Arhive etichetă: biserici

Orașul Recaș cu 6 sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

În excursia mea prin județul Timiș, de la Pișchia m-am îndreptat spre a vizita orașul Recaș și cele șase sate care aparțin administrativ de el. O parte din drum am rulat pe autostradă apoi am ieșit și m-am îndreptat spre est, în total 21 kilometri, până în unul dintre satele care aparțin de orașul Recaș, satul Izvin, atestat documentar între 1332-1337 cu numele Evsen sau Evzin. În timpul ocupației otomane satul a fost părăsit, localnicii refugiindu-se în pădurile învecinate. După alungarea lor de austrieci, în documentele vremii apare din nou ca un sat de români (1783) care se ocupau cu albinăritul și cultura viței-de-vie. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1779) pe locul căreia a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Apostol Toma” (1786).

După catolicizarea unei părți din români a fost construită Biserica Greco-Catolică„Sf. Toma” (1832).

În secolul XIX la Izvin a existat ferma Kopasztanya, înființată de Ottlik Péter, în care erau crescuți și armăsarii armatei austro-ungare.

Lângă fermă a fost construit Conacul Ottlik (1893) și o moară cu aburi.

După retragerea trupelor armatei herghelia a fost desființată. În locul ei  a funcționat o fermă de vaci și din 1967 herghelia s-a reînființat, cu cai de rasă aduși de la Pădureni.

Actual Herghelia Izvin este una dintre cele mai mari din țară. În cadrul ei funcționează și un manej.

Conacul a fost recondiționat și azi aparține Regiei Naționale a Pădurilor ROMSILVA. În apropierea lui a fost construită o Biserică de lemn.

Din Izvin după 6 kilometri spre est se ajunge în orașul Recaș, atestat documentar din 1318. La scurt timp în localitate s-au mutat români din Moldova apoi bulgari care au primit pământuri și li s-a permis să-și păstreze religia ortodoxă.

Localitatea s-a dezvoltat, a devenit Oppidum Rekas, oraș de care aparțineau 20 de localități și care avea o vamă (1350-1470).

În 1650 la Recaș s-au mutat sârbi. Fiind catolici, localnicii i-au numit „șocați”. Până la mijlocul secolului XVII cele trei etnii au avut localități separate: Recașul Valahilor numit și  Vlașnița, situat în zona gării de azi, aproape de râul Timiș, Recașul Șocaților și Recașul Bulgarilor. Deoarece râul inunda frecvent, mulți dintre români s-au mutat în satul vecin, Izvin.

După alungarea turcilor și cucerirea Banatului de austro-ungari, Recașul Valahilor fiind depopulat, a fost colonizat cu șvabi și s-a format Recașul German (1764-1786).

Un secol mai târziu Banatul a trecut sub administrație maghiară, perioadă în care cele trei localități s-au unit formând o singură localitate, care a fost colonizată cu maghiari (1809-1899).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul; Sf. Urban” (1918)

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1924)

Din anul 2004 a devenit oraș de care aparțin administrativ 6 sate.

Pentru amatorii de pescuit, în apropierea orașului a fost creată Balta pescărie Recaș.

La 10 kilometri sud de Recaș, pe malul drept al râului Bega, se află satul Bazoș, zonă unde arheologii au descoperit o fostă așezare daco-romană.

Satul a fost atestat documentar abia în 1723, cu numele Bassosch. A intrat în proprietatea erariului și din 1867 a familiei Ambrozy.

Era locuit de români cărora în secolul XIX li s-au alăturat familii de maghiari. Ocupațiile de bază erau creșterea animalelor- vite, ovine, albinăritul și rotăria.

La începutul secolului XX pădurea de pe moșia Ambrozy a fost populată cu zeci de specii botanice provenind de pe continentul nord-american, în special de la arboretumul Universităţii Harvard, azi numită Parcul Dendrologic Bazoș.

Școala Generală

De religii diferite, ortodocși și catolici, fiecare și-a construit propria biserică.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1901)

Biserica Romano-Catolică (1933)

De la Recaș, după 7 kilometri nord-est se ajunge în satul Petrovaselo, atestat documentar din 1359 ca sat de croați numit Petrovasella (maghiarizat- Horvathpeturfalva). Un secol mai târziu aparținea familiei Banffy (1477). În decursul timpului satul a devenit românesc până sub austro-ungari când a fost colonizat cu sârbi din Muntenegru (1760-1770) care au depășit numărul românilor și azi satul e majoritar sârbesc.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”

La 12 kilometri spre nord, apoi spre est, se află  satul Stanciova. O legendă spune că s-a format de doi păcurari muntenegreni care și-au făcut acolo colibe apoi în jurul lor s-au format satele Stanciova și Godenova iar săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări din paleolitic (mileniul VI î.e.n.).

Prima atestare documentară datează din anul 1456 când satul aparținea lui Iancu de Hunedoara. Sub austro-ungari, satul, numit Stanscheva, a fost populat cu sârbi din Muntenegru  (1718-1722). Aceștia au construit o Biserică de lemn (1796) care peste un secol a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1890-1894).

În secolul XIX au sosit coloniștii slovaci (1852-1853), la începutul secolulul XX coloniști maghiari (1905-1907), apoi români din Transilvania (1925) care i-au schimbat numele în Stănești. Totuși localitatea a rămas până azi majoritar sârbească, numită Stanciova.

Căminul Cultural

Satul Herneacova se află la 8 kilometri nord de Recaș.  Satul, populat cu români, a fost atestat documentar în 1349, fiind în proprietatea familiei Aranyasa. Un secol mai târziu a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara, perioadă în care era locuit de români și sârbi și purta numele de Haranag. Sub austro-ungari, numit Hernyakovo, a trecut în proprietatea erariului (1761) și la începutul secolului XIX a fost cumpărat de familia Bydeskuthy care l-a colonizat cu unguri slovaci, romano-catolici.

Biserica Romano-Catolică (1837, renovată 2005)

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1870)

Zona Recașului, zonă preponderent viticolă, era deținută de contele Ambrozy de Seden.

La aproximativ 3 kilometri spre nord de sat, într-un parc întins, aceștia au construit Conacul Ambrozy de Seden care ulterior a fost cumpărat de o familie înrudită, nobilii Jakabffy (1915), în posesia cărora a rămas până la naționalizare. La momentul vizitei mele (2020) fostul conac era încă o ruină dar eram sigură că urma să fie reconstruit și recondiționat.

După evenimentele politice din 1989, conacul și terenurile înconjurătoare au intrat în proprietate privată și au fost transformate în Complexul turistic Herneacova.

S-au amenajat rute turistice, unele pe teren accidentat, pentru iubitorii curselor cu ATV-uri.

Pentru amatorii de pescuit a fost amenajat un lac întins pe 7 hectare care a fost împrejmuit, probabil pentru a se achita taxa de intrare.

De asemenea a fost creat și un Centrul de Echitație, cu zeci de cai de rasă, unde câteodată au loc manifestări sportive.

De la Herneacova spre nord, apoi pe un drum neasfaltat spre est, după 6 kilometri se ajunge în satul Nadăș, atestat documentar din perioada 1247-1256, cu numele Nadasd, când aparținea de Cenad. Localitatea mai apare în scripte doar sub ocupația austro-ungară, cu numele Dubski Nadosch, când aparținea districtului Lipova.

A fost locuit de români și sârbi care, împreună, au construit o Biserică de lemn comună (secol XVIII) care după un timp a fost dărâmată și înlocuită cu o Biserică din piatră „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

În 1804, colonizat cu maghiari, aceștia și-au construit o Capelă Romano-Catolică care a fost distrusă total sub comuniști. De asemenea în Nadăș a existat și Castelul Tormassy-Dedanyi care a avut aceeași soartă.

Biserica din piatră a fost vandalizată de localnici care au folosit materialul pentru a-și construit case. Rămânând o ruină, a devenit adăpost pentru animalele ciobanilor.

Din 1921 satul a aparținut de Herneacova. Datorită poziționării sale, sat izolat, situat la capătul unui drum, postbelic populația l-a părăsit treptat, ajungând  în 2015 să fie locuit de o singură familie. Totuși, începând cu anul 2003 au loc întâlniri anuale ale fiilor satului și actual multe familii și-au refăcut sau chiar construit noi case pe care le folosesc ca loc de recreere și relaxare în sânul naturii.

Lacul Nadăș

Citește și Comuna Topolovățu Mare cu cinci sate aparținătoare, județul Timiș

Comunele Remetea Mare, Bucovăț și Moșnița Nouă, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Remetea Mare din județul Timiș este situată la 15 kilometri est de municipiul Timișoara, pe malul stâng al canalului Bega. A fost atestată documentar în dijmele papale (1332-1333) ca un târg împrejmuit de ziduri de apărare,  cu un turn de veghe, numit Cetatea  Sasvár, adică „Cetatea Vulturilor”, care avea rol de apărare pentru Cetatea Timișoara.

