „Surorilor Sărace” au fost construite (1609-1619) pe un teren deținut de Episcopul capucin Giulio Cesare Russode Brindisi, canonizat de Papa Leo XIII, devenind Sf. Laurențiu (1881) și proclamat doctor al Bisericii Universale de Ioan al XXIII-lea (în 1959), finanțate în principal de Electorul și Ducele de Bavaria Maximilian I și Prințesa de Caserta. Clădirile mânăstirii au fost demolate la începutul anilor 1900, pe locul lor fiind construită o școală elementară, până azi rezistând doar biserica, cu fațada în stil baroc, decorată cu flori și heruvimi, ușa din lemn cu basoreliefuri înfățișându-i pe Sf. Francisc de Assisi, Sf. Clara, Sf. Ioan, Sf. Matei. Interiorul e format dintr-o navă, 4 capele cu altare în stil baroc, amvonul din lemn aurit (cca.1.600), altarul din marmură policromă, împodobit cu statuile Sf. Francisc și Sf. Clara, în spatele căruia se află pictura prezentând Neprihănita Zămislire. In interior s-au păstrat 4 picturi care prezintă Adorația Păstorilor, Adorarea Magilor, Circumcizia, Fuga în Egipt (1683-1767). În capela dedicată Sf. Laurențiu se păstrează crucifixul din fildeș pe care acesta l-a folosit pentru a încuraja soldații creștini în bătălia de la Székesfehérvár (azi oraș în Ungaria) împotriva otomanilor (1601) și într-o raclă din biserică, lângă statuia sa, o vertebră a sfântului.

În oraș a existat Biserica „Santa Maria Veterana” care a fost donată benedictinilor de Contele Goffredo di Coversano, senior de Brindisi, fapt dovedit de actele din 1097 și 1107. Pe locul ei s-a înființat Mânăstirea Benedictină, pe fațada căreia se vede și azi stema Ordinului, cu Biserica Sf. Benedict (Chiesa di San Bendetto) și un turn clopotniță, în stil lombard, cu ferestre și arcade (sec. XI-XII), păstrate până azi. În marele cutremur din 1456, când mare parte din Brindisi a fost distrusă, biserica fiind avariată, a fost reconstruită, când s-a refăcut zidul exterior, în partea estică s-a demolat intrarea principală, pentru accesul la portalul sudic și s-a construit corul, azi biroul preotului parohial). În secolul XVIII mânăstirea a fost abandonată și în vestul ei construită o altă mânăstire. Ordinul fiind interzis și călugărițele părăsind mânăstirea (1866), aceasta a fost folosită ca sediu al Poliției Rutiere, clădire azi abandonată, pe care se mai poate vedea stema Ordinului.

Apoi biserica a fost preluată de Arhiepiscopul de Brindisi și în anii 1950 restaurată, când altarele baroce au fost desființate. În timpul lucrărilor, pe locul fostei mânăstiri săpăturile au scos la iveală urmele unor clădiri din epoca romană. Azi biserica prezintă o navă centrală, acoperită de 4 bolți în cruce, separată de laterale prin coloane de marmură, cu capiteluri romanice, 4 cu capiteluri corintice și una reprezentând boi, lei și berbeci cu capetele împreunate. În fosta sacristie, transformată în Muzeu Diocezan, sunt etalate picturi și statui de sfinți din secolele XII-XVIII.

Biserica Sf. Ioan de la Mormânt (Chiesa San Giovanni al Sepolcro), numită și Templul Mormântului, este atestată documentar din 1128. Unii cercetători consideră că a fost construită de Bohemund, Principele de Taranto, cavaler al Ordinului Canoanelor Sf. Mormânt, la întoarcerea din prima cruciadă, alții că a fost un baptisteriu ridicat pe locul unui templu creștin păgân. Biserica a aparținut Ordinului până în 1220 când Papa Honoriu II a încredințat bisericile Pontifului de Orvieto.

Două secole mai târziu, prin bula Papei Inocențiu VIII (1489), Ordinul Canoanelor Sf. Mormânt a fost desființat, proprietățile lui fiind trecute Ordinului Cavalerilor Ospitaliei Sf. Ioan din Ierusalim, cunoscut și cu numele de Ordinul Cavalerilor de Malta.

În cutremurul din 1761 biserica a suferit daune majore. La mijlocul secolului XIX a fost cumpărată de municipalitate, restaurată (1881-1883) și folosită ca Muzeu Civic. Săpăturile efectuate în timpul restaurării au descoperit artefacte din epoca romană și podeaua cu mozaicuri a unei reședințe imperiale romane (domus), care probabil se întindea pe o suprafață mai mare decât cea a bisericii (sec. I-II), azi vizibile în subsolul porțiunii centrale a bisericii.

Biserica a fost construită din tuf calcaros marin (carparo), de formă circulară, cu un zid drept situat spre est. Accesul se făcea prin 3 portaluri, unul spre sud, cu o ușă mică (sec. X), unul spre grădina din spate, azi închis și cel principal, cu un pridvor mărginit de 2 coloane de marmură, susținute de câte un leu, având capitelurile decorate cu motive vegetale, figuri de animale și umane. Marginile portalului (glafuri), bogat decorate, în stil roman apullian, prezintă motive vegetale, scene de luptă între animale, războinici, personaje din Vechiul Testament, etc.

Înteriorul, cu un plan de potcoavă, prezintă 8 coloane de marmură și granit, situate circular, terminate prin arcuri care susțin cupola centrală, construită în timpul restaurării. Pe pereții coridorului înconjurător (ambulatoriu) sunt încastrate alte coloane, superior legate de primele prin arcuri.

Central bolta prezintă o structură din lemn.

Pe pereți se află rămășițele fostelor fresce, în timpul cutremurului pierzându-se aproximativ 80% din ele.

