Arhive etichetă: biserici

Comunele Avram Iancu și Ciumeghiu, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Anul 2020, o zi de februarie acceptabilă ca temperatură. Am evadat de acasă (Arad) pentru a vizita câteva dintre localitățile situate în sud-vestul județului Bihor, la granița cu județul Arad. Am rulat spre nord, apoi am ieșit din drumul principal spre est și după o oră am ajuns în satul Tămașda care, împreună cu satul Ant, aparține administrativ de comuna Avram Iancu. A fost atestat documentar din 1169 ca Villa Tamasd și în 1241 ca Pons Tomae, un târg teutonic fortificat, pe malul drept al râului Crișul Negru.

Am traversat satul spre a vedea ce a mai rămas din Bazilica romanică, construită în secolul XII, cea mai mare din Transilvania acelor timpuri.

Se presupune că făcea parte dintr-o mânăstire benedictină.

Deși sub invazia otomană (1241) satul a fost aproape desființat, zidurile bazilicii au supraviețuit până azi și atestă existența acelei localități.

În urma reformei agrare (1920) terenul cu zidurile ruinate a fost încorporat în proprietatea unui localnic și a rămas așa până azi.

Cu permisiunea proprietarului, am traversat locul amenajat pentru cotețele păsărilor și animalelor de curte și, având grijă să nu deranjăm diversele animale, care se plimbau nestingherite, am putut explora ruinele.

Întorcându-ne spre șoseaua principală, în sat am văzut și cele două biserici funcționale.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1863-1866)

Biserica Reformată Calvină

După 5 kilometri am intrat în comuna Avram Iancu. Deși atestată documentar din 1828, cu numele Keményfoksau Regina Maria, când a fost populată cu moți din Munții Apuseni, stabiliți în zonă, localitatea a existat și înainte de invazia otomană.

Biserica Ortodoxă (1942)

pictura interioară, frescă (1982-1983)

Tot la 5 kilometri, însă spre vest, se află al doilea sat care aparține de comuna Avram Iancu, satul Ant.

A fost atestat documentar din anul 1353 ca find o așezare de iobagi.

Biserica Reformată Calvină

Situat pe malul Crișului Negru, datorită frecventelor inundații, a fost separat de râu prin îndiguire.

Din Ant m-am întors pe drumul Arad-Oradea și, spre nord, apoi spre est, în total 18 kilometri, am ajuns în unul dintre cele două sate care aparțin de comuna Ciumeghiu, satul Boiu, atestat documentar ca terra Boy (1232).

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1987)

Biserica Reformată Calvină

La 7 kilometri spre nord, în Câmpia Crișurilor, străbătută de mai multe cursuri de apă între care și râul Crișul Negru, este situată comuna Ciumeghiu, atestată documentar din anul 1216 ca villa Semec.

Biserica Ortodoxă (1938)

Pe strada principală am văzut o clădire în formă de L, cu un singur nivel, proaspăt renovată. Fostul Conac Miskolczy, construit în 1779 și modificat în 1910, azi este folosit ca dispensar comunal.

Satul Ghiorac, atestat din 1214, se află la 8 kilometri est de comună.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1957)

Biserica Reformată Calvină

În secolul XIX a aparținut baronului Tisza care și-a construit un conac în apropierea localității, numit după el Conacul Tisza. Sub comuniști acesta a fost naționalizat și transformat în Centru de Recuperare și Reabilitare pentru Persoane cu Handicap, azi cunoscut cu numele de Cămin-Spital Cighid. Era ultimul meu obiectiv și, deși nu eram sigură că voi avea permisiunea să-l văd, măcar exteriorul, am parcurs cei 5 kilometri de drum nu prea „prietenos”, la capătul căruia am găsit un portar stresat care mi-a interzis să staționez în zona porții. Fusese mediatizat că în perioada 1987-1989, datorită condițiilor inumane, au decedat 137 de copii, fapt pentru care a fost comparat cu un lagăr de exterminare. Mă gândisem că măcar după ce a fost retrocedat lucrurile se schimbaseră. Din păcate nu am putut vedea nici măcar zidurile unei clădiri, fiind acoperite de „acareturi” și copaci.

Citește și Comunele Mădăraș, Cefa și Sânnicolau Român, județul Bihor

Comuna Fârdea cu 6 sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Iulie 2020. Am pornit să vizitez satele comunei Fârdea din județul Timiș, situate în apropierea Lacului Surduc. Din Arad am parcurs autostrada spre Lugoj, apoi, pe drumuri județene, după 120 kilometri am intrat în comuna Fârdea, situată în zona centru-est a județului Timiș, la contactul Dealurilor Lugojului cu Munţii Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Bega.

Prima atestare documentară datează din secolele XIV-XV, ca localitate românească numită Tvrd. În 1454 districtul Twers, din care făceau parte 7 localități, aparținând de județul Timiș, a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara și la sfârșitul secolului a fost încadrat în județul Hunedoara.  

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1859)

La marginea comunei, în 2001 a fost înființat un schit de călugărițe. În perioada 2003-2004 au fost construite o biserică, chiliile, turnul clopotniță și a fost transformat în Mânăstirea Fârdea „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paraschiva”.

Este locuită de 16 călugărițe care, în atelierele de croitorie, confecționează veșminte, prapori, etc. pentru biserici.

La 3 kilometri spre sud,  pe valea îngustă a râului Hăuzeasca, este situat satul Hăuzești, unul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comună.

