Orașul Lecce din sudul Italiei, capitala provinciei Lecce, din regiunea Apulia, este situat pe Peninsula Salentină, numită și Terra d’Otranto, la călcâiul Peninsulei Italice. Se spune că a fost fondat de triburile de mesapieni, numit Syba. În secolul  III î.e.n. a fost cucerit de romani, numit Lupiae. Sub Împăratul Hadrian, orașul a fost mutat la 3 kilometri spre nord-est, luând numele de Licea sau Litium, în care s-a construit un amfiteatru. În acea perioadă s-a stabilit primul episcop creștin, Sf. Oronzo, azi patronul spiritual al orașului.

Palazzo Uffici Finanziari

După desființarea Imperiului Roman de Apus, prin abdicarea lui Romulus Augustus (476), a fost jefuit de penultimul rege al ostrogot Totila (Baduila- a domnit 541-552). Reintrând sub stăpânirea romană, ca parte a Imperiului Bizantin (549), a fost refăcut.

Sub Dinastia Hohenstaufen și angevini (Casa de Anjou-Sicilia) s-a creat Comitatul de Lecce, o unitate semi-independentă din Apulia (1053-1463), când  a fost anexat direct coroanei. În secolul XI, a fost cucerit de Tancred de Lecce, ultimul rege normand al Siciliei (1189-1194), dar a fost deținut doar o scurtă perioadă de timp, fiind recuperat de romani. 

În secolul XVI a început marea invazie a otomanilor. Pentru apărare, Împăratul Carol V a decis ca în Lecce să fie construită o fortăreață, înconjurată cu ziduri noi. Orașul a început să prospere și începând cu 1630 s-au construit numeroase clădiri și biserici. Pentru a vedea cât mai multe din cele păstrate până azi, îmi făcusem un itinerar, pe care a trebuit să-l scurtez, trenul Bari-Lecce având întârziere 1 oră, itinerar pe care, dacă doriți, îl urmați cu mine în acest articol.

Biserica Preasfânta Inimă a lui Isus (Chiesa Sacro Cuore di Gesu). Se află pe locul unde în 1730 Confraternitatea Preasfânta Inimă a lui Isus a construit o biserică mică. În timp numărul enoriașilor crescând, în 1919 Episcopul Gennaro Trama a ridicat-o la rangul de parohie. Fiind neîncăpătoare și încurcând planurile pentru noul bulevard, în 1932 a fost demolată. Pe locul ei a început construcția unei noi biserici, întreruptă  de Al Doilea Război Mondial, reluată postbelic și în în 1957 finalizată în forma actuală, cu turnul clopotniță de 30 metri înălțime, în interior o singură navă, cu o capacitate de 300 locuri, pe pereți având imagini despre Calea Sf. Cruci și două abside laterale, cea din dreapta decorată cu mozaicuri prezentându-le pe Sf. Elena și Sf. Fecioară Maria, cea din stânga pictura cu scena Nașterii Domnului și un papier-mâché a Preasfintei Inimi a lui Isus.   

Câteva minute și am ajuns la Poarta Sf. Blaziu (Porta San Biagio), una dintre cele 3 porți de acces în orașul antic, construită sub Împăratul Carol V (sec. XVI), numită după Episcopul orașului Sebaste (Turcia) din Armenia (sec. XIV), născut la Lecce, căruia îi era dedicată și o capelă adiacentă, veche din perioada normando-șvabă, demolată în 1840. Ruinată, poarta a fost reconstruită în forma actuală (1774), la cererea Guvernatorului Terra D’Otranto, Tommaso Ruffo, a cărui stemă a fost postată pe ea. Înaltă de peste 17 metri, prezintă arcul central, flancat de perechi de coloane dorice, situate pe postamente înalte, care susțin antablatura, decorată cu motive romane și grecești. Deasupra arcului central a fost postată stema Regelui Ferdinand IV al Neapolelui și pe lateralele ei câte o stemă a orașului Lecce, o lupoaică sub un gorun. Superior se termină printr-un fronton, cu o inscripție comemorativă, pe care se află statuia Sf. Blaziu. În dreapta poarta se continuă cu clădiri pe două niveluri, construite în anii 1600, pe locul fostului zid fortificat.