Fecioara cu Fiul Isus în brațe; Sf. Gheorghe luptând cu Dragonul

Crucificarea lui Isus; Deesis

Sf. Episcop pe tron

Mânăstirea „Sf. Ioachim” a Ordinului Carmeliților Desculți și Biserica Sf. Tereza (Chiesa Santa Teresa) au fost construite la cererea canonicului Francesco Monetta în perioada 1671-1697. Biserica, în stil baroc, cu fațada decorată de pilaștri, capiteluri, nișe, vârfuri, prezintă o navă centrală, capele laterale dedicate unor sfinți, decorate cu picturi din secolele XVII-XVIII: Nașterea Domnului, Sf. Andrei, Sf. Francisc de Paola, Sf. Fecioară Maria de pe Muntele Carmel și statuile Sfinților Doctori. Altarul principal este mărginit de două picturi, prezentând Extazul Sf. Tereza și pe Sf. Iosif. În 1807 mânăstirea a fost desființată, transformată în sediu militar și din 1990 găzduiește Arhivele Statului. După ce biserica a fost restaurată (anii 1980), câteva încăperi au fost amenajate ca Muzeul Eparhial „Giovanni Tarantini”.

În piața largă din fața ei, cu spatele spre mare, se înalță Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Monumento ai Caduti), dezvelit în 1933, în altă locație, la eveniment fiind prezent și Regele Vittorio Emanuele III, din 1940 mutat în actuala locație și restaurat în anul 2018. Pe baza de marmură roșie de Verona a fost postată statuia Victoriei, din marmură albă de Cararra. Cu aripile adunate, privind spre cer, înaltă de de 5 metri, Victoria ține în mâna dreaptă un pumnal, înconjurat de lauri și în mâna stângă un personaj reprezentând Roma care, cu mâna dreaptă ridicată, simbolizează Patria. Sub ea este postată statuia unui soldat muribund, apărându-se cu scutul. La același nivel, pe laterale, două grupuri statuare înfățișează durerea populației supraviețuitoare, în acel război cca. 500 de localnici pierzându-și viața, în dreapta o mamă mângâind coiful cu lauri al fiului pierdut, îmbrățișând orfanul și în stânga văduva împreună cu fiul ei, acesta ridicând un pumnal.

În plimbarea mea am lăsat la urmă cea mai importantă piață din Brindisi, Piața Catedralei (Piazza del Duomo), situată pe locul centrului fostei așezări mesapiene, unde în perioada romană s-a construit Templul lui Apollo și Diana, materiale din el fiind folosite în secolul IX la construcția Bazilicii San Leucio, sfințită de Papa Urban II în 1089. Fiind profanată de sarazini, Papa a dăruit terenul actualei piețe și în perioada 1132-1143 s-a construit Catedrala „Sf. Ioan Botezătorul” (Catedrale San Giovanni Battista), în stil romanic.

În interior cele 3 nave erau pavate cu mozaicuri prezentând scene din Vechiul Testament, din războaiele purtate împotriva musulmanilor din Spania, figuri mitologice, vizibile azi în jurul altarului principal și o porțiune din culoarul stâng. În 1191 în catedrală a fost încoronat normandul Roger ca Rege al Siciliei, un an mai târziu a avut loc căsătoria lui cu Irina, fata Împăratului Bizantin și în 1225 s-a celebrat căsătoria Împăratului Frederic II cu Isabella de Brienne.

În timpul cutremurului din 1743 domul s-a prăbușit și clădirea a fost refăcută, din cea veche păstrându-se până azi fragmentele de mozaic, absida din naosul stâng, 4 capiteluri și corul din nuc, construit în locul absidei, demolată (1580-1594). În decursul timpului a suferit diverse modificări și interiorul a fost ornat cu picturi reprezentând scene și personaje biblice.

Azi deasupra intrării se află o maiestuoasă orgă și în Capela Preasfântului Sacrament moaștele Sf. Teodor, patronul spiritual al orașului.

În anul 1957 fațada a fost decorată cu statuile Sfinților Leucio, Teodor, Laurențiu, Francisc, Clara, Petru și Pavel și a Papei Pius X. Tot atunci s-a refăcut și turnul clopotniță, construit în 1780-1793 și distrus de raidurile aeriene din Al Doilea Război Mondial. În fața catedralei se află Monumentul Maicii Pelerine (Monumento Madonna Pellegrina), postat la un an după ce statuia a fost purtată într-o procesiune de-a lungul Provinciei Brindisi (1954), comunitatea rugându-se și cerând ajutorul Fecioarei Maria pentru a-i salva de dezastrele războiului. Statuia Maicii, rugându-se, e așezată pe capitelul unei coloane înalte, pe care sunt sculptate simbolurile Neprihănitei Zămisliri din Vechiul Testament. Coloana e susținută de o bază patrulateră, spre nord și sud cu plăci de bronz care prezintă sosirea Madonei în oraș și primirea făcută de populație, spre est și vest Catedralele Ostuni și Brindisi, cu stemele orașelor respective.

Pe o latură a Pieței Domului se află Palatul Seminarului (Palazzo del Seminario), construit începând cu anul 1720 de Monseniorul Paolo Villana Perlas, a cărui stemă e afișată pe fațadă, între ferestrele balconului și în colțul de sud-vest al palatului. A fost afectat de cutremurul din 1743 dar un an mai târziu Arhiepiscopul Antonino Sersale l-a refăcut. Clădirea în stil baroc, cu parter și două etaje, în care s-au amenajat 40 de încăperi, la etajul superior a fost ornată cu 8 statui, reprezentând materiile studiate- matematica, oratoria, etica, teologia, filozofia, dreptul, poetica și armonia. Azi, sediul Arhiepiscopiei, la parter funcționează Biblioteca Arhiepiscopală „Annibale De Leo”, numită după Monseniorul care a înființat-o în 1798. În ea se găsește un volum de rugăciuni din 1627, prima carte tipărită în Brindisi.

În secolul XVI pe una din laturile pieței se afla Palatul familiei De Caterino, pe care Lucio De Caterino, Primarul orașului, l-a donat, împreună cu alte proprietăți din zonă, Spitalului Civic. La parter avea o loggie, azi numită Porticul Cavalerilor Templieri (Portico dei Cavaleri Templari), după caracteristicile arhitecturale specifice secolelor XII-XIII, cu două arcade gotice, din tuf calcaros (carparo) și piatră albă, separate printr-o coloană de marmură în stil grecesc.

Porticul a fost completat cu o porțiune construită în timpul restaurărilor din 1954-1958 care azi servește ca intrare la Muzeul Arheologic Provincial „Francesco Ribezzo” (Museo Archeologico Ribezzo), numit după arheologul și lingvistul italian (1875-1952), înființat în 1884, etalând artefactele din săpăturile locale, donate de colecționari.