Satul este atestat documentar din 1464 printr-o diplomă în care Hewges era donat lui Petru Desy și Nicolae Balothai. A supraviețuit în perioada ocupației otomane.

Sub austro-ungari, numit Antsest, avea doar 8 case.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1883)

Pentru a vedea celelalte sate, situate pe drumuri diferite, m-am întors și am traversat comuna, apoi am înaintat spre nord, în total 6 kilometri.

Satul Mâtnicu Mic a fost atestat documentar din 1364 cu numele Muchnuk. În decursul istoriei, sub otomani, austro-ungari, satul a rămas pur românesc.    

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)

Fiind situat la mică distanță de Lacul Surduc, pentru a-l vedea, am parcurs cei 2 kilometri de drum neamenajat.

Lacul Surduc este cel mai mare lac de acumulare din vestul țării, situat în partea de sud-est a munților Poiana Ruscă.

Am revenit pe drumul județean și după 2 kilometri spre est am ajuns în satul Drăgșinești. Numit Drasinfalva (satul lui Dragu), a fost donat de Regele Ladislau V, împreună cu alte sate înconjurătoare, lui Iancu de Hunedoara, documente din care satul a fost atestat (1453).Sub ocupația otomană o parte a locuitorilor s-au mutat la câmpie și au format satul Dragșina.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1996)

La 3 kilometri sud, satul Gladna Montană, în 1454 format din două localități alăturate, Felso Gladna şi Also Gladna, era proprietatea lui Iancu de Hunedoara, apoi, ca toată zona, a fost ocupat de otomani și de austro-ungari, când cele două localități s-au despărțit (1784). În sat au migrat germani, veniți din alte localități ale Banatului, zona Rusca, Reșița, etc., pentru a lucra în minele din zonă și o perioadă a fost numit Gladna Germană. Spre sfârșitul secolului XIX și mai ales în secolul XX, după emigrarea lor, satul a redevenit sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1954)

Pe un drum, care traversează Munții Poiana Ruscă spre est, am parcurs 3 kilometri până în satul Gladna Română.

Căminul Cultural „Cornel Veselău” (cântăreț de muzică populară bănățeană)

Lângă sat, până în perioada interbelică, s-au mai putut vedea ruinele unei cetăţi construite pe timpul voievodului Glad, azi dispărute, care atestau existența unei așezări din acea perioadă. Satul, cu numele Olah Gladna, a fost atestat documentar abia din perioada ocupației austro-ungare (1784).

Biserica Ortodoxă „Nașterea Domnului” (1894-1896)

La 2 kilometri est, la capătul drumului asfaltat, se află ultimul sat care aparține de comuna Fârdea, satul Zolt, al cărui nume, tradus din limba slavă, înseamnă aur. Atestat documentar din 1453, când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, în decursul timpului a fost deținut de mai mulți nobili, apoi de erariul austriac și în 1860 a fost cumpărat de baronul Carol Billet.

Satul și-a păstrat, de-a lungul timpului, caracterul românesc. În 1775 a fost construită Biserica din lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” despre care tradiția orală susține că a fost cumpărată din Gladna.

Clădirea, din lemn de stejar, îmbinat cu cuie de lemn, a fost postată pe un fundament de piatră.

În decursul timpului, renovată și restaurată, cuiele au fost înlocuite cu unele de fier și acoperișul a fost înnoit.

Interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, reprezentând personaje și scene biblice care, în momentul vizitei mele, erau acoperite pentru a fi protejate.

Mă gândeam cât timp va mai dura, poate niciodată, până să fie restaurate.

În biserică se păstrează o colecție de cărți bisericești dintre care cea mai veche a fost tipărită la Blaj în 1776.

În apropiere am văzut și Biserica Ortodoxă Nouă, construită în 1936, în stil neobizantin.

Obiectivele fiind atinse, comuna cu cele șase sate vizitate, m-am întors și m-am îndreptat spre o altă latură a Lacului Surduc, loc amenajat ca zonă de agrement cu ștrand, camping, terase, locuri de pescuit, etc.

De asemenea se pot practica diverse sporturi nautice și scufundări.

Lacul Surduc, întins pe o suprafață de 530 hectare, are adâncimea 16-20 m și o capacitate de acumulare de aproximativ 51 milioane metri cubi.

A fost creat, prin construirea unui baraj din beton (1972-1976), pentru a  aproviziona municipiul Timișoara cu apă potabilă și industrială.

În aceeași perioadă a început și amenajarea zonei de agrement unde, fiind o zi toridă, la o „terasă” o trupă gălăgioasă se răcorea cu niște beri. Deh, inventivi băieții !

Citește și Comuna Tomești cu 5 sate, jud. Timiș

Comunele Ghizela și Secaș, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Luna mai, zi călduță de primăvară, nu puteam să stau în casă, așa că m-am hotărât să văd două comune din județul Timiș, cu satele care aparțin administrativ de ele. Din Arad am urmat autostrada spre Lugoj, am ieșit spre Topolovățu Mare și m-am îndreptat spre nord-est, unde sunt situate comunele Ghizela și Secaș. 

După aproximativ 90 kilometri, parcurși într- o oră și jumătate, am intrat în primul dintre cele trei sate care aparțin de comuna Ghizela. Satul Șanovița situat într-un loc, azi numit „Satul Bătrân”, era populat cu români.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1796-1797)

Sub austrieci a fost colonizat cu germani (1717) și, datorită inundațiilor frecvente,  vatra satului a fost mutată în actuala locație, în locul unor livezi de pruni. Până atunci prunele erau uscate (sușite) și depozitate în șoproane (șușile) astfel localitatea a primit numele după acea activitate, Șușanovăț, nume care s-a păstrat până prin 1930.