Probabil sub invazia otomană cetatea a fost distrusă pentru că sub austrieci apare doar localitatea Remeta (1723), în proprietatea a doi grofi, cea mai mare parte a baronului Ambrózy de Séden. În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și între anii 1820- 1825 a intrat în posesia contelui Csekonics.

Răscumpărată de familia Ambrozy, aceștia au refăcut vechiul Conac Ambrozy (1720) și au locuit în el până în 1848 când conacul a fost utilizat ca spital de campanie.

Actual, după legea retrocedărilor, conacul și parcul înconjurător sunt proprietate privată.

În toată istoria sa comuna a fost locuită majoritar de români și, într-un procent mai mic, de maghiari și germani.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1911)

În comuna Remetea Mare, din 1968 a fost încorporat satul Ianova, situat la 8 kilometri spre nord. În documentele din 1332-1337 apărea cu numele Ilyno sau Ienev, dar o așezare, locuită de sârbi, a existat încă din secolul XI.

Săpăturile arheologice au descoperit, în locul numit „cetatea turcească”, urmele unei cetăți datând din secolele XIV-XVI.  Existența localității, numită atunci Jenovo, este atestată și de actele turcești (1690). După ce turcii au fost alungați de austrieci, în sat s-au așezat români care i-au schimbat numele în Ianova (1723-1725).

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1836)

Împreună cu Remetea Mare, a intrat în proprietatea contelui Csekonics care a colonizat-o cu germani și maghiari. Aceștia au construit Biserica Romano-Catolică (1893), căreia un secol mai târziu i s-a adăugat turnul (1934).

Ianova se mândrește cu Mihai Șora, născut acolo în 1916, cel care a devenit un renumit filosof.

La 4 kilometri sud de Remetea Mare se situează comuna  Bucovăț de care aparține administrativ satul Bazoșu Nou. A fost atestată documentar din 1440 când aparținea de de Cetatea Șoimoș, ruinele ei aflându-se azi în județul Arad. Inițial au existat  două localităţi locuite de români: Bucovăţul de Jos şi Bucovăţul de Sus (1514) care s-au unit formând actuala localitate (1596). Aceștia au construit o Biserică de lemn (1780) înlocuită în 1862 cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Satul Bazoșu Nou este situat la 4 kilometri est de comună. A fost înființat prin colonizarea cu familii de ardeleni din zona Sibiului,  pe moşia fostului proprietar Ludovic Ambrozy (1926) și numit după localitatea vecină.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1961)

Din Bucovăț, la 5 kilometri spre sud se află comuna Moșnița Nouă. De ea aparțin administrativ satele Moșnița Veche, Urseni și Albina. Prima localitate, atestată documentar din 1332-1337, a fost Moșnița Veche, sat de români numit atunci Monisa, nume schimbat sub austrieci în Moshnitz (1717). În sat a existat o Biserică de lemn care, după mutarea satului pe noul amplasament, a fost părăsită și s-a construit o biserică de zid (1812), refăcută în 1912, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

Din 1820 localitatea a intrat în posesia austro-ungarilor, localnicii primind în schimb dreptul de proprietate asupra pădurilor înconjurătoare, drept retras în 1904 când pădurile au fost defrișate și s-a creat o colonie cu etnici maghiari.

Fiind situată pe drumul Timișoara-Buziaș, colonia s-a dezvoltat, populația a crescut, ajungând să o depășească pe cea din Moșnița Veche. Cele două localități s-au despărțit și Moșnița Nouă a primit statutul de comună.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul; Înălțarea Domnului” (1988)

Biserica Reformată

La 4 kilometri spre sud,  pe malul drept al râului Timiș, se află satul Urseni. Satul românesc a fost atestat documentar din 1403 cu numele Medwez, nume schimbat sub austrieci în Medves, românizat în Medveș și păstrat până în perioada comunistă când a primit numele actual, Urseni. 

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1937)

Biserica Romano-Catolică (1936)

Al treilea sat care aparține de Moșnița Nouă este situat la 3 kilometri spre est. Satul Albina a fost creat în 1925 cu familii de români migrați din zona Sebeșului (Sibiu). La construcția caselor a participat financiar Banca Albina și, pentru ajutorul primit, satul i-a preluat numele.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1930)

Citește și Comunele Sacoșu Turcesc și Liebling, județul Timiș

Comunele Cenei, Uivar și Otelec, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Cenei, Uivar și Otelec din județul Timiș se află în vestul județului Timiș, înșiruite aproximativ paralel cu granița Serbiei. Comuna Cenei este situată la aproximativ 30 kilometri de municipiul Timișoara, pe malul drept al râului Bega Veche. Este una dintre cele mai vechi așezări din Banat, atestată documentar din 1221 ca proprietate a Protopopiatului Itabej, azi în Banatul Sârbesc, și în 1330 componentă a Cetății Sărad.

Localitatea era locuită de români și sârbi.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Arh. Gavriil”

O dată cu tot Banatul a intrat sub stăpânirea otomană, ulterior sub cea austro-ungară când, începând cu anul 1820, a fost populată treptat cu croați, șvabi și maghiari.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin” (1896)

Ceneiul de azi s-a format prin unirea Ceneiului Sârbesc cu Ceneiul Croat. După cel de Al Doilea Război Mondial în comună s-au așezat familii de români care și-au construit propria Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1997).

De comuna Cenei aparține administrativ satul Bobda. A fost atestat documentar din secolul XIII când se numea Pabd. În luptele dintre turci și austrieci localitatea a fost distrusă (1695). Intrând sub stăpânirea austricecilor a fost reconstruită și în decursul timpului a avut ca proprietari mai mulți grofi.

Biserica Ortodoxă „Sf. Evanghelist Luca” (1895)

În secolul XIX a intrat în posesia familiei baronului Csavossy care și-a construit un castel cu acareturi și vis a vis de el Mausoleul Csavossy (1860), după tipul unei bazilici din Ungaria, în criptele căruia, după deces, familia a fost îngropată.

Fiind o clădire enormă pentru acele timpuri a fost folosită ca Biserică Romano-Catolică. În timpul naționalizării o mare parte din fosta moșie și hergheliile de cai au fost împărțite localnicilor.

Partea de moșie, castelul și mausoleul, rămase în proprietatea familiei, au fost vândute treptat pentru achitarea datoriilor bancare. Castelul a fost demolat și cărămizile vândute și mausoleul-biserică, nefolosit, dat uitării.

După cel de Al Doilea Război Mondial a fost vandalizat. Actual, fiind pe lista monumentelor istorice, ruina fostei clădiri impunătoare este înconjurată de un gard și inaccesibilă.

Din 1950 Bobda a devenit sat aparținând de comuna Cenei.

Din Cenei, la 7 kilometri spre sud, se ajunge în comuna Uivar,formată  prin colonizarea cu sași (1811), maghiari și germani din zona Szegedului (1851).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Ilie Tesviteanul” (1891)

Însă zona a fost populată din timpuri foarte vechi, fapt demonstrat de săpăturile arheologice care au scos la iveală urmele unei așezări neolitice aparținând culturii Vinca (mileniul V î.e.n.) și ale unei așezări daco-romane.

Biserica Romano-Catolică (1904)

După cel de Al Doilea Război Mondial a primit statutul de comună (1968) care a devenit majoritar românească.

Biserica Greco-Catolică „Sf. Iosif”

La nici 3 kilometri spre nord-est se află satul Răuți, unul dintre cele 3 sate ce aparțin de comuna Uivar. Satul, numit inițial Silaș, nume schimbat ulterior de austrieci în Rautendorf (română-Răuți), populat de valahi, era situat pe malul drept al râului Bega. Între anii 1843-1844 în sat s-au mutat maghiari din Sânmartinu Maghiar apoi a fost populat cu șvabi.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1876-1877)

Fiind inundat frecvent, până s-a stabilit în locația actuală și-a mutat vatra de mai  multe ori.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1996)

Al doilea sat care aparține administrativ de comuna Uivar se află la 4 kilometri sud-vest. Satul Sânmartinu Maghiar, situat pe malul stâng al canalului Bega, a fost format în 1806 prin colonizarea cu maghiari din zona Szegedului.

A fost prima colonie maghiară înființată în Banat, administrată de Budapesta.

Biserica Romano-Catolică (1863)

Coloniștilor li s-au repartizat terenuri fertile și au fost obligați să cultive tutun.

La 6 kilometri sud-vest de comuna Uivar,  situat pe malul drept al canalului Bega, se află ultimul sat aparținător administrativ de ea. Satul Pustiniș a fost format în 1767 de români din regiunea Mureșului. Cuprindea 3 mici așezări, una centrală, la 1,4 kilometri depărtare „satul bătrân” și la mică depărtare de acesta „Sarchezmu”, despărțite de mlaștini. Acestea au fort distruse în urma inundațiilor (1836) rămânând doar așezarea numită atunci Öregfala în care s-a construit prima biserică (1840) înlocuită în 1925 cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

La sfârșitul secolului XIX în sat s-au mutat mai multe familii de maghiari venite din Banatul Sârbesc populația devenind un amestec din 2/3 români și 1/3 maghiari.