Într-un coridor exterior, din spatele arcadelor, sunt etalate diverse descoperiri medievale.

Muzeul e împărțit în 6 secțiuni: epigrafică, statuară, antică, preistorică, numismatică și expoziția subacvatică, care etalează obiecte din bronz, statui, etc., descoperite la câțiva kilometri de Brindisi, la Punta del Serrone (1992), despre care se presupune că făceau parte din încărcătura unei nave care a eșuat.

De fapt până în secolul VI Portul Brindisi a fost cel mai important port din zonă, atât economic, cât și militar. Locul fiindu-i luat de Portul Lecce, a decăzut. În 1762 Arhiepiscopul de Brindisi, Domenico Rovegno, explica apariția multor boli ca fiind datorată de acumularea de deșeuri pe fundul mării care, putrezind, emanau mirosuri neplăcute, purtătoare de boli. Din cauza lor și comerțul a fost afectat, în port putând să intre doar bărcile mici. O dată cu prima revoluție industrială s-a creat un nou canal îndiguit, deschis în 1778.

În Primul Război Mondial portul, împreună cu castelul, au devenit fortăreață militară, când zonele insalubre au fost curățate, digurile consolidate, s-au creat conducte pentru apa potabilă și depozite de combustibil. În Al Doilea Război Mondial Brindisi a devenit sediul provizoriu al Guvernului Regatului Italiei (1943-1944). Azi portul e folosit mai ales pentru comerț și ca bază a feriboturilor care traversează mai ales grupurile de turiști spre Grecia, Balcani și Orientul Mijlociu.

Vizita mea s-a încheiat. În drum spre gară am făcut o ultimă oprire în Piazza Cairoli, la Fântâna Ancorelor (Fontana delle Ancone), inaugurată în 1937. În mijlocul bazinului cu apă, arătând cele 4 puncte cardinale, sunt postate 4 ancore mari, din mijlocul cărora țâșnește apa artezienei.

Citește și Matera, Italia

Orașul Brașov- fortificațiile fostei cetăți

Publicat pe 27 iunie 2023 de monica frimu

Municipiul Brașov este situat în centrul țării, în curbura Carpaților, între masivul Postăvaru și masivul Piatra Mare, cu unele dintre cartiere situate pe dealurile înconjurătoare. Pe teritoriul lui arheologii au descoperit urme de locuire din neolitic, epoca bronzului, așezări și cetăți din perioada dacică pe Dealu-Melcilor și în cartierul Valea Cetății, ruine distruse sub comuniști. În 1211 Regele Andrei II al Ungariei a donat Țara Bârsei cavalerilor teutoni. Printr-o bulă papală, care le aproba construirea unei cetăți (1211), ulterior ridicată în masivul Postăvaru, zona Tâmpa (1212-1218), se amintește existența așezării Burszam, în jurul unei Mânăstiri a Ordinului Premonstratens, situată pe pe teritoriul actualului oraș, prima dată atestat documentar din 1235, numi Corona.

Cetatea a devenit loc de refugiu în fața invaziei tătarilor (1241). În 1421 a fost cucerită de oștile Sultanului Murad II. Fiind situată la înălțime, orașul era în mare pericol, astfel a început construirea unei cetăți. Totuși, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, fosta cetate a fost răscumpărată, ulterior dărâmată și pietrele folosite la construcția noii cetăți. A fost înconjurată cu ziduri de apărare, prevăzute cu 28 de turnuri de pulbere, în colțuri bastioane și o singură poartă de intrare, Poarta Ecaterina, numită după mânăstirea din apropiere.

Din fortificații s-au păstrat până azi o parte din ziduri, 4 bastioane și 6 turnuri, renovate în perioada 2005-2006, 4 pe latura de sud-est, azi transformată în Promenada de sub Tâmpa (2020) și 2 pe latura nord-vestică, unde e amenajată Promenada Warthe, toate numite după breslele care le apărau și întrețineau.

Pentru a parcurge Promenada de sub Tâmpa, de la Poarta Șchei am urcat actuala stradă George Coșbuc, îndreptându-mă spre un bastion.

Inițial în Bastionul Țesătorilor se intra printr-o poartă culisantă, întărită cu un turn, continuată de un gang lung de 5 metri .

De formă hexagonaă, ocupând 1616 metri pătrați, străjuit de ziduri, la bază de 4,3 metri grosime, a fost construit de Breasla Țesătorilor în 2 etape.

În perioada 1421-1436 s-au ridicat primele 2 niveluri, primul cu guri de tragere pentru arme de calibru mare-bombarde și archebuze și găuri pentru aruncarea materialelor incendiare (păcură, smoală).

În perioada 1570-1573 s-au creat galeriile superioare din lemn, cu guri de tragere circulare pentru arme de calibru mic, două turnuri de veghe pentru corpul de gardă, galerii folosite în scop militar și de observare a incendiilor.

În urma cutremurului din 1710 turnul din nord-est s-a dărâmat și în 1750 a fost ridicat actualul bastion.

Modernizându-se armele de foc, și-a pierdut rolul militar și în anii 1800 a fost abandonat. S-au construit trei încăperi noi (1807), folosite ca ateliere școlare, în care erau pregătiți viitorii meșteșugari.

În timp deteriorat, a fost restaurat (1910) și transformat în muzeu, ultima restaurare având loc în perioada 1990-2001. Azi în incinta lui se desfășoară diferite evenimente culturale.

De la bastion am urcat pe Promenada de sub Tâmpa, amenajată după desființarea parcării existente acolo, interzicerea traficului, reabilitarea fostelor fortificații care au supraviețuit până azi, asfaltarea aleilor, iluminate cu felinare, etc.

Am coborât și am urmat o potecă, paralelă cu zidurile, până la Turnul Olarilor, fost turn pentru depozitarea pulberii.

Azi, numit Turnul Artelor, găzduiește expoziții de artă.

Turnul Funarilor, numit și Turnul Frângherilor, a fost prima dată menționat documentar în 1416. Inițial de formă hexagonală, cu arcuri de cărămidă, de 10-12 metri înălțime, era prevăzut cu guri de tragere. În timp a fost deteriorat de incendii (1461, 1689), refăcut, ajungând să aibă aspectul actual.

Tot pe lângă ziduri, am ajuns la un alt turn de pulbere, situat aproape de aleea care, traversând un parc, urcă spre stația telecabinei spre Tâmpa.