 O dată cu catolicizarea populației, a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1911) a cărei activitate a fost interzisă sub comuniști și reluată (2010) după alungarea  lor de la putere.

La 6 kilometri spre nord-est se află comuna Ghizela, formată tot prin  colonizare cu germani (1880) care inițial s-au așezat în Banatul Sârbesc (1832). Din Giselahein au migrat în zonă, au defrișat un teritoriu care aparținea de Babșa și Șanovița și-au construit case și au format satul, numit după locul de unde plecaseră. În 1906 au sosit coloniști maghiari care, cu ajutorul statului,  au creat o colonie separată și au construit Biserica Romano-Catolică.

Satul Hisiaș, mult mai vechi, este situat la 4 kilometri nord de comună. În 1410, împreună cu alte patru localități, făcea parte din Domeniul Duboz.

Sub habsburgi, pe harta contelui Mercy era numit Hiziasch și făcea parte din districtul Făget.

În timpul Împărătesei Maria Tereza în sat s-au așezat familii de români și a fost înființată Parohia Ortodoxă (1770).  Apoi satul a trecut în proprietatea fiscului.

După reorganizarea teritorială a fost alipit  județului Timiș.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1929)

Biserica Greco-Catolică (1932)

Pentru a ajunge în satul Paniova a trebuit să mă întorc în comună și să mă îndrept spre nord- est, în total 8 kilometri. Satul a fost atestat documentar în scrierile lui Marsigli (1690), cu numele Panjeva, nume schimbat sub habsburgi în  Bangeva (1717). A aparținut fiscului austriac până în 1812 când a fost cumpărat de familia Demelich. În același secol s-a încercat colonizarea cu germani (1896) dar satul a rămas peponderent românesc.

Biserica Ortodoxă (1932)

Pe același drum, care înainta spre spre nord-est, spre dealurile Lipovei, după 5 kilometri am intrat în  comuna Secaș, tot o localitate mai veche, azi cu puțini locuitori. A fost atestată documentar din 1440 când aparținea cetății Șoimoș (județul Arad), numită Kyszekas (Secașul Mic).

Sub ocupația otomană satul a rezistat dar, se pare, că s-a divizat, deoarece  sub habsburgi au fost consemnate două localități: Georg, situată pe actuala vatră și Dollnischas, lângă el, care, după un timp, s-au unit și au format localitatea Secaș, din totdeauna locuită de români.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1869)

De comună aparțin administrativ două sate, Crivobara și Vizma, situate în nordul județului, spre granița cu județul Arad. După 4 kilometri spre nord, la capăt de drum,  am ajuns în satul Crivobara, sat românesc atestat documentar în aceeași perioadă cu comuna (1440), când aparținea și el de cetatea Șoimoș, ulterior intrat în proprietatea familiei Banffy (1447) și în decursul timpului a altor familii nobile.

Ortodocși, au ridicat  Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”, o biserică mică, de 13 metri lungime, sub 3 metri înălțime, construită din bârne de stejar. În ce an a fost ridicată, nu m-am putut dumiri. Pe o placă, postată pe zidul ei, scria 1810 și wikipedia o datează din 1780.

În decursul timpului a suferit reparații (1820) și modificări majore (1932), când interiorul a fost văruit și ferestrele au fost mărite. Din 1967 a fost declarată monument istoric. Ea este funcțională și azi.

Fiind situată departe de drumurile și localitățile mai importante, în timp numărul populației a scăzut, ajungând ca la recensământul din 2002 să existe doar 81 de locuitori.

Cam la 5 kilometri distanță, într-o zonă aproape izolată, se află satul Vizma, al cărui curs istoric este identic cu al celorlalte două localități. A fost deținut succesiv de mai mulți proprietari, ultimul fiind Ioan Kovacs (1893).

Biserica Ortodoxă (1930)

La același recensământ (2002), satul avea 16 locuitori și  azi este considerat  pe cale de dispariție.

Citește și Comunele Belinț și Coșteiu cu satele aparținătoare, județul Timiș

Băile Herculane- din Piața Hercules la Hotelul Roman

Publicat pe de
Răspunde

În Băile Herculane, după ce am vizitat zona înconjurătoare Parcului Central, m-am îndreptat spre Piața Hercules.

Piața este mărginită de vilele construite în perioada Imperiului Austro-Ungar.

Prima clădire, situată pe latura stângă a pieței, între Baia Diana și Pavilionul 1811, este Pavilionul nr. 7. A fost construit în stil baroc ardelenesc (1861-1862), cu un etaj, și numit Hotelul Ferdinand I. După incendiul din 1821 a fost refăcut și i s-a adăugat un etaj. Cu ocazia vizitei din 1887, în el s-au cazat Regele Carol I al României și soția sa, Elisabeta. A fost prima clădire reabilitată după anii 1990 (2001-2002) când a fost transformată din vilă balneară într-un complex hotelier cu grădină de vară și bază de tratament.

Pe cealaltă latură a pieței, imediat după Podul de Piatră, este situat Pavilionul nr. 3. Împăratului Iosif II a vizitat de două ori stațiunea (1768 și 1773) și pentru o eventuală următoare vizită s-a construit un han etajat, cu bucătărie, șopron pentru căruțe și grajd pentru cai care a fost distrus în timpul războiului cu  turcii (1788). 