Biserica Romano-Catolică (1936-1940)

Comuna Otelec este situată pe malul stâng al râului Bega, la 3 km sud de Pustiniș.  Săpăturile arheologice au scos la iveală urme ale unei așezări romane însă localitatea, numită atunci Feltelek sau Teleki, a fost atestată documentar abia din 1452. Sub invazia otomană a fost distrusă (secolele XVI-XVII). Intrând în posesia austro-ungarilor, aceștia au creat-o din nou prin colonizarea zonei cu maghiari (1793-1795). Numărul populației crescând, din 1856 a primit statutul de comună.

Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (1885)

După amenajarea canalului Bega, Otelecul a devenit un port de pasageri și pentru mărfuri, în special agrare (secolul XIX). Interbelic comuna a fost numită Ungureni. Prin migrarea maghiarilor numărul populației a scăzut și între 1968-2008 a devenit sat aparținând comunei Uivar, apoi populat cu români a redevenit comună.

De Otelec aparține administrativ satul Iohanisfeld situat la 7 kilometri spre sud-vest. A fost înființat în anul 1805 cu șvabi bănățeni din localități vecine care, inițial au arendat o parte din terenurile grofului Buttler, apoi le-au cumpărat (1865-1875). Localitatea a fost numită după Jonhann, arendașul grofului, Johannesfeld, în română însemnând „câmpul lui Ioan”.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul” (1833)

Începând cu anul 1970 șvabii au început să emigreze, localitatea fiind azi majoritar românească. Ortodocși, în 2011au început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Citește și Comunele Foeni, Giera și Livezile, județul Timiș

București- un scurt tur în jurul Parcului „Grădina Icoanei”

Publicat pe de
1

Din Piața Romană București, dorind să ajung în Parcul Grădina Icoanei,  am urmat Bulevardul Dacia.

Sheraton Bucharest Hotel

Am străbătut Calea Dorobanți, o stradă scurtă pe care se află Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice.

În capătul ei, în mijlocul unui giratoriu, zonă numită Piața Dorobanți, trona statuia Al. Lahovari, reprezentant al Partidului Conservator. Politicianul, sculptat de un artist francez și statuia turnată din bronz în Franța,  în poziție de orator, este asistat de două personaje alegorice: Danubius, reprezentând elocvența și cursivitatea  discursurilor sale și România Agricolă, o femeie în costum național care îi oferă o ramură de laur. După ce statuia a fost inaugurată (1901) o perioadă piața a primit numele politicianului.

Am ieșit din piață pe lângă Teatrul Țăndărică, un teatru de animație ale cărui reprezentații sunt mult îndrăgite, mai ales de copiii care adoră „jocul” păpușilor.

Am urmat străduța îngustă, mărginită de casele construite în diverse stiluri arhitecturale, pe gardurile cărora, din loc în loc, erau create graffiti.

În 5 minute am ajuns la Parcul „Grădina Icoanei”, inaugurat în 1873. A fost creat pe locul unde în secolul XVIII se afla „Balta Bulindroiului”, numită ulterior „Balta de la Icoana”, din care curgea pârâul „Bucureștianca”. Pârâul a fost stopat și astupat (1846) apoi balta a fost asanată (1870) și Primăria a amenajat actualul parc. În 1904 la intrarea în parc a fost dezvelit Monumentul lui G.C. Cantacuzino, om politic liberal, fost Ministru de Finanțe și director al ziarului „Voința Națională”.

Pentru că a trăit o parte din viață în zona parcului, după decesul său (2010), în 2012 a fost postat bustul lui Adrian Păunescu.

Pe o stradă care mărginește parcul se află Sala Toma Caragiu , una dintre cele două săli ale Teatrului Bulandra, cealaltă fiind  Sala „Liviu Ciulei” . Sala funcționează în clădirea fostei  Școli Centrale de Fete care, naționalizată, a fost numită Sala Filimon Sârbu apoi,  în memoria marelui actor român, a primit actualul nume.

Am traversat parcul îndreptându-mă spre singura biserică de cult anglican din București. Biserica Anglicană, cu hramul „Învierii”, aparține de Dioceza Europei și se află în subordinea Arhidiaconului pentru Europa Centrală, cu sediul la Viena.  A fost construită în stil neogotic, victorian, pe terenul obținut în 1900 de ambasadorul Marii Britanii la București, construcția fiind susținută prin donațiile Episcopului de Gibraltar și a Reginei Maria a României, nepoata Reginei Victoria a Regatului Unit.

Deși clădirea a fost terminată (1914), datorită izbucnirii Primului Război Mondial nu a putut fi deschisă, mobilierul ei, comandat în Anglia, neputând să fie adus. După război, finisată și mobilată, a fost inaugurată în 1922. În perioada celui de Al Doilea Război Mondial, capitala fiind invadată de germani, biserica a fost închisă (1940-1944).

Azi, terenul aparține Marii Britanii. Pe lângă rolul religios, biserica găzduiește diverse concerte de muzică medievală, clasică și jazz. În 2008 în fața bisericii a fost postată  „Fântâna Maternității” reprezentată de o femeie gravidă ținându-l în brațe pe Sf. Gheorghe, copil, ucigând balaurul.

Fiind luna septembrie și ziua destul de înnorată, începea să se însereze. Deși trenul meu pleca spre Arad abia la miezul nopții, vrând, nevrând, trebuia să mă îndrept spre Gara de Nord. Totuși mi-am atins și ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Galeria Ziduri Graffiti.

De-a lungul străzii Arthur Verona, în decursul timpului au fost realizate numeroase graffiti care, încetul cu încetul, au acoperit toate zidurile gardurilor și a unor case.

Zona a devenit foarte apreciată, inițial de bucureșteni.

Popularizată prin rețelele de socializare, a devenit un punct de atracție al turiștilor, iubitori ai acestui gen de artă, care vizitează Bucureștiul.

Admirând lucrările de artă stradală, din care unele m-au oprit din mers și studiindu-le m-au pus pe gânduri, timpul a trecut și mi-am dat seama că începea să se înnopteze.

Cu regret, am părăsit zona pe lângă una dintre clădirile în care funcționează Librăria Cărturești, intrând pe Bulevardul Magheru.

M-am întors în Piața Romană unde știam că voi găsi un autobuz spre gară.

Ultimele ore din prelungita mea excursie, 7 zile în Tunisia, mica plimbare prin București, s-au desfășurat în Gara de Nord, tremurând de frig (venisem din torida Tunisie îmbrăcată pentru vremea de acolo) în așteptarea garării trenului pe linia de pornire.

Citește și București- de la Gara de Nord,  prin cartierul Cotroceni și retur

București- pe Bulevardul Lascăr Catargiu la Piața Romană

Publicat pe de
1

În mica mea plimbare prin București, de pe Calea Victoriei am cotit pe strada Gina Patrichi, mărginită de case de epocă cu diferite forme și stiluri arhitectonice.

În unele din ele funcționau diverse instituții.

Fundația Româno-Americană

Centrul Cultural al Ungariei „Balassi”

Unele clădiri erau adevărate palate.

La capătul străzii am cotit pe Bulevardul Lascăr Catargiu, numit după marele om politic, Prim-Ministru sub domnia Regelui Carol I.  Sub regimul comunist numele i-a fost schimbat în Ana Ipătescu, luptătoare în Revoluția de la 1848, aceștia susținând că în acea zonă a izbucnit acea revoluție în România și după 1989 a revenit la fostul nume. 

Am continuat plimbarea pe trotuarul larg, mărginit de copaci și de vilele burgheze construite în prima jumătate a secolului XX, intercalate de construcții noi, înalte, ridicate în anii 1970, care, din păcate, stricau imaginea de epocă. Multe dintre clădirile vechi sunt azi sedii de ambasade.

Am trecut pe lângă Casa Henri Coandă, una dintre multele case din București numite după inginerul aeronautic, fizicianul, academicianul cunoscut în toată lumea  pentru invențiile sale (1886-1972).

Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”  poartă numele amiralului care a construit clădirea (1908-1910) pentru un Observator Astronomic în care Societatea Astronomică Română „Camille Flammarion” și-a desfășurat cercetările până la decesul său (1926). Pentru o rentă viageră, văduva amiralului a donat clădirea Primăriei București care a mutat în ea Pinacoteca înființată de Regele Carol I. Colecția de picturi a fost preluată de Galeria Națională și din 1950 a redevenit Observator Astronomic în cadrul Muzeului Științelor Experimentale, nou înființat.

În multe din clădirile și palatele vechi azi funcționează diverse instituții.