În Turnul Vânătorilor azi sunt expuse lucrări de artă populară, arme de vânătoare medievale, etc.

Am părăsit pe moment promenada și am urcat prin parc, apoi am urmat o altă alee, până la Apeductul Christian Kertsch, numit după inginerul șef al orașului care a condus lucrările de construcție (1891-1892). Prin țevi de oțel și țiglă, apa era adusă de pe muntele Tâmpa. Deteriorate în timp, aprovizionarea cu apă a orașului s-a sistat. Deși azi apeductul este alimentat cu apă din oraș, multe persoane se aprovizionează din el, considerând-o „de izvor”.

Am revenit pe promenadă și m-am îndreptat spre Turnul Lemnarului, situat în partea de sud-est a fortificațiilor. Turnul, rectangular, era folosit pentru depozitarea pulberii. Azi găzduiește atelierul de sculptură în lemn al artistului Ioan Croitor-Brădescu.

În colțul sud-estic al fortificației a fost creat Bastionul Postăvarilor, cu ziduri groase până la 2 metri, superior prevăzut cu creneluri, în interior cu galerii circulare pentru accesul apărătorilor la golurile de tragere. Inițial a fost întreținut de Breasla Fierarilor, care l-au modificat în forma actuală (1521-1522), apoi preluat de Breasla Postăvarilor.

După ce am vizitat o parte din orașul vechi, m-am îndreptat spre Promenada Warthe. Inițial am urmat Aleea După Ziduri, paralelă cu pârâul Graft, întinsă de-a lungul zidurilor și bastioanelor din partea nord-vestică a cetății medievale.

În secolul XVI zidul de apărare din acea zonă a fost dublat cu unul exterior, la baza căruia trecea un canal, prin care curgeau apele venite din Șchei . Pentru ca armatele din oraș să poată accesa Turnul Alb, la mijlocul laturii de nord-vest a cetății, ca o punte peste canal, s-a construit Bastionului Graft (1515-1521), preluat pentru întreținere de Breasla Șelarilor.

Avea o bază de 4 metri grosime, peste care se înălțau 2 niveluri, dotate cu goluri de tragere și găuri pentru păcură, acoperite de un pod. În timpul unei ploi torențiale (1809) fundațiile s-au deteriorat. Pentru a-l susține, peste pârâu s-au construit 3 arcade de sprijin (1822). În secolul XX două arcade și porțiunea de zid care le susținea au fost distruse pentru a se construi o casă și a se crea o a doua ieșire de la cinematograful Corso, aflat acolo.

Azi la nivelul doi al bastionului funcționează o secție a Muzeului Județean de Istorie Brașov, cu tematica „Meșteșugarii din Brașov – apărători ai cetății”, în care sunt etalate arme, armuri și muniții utilizate la apărarea cetății, documente și fotografii ale fortificațiilor medievale, etc.

De la bastion spre Turnul Alb, situat la 59 metri de zidul cetății, s-a creat un pod mobil, azi dispărut. Pentru a-l vedea, am urcat o cărare pietruită, amenajată cu bare metalice laterale, care s-a terminat la baza turnului.

Turnul a fost construit în perioada 1460-1494, circular (diametru 19 metri), având zidurile bazei de 4 metri grosime, cu 5 etaje, înalt de 19 metri. Era prevăzut cu metereze și galerii de acces, cu balcoane susținute de console cioplite în piatră, prin care se accesau gurile de tragere și găurile prin care se turna smoala fierbinte.

Până în 1678 a fost întreținut de Breslele Cositorilor și Arămarilor când, răscumpărat, a rămas în îngrijirea Breslei Cositorilor. A fost distrus de marele incendiu din 1689, ulterior refăcut (1723), în decursul timpului reparat, ultima restaurare având loc în perioada 2005-2006.

Era cel mai ridicat punct de fortificație din Brașov. Azi, situat la peste 30 m diferență de nivel față de zidurile orașului, oferă o splendidă panoramă.

De acolo am urmat o parte din Promenada Warthe, îndreptându-mă spre al doilea turn care a supraviețuit pe acea latură a fortificațiilor.

Turnul Negru a fost construit concomitent cu Turnul Alb, pe o stâncă a dealului Warthe, ocupând o suprafață de 50 metri pătrați, înalt de 11 metri, cu ziduri de 2 metri grosime. În decursul timpului a fost avariat și ars de mai multe incendii (1559, 1689, 1696), de fiecare dată refăcut. Zidurile primind culoarea neagră, a primit numele de Turnul Negru. În timpul epidemiei de ciumă (1756) a fost folosit ca adăpost și punct de pază de sanitarii orașului. Deteriorat, în 1901 partea superioară a zidurilor a fost consolidată. În 1991, după o ploaie torențială, zidul sudic s-a prăbușit. Turnul a fost restaurat abia în 1999, când a fost acoperit cu sticlă.

Am rămas câteva minute, pentru a savura panorama- mulțimea de acoperișuri, dintre care se ridicau turnuri de biserici, mărginită în depărtare de munții împăduriți. Privind în jos am reperat și porțiunea în care, între zidul exterior și casele din zonă, pe vremuri existau spații ocupate de bresle, în care acestea își desfășurau activitatea, ca Țarcul Curelarilor, Țarcul Măcelarilor, etc.

Apoi am coborât spre firul apei și, pe lângă ziduri, m-am îndreptat spre ultimul bastion, situat în colțul de nord-vest al fostei cetăți.

În 1521 pe acel loc exista un turn de pază, care a fost extins în 1526, creându-se Bastionul Fierarilor, atestat documentar din 1529. De formă pentagonală, cu 3 niveluri, prevăzut cu galerii din lemn sprijinite pe console, goluri mari de tragere și guri pentru păcură, a fost distrus de incendiul din 1689 și refăcut abia după 20 de ani, când i s-au creat arcade din cărămidă. Din dreptul lui se făcea accesul în cetate. După 1734 și-a pierdut rolul militar și a fost folosit ca depozit de grâne, apoi locuință. În anul 1923 din Casa Sfatului în bastion au fost transferate Arhivele Brașovului, instituție care funcționează și azi.