Ulterior, la porunca Împăratul Francisc I, clădirile au fost refăcute, printre ele fiind și hanul, reconstruit în 1824, în care au fost găzduiți Împăratul și soția sa, Carolina (1852). În cinstea lor hanul a fost numit Hotelul Francisc și baia alăturată, Carolina. În decursul timpului clădirea a purtat și numele de Hotel Apollo sau Hotel Severin.

Pavilionul, folosit pentru curele balneare, dispunea de 32 de cabine și 3 bazine de marmură. În capătul de sud-vest a fost construită o terasă, ornată cu dantelării în stil baroc.

Centrul pieței este marcat de simbolul stațiunii, statuia lui Hercules.

A fost realizată de doi meșteri germani (1847), din fier de tun, pentru arhiducele austriac Carol. Pentru a omagia faptele de vitejie, acesta a donat-o armatei imperiale care a postat-o în stațiunea, considerată sacră datorită apelor ei vindecătoare.

În continuarea Pavilionului nr. 3 se află Pavilionul nr. 4. Împreună fac parte din Hotelul Apollo. A fost construit în 1852, cu două etaje și o fațadă în stil Empire.  Cele 108 camere și 4 bucătării deserveau ofițerii de armată și funcționarii guvernamentali cazați acolo. În decursul timpului a purtat mai multe nume ca Hotel Regele Ferdinand, Hotel Terezia, etc.

Lângă pavilion se află clădirea în care a funcționat una dintre cele mai vechi băi din stațiune, Baia Apollo.  În perioada 1724-1737, cu ocazia lucrărilor pentru ridicarea Băii comune, grănicerii au descoperit ruinele unor terme romane și diverse antichități. Romanii foloseau apa din izvorul propriu al băii situat în incintă, azi Izvorul Apollo încadrat în Grupul Hercules, care este captat într-un bazin de beton înalt de 4 metri și folosit prin pompare. De asemenea romanii foloseau și apa adusă, printr-un apeduct, din alte izvoare situate în zonă.

În timpului războiului cu turcii, ca mai toate clădirile, baia a fost distrusă. A fost reconstruită (1758-1760) și numită Baia cea Mare, apoi renovată (1792), când numele i-a fost schimbat în „Baia de șindrilă”.

Forma actuală, cu fațada în stil eclectic, a primit-o în anul 1852. Era prevăzută cu 32 de cabine, 3 bazine de marmură roșie și albă, unul pentru bărbați și două pentru femei și 3 bazine de răcire. Comunica cu Pavilionul nr. 5 printr-un tunel subteran care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

În stânga statuii Hercules se afla o clădire acoperită cu plasă, speram că în curs de reabilitare, nu doar de protecție. În 1824, pe acel loc, a fost construită „Ospătăria cea Mare” care a ars într-un incendiu (1900) și în locul ei a fost ridicată cea mai nouă clădire din piață, Pavilionul nr. 6, cu subsol, 3 etaje și lift hidraulic în interior.

Lipit de el, Pavilionul nr. 5 a fost construit ca Spital pentru armată (1821) cu saloane pentru 140 de militari și 5 camere pentru ofițeri. Pentru a putea să acceseze mai ușor Baia Apollo, a fost construit un tunel subteran care lega cele două clădiri, tunel care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Clădirea a fost reabilitată în perioada 2009-2011.

În partea de nord piața este închisă de Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”. Inițial, la cererea lui Iosif II, fiul Împărătesei Maria Tereza, a fost construită o capelă rotundă (1768) care a fost distrusă în timpul atacurilor turcești. Un secol mai târziu, sub domnia Împăratului Ferdinand I, a fost construită actuala biserică, în stil neoclasic (1836-1838).

Am ieșit din Piața Hercules și am urmat o stradă paralelă cu râul Cerna.

Restaurantul „Grota Haiducilor” (1973)

Pe o parte, strada era  mărginită de un zid din pietre acoperit de verdeață.

Din loc în loc, pe zid erau postate plăci sculptate, reprezentând scene din bătăliile purtate pe acele meleaguri.

Din depărtare am văzut Hotelul Roman, o clădire nouă, cu multe etaje și locuri de parcare (1975). A fost construit pe malul apei, pe locul fostelor Băi Imperiale Romane, una dintre ele fiind înglobată în parterul hotelului.

La marginea apei, o mulțime de oameni se scălda într-un bazin amenajat în aer liber.

Lângă hotel se afla intrarea la o mică grotă din stânca muntelui, închisă cu portiță de fier. Probabil ea proteja vestigiile fostului apeduct roman, prin care se transporta apa de la izvoarele din Grupa Hercules la Baia Apollo. Spun probabil pentru că lângă ea era postată o placă cu date istorice despre vestigii.

Despre existența lor s-a scris și într-o lucrare apărută în1872 la Pesta. 

Lângă grotă se aflau, unul lângă celălalt, două izvoare, dintre cele 4 ale Grupei Hercules.

Izvorul Hercules II, cu debitul cel mai important, temperatura de 67 grade Celsius, avea apa instabilă, își schimba frecvent proprietățile. Lângă el, la 40 metri în aval, Izvorul Hygeea, cu temperatura mai joasă, de 48 grade Celsius,  avea apă slab sulfuroasă. Erau folosite în cura internă. Azi ambele izvoare sunt secate.