Agenția Națională de Integritate

Am traversat bulevardul pentru a vedea o clădire interesantă care nu prea se integra între blocurile din jur. Casa Artelor „Dinu Lipatti” a fost reședința marelui pianist și compozitor căruia îi poartă numele. A fost construită la indicațiile lui (1902) cu forma unui foișor de care sunt legate două aripi, în stil rococo, înconjurat de o grădină. La intrarea principală s-a efectual un portal în formă de arc-potcoavă, specific Art Nouveau-ului francez.  Parterul a fost amenajat pentru familie și podul pentru servitorii care aveau și o intrare secundară în imobil.

În 1943 muzicianul a părăsit țara, în clădire rămânând familia sa până după naționalizare (1950). Clădirea a trecut din proprietar în proprietar până în 2017 când Primăria București a închiriat-o  și, la 100 de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti, au deschis Centrul Cultural numit Casa Artelor „Dinu Lipatti”

În apropiere de Piața Romană se află Biserica Ortodoxă „Sf. Visarion”, construită între anii 1910-1913 pe locul unde, din secolul XVIII,  au existat succesiv o biserică de lemn și două de zid, ultima parțial demolată în 1964, păstrându-se până azi pridvorul și naosul. Actuala biserică a fost construită de o enoriașă, Elena Eraclide, al cărui mormânt se află în incintă.

Biserica, în stil bizantin combinat cu cel moldovenesc, cu o turlă mare și două mai mici, prezintă un pridvor deschis, cu patru arce sprijinite de patru coloane decorate cu elemente florale. Pe portalul de intrare a fost postat un mozaic reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul în brațe” și pe fațadă, sub cornișe, iconițe cu cei 12 Apostoli, avându-l central pe Sf. Visarion.

Interiorul a fost pictat în ulei, reprezentând personaje biblice și  pe peretele vestic ctitorii bisericii și Regele Carol I.

Picturile au fost restaurate în anul 1968 și din nou între anii 2006-2007 când s-au efectuat lucrări ample de reparații.

Ceea ce s-a păstrat din vechea biserică a fost refăcut, consolidat și transformat în Bibliotecă Parohială (1965-1966).

Am ajuns la Piața Romană, cu traficul ei aglomerat, în ea intersectându-se 3 bulevarde: Lascăr Catargiu, Magheru și Dacia.

Printre blocurile noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine, restaurante, baruri, ici, colo, se păstraseră câteva case vechi: Casa Nicolae Petrașcu, Casa Nanu Muscel, Casa Sabba Ștefănescu.

Casa Gheorghe Petrașcu

Cea mai reprezentativă clădire este Palatul Academiei Comerciale (1916-1926) inițial construit pentru  „Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale” înființată în urma unei legi promulgată de Regele Carol I (1913).

Din 1967 a primit  numele actual, Academia de Studii Economice (A.S.E.).

Citește și București- un scurt tur în jurul Parcului „Grădina Icoanei”

București- Din Piața Revoluției, pe Calea Victoriei

Publicat pe de
1

De la Athénée Palace Hilton București am înaintat pe Calea Victoriei  pe lângă Radisson BLU Hotel.

Am trecut pe lângă Biserica „Sf. Nicolae” Albă construită în 1827 pe locul unei biserici mai vechi (1715) situată în zona numită atunci Podul Mogoșoaia, pe strada cea mai elegantă a Bucureștiului unde își aveau locuințele cei mai bogați boieri și funcționau cele mai elegante magazine. Picturile murale din interior (1873) au suferit modificări în timpul celor 6 reparații și restaurări efectuate între anii 1924-2014.

Pe o străduță laterală, ascunsă între case, se află Biserica Reformată Calvineum. Am depistat-o cu greu deoarece clădirea nu are turn și de la distanță arată ca o casă obișnuită. Comunitatea reformată s-a format în București în 1815. Prima biserică împreună cu casa parohială și prima școală cu predare în limba maghiară din București au fost construite pe un teren cumpărat în mahalaua Fântâna Boului.  Devenind neîncăpătoare, au înlocuit-o cu una mai mare (1860-1865). Biserica și terenul au fost cumpărate de Casa Regală pentru a extinde grădina Palatului Regal. Cu banii primiți comunitatea reformată a achiziționa un alt teren pe care au început construcția unei biserici, oprită din cauza izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. În 1959 Guvernul a decis demolarea bisericii și reformații au ținut slujbele într-o casă. Totuși, deși sub comuniști, li s-a permis ridicarea actualei biserici (1972-1974 ).

Am cotit pe strada General Berthelot unde se află Catedrala Mitropolitană Romano-Catolică „Sf. Iosif, soţul Sfintei Fecioare Maria”. Ctitorul ei a fost Episcopul Ignatius Paoli din Congregația Călugărilor Pasioniști. Biserica a fost construită în stil istoricist, cu elemente romanice și gotice, într-o perioadă lungă de timp (1873-1884), intervenind Războiului de Independență din 1877.  În 1925 i s-a adăugat turnul cu șase clopote.

Deasupra intrării în biserică a fost postat un mozaic reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul în brațe”.

Altarul principal al Catedralei a fost executat la Roma, din marmură albă de Carrara.

Mobilierul de lemn sculptat, tablourile din zona altarului cu scene din viața Sfintei Familii și a Sf. Iosif, au fost create de o firmă din  München.

Aceeași firmă a creat vitraliile care au fost distruse în bombardamentele din 1944 și ulterior înlocuite cu cele actuale.

În 1892 a fost montată o orgă, schimbată cu una mai performantă (1930) care în 2010 a fost restaurată la Brașov.

Ca mai toate clădirile din București și biserica a fost avariată în numeroasele cutremure survenite de-a lungul timpului și în bombardamentele războiului. De fiecare dată a fost reparată parțial. Cele mai mari lucrări de consolidare au avut loc în anul 1991.

În apropierea Catedralei, pe colțul dintre două străzi, se află Universitatea Națională de Arte. A fost  înființată sub domnia lui Al. Ioan Cuza ca Școala Națională de Arte Frumoase (1864) căreia în i s-a alăturat Școala de Arte Decorative nou înființată. Din 1931 școlile de Arte Frumoase din România au fost transformate în Academii de Belle Arte. În 1948 a fost înființat Institutul de Arte din București cu Facultățile de Teatru și Muzică, Coregrafie și Arte Plastice, Arte Decorative și Istoria Artei și doi ani mai târziu Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”  care din 1990 s-a numit Academia de Arte,  Universitatea Națională de Arte actuală.

Am urmat o străduță liniștită, mărginită pe o parte de zidul unei zone verzi, cu copaci seculari. La capătul ei am intrat pe Calea Victoriei unde se afla Palatul Știrbei, o clădire în stil neoclasic cu elemente grecești. A fost numit după logofătul care l-a ridicat (1835). Ulterior Domn al Țării Românești, Barbu Știrbei a folosit palatul ca reședință de protocol. Moștenitorii săi i-au atașat anexe și grajduri (1869) apoi a fost etajat, în partea de nord-est i s-a adăugat un turn și fațada a fost decorată cu 4 cariatide (1881). Sub comuniști a fost naționalizat și, inițial, transformat în Muzeul de Artă al R.S.R., apoi în Muzeul de Artă Populară (1954-1977) și în final a devenit Muzeul sticlei și ceramicii (1980-1994). Retrocedat, urmașii familiei l-au vândut (2005). Noul proprietar, un om de afaceri român, a demolat o parte din anexele palatului deși făceau parte din zonele istorice protejate.

Mi-am propus să străbat o parte din Calea Victoriei, numită pe vremuri Podul Mogoșoaiei, o stradă lungă, foarte circulată, mărginită de clădiri cu multe magazine și firme între care, din loc în loc, se află diferite case memoriale, muzee, biserici, facultăți, etc.

Într-o mică zonă verde am văzut statuia Alergătorii care prezintă 3 atleți ajunși aproape de linia de terminare a cursei, cu mâinile întinse pentru a o trece și a deveni câștigători. Statuia este o copie (1913) a celei originale sculptată de Alfred Boucher în perioada în care arheologii germani au descoperit în  Grecia locul unde se desfășurau Jocurile Olimpice antice. Inițial a fost postată în fața Ateneului Român apoi în 1950 a fost mutată pe Calea Victoriei.

Muzeul Colecțiilor de Artă se află pe locul unde la începutul secolului XIX boierul Faca a început să construiască un palat. Murind, moștenitorii au vândut construcția neterminată vistiernicului grec Romanit care a definitivat-o și în interior a amenajat spații luxoase. După moartea sa Palatul Romanit a fost închiriat și pentru doi ani a devenit cancelaria Domnitorului Al. D. Ghica (1834) apoi a fost preluată de stat care a amenajat birourile Curții Administrative. Pentru a putea fi ocupat de Ministerul de Finanțe, la jumătatea secolului XX palatul a fost extins cu două corpuri, întregul complex preluând forma literei U. Începând cu 1927 a fost transformat în actualul muzeu care găzduiește 44 de colecții de artă românească, grafică, sculptură, obținute din donații. Între anii 1999-2009 a fost deschis parțial publicului apoi a fost închis pentru restaurare și redeschis în 2013.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae; Sf. Ioan Iacob Hozevitul” Tabacu  a fost construită, în stil tradițional muntenesc (1864), pe locul unde în secolul XVII a existat o Biserică de lemn.