Citește și Orașul Brașov- Piața Apollonia Hirscher și Piața Sfatului

Orașul Birgu, Malta

Publicat pe 7 ianuarie 2023 de monica frimu

Orașul Birgu, numit și Vittoriosa, este situat în regiunea de sud-est a Maltei, pe un promontoriu din sudul Marelui Port. A urmat aceeași istorie cu a întregii insule, începând cu fenicienii, până la ultimii ocupanți, britanicii. La capătul promontoriului a existat un castel, Castrum Maris. În Evul Mediu, când comunele insulei au fost organizate în regiuni, aflate sub jurisdicția diferitelor orașe, mulți locuitori din zona Birgu au refuzat jurisdicția Mdinei, susținând că aparțin de castel. După ce insula a fost ocupată de Ordinul Sf. Ioan, opt cavaleri, aparținând diferitelor limbi, au evaluat localitatea (1526), apoi a fost refăcută, s-a construit o mânăstire și ordinul și-a creat sediul acolo, Birgu devenind „capitală” a insulei.

Cum atacurile otomane erau dese, au înconjurat orașul cu un șanț și în afara lui au construit un zid de apărare. Pe locul vechiului Castrum Maris au construit Castelul Sf. Angelo, un fort legat de oraș printr-un pod mobil. În timpul Marelui Atac otoman (1565) fortificațiile au rezistat. Orașul nefiind cucerit, a fost numit Vittoriosa (oraș victorios). Apoi Ordinul a construit noua capitală Valletta și sediul, mânăstirea, casele cavalerilor au fost mutate în ea. În timpul blocadei franceze, o parte din trupele lor au fost încartiruite în Birgu. Maltezii s-au răsculat, cu ajutorul primit de la Marea Britanie, Portugalia și Napoli, i-au înfrânt și francezii s-au retras. Apoi insula a intraat sub Protectorat Britanic. În Birgu și-a stabilit baza Flota Mediteraneană a Marinei Regale, care a staționat acolo până în 1979 când, Malta câștigându-și independența, britanicii s-au retras. Azi Fortul St. Angelo este utilizat exclusiv de cavalerii Ordinului Suveran Militar al Maltei, drept primit de la guvern.

Pentru a vizita orașul istoric, am pornit de la Bastionul Sf. Ioan (St. John Bastion). În fața lui, în secolul XVII a fost construit un meterez (Couvre Porte Counterguard), în timp modificat.

Pe rând au fost construite patru porți, prima fiind Poarta Principală (Cover Gate).

Poarta Avansată (Advanced Gate) a fost creată în dreapta Bastionului Sf. Ioan. A existat și a patra poartă, Poarta Marină, situată în extremitatea vestică, care a fost distrusă în timpul unei explozii din armurărie (1806).

Pentru a face legătura între părțile bastionului a fost creată Poarta de Provence (Gate of Provence).

În secolul XVIII britanicii au transformat meterezul Couvre Porte în cazarmă militară, în Al Doilea Război Mondial transformată în sediu de Poliție, ulterior centru de apărare civilă, când s-au construit adăposturi antiaeriene. Azi în el funcționează Muzeul Războiului din Malta (Malta War Museum), care etalează arme, uniforme, medalii, documente, filmări originale ale războiului, unele situate în fostele adăposturi.

Azi intrarea în orașul istoric se poate face și pe o stradă rutieră, printr-o poartă mai modernă, amenajate ulterior.

Înaintând pe acea stradă am ajuns în dreptul Bisericii Sf. Gheorghe (St. George Church) care, după stabilirea cavalerilor în Birgu, împreună cu alte două biserici, care nu au supraviețuit, a fost folosită de cei de etnie greacă, restul bisericilor aparținând dominicanilor.

Biserica Dominicană BunaVestire (Good Annunciation Dominican Church) a fost preluată și modificată de Ordinul Sf. Ioan, de la vechea mânăstire, înființată de dominicanii stabiliți la Birgu (1528). După stabilirea în Malta a primului inchizitor, un reprezentant al Papei cu sarcina de a proteja credința romano-catolică din Malta și de a judeca cazurile de erezie (1574), biserica a fost înapoiată dominicanilor. A funcționat până în Al Doilea Război Mondial când, împreună cu mânăstirea, au fost distruse de bombardamente. Postbelic au fost reconstruite (1960).

După ce a preluat biserica, lângă ea Ordinul a construit un palat (1543), pentru Tribunalul nou înființat, Magna Curia Castellania Melitensis. Acesta a funcționat până în 1572, când a fost mutat în Castellania din Valletta. Apoi clădirea a fost renovată și folosită ca sediul al Inchiziției, tribunal, închisoare și o mică încăpere ca loc de rugăciune al evreilor. În timp Palatul Inchizitorului (Inquisitor’s Palace) a fost transformat în stil roman, cu influențe baroce. În 1630 inchizitorul Fabio Chigi, cel care ulterior a devenit Papa Alexandru VII, a achizionat câteva proprietăți alăturate și a extins palatul. În marele cutremur din Sicilia palatul a fost avariat, ulterior refăcut și în timp modificat, azi din fostul palat păstrându-se doar o curte mică înconjurată de galerie cu arcade.

Sub scurta ocupație franceză (1798-1800), Napoleon a desființat inchiziția, membrii ei fiind forțați să părăsească Malta în două zile. Apoi insula a fost preluată de britanici care au transformat clădirea în spital militar, apoi în loc de cazare a ofițerilor staționați la cazarma de lângă fortul din Senglea. La începutul secolului XIX clădirea a fost transferată autorităților civile, în schimbul unor proprietăți în Valletta. Din 1926 a fost adminstrată de Departamentul Muzeelor, care a restaurat-o. Timp de trei an, pân la refacerea ei, în fostul palat s-a mutat mânăstirea dominicană, distrusă în bombardamente (1942-1945), apoi, restaurat a fost amenajat ca muzeu (1966). La sfârșitul anilor 1980 muzeul era în declin și doar părți din el au rămas deschise pentru vizitatori. Palatul a fost redeschis ca Muzeu Național de Etnografie (1992), în care sunt expuse și exponate legate de inchiziție, machete ale unor clădiri azi dispărute, etc.