De acolo am urmat străduțele vechiului oraș. Mi-a atras atenția Palatul Grassi (Palazzo Grassi), o clădire în stil baroc, construită în 1717 de familia căreia-i poartă numele. Deasupra portalului arcuit se află stema familiei, postată între 2 cupidoni și la etajul superior un balcon, în care ușa de intrare e flancată de alți pilaștri și surmontată cu decorații.

Portalul e mărginit de câte 3 pilaștri, a căror capiteluri prezintă numeroase capete de cariatide, ce susțin porțiunea cu motive corintice.

Am ajuns la Biserica Sf. Ap. Matei (Chiesa di San Matteo) construită în perioada 1667-1700, în stil baroc, înlocuind o capelă a mânăstirii franciscane (sec. XV). După desființarea mânăstirii, a devenit sediul parohiei Santa Maria della Luce (1810), transferată din afara zidurilor orașului, unde a fost construită în 1606. Pe fațada principală, în partea superioară, concavă, central se află o fereastră venețiană (palladiană), flancată de coloane, ce o despart de părțile laterale, cu decorații imitând ferestre. Partea inferioară, convexă, e împărțită în 3 părți de două coloane care susțin antablamentul bogat ornamentat. În partea centrală se află portalul, flancat de pilaștri ornamentați, deasupra lui o nișă, surmontată de stema Ordinului Franciscan. Părțile laterale prezintă câte o nișă în formă de fereastră.

Interiorul eliptic, prezintă o singură navă, cu altarul principal în față, bogat decorat, în care central se află pictura ce-l prezintă pe Sf. Ap. Matei, înconjurată de alte picturi prezentând diverși sfinți.

Altarele laterale, în stil baroc, sunt despărțite prin pilaștri înalți, care despart și galeriile superioare în ferestre, fiecare cu câte două arcade, de unde  femeile priveau slujba. Altarele, bogat ornamentate, prezintă picturi centrale, reprezentând sfinții cărora sunt dedicate, fresce datate din secolele XVI-XIX: Martiriul Sf. Agata, Sf. Francisc de Assisi, Sf. Rita din Cascia, Neprihănita Zămislire, Pietà, Sf. Maria Fecioara Luminii, Sf. Ana, Sf. Familie, Sf. Oronzo.

La baza pilaștrilor, pe suporturi înalte de piatră, sunt postate statuile celor 12 apostoli, create în 1692.

Deasupra ușii de intrare a fost postată orga din secolul XVIII, adusă de la Bazilica Sf. Cruce.

În drum spre o altă biserică am trecut pe lângă Palatul Vernazza (Palazzo Vernazza), o clădire sobră, în stil renascentist, cu un turn de 20 metri înălțime, construită de familia Castromediano (1500), preluată de familia Vernazza, ulterior locuită de alte familii, apoi părăsită și abia în perioada 2004-2008 restaurată. În timpul lucrărilor la subsol au fost descoperite o parte dintr-un drum mesapian,  rămășițele unui sanctuar roman dedicat lui Isis, constând într-un portic toscan, purgatoriul (bazin de purificare cu scară), inscripții și, sub turn, câteva rezervoare de petrol din anii 1500, unele din ele azi păstrate în Muzeul Arheologic Lecce. 

Biserica Sf. Clara (Chiesa di Santa Chiara) a fost construită în 1429 de Episcopul Tommaso Ammirato și refăcută în perioada 1687-1891, luând  forma actuală, octogonală. Prezintă fațada principală convexă, împărțită de o cornișă orizontală în 2 părți Cea superioară, la rândul ei împărțită de pilaștri în 3 părți, are o fereastră centrală, deasupra căreia e postată statuia unui heruvim înaripat, purtând o panglică inscripționată cu 1691, anul construcției bisericii.

În partea inferioară central se află portalul, mărginit de 2 coloane, decorat cu motive vegetale, surmontat de un timpan, cu o nișă ovală, susținută de îngeri, în care e postată stema Ordinului Clariselor Sărace. Lateralele sunt împărțite de pilaștri în câte 2 secțiuni verticale, în care se află câte o nișă decorată cu medalioane și inscripții.