Citește și Un traseu montan pe marginea stațiunii Băile Herculane

Băile Herculane- în jurul Parcului Central

Publicat pe de
Răspunde

Vizitând Băile Herculane, după ce am trecut peste râul Cerna pe Podul de fier forjat, am intrat în Parcul Central al stațiunii, amenajat ca loc de relaxare (1862), ulterior prevăzut cu două fântâni arteziene .

În el a fost postat un foișor în care fanfara armatei cânta duminica și în zilele de sărbătoare. În 1903, dirijorul Fanfarei Regimentului 33 Infanterie din Arad, luând o pauză, a intrat în Salonul de cură și a început să improvizeze la pian. Și compozitor, a creat un vals, numit în onoarea stațiunii, care, în timp, a devenit foarte cunoscut în marile capitale ale Europei, în Chicago, chiar  și în Tokio.

În spatele foișorului, pe un teren mai ridicat, se află fostul Cazinou care a fost construit după 2 ani de la amenajarea parcului. Clădirea, în stil baroc austriac, era compusă dintr-un corp central și două aripi simetrice, decorată cu frize sculptate.

Intrarea în salonul cazinoului se făcea de pe o terasă acoperită, iar prin câte un coridor se comunica și cu actualele hoteluri Decebal (Pavilionul nr. 2) și Traian (Pavilionul nr. 1), la data vizitei mele (anul 2000) ambele în curs de restaurare. Pe terasă de multe ori se organizau baluri.

La parterul clădirii funcționau un restaurant, un bazar cu 14 bolți și 12 ferestre și o Sală de cură. La etaj se afla „Sala de Argint” destinată ruletei și jocurilor de noroc,  lângă ea o sală de spectacole.

Cazinoul era frecventat mai ales de elita aristocrației imperiale de la Viena. Chiar și Împăratul Franz Josef I, după ce a inaugurat canalul Porțile de Fier (1896), creat începând din  1834, după un pact încheiat între cele trei țări, în timpul vizitei în Regatul România s-a oprit în stațiune unde a luat prânzul, în Salonul de cură al Cazinoului, împreună cu Regele Carol I al României și Regele Alexandru I al Serbiei.

Postbelic, în clădire a funcționat Casa de Cultură cu o sală de spectacole și Muzeul de Istorie „Nicolae Cena”, înființat în 1929, muzeu care îl ocupă și azi. După ce a fost grav deteriorat într-un incendiu (1956) a fost refăcut însă fără majoritatea elementelor de decor, unele din ele înlăturate pentru a se uita de aristocrația acelor vremuri.

Pentru a ajunge la Cazinou am urcat unul dintre cele două șiruri de trepte situate lateral. Pe marginea lor se înălța un arbore înalt de 32 metri, Sequoia Gigantea, originar din America de Nord, considerat monument al naturii, în România existând doar câteva specimene.

Am ajuns pe o străduță, situată deasupra Cazinoului, unde se afla Primăria Băile Herculane.

Coborând câteva sute de metri am găsit Izvorul Domogled, izvor de profunzime, foarte căutat pentru apa sa plată, slab mineralizată, benefică în afecțiunile renale, hipertensiune arterială, afecțiuni gastrice, etc.

Dorind să văd și altă față a stațiunii, lăsând vilele din centrul istoric la sfârșit, am cotit pe o străduță aflată în apropierea Librăriei „Sabin Opreanu”.

Zona, situată doar la mică distanță de centru, era total diferită. O firmă de turism părăsită, clădiri ruinate, relevau declinul stațiunii care a excelat în perioada 1990-2001.

De fapt declinul doar al stațiunii. Localnicii aveau casele bine întreținute. Unii dintre ei, mai curajoși, au construit chiar vile pentru închiriat.

Mi-am dat seama că pentru autorități nu conta decât „fațada”, centrul cu vilele vechi, unele gata, altele în curs de restaurare (cine știe însă când se vor termina…), realizată pentru vizitatorii în trecere și pentru varii motive.

Nu vedeam să se dorească o refacere rapidă a ceea ce a fost cândva mult râvnita stațiune, printre primele din Europa.

Am trecut prin spatele Hotelului Cerna și am ajuns la una dintre bisericile din stațiune.

Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” are o poveste destul de tristă. Pentru a se construit prima biserică, încă din 1799 a fost marcat locul cu o cruce. Demersurile au durat câțiva ani și după obținerea aprobării de construcție, de la ministrul de război, în 1803 s-a pus  piatra de temelie.

Din contribuțiile locuitorilor zonei și multe de la cei din România, a fost construită biserica și din 1820 s-a realizat pictura interiorului. Biserica nu a rezistat mult timp. O dată cu amenajarea Parcului Central (1862), austriecii nedorind o biserică ortodoxă situată central, au demolat-o.

Totuși ortodocșii au primit un teren situat nu departe de prima locație și în 1864 au ridicat actuala biserică, în stil bizantin. Între anii 1936-1937 s-a efectuat și pictura murală. Deteriorată, în 1969 s-au efectuat reparații exterioare.

M-am întors spre centrul stațiunii, trecând, de data asta, prin fața Hotelului Cerna, fondat în 1936.

Pe următoarea străduță se afla și Ștrandul Termal Cerna, aparținător hotelului.

După ce am trecut de Parcul Central, pe partea stângă am văzut o clădire în stil rococo. Vila Elisabeta a fost construită de administratorul stațiunii (1875) și numită după el, Vila Tartatzi. El a locuit în vilă aproximativ 6 săptămâni până a fost transformată în reședință pentru Împărăteasa Elisabeta (Sissi).