În 1542 Episcopul Domenico Cubelles a cumpărat casa familiei Abela și a amenajat-o pentru reședința sa. În Palatul Episcopului (Bishop’s Palace) funcționau adminstrația romano-catolică și un tribunal ecleziastic. Într-o clădire adiacentă se afla închisoarea în care deținuții așteptau judecata. După ce Valletta a devenit capitală, episcopul și-a mutat reședința acolo, în Birgu rămânând administrația (curia). În secolul XVIII palatul a găzduit o școală, dezafectată la începutul secolului XXI.

O parte dintr-una dintre cele mai vechi clădiri, construite de Ordinul Sf. Ioan în Birgu, s-a păstrat până azi, cu numele de Sala Cavalerilor (The Knights Hall). Inițial clădirea a funcționat ca Armurărie (Armoury). Avea un singur nivel. Pe cele patru fațade a fost prevăzută cu uși, pentru a facilita o distribuție mai rapidă a armamentului și proviziilor în caz de urgență. În timpul Marelui Asediu otoman (1565) a servit și ca spital pentru răniți. Clădirea a fost etajată în 1636. Intrând sub ocupația britanică a fost transformată în spital și cazarmă pentru militari. În 1806 o explozie puternică a magaziei prafului de pușcă a avariat grav multe din clădirile din apropiere. Postbelic clădirea a fost transformată în școală primară pentru copiii din Birgu și orașele învecinate.

Înaintând pe străduță, am ajuns la malul mării, unde se află fostul Bastion St. James, azi încadrat de clădiri de locuințe, o mică piațetă pentru relaxare și loc de parcare al proprietarilor din zonă.

Primul bastion, pentagonal, cu două niveluri (1565), a fost refăcut și modificat în secolul XVIII. În timpul lucrărilor de restaurare (sec. XXI) s-a descoperit o parte din bastionul original.

M-am întors spre centrul orașului vechi, pe lângă o clădire din 1660, construită ca mânăstire de călugărițe, folosită ulterior ca depozit de arme și din 1800 transformată în Primul Spital Naval Britanic din Malta (First British Naval Hospital).

Când Ordinul s-a instalat în Birgu, pe lângă sediul Marelui Maestru, clădiri administrative, mânăstire, biserici, au fost construite și cinci Auberge, case ocupate de cavalerii de diferite limbi.

Prima Auberge de Castille, León et Portugal (1530) nu a supraviețuit și în 1574 a fost înlocuită cu o nouă clădire, la rândul ei modificată în timp. Clădirea de azi, în proprietate privată, păstrează din vechea clădire doar o porțiune de zid și un decor.

Uitându-mă după plăcile explicative, postate pe clădirile vechi, m-a adus la realitate un atelier, demonstrându-mi că totul a fost cândva și că viața merge înainte, azi clădirile fiind funcționale sau locuite.

Trecutul cu prezentul se adunau și în următoarea clădire, fosta Auberge de France, azi Consiliul Local Vittoriosa (Vittoriosa City Council), pe care cavalerii francezi au locuit-o până când s-au mutat în Valletta (1533-1571). Ca toate clădirile părăsite de cavaleri și aceasta a fost vândută (1586). Până la începutul secolului XIX a trecut din proprietar în proprietar, apoi a intrat în posesia familiei Vella. Fiind foarte bogată, clădirea a început să fie numită de localnici Palatul milionarului. În perioada 1852-1918, fiind în administrația guvernului, a fost transformată în școală primară, ulterior a fost închiriată de Lorenzo Zammit Naro, care a transformat-o pentru fabricarea de mobilier. Postbelic a fost părăsită, în perioada 1966-1978 folosită ca atelier de dulgherie, transformată în muzeu (1981-1987) și după restaurarea din 2010, închiriată de Consiliul Local (2012), care funcționează și azi.

Legată de Auberge de France se afla reședința administratorului spitalului Ordinului, Sfânta Infirmerie Proud’Home, funcția fiind ocupată de unul din cavalerii francezi.

Reședința se afla în apropierea spitalului. Pe locul lui în 1679 s-au construit Biserica Sf. Ana (St. Anna church) și Mânăstiriea Benedictină Sf. Scolastica (St. Scholastica Benedictine Monastery), azi încă funcționale, mânăstirea fiind folosită de o mică comunitate de călugărițe benedictine.

Pe locul unei biserici vechi (1400), în 1561 a fost construită Biserica Maicii Domnului a Îngerilor (Church of the Virgin of the Guardian Angels). Biserica fost refăcută un secol mai târziu (1624) și preluată de Ordinul Sf. Filip Nerri (1652). Lângă biserică preoții Ordinului au construit un oratoriu, pe care l-au folosit până în secolul XIX, când Ordinul a fost dizolvat, clădire distrusă în Al Doilea Război Mondial. În perioada 1737-1739 au extins biserica sub forma actuală, ulterior i-au adăugat o sacristie și o clopotniță. Postbelic biserica, avariată de război, a fost părăsită.

În 1462 nobilul spaniol De Guevara, familie ai cărei membri ulterior au fost guvernatori ai Castelului St. Angelo, a construit Biserica Maica Domnului din Monserrat. În timp degradându-se, în 1784 a fost refăcută și hramul schimbat, devenind Biserica Sfinta Treime (Holy Trinity Church). Clădirea a fost distrusă de bombardamente din Al Doilea Război Mondial. Postbelic a fost refăcută (1945).

Dorind să vizitez Fortul St. Angelo, am coborât spre malul apei. Fortul a fost construit de Ordinul Sf. Ioan, pe locul fostului castel Castrum Maris, în centrul Marelui Port (sec. XVI). Din păcate am renunțat să-l vizitez, la intrarea în fort fiind o coadă mare de persoane.

Am luat-o agale înapoi, urmând faleza orașului.

Peste apă se vedea o parte din Senglea, unul dintre cele trei orașe fortificate din zonă.

La mal erau ancorate nenumărate vase mici.

Zona a fost restaurată la începutul anilor 2000. Într-o clădire ridicată în 1553, Palatul Generalului Galerelor (The Palace of the General of the Galleys), titlu deținut de Leone Sforza și Juan de Valette, folosită și de visteria Ordinului Sf. Ioan, azi funcționează un cazinou.

Lângă ea se afla arsenalul marinei Ordinului. Sub britanici, pe locul lui a fost construită Brutăria Marinei Regale Britanice (1842-1845). Zilnic aproviziona cu cca. 14.000 de kilograme de pâine și biscuiți, produse folosindu-se mașini acționate cu abur. Postbelic clădirea a devenit sediul Poliției Amiralității și în câteva camere au funcționat birouri și magazine. După câștigarea independenței Maltei, când britanicii s-au retras (1979), o perioadă clădirea a rămas nefolosită.