Deteriorată, acea biserică a fost refăcută (1710) de cei doi localnici cărora mahalaua în care se găsea le-am purtat alternativ numele, Dima Tabacu și popa Cozma. La rândul ei a fost schimbată cu actuala biserică de zid.  

Interiorul ei a fost pictat în anul 1900. În decursul timpului a fost refăcută de mai multe ori. În timpul cutremurului din 1940 turla cea mare s-a prăbușit și nu a mai fost reconstruită.

Casa Vernescu a fost construită inițial pentru vornicul Lenș (1820). După moartea lui a fost transformată în unitate militară, ulterior a funcționat Ministerul de război și în 1886 a intrat în posesia politicianului Guță Vernescu care a restaurat-o și transformat-o în stil eclectic. Sub comuniști a fost naționalizată. Din 1990 a fost concesionată pe 49 de ani Uniunii Scriitorilor din România.  Prin hotărâre de Guvern Ministerul Culturii a încercat  să o preia dar Uniunea a avut câștig de cauză. Apoi clădirea a fost închiriată de un operator de cazinouri care a refăcut-o, modernizat-o, la parter a deschis un restaurant de lux, la etaj un cazinou deschis în 1995 și  numele palatului a fost schimbat în Casino Palace.

Vis a vis de Casa Vernescu, situată pe colț, se află Casa Grădișteanu-Ghica, numită după familia boierească Grădișteanu, de proveniență din actualul județ Giurgiu, ai căror membrii au deținut înalte funcții pe o perioadă de 4 secole, care au construit-o în stil eclectic cu elemente renascentiste (1884). După moartea lor, neavând copii, casa a fost moștenită de sora lui Constantin, numită după căsătorie Ghica (Ghika), casa primind atunci și al doilea nume. În perioada în care a fost deținută de ultimul proprietar, Șerban Grigore, Ghica (1882-1952), la sfârșitul secolului XIX a fost restaurată.

Din 1948 a fost naționalizată și abia după legea retrocedărilor a reintrat în posesia urmașilor. Azi, numită Casa Dunării, a fost amenajată pentru a etala istoria fluviului și a popoarelor care trăiesc pe malurile sale. La subsol există o sală dedicată împăratului Traian, parterul este ocupat de saloanele regale, iar etajele de saloanele vieneze și orientale.  

Casa Gheorghe Manu este una dintre puținele case construite înainte de Revoluția din 1848 care s-au păstrat până azi nemodificate. A fost construită în 1843 de logofătul Florescu, vândută unui agă și din 1868 a intrat în posesia Generalului Gh. Manu (1833-1911), erou al Războiului de Independență, fost Primar al Bucureștiului, ministru de război, membru al Partidului Conservator, care a ocupat la un moment dat funcțiile de Prim-Ministru și Președinte al Camerei Deputaților. Casa a fost renumită pentru seratele muzicale și dansante la care participa și corpul diplomatic, în unele ocazii chiar cuplul regal. După naționalizarea din 1948 o perioadă a funcționat ca Grădiniță.

Palatul Cantacuzino, o clădire în stil Beaux Arts (1898-1906), a fost construit pentru Gh. Grigore Cantacuzino, fost Primar al Capitalei, şef al Partidului Conservator, Președinte al Consiliului de Miniștri, care fiind foarte bogat a fost poreclit „Nababul”.

A fost structurat pe patru niveluri, cu un subsol înalt, un  parter cu ferestre în arc de cerc și balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconașe din fier forjat și o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Intrarea a fost prevăzută cu o scară cu trepte din marmură, străjuită de doi lei din piatră și acoperită cu o marchiză în formă de scoică.

Deasupra intrării, pe frontonul circular, a fost postată stema princiară a Cantacuzinilor.

După moartea „Nababului” palatul a intrat în posesia fiului său care a decedat de tânăr  (1929) și, neavând copii, i-a revenit soției sale. După10 ani aceasta s-a căsătorit cu George Enescu (1939) și familia nouă a trăit în fosta casă a administrației, situată în spatele palatului, azi Casa memorială „George Enescu”.

După Primul Război Mondial, în Palatul Cantacuzino s-a semnat Pacea de la București când România a preluat Cadrilaterul (1913) apoi în perioada celui de Al Doilea Război Mondial a devenit sediul  Consiliului de Miniștri. Postbelic, în palat s-a mutat Institutul de Studii Româno-Sovietice (1947). A funcționat până după moartea lui George Enescu (1955) când soția a donat palatul statului cu condiția înființării în el a unui muzeu dedicat fostului compozitor. Muzeul George Enescu a fost inaugurat în 1956 și din 1990 a devenit Muzeu Național. În cele trei săli mari ale palatului sunt expuse manuscrise, instrumente muzicale, fotografii, etc. ale fostului compozitor.

Citește și București- pe Bulevardul Lascăr Catargiu la Piața Romană

București- de la Gara de Nord la Piața Revoluției

Publicat pe de
Răspunde

După o excursie de 7 zile în Tunisia, am aterizat în jurul amiezii pe Aeroportul Otopeni București. După ce am așteptat autobuzul aproximativ o oră, m-am îndreptat spre Gara de Nord unde mi-am „parcat” bagajele.

Aveam un tren spre casă, la Arad. abia la miezul nopții așa că, în timpul disponibil, fiind septembrie se întuneca mai repede, am pornit să explorez o foarte mică parte din București.

Am ajuns pe strada Știrbei Vodă unde am văzut prima clădire impunătoare, Palatul Crețulescu cunoscut și ca Palat Kretzulescu, situat pe locul unde în 1718 au fost ridicate mai multe clădiri care, împreună cu terenul aferent, aparțineau unei familii de nobili. Moștenitoarea lor, Elena Kretzulescu,  le-a dărâmat și în locul lor a construit palatul. Fiind născută în Paris, l-a ridicat în stilul Renașterii franceze cu influențe baroce (1902-1904).

În partea de vest avea grajdurile, spălătoria și camerele personalului de servici și în aripa dreaptă a palatului a amenajat o seră.

În jurul lui, pe aproximativ 2 hectare, a amenajat un parc cu fântâni arteziene, lac traversat de poduri, bănci pentru odihnă, actualul Parc Cișmigiu.

Fiind în vârstă și neputând să-l mai întrețină, în 1927 a vândut palatul Primăriei Capitalei care l-a transformat în Muzeu de Artă Religioasă.  Din 1948 în el au funcționat pe rând mai multe instituții  până în 1972 când s-a mutat Centrul European de Învățământ Superior al UNESCO (CEPES) care funcționează și azi. Clădirea, aparținând Ministerului Educației, a fost renovată în anul 2003.

Pe aceeași stradă, în apropiere, se află Universitatea Națională de Muzică București (UNMB). Inițial clădirea a găzduit Liceul de Fete „Carmen Sylva” apoi Institutul de Mine (anii 1950) care ulterior s-a mutat la Petroșani.

Universitatea colaborează cu Filarmonica „George Enescu” , Societatea Română de Radiodifuziune și alte instituții cu specific muzical. Orchestrele sale susțin de multe ori concerte în sala Radio și Ateneul Român.

Pe o străduță laterală se înălța turnul unei biserici așa că m-am îndreptat spre ea. Biserica Evanghelică Luterană,  de Confesiune Augustană, a fost construită cu caracter eclectic, îmbinând mai multe stiluri: neo-gotic, neo-renascentist, romanic, bizantin (1851-1853), din fondurile donate de credincioșii luterani și personalități ca Franz Liszt, Franz Josef I al Austriei, Gh. Bibescu. Turnul său având 36 metri înălțime, la acea vreme a fost cea mai înaltă clădire din București. Regina Elisabeta fiind de confesiune evanghelică, Familia Regală participa frecvent la slujbe și pentru ei, pe aripa de nord a fost construită o lojă (1869). Distrusă de incendiul din 1912, a fost refăcută și turnul a fost dotat cu clopote și ceas. A fost avariată în mai multe cutremure, prin bombardamentele din 1944, refăcută de fiecare dată și în 2007 a fost consolidată și renovată. În biserică se desfășoară câteodată concerte de orgă și clavecin. 

De la biserică m-am îndreptat spre Sala Palatului, situată în spatele Palatului Regal, pe locul unde a existat reședința regală „Casa Nouă” care a fost distrusă de bombardamentele germane acerbe (1944) datorate înlăturării de la conducere a Generalului Antonescu.

Clădirea a fost ridicată sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, în cinstea celui de al II-lea Congres al Partidului (1959-1960), cu formă de amfiteatru, având o capacitate de 3.150 locuri. În timp a găzduit numeroase conferințe și congrese internaționale. Sub Nicolae Ceaușescu capacitatea sălii a fost mărită la 4.000 de locuri. În zilele noastre Sala Palatului este folosită pentru desfășurarea diferitelor evenimente culturale, concerte , festivalul „George Enescu”, etc.