Într-un mic spațiu verde de lângă vilă, în 1948 a fost adus bustul lui Mihai Eminescu.

În fața lui, la data vizitei mele (anul 2020), Hotelul Decebal era acoperit, probabil  pentru  restaurare. Trecând de el am intrat pe Podul de Piatră, construit cu două arcade și un culoar pietonal acoperit (1864).

Capătul lui era format din arcade de piatră acoperite. Deasupra era postată o statuie.

Aceasta o reprezenta pe Omfala, Regina Lydiei, la care Hercules a slujit trei ani și cu care a avut un fiu.

Pe cealaltă parte a râului Cerna se afla clădirea unor băi și un izvor. Baia Diana, numită și Baia Elisabeta, a fost construită pe locul fostelor terme romane (1810) și după câțiva ani modificată în forma actuală (1858).

Pe acoperiș a fost amenajată o terasă cu parapet și pe unul din colțurile ei postată statuia lui Hercules. Baia era folosită pentru afecțiunile aparatului locomotor de aceea a fost numită și Baia „pentru dureri de oase”.

Pe turnulețul de lângă clădire a fost ridicată o coloană pe care a fost postată statuia Elisabetei. În perioada reabilitării (2001-2002) baia a fost legată de Hotelul Ferdinand printr-un culoar acoperit și în interiorul ei au fost amenajate un bazin comun și 9 cabine individuale. Din păcate clădirea avea nevoie iar măcar de o zugrăveală.

În apropierea băii se află Izvorul Diana III care, împreună cu alte trei izvoare, face parte din Grupa Diana. Izvorul a fost forat până la o adâncime de 260 metri în malul drept al râului Cerna. Apa lui, sulfuroasă, cloruro-sodică, calcică hipotonă, cu temperatura de 51 grade Celsius, este folosită în curele afecțiunilor aparatului digestiv, aparatului respirator, alergii, diabet zaharat, artropatii, etc.

Pe malul râului am văzut locuri amenajate, sub forma unor bălți, cu scop curativ.

De fapt apa râului are la rândul ei proprietăți curative, izvoarele forate fiind folosite doar pentru necesități, restul apei fiind deversată în râu.

Citește și Băile Herculane- din Piața Hercules la Hotelul Roman

Un drum mai puțin „bătut” spre Băile Herculane

Publicat pe de
Răspunde

În județul Caraș-Severin, după ce am văzut cele două schituri situate pe teritoriul comunei Armeniș, ne-am îndreptat spre satul Rusca, comuna Teregova,  unde am ajuns după aproximativ 20 minute.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1845)

De acolo mai aveam de rulat cam 8 kilometri spre est până la obiectivul nostru.

Parcurgând drumul îngust, paralel cu râul Timiș, care urca pe serpentine, înconjurat de păduri, aveam senzația că doar noi existăm acolo. Nu am întâlnit nici o mașină sau măcar o vietate.

Am parcat lângă niște clădiri unde se vedea o parte din Lacul de Baraj Poiana Ruscă.

Lacul artificial a fost amenajat pe râul Hideg, numit și Râul Rece,  prin construirea unui baraj hidroenergetic. Este cel mai nou și cel mai mare din Banat.  Lucrările au demarat în anul 1982, au fost sistate după 1990, reluate în 2002  și barajul a fost inaugurat în 2007.

Barajul a fost construit din beton, în „dublu arc”, cu o deschidere de 400 metri și înălțimea de 75 metri.

Când este plin, lacul ocupă o suprafață de 139 hectare și are adâncimea de 70 metri. Are o lungime de 7 kilometri și, pe o porțiune, drumul a mers paralel cu el.

Apoi am rulat spre sud, prin natura parcă virgină, întâlnind din când în când câte un pâlc de case, altele risipite pe munte, sau doar căpițele de pe marginea drumului care demonstrau că zona era locuită.

De fapt, fără să vedem indicatoare ale unor localități, treceam pe lângă sau prin unele dintre cele 40 de sate și cătune care aparțin administrativ de comuna Cornereva, unele dintre ele izolate, fără drum de acces, în care oamenii trăiesc și azi după modelul altor secole, fără energie electrică, etc., doar din munca lor.

De asemenea pe teritoriul comunei s-au păstrat 32 de mori de apă dintre care unele încă funcționale.

Bineînțeles că ne-am îndreptat și noi spre una dintre ele.

Morile erau folosite în principal pentru măcinatul grânelor dar și pentru spălarea covoarelor, păturilor, a obiectelor mari și grele. Acestea erau puse în vâltoare, locul unde apa râului formează vârtejuri, iar apa le învârtea și astfel se curățau. În unele zone se mai practică încă acest mod de spălare. Apoi obiectele sunt întinse și uscate la soare.

Cornereva și zona înconjurătoare au fost întotdeauna locuite de români.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1779-1805)

În continuare spre sud, am intrat pe teritoriul comunei Mehadia.

Unul dintre satele care aparțin de Mehadia este Globurău.

Ne-am oprit în centrul satului lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1775-1776).

Obiceiul meu, când întâlnesc localnici cu poftă de vorbă, încerc să aflu legendele locului. Așa am făcut și în Globurău unde am sporovăit, dar nu numai, cu un localnic foarte comunicativ.

Apoi am continuat drumul până în satul Plugova unde am intrat iar pe drumul principal.