După ce a fost amenajat, în 1992 a fost inaugurat Muzeul Maritim din Malta (Malta Maritime Museum), care etalează bărci, ancore, amfore, tunuri, arme, documente, picturi, uniforme, un motor cu abur din anii 1950, o navă de clasa a treia a marinei Ordinului Sf. Ioan și cea mai mare ancoră romană găsită până azi în lume, cântărind 4 tone.

Trecând de muzeu, am ajuns în dreptul unui mic giratoriu, pe marginea căruia se înălța Biserica Colegiată Sf. Laurențiu (St. Lawrence Collegiate Church). A fost construită de cavalerii Ordinului Sf. Ioan pe locul fostei Capele Sf. Laurențiu (1436). Au folosit-o ca Biserică Conventuală până la construirea Vallettei, când Ordinul și-a mutat sediul acolo (1530-1571).

În perioada 1681-1696 clădirea a fost refăcută și i s-a ridicat un turn-clopotniță, al doilea fiind construit abia în 1913. În spatele altarului a fost postat un tablou reprezentând martiriul sfântului. În 1820 Papa Pius VII a transformat-o în Biserică Colegiată. În Al Doilea Război Mondial biserica a fost avariată, când cupola, sacristia, sala capitulară și capela Sf. Sacrament au fost distruse. Postbelic biserica a fost refăcută, capela în 1951, cupola în 1952 și restaurată.

De acolo am continuat plimbarea, studiind clădirile situate pe celălalt mal al apei, aparținând celorlalte două orașe fortificate, Cospicua și Senglea, pe care urma să le vizitez.

Senglea

Bastionul Sheer

Cospicua

Citește și Cospicua și Senglea, Malta

Valletta, Malta- fortificații și Grădinile Upper Barrakka

Publicat pe 21 decembrie 2022 de monica frimu

Răspunde

În vacanța de Paște (2022) m-am hotărât să vizitez Malta. Pentru a ajunge acolo a trebuit să parcurg drumul Arad-Budapesta, de unde, după un zbor de aproximativ 3 ore, am aterizat pe Aeroportul Internațional Malta.

Prețul fiind mult mai accesibil, îmi rezervasem cazarea în Hamrun, localitate situată la câteva stații de autobuz de capitala țării, Valletta. Singurul mijloc de transport în comun din Malta este azi autobuzul, așa că din aeroport am cumpărat un bilet valabil pe toate cursele, timp de 7 zile, cu doar 21 EUR. În Malta a existat și o linie de cale ferată, inaugurată în 1883, care lega Valletta de Mdina, dar a fost închisă în 1931.

Republica Malta ocupă un arhipelag din centrul Marii Mediterane, azi situat între Italia, Libia și Tunisia. Locuit încă din jurul anului 5.900 î.e.n, fiind un punct strategic, a fost atacat și ocupat pe rând de fenicieni, cartaginezi, romani, greci, arabi, normanzi, aragonezi, Cavalerii Ordinului ospitalier, francezi, britanici și din 1979 a devenit stat independent.

Întinsă pe o suprafață de numai 316 km, cu aproximativ jumătate de milion de locuitori, este una dintre cele mai mici țări din lume.

Prima pe care mi-o propusesem să o vizitez a fost capitala Maltei, Valletta, oraș situat pe insula principală, între Portul Mare la est și Portul Marxamsett la vest. Este cea mai mică capitală a țărilor din U.E., acoperind o suprafață de 0,61 km pătrați.

Cu cca. 320 de monumente, fortificații, palate, biserici, grădini, numită și „muzeu în aer liber”, în 1980 a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Pe insula, numită atunci Sceberras, aragonezii au construit micul Turn de veghe „Sf. Elmo” (1488). În 1530 insula a fost ocupată de cavalerii Ordinului Ospitalier, ordin militar catolic de la Spitalul Sf. Ioan din Ierusalim, în cadrul căruia existau cavaleri din mai multe țări, care au deținut-o până în 1794.

Aceștia au demolat vechiul turn (1553) și pe locul lui au început construcția unui fort. Nefiind apărată, otomanii au putut-o accesa prin Portul Marsamxett. În Marele Asediu al Maltei, după 28 de zile cu lupte acerbe, otomanii l-au cucerit. Cu ajutorul sicilienilor și a întăririlor venite din Spania cavalerii au reușit să-i îndepărteze (1565).

Pentru a aduna cavalerii într-un loc sigur și pentru apărare, au hotărât să construiască un oraș fortificat, La Valletta, care a fost numit după comandantul învingător, Marele Maestru Jean Parisot de la Valleta. Pentru aceasta au primit ajutor financiar de la Papa Pius V și Regele Filip II al Spaniei.

Primele construcții au fost două bastioane fortificate, (1566), unite printr-un pasaj subteran, azi închis, situate astfel încât să poată apăra viitorul oraș de atacurile terestre. Între cele două bastioane a fost creat un șanț adânc de apărare. Bastionul Sf. Ioan Cavaler (St. John’s Cavalier), construit în apropierea porții de intrare, a fost folosit în scop militar până la retragerea britanicilor.

Din 1967 a devenit Ambasada Ordinului Sf. Ioan în Malta (Embassy of the Order of St. John in Malta).

Bastionul Sf. Iacob Cavaler (St. James Cavalier Bastion), situat de cealaltă parte a porții, a fost construit pe o platformă înălțată, pe care s-au postat tunurile de apărare. Era format dintr-o cazemată pentagonală, magazii pentru praful de pușcă și o rampă pe care tunurile erau urcate. Prin tragerea cu pușca se făcea avertizarea în cazul unor atacuri. de asemenea se semnaliza ora, deschiderea și închiderea porților, trăgându-se focuri de armă la răsărit, prânz și apus, activitate care a continuat până în jurul anului 1880.

În Rebeliunea Malteză (1775) clericii care luptau împotriva Ordinului au capturat bastionul și au ridicat stindardul cu Sf. Pavel. În scurt timp au fost capturați, judecați, unii exilați, alții închiși și 3 uciși.