În altarul principal, mărginit de coloane, se află Isus Crucificat și statuia Sf. Clara.

Altarele secundare sunt decorate cu statuile din lemn ale sfinților cărora le sunt dedicate (sec. XVII) și între ele sunt postate picturi reprezentând scene biblice și sfinți.  

De acolo m-am îndreptat spre porțiunea cea mai veche din oraș, datând din epoca romană, actuala Piață Sf. Oronzo. Amfiteatrul Roman (Anfiteatro Romano) a fost descoperit la începutul anilor 1900, în timpul excavațiilor pentru construirea Băncii Italia. Până în 1940 a fost scoasă la iveală o parte din ruinele antice, restul fiind acoperite de clădirile și biserica din zonă.

Ocupa o suprafață de 102×83 metri. O parte săpându-se direct în stânca muntelui, cealaltă creată pe arcade, s-au creat cca. 25.000 de locuri, accesate pe șiruri de scări. Arena, de 53×34 metri, era separată de amfiteatru printr-un zid înalt, cu o platformă, ornate cu reliefuri din marmură prezentând scene de luptă. Azi amfiteatrul e folosit ocazional pentru spectacole de teatru și alte activități culturale.

Lângă el azi, solitar, se află fostul Palat Seggio (Palazzo del Seggio), construit în 1592 de Dogele venețian Pietro Mocenigo, pe locul unuia mai vechi, demolat (1588). Clădirea dreptunghiulară, în stil gotic și renascentist, e susținută în colțuri de pilaștri. Pe 3 fațade au fost create arcade mari, ascuțite, deasupra lor ornate cu reliefuri vegetale din piatră. Superior s-a creat o terasă, mărginită de arcade, împărțite prin coloane, cu balustrada din mici coloane. Pe ea, între 2 statui, a existat un ceas. În decursul timpului a avut mai multe utilizări, în secolul XIX devenind sediul Primăriei, care a funcționat până în 1851. În piață se află și Coloana Sf. Oronzo (Collona di Sant Oronzo), realizată folosindu-se marmura coloanelor romane din Brindisi, distruse (1666-1686). A fost postată pentru a mulțumi sfântului, care a ocrotit orașul în timpul epidemiei de ciumă ce cuprinsese întreaga zonă. Pe coloana, înaltă de cca. 29 metri, s-a plasat statuia din lemn acoperit cu cupru a Sf. Oronzo, binecuvântând orașul. Statuia a fost incendiată de o rachetă, trasă în timpul unor sărbători  (1737), ulterior refăcută din bronz (1739). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost coborâtă de pe coloană și păstrată în Catedrala din Lecce.

La sfârșitul secolului XVI în fața amfiteatrului a fost construită Chiesa Santa Maria della Grazia, devenită  biserică parohială în perioada 1606-1958. Clădirea, în stil baroc, are fațada principală împărțită în 2 niveluri de o cornișă orizontală, cu un timpan arcuit. Partea superioară, terminată printr-un fronton triunghiular, prezintă central o fereastră, mărginită de 2 coloane corintice, care o separă de nișele create pe părțile laterale. În partea inferioară deasupra portalului central, bogat decorat cu motive vegetale și îngeri, într-un mic timpan triunghiular este postată Fecioara Maria cu Pruncul, înconjurată de îngeri. Portalul e mărginit de coloane corintice înalte, care-l separă de părțile laterale, terminate lateral prin pilaștri. În ele, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Petru și Pavel. 

Prezintă o singură navă, cu tavanul din lemn de nuc sculptat. Altarul principal e decorat cu o pictură religioasă care a înlocuit-o pe cea veche, a Fecioarei Maria, dispărută în timp. Inițial cu 6 altare secundare, 4 în naos și 2 în transept, din care 3 au fost eliminate. Biserica e sobră, cu puține picturi, păstrate din secolul XVIII.