Mă apropiam de Piața Revoluției.

Lăsând în urmă Sala Palatului, pe cealaltă parte a străzii am văzut Biserica Kretzulescu. În zona, care atunci era bariera de nord a orașului, numită „Podul Mogoșoaiei”, familia Crețulescu, marele logofăt Iordache și soția sa  Safta, una din fiicele domnitorului C-tin Brâncoveanu (1720-1722), au construit biserica și, nu departe de ea, un han.

Pe vremea aceea biserica era tencuită dar în urma restaurării (1935-1936) exteriorul a fost lăsat cu cărămidă aparentă. În pridvor s-au păstrat picturile originale.

Picturile din interior au fost realizate între anii 1859-1860.

Și această biserica a fost avariată de cutremure, bombardamente, Revoluția din 1989, dar de fiecare dată a fost refăcută. Sub regimul comunist a scăpat de demolare prin grija arhitecților. Între 1996-2003 a fost restaurată atât la exterior cât și picturile din interior.

Lângă biserică în 1966 a fost dezvelit Monumentul Corneliu Coposu, fost deținut politic sub comuniști care între anii 1989-1995 a devenit Președinte al PNȚCD și lider al opoziției în Senatul României.

Am intrat în fosta „Piața Palatului”, după evenimentele din 1989  numită Piața Revoluției. Piața este mărginită de fostul Palat Regal, Biblioteca Universității, Ateneul Român și se întinde până la Hotelul Athénée Palace Hilton.

Pe o latură a pieței se află  clădirea fostului Comitet Central al P.C.R. din balconul căreia Nicolae Ceaușescu a ținut ultimul său discurs (decembrie 1989), înainte de „a fugi” din București cu un elicopter. Ulterior evenimentelor politice, clădirea a devenit sediul Senatului (1990) și din 2006 găzduiește Ministerul Afacerilor Interne , unul dintre cele 18 ministere ale Guvernului României. În centrul unei zone libere, de 600 metri pătrați, pavată cu marmură și granit, în anul 2005 a fost postat Memorialul Renașterii, un stâlp de marmură, înalt de 25 metri care străbate o „coroană” metalică.

Palatul Regal a fost principala reședință regală din București. Pe acel loc a existat Casa Golescu, numită după stolnicul care a ridicat-o (1812-1815), care a devenit reședința lui Al. Ghica Vodă, din 1855 a domnitorului Al. Ioan Cuza și din 1866 a Regelui Carol I.  În timpul Regelui Ferdinand un incendiu a distrus corpul central (1926). A fost refăcut un an mai târziu însă între 1935-1936 întregul palat a fost demolat. În locul lui s-a ridicat actuala clădire, noul Palat Regal, format dintr-un corp central și două aripi, de nord și de sud. Sub Regele Mihai, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind îndepărtat de la putere Generalul Antonescu, germanii au bombardat și distrus palatul. Ulterior războiului, venind comuniștii la putere, Regele a fost obligat să plece în exil.

Palatul, nelocuit, a fost reparat, simplificat, înlăturându-se elementele arhitecturale (de exemplu steme, blazoane) care aminteau de fosta regalitate și din 1955 a fost transformat în Muzeul Național de Artă al României. Sub Ceaușescu Sala Tronului a fost transformată în „Sala Consiliului de Stat a Republicii Socialiste România”, folosită pentru evenimentele oficiale și sala de spectacole, Sala Mică a Palatului, a fost transformată în cinematograf.

În haosul Revoluției din 1989 participanții negândindu-se la operele de artă din muzeu, doar la comuniștii care l-au folosit,  au incendiat Palatul. Ulterior a fost restaurat și după anul 2000 unele spații au fost folosite pentru evenimente private. Azi găzduiește Muzeul Național de Artă al României. În fosta Sală Mică a Palatului, numită azi Auditorium, se desfășoară concerte și o mică parte funcționează ca cinematograf.

Deși nedovedit, legenda urbană spune că între aripa sudică a palatului și Biserica Kretzulescu ar exista un tunel subteran care a fost folosit de Familia Regală pentru a participa la slujbe în siguranță.

În momentul plimbării mele, vis a vis de Muzeul Național de Artă era amenajat un spațiu pentru desfășurarea în aer liber a Festivalului „George Enescu”. Diverși artiști exersau, înainte de a performa, așa că m-am așezat și am ascultat câteva melodii.

O altă clădire impozantă, Biblioteca Centrală Universitară Carol I, a fost construită pe locul cumpărat de Regele Carol I (1893) pentru Fundația Universitară Carol I, inaugurată în 1895. Clădirea a fost extinsă în 1911 și biblioteca a fost deschisă publicului 3 ani mai târziu. În fața clădirii a fost postată statuia Regelui Carol I, al doilea rege al României, din 1866 până la moartea sa în 1914.

Clădirea a fost incendiată în timpul Revoluției din 1989 astfel s-au pierdut peste 500.000 de volume, hărți rare și aproximativ 3.000 de manuscrise. Din 1990, intrând în UNESCO, clădirea a fost reconstruită, recondiționată, modernizată, fondul de carte a crescut prin donații, cam 100.000 de volume primite din țară,  800.000 din străinătate și biblioteca a fost redeschisă în anul 2001.

Am părăsit pentru moment Piața Revoluției deoarece doream să văd Muzeul „Theodor Aman”, situat pe una din străduțele laterale. Muzeul, deschis în 1908, funcționează în fosta casă a artistului care a fost construită la indicațiile lui (1869), cu elemente neo-clasice, neo-renascentiste și neo-gotice, în care acesta a trăit până la moartea sa (1891), dorindu-și ca ulterior casa să devină muzeu. După demersurile văduvei, colecțiile de picturi, gravuri, împreună cu dotările casei- mobilier, ustensile de lucru, obiecte personale, cărți, etc., au intrat în posesia statului care, patru ani mai târziu, a deschis muzeul.

Am înaintat studiind clădirile de epocă, majoritatea în stil brâncovenesc, din păcate în unele locuri  intercalate cu unele mai noi.

În câteva minute am ajuns la Biserica Boteanu-Ienii în care s-au păstrat o parte din moaștele Sfântului Ioan Iacob. Prima Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost ridicată lângă mahalaua Boteanului în 1682. În timp lângă ea a crescut un brad înalt și biserica a început să fie cunoscută ca „Bradu-Boteanu”. În apropierea ei a existat Biserica Ienii care a fost dărâmată în timpul lucrărilor de degajare a dărâmăturilor cutremurului din 1977. Hramul ei a fost preluat de cealaltă biserică care de atunci poartă numele de „Boteanu-Ienii”.

După ce am văzut  muzeul și biserica, pe străduțele liniștite m-am îndreptat spre partea de nord a Pieței Revoluției.

Am ajuns în spatele Ateneului Român, o clădire în stil neoclasic cu elemente eclectice și ale arhitecturii franceze. La sfârșitul secolului XIX în acel loc era un maidan de periferie și o livadă aparținând familiei Văcărescu. Pe maidan a funcționat un circ american care în scurt timp a falimentat, nelăsând în urmă decât o fundație cu un zid circular. Printr-o campanie cu sloganul „Dați 1 leu pentru Ateneu!” și adunarea de fonduri, a fost construit Ateneul Român (1886-1889).

S-a păstrat forma circulară a fostului manej, considerată ideală pentru acustica sălii de concerte, dar la finalizarea construcției, pe acel loc s-a situat holul principal, un spațiu decorat cu 12 coloane din marmură de Carrara de la care pe laterale urcă scări în spirală și central o scară monumentală la mijlocul căreia, în etajul intermediar, a fost postat bustul lui George Enescu. Deasupra a fost creată o cupolă înaltă de 41 metri. Din hol se intră în sala de concerte cu o capacitate de aproape 800 de locuri. Opulența și forma construcție, inedită pentru acea vreme, i-au adus Bucureștiului numele de Micul Paris.

La intrarea principală a clădirii au fost postate 8 coloane ionice, din care 2 laterale. Cele 6 centrale susțin frontonul triunghiular sub care am văzut mozaicurile aurite ale celor 5 foști domnitori: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Carol I și Matei Basarab.

În 1935 la inițiativa lui George Enescu sala a fost dotată cu o orgă. Între anii 1994-2004 clădirea a fost consolidată, restaurată și în parcul din fața ei a fost postată statuia lui Mihai Eminescu. Ateneul a fost redeschis în anul 2005 cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional „George Enescu” și este folosit ca sală de concerte de către Filarmonica „George Enescu”.