Sub ocupația franceză (1798-1800), ordinul a fost expulzat. După cucerirea britanică a insulei, bastionul a fost transformat în cazemată și loc de relaxare al soldaților. Pentru cazarea lor a fost ridicat un etaj și rampa a fost înlocuită cu o scară. În plus s-au creat 2 cisterne pentru stocarea apei, pompată de acolo în întregul oraș.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca adăpost antiaerian și „cantină” a armatei.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Monument to Heroes of the Second World War)

În 1990 bastionul a fost restaurat, una dintre cisterne transformată în sala principală, cealaltă în atriumul Teatrului St. James, nou înființat. Din fostele locații s-a păstrat adăpostul antiaerian. Din anul 2000 a fost transformat în Centru pentru Creativitate, cu un mic teatru, un cinematograf, săli de muzică și galerii de artă.

Prin astuparea șanțurilor de apărare și demolarea unor părți infime din imensitatea zidurilor, orașul a primit aspectul actual.

Banca Centrală Malta (Central Bank of Malta)

Între cele două bastioane a fost creată o poartă de intrare în oraș, Porta San Giorgio (1569). Era încadrată într-o lunetă și putea fi accesată trecându-se un pod, peste șanțul de apărare. În timp a purtat și alte nume. Sub stăpânirea engleză a fost înlocuită cu o poartă mai mare (1853), Poarta Regelui (Kingsgate). În 1964 poarta a fost demolată și construită alta, în stil raționalist, la rândul ei înlocuită cu actuala Poartă a Orașului (City Gate), sculptată în calcar dur (2011).

După ce bastioanele au fost terminate orașul a fost înconjurat cu ziduri de apărare, cel care înconjura capul de nord al peninsulei, Carafa Enceinte (1687), cuprinzând și Fortul St. Elmo. Totuși zidurile Vallettei nu erau destul de puternice pentru a rezista unui asediu lung.

Pentru apărarea împotriva unor atacuri terestre, în sudul orașului s-au construit Liniile Floriana (1635), ulterior modificate, o dată cu dezvoltarea suburbiei, care azi este oraș. În timp s-au construit și alte fortificații, ultimul fiind Fortul Lascaris, realizat în timpul stăpânirii britanice (1854-1856).

Azi între sau pe acele ziduri sunt amenajate diverse grădini pentru relaxare.

Una dintrele, Grădina Herbert Ganado (Herbert Ganado garden), numită în anii 1990 după Herbert Ganado, avocat, scriitor, editor, politician maltez, președintele Acțiunii Catolice, a fost creată în zona unde interbelic a existat Poarta Kalkara, din zidurile Florianei. Pentru a se putea accesa dealul, poarta a fost demolată. După izbucnirea războiului, zona a fost ocupată de numeroase barăci, folosite de armată, care au fost demolate postbelic și pe locul lor realizată grădina.

În perioada de început a amenajării orașului, pentru cavaleri s-au construit șapte Auberge (hanuri), fiecare destinată vorbitorilor de aceeași limbă, cărora în secolul XVIII li s-a alăturat și Auberge de Bavière. Auberge de Castille a fost postată în cel mai înalt punct al Vallettei, lângă Bastionul St. James Cavalier. A fost construită pentru cavalerii Ordinului Sf. Ioan din Regatele Castillia, León și Portugalia (1573-1574).

Ulterior clădirea a fost înlocuită cu actuala, în stil baroc spaniol (1741-1744). Pe fațada, cu 11 travee, separate prin pilaștri, a fost creată ușa principală, flancată de coloane, care susțin trofee de arme. Central a fost postat bustul Marelui Maestru Manuel Pinto da Fonseca, cu stema lui deasupra și în porțiunea superioară a fațadei stemele celor trei regate.

În perioada ocupației franceze clădirea a găzduit Cartierul General al Armatei, apoi o Comisie pentru Proprietatea Națională (1798-1800). Intrând în stăpânirea britanicilor, a fost folosită ca reședință pentru ofițerii britanici și în 1840 la primul etaj s-a creat o Capelă protestantă. Pentru a comunica cu navele Flotei Mediteranei, ancorată în Portul Mare, pe clădire s-au instalat o antenă și o stație de semnalizare (1889). Împreună cu celelalte Auberge, în 1925 a fost inclusă pe Lista Antichităților Maltei.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, pentru a se crea un adăpost antiaerian, clădirea a fost legată subteran de Auberge d’Italie. Bombardamentele au distrus parțial partea superioară. Ulterior refăcută, în ea a funcționat Cartierul General al Armatei pentru Malta și Libia, din 1954 și pentru Cipru.

statuia Manwel Dimech, filozof, jurnalist, fondatorul uniunii „Liga Iluminaților”, exilat pentru ideile sale socialiste (1914), ulterior recunoscute oficial

Din 1964 Malta a devenit țară independentă dar a fost condusă de Regina Elisabeta II, ca Regină a Maltei, până în 1974, când a devenit Republica Malta. Atunci în clădire s-a mutat cabinetul primului ministru. În timp deteriorată, clădirea a fost restaurată în 2009 și 2014. Din vechea clădire s-au păstrat doar camerele de la mezanin, al căror tavan a fost modificat.

statuia George Borg Olivier, doctor în drept, prim-ministru în 2 mandate, membru al Partidului Naționalist

statuia Dom Mintoff, inginer, arhitect, conducătorul Partidului Laburist, prim-ministru în 2 mandate

În aceeași zonă a fost construită Capela Garnizoanei (1857) care până în 1950 a fost folosită ca lăcaș de cult multiconfesional. Apoi a găzduit Oficiul Poștal, o Școală Navală și din 1999 Bursa de Valori (Stock Exchange), înființată în 1992, numită inițial Cassino della Borsa.

Lateral de ea, la malul mării, în punctul cel mai înalt al zidurilor, deasupra bastionului Sf. Petru și Pavel (1560), înalt de peste 50 metri, se află Grădinile Upper Barrakka (Upper Barrakka Gardens).

Grădinile au fost amenajate ca loc de recreere pentru cavalerii italieni. Pe partea dinspre mare s-a creat o terasă, mărginită de arcade, acoperite cu un tavan (1661), îndepărtat în timpul Rebeliunii Malteze (1775).

Inferior de terasă au fost postate tunurile, Saluting Battery, care imediat după ocupația britanică au preluat rolul de semnalizare al Bastionului St. James (1800).