Părăsind piața, am continuat să explorez centrul orașului, căutând alte clădiri istorice pe care-mi propusesem să le văd, prima fiind Teatrul Politeama Greco (Teatro Politeama Greco), din 1979 declarat monument național. A fost construit de Donato Greco, lângă Castelul Carol V (1882-1884),  cu mult mai multe locuri decât singurul teatru din oraș, devenit neîncăpător. Inițial din lemn, în 1913 a fost refăcut din piatră, când a fost extins, i s-a adăugat foaierul, iar în 1925 i s-a amenajat spațiul pentru orchestră. Și azi teatrul e deținut de urmașii familiei Greco.

La începutul secolului XX un alt teatru a apărut pe firmament, Teatrul Apollo (Teatro Apollo), construit de Vincenzo Cappello (1912-1926), în stil neoclasic, decorat cu 4 perechi de coloane, ce mărginesc terasa cu cele 3 porți de acces, care a funcționat până în 1986.  În 2003 municipalitatea l-a cumpăratși în perioada 2008- 2017 l-a restaurat și redeschis. În timpul lucrărilor s-au descoperit vestigii neolitice, pentru care în teatru s-a amenajat o zonă muzeală.   

Vis a vis de teatru se află Institutul Tehnic și Comercial O.G.Costa  (Instituto Tecnico Commerciale Statale O.G. Costa). A fost înființat de un grup de profesori (1885) pentru studiul științelor exacte, fiind primul cu profil real din Salento.

În 1352 Contele Gualtieri VI de Brienne, Duce de Atena, a înființat o Mânăstire Celestină, pe care Împăratul Carol V, dorind să extindă castelul, a demolat-o (1594), alocându-i actuala locație, zonă locuită pe vremuri de evrei, care au fost expulzați în 1541. În cadrul mânăstirii începând cu anul 1549 s-a construit Bazilica Sf. Cruce (Basilica di Santa Croce), finalizată abia în 1695. Clădirea în stil baroc  are o fațadă împărțită în 2 secțiuni de antablatură, surmontată  de statui (telamoane) reprezentând diverse animale și personaje grotești, care susțin o balustradă împodobită cu 13 heruvimi ce îmbrățișează coroana sau tiara, simbolurile puterii. Partea superioară prezintă 4 coloane corintice, două laterale, în afara cărora sunt postate statuile simbolizând Credința și Tăria și două mărginind fereastra rozetă centrală, înconjurată de decorații vegetale. În părțile laterale, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Benedict și Papa Celestin V, iar 2 coloane. Superior fațada se termină cu un timpan, în care central se află un basorelif prezentând crucea. Partea inferioară e împărțită în 5 zone de 6 coloane care susțin antablatura. Central se află portalul principal (1606), mărginit de perechi de coloane corintice, având în partea superioară stemele lui Philip III al Spaniei, a Mariei d’Engenio, o suverană italiană și a contelui Wilhelm VI de Brienne, Duce de Atena. Decorațiile au fost mult criticate în secolul XIX, ca fiind prea ostentative.

Inițial interiorul prezenta 5 nave, din care 2 au fost transformate în capele laterale, în stânga dedicată Sf. Francisc de Paola (1614-1615), în dreapta cu altarele Sfintei Treimi și cel al Sf. Cruci (1637).

Naosul e despărțit de altarele secundare prin 2 șiruri de coloane corintice. Tavanul, din lemn casetat, cu decorații aurii, prezintă central o pictură ce prezintă o scenă biblică.

La capătul lui coloanele susțin o arcadă care, împreună cu cele ale altarului și capelelor laterale, delimitează un spațiu, acoperit de o cupolă înaltă.

Actualul altar principal, construit în secolul XVIII, a fost adus în 1956 de la Biserica Sf. Niccolo și Cataldo. Peretele din spatele lui, concav, prezintă 3 ferestre, delimitate de coloane, ce susțin pilaștri. Superior se află o galerie, cu tavanul boltit, decorat cu motive vegetale. În fața altarului, pe părțile laterale se află 2 orgi, construite 1961, acționate electric.