La capătul de nord al Pieței Revoluției, situat pe colțul dintre două străzi, se află Hotelul Athénée Palace Hilton, hotel de lux cu 272 de camere, săli de conferințe, restaurant, bar, etc. Primul hotel de lux a fost construit pe locul fostului  Han Gherasi (1912- 1914), în stil Art Nouveau. Ulterior a fost modernizat, folosind pentru prima dată în București betonul armat și exteriorul transformat în stil Art Deco (1935-1937). Grav avariat în raidurile aeriene din 1944, a fost refăcut (1945), apoi naționalizat (1948), dotat cu aparatură de urmărire și a devenit o importantă locație de spioni și informatori. În 1965 a fost extins cu o nouă aripă. După distrugerile suferite în Revoluția din 1989 a fost închis. În 1994 a fost scos spre vânzare, cumpărat la licitație de Hilton International, între 1995-1997 refăcut și deschis ca Athénée Palace Hilton București.

Citește și București- Din Piața Revoluției, pe Calea Victoriei

Comunele Parța, Peciu Nou și Giulvăz, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Parța din județul Timiș este situată la 16 kilometri sud-vest de municipiul Timișoara, pe cursul râului Timiș. Localitatea a fost atestată pentru prima dată în dijmele papale cu numele de Maráz sau Parkaz (1332-1337). În decursul unui secol s-a dezvoltat și a primit statutul de oraș (1417) care a fost cucerit în invazia otomană. După cucerirea Banatului de către austro-ungari, la recensământul acestora purta numele Paraz (1717).

Biserica Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului” (1847-1851)

Cum râul Timiș se revărsa frecvent și inunda localitățile, au început lucrări de îndiguire (1878).

În timpul săpăturilor au fost scoase la iveală fragmenete de ceramică specifice culturii Vinča care au demonstrat că a existat o așezare neolitică (mileniile 5-4 î.e.n.). Arheologii, preluând săpăturile, au descoperit un sanctuar neolitic, unic în lume, care a fost restaurat și transferat la Muzeul Banatului din Timișoara. 

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1893)

Comuna era populată cu mai multe etnii care practicau diverse culturi religioase, astfel fiecare și-a construit biserica sa.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Elisabeta” (1909)

Activitatea de bază era agricultura care a avut mult de suferit în marile inundații din 1912.

Moară

În perioada interbelică comuna a făcut parte din Plasa Chișoda apoi după restructurarea administrativă a fost inclusă în județul Timiș.

Biserica Ortodoxă Română „Nașterea Maicii Domnului”

La 10 kilometri sud-vest se află comuna Peciu Nou de care aparțin administrativ satele Diniaș și Sânmartinu Sârbesc. Localitatea a fost atestată documentar din 1333 cu numele Veybech. În timpul invaziei otomane a fost un punct important de rezistență (secol XVI).Totuși aceștia au ocupat zona până când au fost înfrânți de austro-ungari (secol XVIII).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1776)

Comuna era populată cu români, sârbi, maghiari și ucrainieni.

Biserica Ortodoxă Sârbească

Românii ortodocși au folosit o capelă până în  1994 când a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

La 7 kilometri nord-vest de Peciu Nou se află satul Diniaș, atestat documentar din 1717 cu numele Dingnas. A fost format prin colonizarea cu sârbi cărora li s-au alăturat și puțini români și numit Dunyas. Din 1779 până la Unirea Banatului cu România a aparținut județului Torontal.

Biserica Ortodoxă Sârbească (1835)

Satul a fost întemeiat pe locul numit Seliște astfel în perioada interbelică, o scurtă perioadă de timp, a fost numit Săliște.

Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1989)

Din Peciu Nou, după 8 kilometri spre vest se ajunge în satul Sânmartinu Sârbesc, traversat de râul Bega Mică. În primele acte care atestă existența sa (1333) apare ca sacerdos de Sancto Martino, cu preoți valahi. Un secol mai târziu a fost populat cu sârbi. În invazia otomană satul a fost distrus.

După ce luptele au încetat, în sat s-au așezat sârbi bosniaci (1415-1416). În secolul XVIII, intrând sub ocupația Imperiului Austro-Ungar, a fost numit St. Martin și făcut parte din districtul Ciacova (1717) apoi din județul Torontal (1779). Până în ziua de azi populația a rămas majoritar sârbească.

Biserica Ortodoxă Sârbească (1830)

Pentru puținii români există o Capelă Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”.

Din Peciu Nou, parcurgând 8 kilometri sud-vest, se ajunge în comuna Giulvăz. Prima menționare a unei așezări este din perioada atacurilor tătare (1243) dar comuna a fost atestată documentar abia între anii 1433-1497, ca pusta Giulvesz,  aparținând familiei Bobal. Localitatea apare și în documentele turcești apoi în cele austriece când era numită Giulvăz și făcea parte din districtul Ciacova (1717, 1761). Turcii retrăgându-se, au incendiat satele prin care treceau, între care și Giulvăz. Satul s-a refăcut și în locul bisericii arse s-a construit actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1720).

Din 1779 până la sfârșitul Primului Război Mondial a fost inclusă în județul Torontal, a fost cumpărată de familia Dodony (1781) și în 1838 a intrat în posesia contelui Kiresky.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (1938)

De comuna Giulvăz aparțin administrativ satele Ivanda, Rudna și Crai Nou. Satul Ivanda este situat la 7 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din 1333 apoi nu mai apare în actele vremii decât în 1781, ca Iwanda, când făcea parte din proprietatea familiei Mosca. Aceștia au populat-o cu sârbi, apoi a fost colonizată cu germani veniți din localitățile învecinate, românii și germanii rămânând minoritari. În 1833 a fost construită  Biserica Romano-Catolică „Sf. Rafael”, care în timp s-a ruinat, apoi în 1851 Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”.

De la începutul secolului XX până în 1924 i-a fost schimbat numele în Iovănești, apoi în cel actual, Ivanda.

Biserica Ortodoxă „Sf. Iosif cel Nou de la Partoș” (2007)

Ocupația de bază era agricultura. În timp au fost descoperite izvoare cu ape minerale sulfate, clorurate, sodice, magneziene, termale, azi valorificate de localnici.

Moară

De la Giulvăz spre sud, pe malul drept al râului Timiș sunt situate celelalte două sate aparținătoare. După 6 kilometri se intră în satul Rudna. Despre el legenda spune că acolo, încă înainte de ocupația otomană, a existat o mânăstire de unde s-a păstrat și toponimul „Namastir”. Documentar, a fost atestat din 1333.

La jumătatea secolului XVI în Rudna s-au stabilit coloniști sârbi apoi a fost cucerit de turci care au ridicat o mică cetate. După ce turcii au fost alungați de austro-ungari, pe harta Contelui Mercy apărea ca o localitate care a fost colonizată cu germani, rămânând majoritar sârbească (1783).

Biserica Ortodoxă Sârbească „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”

În acea perioadă erariul de la Viena a scos la vânzare mai multe domenii (1781). Cel care cuprindea Rudna a intrat în posesia lui Teodor Iancovici de Mirievschi, directorul școlilor naționale sârbești și românești din Banat și a lui Iovan Nikolici, un bogat negustor de vite din Osijek. Fiecare și-au construit câte un conac, înconjurat de un parc mare. Fiind chemat la curtea Țarinei Elisabeta, pentru a crea o reformă, Mirievschi a părăsit Rudna, unde nu s-a mai întors niciodată, iar conacul a rămas în grija soacrei sale.

După Primul Război Mondial conacul lui Nikolici a fost demolat și prin diferite tertipuri a reușit să preia conacul de la soacra lui Mirievschi, l-a amenajat și a devenit Conacul Nikolics.

Neavând copii, l-a înfiat pe Iovan Belici căruia i-a dat numele și l-a făcut moștenitor. Fiind de partea habsburgilor, după Revoluția de la 1848 Iovan și fiii săi au fost înnobilați de către Franz Josef. Unul dintre fii, Feodor Nikolici, a devenit deputat al Jimboliei, apoi al Kikindei și în final Guvernator al Bosniei și Herțegovinei.

Fiind o fire mai rebelă, contrat moravurilor vremii, s-a căsătorit cu o balerină franțuzoaică  pe care a făcut-o baroană. Au avut un fiu care la moartea lor, stabilindu-se în Franța, a vândut proprietatea de la Rudna, cu conacul și cripta familiei.

În primul Război Mondial conacul și cripta au fost devastate. Apoi au intrat din proprietar în proprietar și sub regimul comunist au fost naționalizate.

Conacul a fost modificat și folosit ca sediu C.A.P. Parcul înconjurător a fost defrișat și transformat în teren de fotbal.

După desființarea C.A.P.-ului clădirea a fost vandalizată. O dată cu legea retrocedărilor conacul ruinat a fost preluat de moștenitorii de drept care au renovat o parte din el și locuiesc acolo, urmând să mai refacă părțile care au rămas relativ întregi.

Moara

La 2 kilometri spre sud se află satul Crai Nou. A fost înființat între anii 1924-1926 de românii din Banatul sârbesc și Munții Apuseni care au migrat acolo.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”

Venind din zone muntoase, mulți nu s-au putut adapta și l-au părăsit. Numărul locuitorilor fiind mic, în 1954 a devenit cătun al satului Rudna.