Nu mai aveam decât un obiectiv, situat la marginea drumului și, după 20 de kilometri, urma să ajungem în Băile Herculane. Din mers, lateral de drum, am văzut Râpa Neagră, o rezervație naturală situată în partea de nord-vest a comunei Mehadia, întinsă pe 5 hectare. Râpa este formată din straturi de roci sedimentare, unul mai dur, altul mai nisipos, care conțin carbonat de calciu și argilă, folosite la fabricarea cimentului. În decursul timpului stratul de suprafață, mai moale, a fost descoperit de fenomenele naturale ca ploaia, vântul, etc. și au rămas expuse straturile de rocă dură, negre-cenușii.

Citește și Prin Băile Herculane spre Parcul Central

Schitul Piatra Scrisă și Schitul Feneș, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În drumul spre Băile Herculane, după ce am urcat la Turnul lui Ovidiu, ne-am întors la Turnu-Ruieni, apoi în drumul național Caransebeș-Orșova, drum paralel cu valea râului Timiș. După 32 kilometri ne-am oprit în parcarea amenajată lângă  Schitul Piatra Scrisă „Duminica Tuturor Sfinților”, azi mânăstire ortodoxă de călugări, situată pe teritoriul comunei Armeniș, loc de pelerinaj mai ales la icoana „Sf. Treime” ce se află acolo.

Singura mențiune documentară, datând din 1788, localizează „Stânca Sfintei Treimi” pe harta militară austriacă a vremii, numită probabil după icoana pictată pe stâncă care se afla acolo..

Despre icoană localnicii spun și azi că nu a fost zugrăvită de oameni. De fapt circulă mai multe legende. Una dintre ele spune că urmărit de otomani, un conducător de oaste creștin, împreună cu calul său, s-au rostogolit pe un deal până la râul Timiș. Scăpând nevătămat, a poruncit zugrăvirea icoanei. Altă legendă spune că o trăsură cu călători, din cauza cailor care s-au speriat, s-a lovit de o stâncă dar oamenii nu au pățit nimic și, recunoscători, au pus să se facă icoana. Există și o legendă cu final tragic și anume fiul meșterului care ridica biserica din Armeniș, fără permisiunea tatălui, s-a urcat să pună el crucea pe turn. A amețit, căzut și murit. Pentru iertarea păcatelor lui, tatăl a pus să se zugrăvească icoana.

Cel mai plauzibil, se spune că în acel loc probabil a trăit un pustnic. Icoana a fost restaurată în anul 1882. Lângă ea, pe o altă porțiune de stâncă, am văzut o tentativă, eșuată, a unei picturi efectuată în zilele noastre.

Cert este că icoana, descoperită în timpul săpăturilor făcute pentru un tunel prin care să treacă calea ferată Caransebeș-Orșova, a supraviețuit datorită localnicilor. La insistențele lor tunelul a fost deviat câțiva metri spre vest și icoana a scăpat neatinsă. Apoi o familie din localitatea Slatina Mică, după decesul fiicei lor, în amintirea ei a ridicat o capelă mică, cu laturile interiorului de aproximativ 3 metri (1929).

Un an mai târziu Episcopia Caransebeșului a construit o clopotniță și o clădire pentru călugării care s-au așezat acolo. Împreună cu capela au format Schitul Piatra Scrisă.

La începutul secolului XXI, numărul călugărilor crescând, pe un deal din vecinătatea schitului a fost ridicată o clădire cu chilii și a început construcția unei biserici care a fost târnosită în anul 2008.

La 1 kilometru sud de schit se află comuna Armeniș, atestată documentar din 1428, locuită de români. A supraviețuit ocupației otomane (1522-1718) apoi a intrat sub stăpânirea habsburgilor, perioadă când și-a schimbat vatra de pe valea „Plop” pe locul numit „Obârșia Armenișului” (1789).

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1821-1822)

Din 1935 a devenit comună de care azi aparțin administrativ patru sate. 

Căminul Cultural

Spre unul dintre ele ne-am îndreptat și noi. Mai întâi spre sud, apoi spre est, traversând satul Feneș, după 5 kilometri am ajuns la obiectivul nostru, Schitul Feneș  „Sf. Nectarie; Sf. Luca al Crimeii”.

Schitul a fost înființat în anul 2001 când Episcopia Caransebeșului a preluat niște clădiri dezafectate,  înconjurate de păduri de brad și fag, pe care le-a transformat în  paraclis, corp de chilii și anexe.

Lucrările s-au desfășurat pe parcursul mai multor ani dar în 2007 au stagnat datorită lipsei de fonduri și retragerii călugărilor. Totuși, un an mai târziu, doi călugări s-au așezat acolo și s-a format Schitul „Sf. Nectarie”, numit după sfântul din Eghina, canonizat în anul 1961.

Lucrările au demarat iar, începând construirea unei biserici, în stil moldovenesc (ștefanian), terminată și târnosită în 2016, moment în care a primit al doilea hram, „Sf. Luca al Crimeii”.

În biserică se păstrează un fragment din moaștele Sfântului Nectarie.

Azi schitul este locuit de 6 călugări.

Citește și Un drum mai puțin „bătut” spre Băile Herculane

Turnu lui Ovidiu, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În august 2020, împreună cu o prietenă, ne-am propus să ne petrecem câteva zile la și în jurul Băilor Herculane. Prima zi, dis de dimineață, am străbătut autostrada Arad-Lugoj apoi ne-am îndreptat spre sud. După o oprire pentru a vizita orașul Caransebeș ne-am îndreptat spre comuna Turnu-Ruieni unde doream să urcăm la ruinele unui fost turn de apărare.