De-a lungul naosului se înșiră altarele laterale, situate în nișe adânci, acoperite de bolți în cruce,  limitate de arcade. pornind de la intrare în partea stângă sunt dedicate Papei Celestin V, Neprihănitei Zămisliri, Bunei Vestiri, Fecioarei Maria de pe Muntele Carmel, Sf. Andrei Avvelino, Sf. Irina și Pietà și partea dreaptă Sf. Anton de Padova cu o frescă a Fecioarei Maria din Constantinopol (sec. XVI), Nașterea Domnului, Sf. Arh. Mihail, Sf. Filip Neri, Sf.Oronzo, Apariției Preasfintei Inimi a lui Isus către Sf. Margareta Alacoque.

Călugării celestini au administrat mănăstirea și bazilica până în 1807, când ordinul a fost suprimat. Biserica abandonată, în 1833 a fost încredințată Arhiconfraternității Sf. Treimi.

În continuarea bisericii se află Palatul Celestini (Palazzo Celestini), fostă clădire a mânăstirii (1659-1695), a cărei fațadă a fost modificată în stil neoclasic (1811), după dizolvarea ordinului. Azi prezintă numeroase ferestre cu cornișele decorate, separate de pilaștri și la etaj, pe laterale, câte o loggie. În centrul parterului se află portalul, mărginit de doi pilaștri, superior o friză decorată cu heruvimi și ciorchini de struguri, deasupra ei timpanul decorat.

Restul complexului de clădiri, de formă dreptunghiulară, a fost renovat, în clădirea paralelă cu palatul s-a creat o nouă poartă de intrare și a devenit sediul Intendenței Terra d’Otranto. Azi în el funcționează Prefectura Lecce (Preffetura Lecce).

O dată cu mânăstirea, în fostul cartier evreiesc s-a construit și reședința guvernatorului Loffredo-Spinelli care, neterminată, a fost preluată de contele Adorno, ale căror steme se pot vedea azi la nivelul portalului. După moartea contelui (1565) Palatul Loffredo Adorno (Palazzo Loffredo Adorno) a aparținut succesiv mai multor personalități, care au extins-o și modificat-o până la forma actuală.

Clădirea, cu două niveluri, prezintă o fațadă simplă, cu 11 ferestre înalte, un portal și deasupra lui un balcon, ambele realizate în anii 1700. Intrând printr-un hol acoperit de o boltă decorată cu motive vegetale, se ajunge la un pridvor, mărginit de 2 coloane cu arcade. Într-o nișă, situată în stânga holului, s-au păstrat fragmente ale unor fresce vechi (1568, 1573), care-i prezintă pe Sf. Gheorghe și Sf. Cristofor și scene din viața lui Isus. În 1952 clădirea a fost cumpărată de Provincia Lecce, care a restaurat-o (1998).

Traversând curtea interioară a Prefecturii, am ieșit într-un bulevard, de-a lungul căruia se întind Grădinile Giuseppe Garibaldi (Giardini Giuseppe Garibaldi). Au fost amenajate la începutul secolului XIX, pe un teren din stânga Porții Martino, ulterior demolată (1826), unde se țineau târgurile de animale, desființate după construirea Palatului Celestini. Terenul a fost amenajat cu alei, înconjurate de flori. Într-o zonă s-a înființat Grădina Botanică (1830), cu plante exotice, în alta s-au postat cuști cu animale, între care și o lupoaică, după care popular au fost numite Grădinile „Villa della Lupa”. Au fost înconjurate cu un gard din zid pe care, cu ocazia vizitei Împăratului Ferdinand II,  s-a postat o balustradă ornamentală (1859).

În mijlocul lor, la intersecția aleilor, a fost creată o platformă, pe care în fiecare duminică dimineața performau muzicieni, prin regulamentul creat în 1883 aceștia fiind obligați să cânte gratis. Pentru desfășurarea Târgului Vinului, înființat în 1949, platforma a fost înlocuită cu o fântână de piatră, pe locul căreia azi se află un mic templu rotund, cu cupola colorată, susținută de coloane.

În perioada 1886-1889 grădinile au fost decorate cu 12 busturi, din marmură sau piatră, ale unor personalități, în timp plasate și altele, actual fiind 22.