Totuși la o nouă împărțire administrativă a redevenit sat.

Comuna Vărădia de Mureș cu 5 sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Pentru a vizita comuna Vărădia de Mureș cu cele 5 sate aparținătoare administrativ de ea, am urmat drumul Arad-Deva, paralel cu râul Mureș. După 73 kilometri am intrat în satul Nicolae Bălcescu, numit în vechime Mocioni. Pe marginea drumul am văzut  Biserica Ortodoxă „Sfinții Trei Ierarhi”, construită în anul 1896.

Am avut noroc să fie deschisă, astfel am putut vedea  și interiorul, ceea ce foarte rar mi s-a întâmplat deoarece, în general, bisericile pot fi accesate doar în timpul slujbelor.

De acolo am continuat drumul spre Deva și după 8 kilometri am ajuns în comuna Vărădia de Mureș.A fost atestată din anul 1369, cu numele „Varady”, dar săpăturile arheologice au descoperit că pe vatra fostului sat au existat de-a lungul timpului o așezare hallstatiană (mileniul I î. e.n.) și o fortificaţie dacică (sec. III î.e.n.- I e. n.). Sub ocupația otomană a existat un castel-cetate situat parțial pe locul unde azi se află cimitirul. Menținându-și funcțiile, a fost ținta numeroaselor atacuri. În secolul XVIII comuna, locuită de români, a fost cucerită de  austro-ungari. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn care în 1815 a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Întâmpinarea Domnului; Sf. Cuv. Parascheva”.

M-am întors pe drumul spre Arad și, nu departe de ieșirea din comună, m-am îndreptat spre nord unde se afla al doilea sat aparținător, satul Stejar.

La începutul secolului XVIII în sat a existat o Biserică de lemn care se deteriorase.

A fost înlocuită cu altă Biserică de lemn care a supraviețuit un secol.

La rândul ei a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1940).

Tot înainte, după 10 kilometri am ajuns în satul Lupești.

Pe un deal se profila o biserică de piatră, părăsită, la care am urcat și eu.

A fost construită în stil baroc, pe locul unde au existat succesiv două biserici de lemn, Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (până în 1759) și Biserica de lemn „Sf. Gheorghe” (din 1786).

 Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a încetat să fie folosită, actual în ea desfășurându-se doar foarte rar slujbe, cu ocazia unor evenimente.  

Aceasta s-a datorat faptului că în 1939, jos în sat, a fost construită o biserică nouă, Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”.

Pentru a vedea și ultimele două sate care aparțineau de Vărădia de Mureș, din Lupești trebuia să mă întorc la drumul principal Arad-Deva.

Spre Arad, apoi spre nord, în total 14 kilometri, am intrat în satul Julița.

Satul a fost atestat documentar din 1479.

În sat s-au păstrat două biserici de lemn, una inclusă în Patrimoniul Național ca monument istoric. Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, ortodoxă, a fost construită în anul 1787. Interiorul, pe care din păcate nu l-am putut vedea, păstrează icoanele pictate în ulei direct pe scânduri (1813).

Exteriorul bisericii a fost restaurat în 1988. Din păcate pentru interior nu s-au mai găsit resurse financiare.

Vechile cărți de cult au fost mutate, spre păstrare,  la Complexul Muzeal Arad.

În apropierea ei se află o biserică nouă, construită în stil neobizantin,  Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1976).

Parcurgând satul am ajuns la a doua biserică de lemn, greco-catolică, Biserica de lemn „Sf. Treime”.

A fost construită la sfârșitul secolului XIX în altă locație apoi a fost mutată de 3 ori până a ajuns pe locul actual.

Pentru construcție lemnul a fost adus din Maramureș, cu plutele pe Mureș. În perioada comunistă cultul a fost interzis. Nefolosită, biserica s-a degradat. După ce cultul a funcționat iar, în 1990 clădirea a fost  reparată și recondiționată.

Înainte spre nord, am parcurs 7 kilometri până în ultimul sat aparținător administrativ de comuna Vărădia de Mureș, satul Baia.

În secolul XVIII locuitorii, neavând o biserică proprie, pentru slujbele religioase erau nevoiți să se deplaseze până în satul Pârnești. Și-au ridicat o Biserică de lemn pe locul cimitirului vechi care a rezistat un secol. Fiind distrusă de un viscol (1890) localnicii au depus eforturi mari și au reușit să ridice Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1898) care, cu unele modificări, a rezistat până azi.

Terminasem de vizitat comuna și cele 5 sate aparținătoare.

Din Baia m-am întors la Julița unde auzisem că se afla o pensiune foarte frumos amenajată.

Pensiunea „Gura Raiului” este situată la marginea localității, spre vest. Își merită pe deplin denumirea, fiind un loc liniștit, în sânul naturii.

Cuprinde un complex de clădiri construite într-o zonă de la marginea pădurii.

Prin centrul său trece pârâul Julița, tributar râului Mureș.

De o parte se află majoritatea clădirilor, de cealaltă parte un restaurant lângă care este amplasată o piscină și alte spații amenajate pentru diverse evenimente.

M-am relaxat și eu „în compania unor localnici vârstnici”. Excursia luase sfârșit. Mai aveam de rulat până acasă, la Arad, aproape o oră și jumătate.

Citește și Comuna Petriș cu cinci sate aparținătoare, județul Arad

Comunele Iecea Mare, Cărpiniș și Checea, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Iecea Mare din județul Timiș este situată spre nord-vest de Timișoara, la  aproximativ jumătatea distanței spre granița cu Serbia. A fost prima dată atestată documentar din anul 1317 numită Uche, nume schimbat un secol mai târziu de mai multe ori. Ca tot Banatul a intrat sub ocupație otomană. După alungarea acestora de către habsburgi  a fost colonizată cu germani (1767), numită Gross Jetscha (Iecea Mare) (1779) și arondată comitatului Torontal.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Carol Boromeu” (1780)

În epidemia de holeră (1886) mulți localnici au murit. Postbelic germanii au emigrat, valul cel mai mare fiind după 1989 și localitatea a fost ocupată de români.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1988)

De la Iecea Mare la aproximativ 9 kilometri spre sud se află comuna Cărpiniș. La jumătatea distanței se situează satul Iecea Mică care îi aparține administrativ. A fost atestat documentar din 1467 cu numele Ewcze sau Ocse, a trecut sub ocupația otomană apoi sub habsburgi când a fost colonizat cu germani (1769-1770) și numit Klein Jetscha (Iecea Mică). 

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martir Gheorghe” (1813)

Și în Iecea Mică cutremurul din 1865 a produs multe victime. Satul a rămas predominant german până în 1966 când după mulți decedați în război, deportați postbelic în Siberia și Bărăgan, în sat s-au așezat familii de români și au ajuns să formeze jumătate din populație.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1848)

Comuna Cărpiniș, atestată documentar din 1377, sub ocupația otomană apare în actele vremii doar ca un cătun, Mali Tovin, ocupat de sârbi și români. A fost reînființată sub habsburgi prin colonizarea cu șvabi (1767) sub numele de Gertianosch. Românii și sârbii au fost mutați în alte localități (1776) pentru a face loc unui alt val de coloniști germani.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maximilian” (1804)

Ca și în satul aparținător, până în 1960 etnicii români au devenit majoritari.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1966)

Biserica Greco-Catolică

Biserica Penticostală

Comuna Checea, atestată documentar din 1470 cu numele Kocse, era locuită de români. Sub ocupația otomană populația a scăzut astfel în momentul cuceririi Banatului de către austrieci mai existau doar 8 case. Intrând în proprietatea Episcopiei Catolice din Zagreb, pe lângă români localitatea a fost populată cu sârbi (1738). Din 1772 românii au ridicat o Biserică Ortodoxă Română în care nu le-au permis croaților să-și țină predicile. Au început certurile în urma cărora sârbii s-au mutat la periferia vechii așezări unde au început să se așeze și croați. Pe terenurile unui moșier au creat Checea Croată unde și-au construit propria Biserică Ortodoxă Sârbească (1800).

Vechea localitate s-a numit de atunci Checea Română (1802). După unirea Banatului cu România au avut loc dispute vis a vis de stabilirea granițelor în urma cărora Checea Croată a intrat în posesia Iugoslaviei (1919). Granița trecea între cele două localități, în unele locuri chiar prin gospodăriile oamenilor. În urma unor schimburi de terenuri Checea croată a revenit iar României (1924) și în 1930 satele s-au unit formând localitatea Checea care ulterior a avut statut de comună (1971-1972) apoi a aparținut administrativ comunei Cenei și din 2004 a redevenit comună.

Biserica Ortodoxă Română „Pogorârea Sf. Duh” (1856)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” (1914, renovată 2005)

Citește și Comunele Cenei, Uivar și Otelec, județul Timiș