M-am întors la Palatul Adorno și am continuat plimbarea, ieșind din orașul vechi. În nici 5 minute am ajuns la o biserică care a aparținut de Mânăstirea Surorilor Benedictine, fondată în 1133 de Contele normand Accardo II, în care se retrăgeau fetele aristocrației din Solento.

În anii 1500 turnul-clopotniță al bisericii a fost refăcut și un secol mai târziu biserica a fost înlocuită cu actuala Biserică Sf. Ioan Evanghelistul (Chiesa San Giovanni Evangelista), o clădire simplă, pe a cărei fațadă principală, într-o nișă, se află statuia Sf. Benedict de Nursia, fondatorul Ordinului. În Evul Mediu, fiind situată în apropierea zidurilor orașului, a fost folosită și în scop de apărare.

O clădire de lângă ea e inscripționată ca școală primară, Scuola Elementare E. de Amicis. Nu am putut să-mi dau seama dacă e încă funcțională.

Din vechile ziduri de apărare (sec. XVI) a supraviețuit o parte de aproximativ 60 metri lungime. În timpul restaurării, săpăturile au descoperit fragmente de ceramică și piatră din diferite perioade istorice și ale unui drum roman care lega Lecce de Brindisi și calea Appiană.

În acea zonă a existat o Mânăstire Augustiniană (Ex Convento degli Agostiniani), construită pe un teren donat de oraș (1649), înconjurată de o grădină în care călugării cultivau viță de vie, smochine, citrice, etc., cu Biserica Sf. Fecioară Maria Încoronată (Chiesa Santa Maria Coronatelii).   În 1810 Ordinul a fost interzis și  complexul a fost preluat de franciscani, care au fondat o școală de filozofie, ce a funcționat până în 1852. După ce  franciscanii s-au retras (1866), mânăstirea a fost transformată în depozit, apoi în croitorie militară, care a funcționat  până în anii 1960.

Când călugării s-au retras, biserica a fost abandonată. Abia în secolul XXI, numită  Chiesa Santa Maria di Ognibene, a fost restaurată, împreună cu fostele grădini și în 2017 deschise spre vizitare. Pe fațada principală superior, deasupra unei ferestre, e postată statuia Sf. Maria cu Pruncul. În 4 nișe, 2 superioare și 2 inferioare, se află statuile unor sfinți.

Prezintă o singură navă, despărțită de cele 8 altare laterale prin arcade susținute de pilaștri. Deasupra prezbiteriului se înaltă o cupolă. Azi zona altarului principal e goală.

M-am întors spre orașul vechi pe o arteră mărginită de clădiri noi, majoritatea administrative, bănci, corporații, etc.

Tribunale Penale

Era destul de târziu așa că am ales din itinerarul inițial doar câteva obiective, pe care urma să le văd în drum spre gară.

Istituto Tecnico Economico e Turistico Statale „Francesco Calasso”

În perioada 1579-1583 la Lecce s-a construit o Mânăstire Iezuită (Ex Convento dei Gesuiti), în care funcționa o școală. După expulzarea lor (1767), timp de 10 ani a fost folosită ca instituție de învățământ superior. Preluată de Ordinul Sf. Benedict, a redevenit mânăstire, cu noviciat, parterul rămânând destinat învățământului medical și de drept. După suprimarea tuturor ordinelor religioase, clădirea a fost refăcută în forma actuală, cu fațada în stil neoclasic, ca sediu al Tribunalului Lecce (Palazzo della Giustizia), care a funcționat până în 1977.

Catedrala Adormirea Maicii Domnului; Sf. Oronzo (Cattedrale Maria Santissima Assunta e Sant Oronzo), numită simplu Domul Lecce, a fost reconstruită la cererea Episcopului Luigi Pappacoda (1659-1670), pe locul unei foste biserici (1144). Clădirea, în stil romanic, prezintă două fațade impresionante. Pe cea principală, situată în stânga Palatului Episcopal, în 4 nișe, mărginite de pilaștri, sunt postate statuile Sf. Petru, Sf. Pavel, Sf. Gennaro și Sf. Ludovic de Toulouse (de Anjou).

A doua fațadă, situată spre Piața Domului, e împărțită în două niveluri de o antablatură cu o balustradă în care alternează coloane și stâlpi cu elemente decorative. În nivelul inferior central, între 2 coloane înalte, se află portalul, folosit azi pentru accesarea interiorului, mărginit de pilaștri, având deasupra o lunetă decorată. Lateral de coloane, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Giusto și Sf. Fortunatus. În cel superior, sub o arcadă centrală, mărginită de pilaștri, e postată statuia Sf. Oronzo, însoțit de 2 îngeri, de o parte și de alta statuile unor sfinți. Fațada se termină superior cu basorelieful stemei orașului, încadrat de decorații.

Din păcate nu am putut vedea interiorul cu 3 nave, altar principal din marmură și bronz aurit, 12 altare dedicate unor sfinți, o orgă nouă (1913) și o criptă din secolul XII, în acel moment catedrala fiind închisă. Așa că m-am rezumat la Piața Domului. Turnul-clopotniță  (Campanille del Duomo) a fost construit în perioada 1661-1682. Înalt de 70 metri, cu 5 etaje prevăzute cu ferestre (lencete), la ultimul nivel cu o loggie, este surmantat de o cupolă octogonală, pe care de obicei e postată statuia Sf. Oronzo, în momentul vizitei mele înlăturată, acel nivel fiind în reparații. .

Palatul Arhiepiscopal  (Palazzo Arcivescovile), construit de Episcopul Geronimo Guidano (1420-1428), a fost reconstruit în stil rococo (1632) , ulterior refăcut în forma actuală (1714-1780). Prezintă o succesiune de arcade, împărțite de coloane, susținute de pilaștri, care crează un balcon (loggie). Deasupra portalului, situat central, fațada principală e împărțită de pilaștri în 3 nișe mari, cu statuile unor sfinți. Superior este postat un ceas vechi din 1761 și deasupra lui 2 clopote.

Palatul Seminarului (Palazzo del Seminario), construit în stil baroc (1694-1709), cu 3 niveluri, primele 2 din blocuri de piatră suprapuse (ashlar), are fațada principală împărțită de pilaștri înalți, situați pe piedestaluri, prevăzută cu ferestre bogat ornamentate. Deasupra portalului central se află un balcon, mărginit de 3 arcade, susținute de coloane și de o balustradă, formată din coloane intercalate cu stâlpi. La al treilea nivel se află o terasă, cu o baludtradă similară. Azi primul etaj găzduiește Muzeul Diecezan și Biblioteca Innocenziana, numită după Papa Inocențiu XII, fost Episcop de Lecce, cu peste 10.000 de volume, unele vechi din secolele XV, XVI.  

Pe o străduță din apropiere se află Biserica Sf. Sebastian (Chiesa di San Sebastiano), construită pe locul unei biserici vechi de piatră (1520), drept mulțumire sfântului care a protejat populația în timpul epidemiei de ciumă, care a funcționat până în 1967. În ea s-au păstrat până azi câteva fresce vechi din secolul XVI.

În secolul XVI lângă biserică s-a construit un adăpost pentru tinerele păcătoase, pe care măicuțele au încercat  să le aducă pe calea cea bună, ulterior devenit Internatul Palmieri.

Ultima clădire istorică pe care am văzut-o fugitiv, în goana spre gară, a fost Biblioteca Bernardini, fondată în 1863, cu colecțiile Liceului Gimnazial, în care a funcționat inițial și cele ale ordinelor religioase, confiscate. Din 1873 a fost mutată în actuala locație, fostul Internat Palmieri (Ex Convintto Palmieri), amenajat în acest scop. Numărul colecțiilor crescând, după extinderile din 1942-1959, a ocupat și parterul fostului Internat iezuit „Nicodemo Argento”, achiziționat de privincie. Azi poartă numele celui care între anii 1902-1927 a condus biblioteca și i-a donat lucrările sale renascentiste. În 1959 s-au înființat un nou sediu, în 2 camere cedate bibliotecii de Gimnaziul Palmieri.

Citește și Brindisi, Italia