După 6 kilometri spre est am ajuns în satul Zervești, unul dintre cele patru sate aparținătoare administrativ de comună, atestat documentar din secolul XV.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1857)

La ieșirea din sat se află Lacul de Acumulare Zervești, construit în 1987. Pentru a-l vedea a trebuit să lăsăm mașina, să străbatem pe jos un drum de câteva sute de metri, să ocolim o poartă care închidea șoseaua pentru autovehicule și să urcăm digul, „efort” depus nici 10 minute.

Lacul a fost construit ca sursă de apă potabilă pentru zona înconjurătoare.

Încă 4 kilometri și am ajuns în comuna Turnu Ruieni, situată pe valea râului Sebeș, la poalele Muntelui Mic.

Inițial au existat două așezări, Turnu și Ruieni, atestate documentar din 1462 și  1458, care s-au unit în 1947 și au format actuala comună. În perioada războaielor dintre austrieci și otomani au fost devastate, ulterior refăcute.

Am oprit în centru, lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1968),  pentru a întreba cum să ajungem la ruinele fostului turn de apărare, care se vedea în zare, înălțat pe munte.

Conform indicațiilor am ieșit din comună, am depășit o intrare în subteran (probabil o mină ?) și am urmat un drum pe care, la un moment dat, trebuia să ajungem în apropierea releului TV.

Pe tot drumul nici un indicator, dar am avut noroc. O mașină, cu șoferul în ea, era parcată la margine de drum și acesta ne-a explicat că de acolo trebuia să urmăm pe jos o cărare. Nici până azi nu am înțeles ce făcea acel domn acolo, în vârful muntelui, singur. Acolo l-am găsit și la întoarcerea de la ruine.

Nici 20 de minute și în față se înălța Turnul lui Ovidiu, numit de localnici după renumitul poet, dar neavând nimic în comun cu acesta. Probabil datorită faptului că a fost construit pe locul unui fost turn roman.

Turnul, un donjon, a fost ridicat în Evul Mediu, o dată cu multe alte turnuri, la comanda banului de Lugoj Petru Petrovici, care dorea să asigure siguranța zonei împotriva eventualelor atacuri turcești.

A fost înălțat pe culmea dealului Stârminița, la o altitudine de 420 metri, un loc strategic din care se putea observa valea râului Sebeș și culoarul Timiș-Cerna.

Avea formă patrulateră și o înălțime de aproximativ 12-14 metri.

În interiorul, etajat pe patru nivele, stăteau patrule care, la un eventual atac, dădeau alarma.

Accesul în donjon se făcea pe o ușă, situată la 7,5 metri de sol, la care se urca pe o scară mobilă.

Împrejurul lui, la o distanță de 20-25 metri, era săpat un șanț de apărare, azi invadat de vegetație, peste care se trecea pe un pod.

Liniștea înconjurătoare mi-a lăsat imaginația să zburde, gândindu-mă la vremurile de mult apuse.

O ultimă privire asupra panoramei și am lăsat în urmă donjonul singuratic, părăsit și nu prea vizitat. Era timpul să continuăm drumul spre Băile Herculane.

Citește și Schitul Piatra Scrisă și Schitul Feneș, județul Caraș-Severin

Comuna Zam cu 12 sate aparținătoare, județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

O zi de octombrie liberă, fără alte preocupări. Am pornit din Arad și am străbătut o parte din drumul care urmează malul drept al râului Mureș, până în județul Hunedoara, pentru a vizita comuna Zam, urmărind să văd Bisericile de lemn din satele aparținătoare comunei (107 kilometri), declarate monumente istorice.

Comuna Zam a fost prima dată atestată documentar din anul 1407 dar săpăturile arheologice au descoperit urme ale unei localități care avea legătură cu castrul roman Micia (ruinele situate pe teritoriul actualei Mintia), important punct vamal al plutelor care făceau transporturi pe râul Mureș. În timpul invaziei otomane, care se îndrepta spre Alba-Iulia și Sibiu, toată zona a fost devastată (1442). Turcii nu au putut cuceri acele zone deoarece armata lui Iancu de Hunedoara i-a izgonit. În secolul XVIII Valea Mureșului a intrat sub dominația austro-ungară. În acea perioadă Zam a fost deținută de Nopcsa Laszlo. Acesta și-a ridicat acolo un castel, azi Spital de psihiatrie care nu poate fi vizitat.

Biserica Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare”

De comună aparțin administrativ 12 sate din care 10 situate în zona de pe partea dreaptă a râului Mureș și celelalte două pe partea stângă, toate atestate documentar din 1468. Din Zam am rulat pe un drum paralel cu „granița” dintre județul Hunedoara și județul Arad. După 5 kilometri am intrat în satul Cerbia unde am văzut Biserica de lemn „Buna Vestire” .

A fost construită din lemn de stejar (1694), în formă de corabie și interiorul pictat direct pe lemn (1873).

Satul Pogănești este situat la 2 kilometri nord de Cerbia. Localnicii povestesc că în trecut cele două sate erau unite dar crescând numărul locuitorilor s-au despărțit ca sate independente.

Pe unul dintre dealurile care mărginesc satul în secolul XVII a fost construită Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel”, din lemn de stejar, prelucrat cu securea, unit cu cuie de lemn și acoperită cu șindrilă. La jumătatea secolului XVIII a fost mutată lângă sat, în lunca pârâului Almaș și în secolul XX a suferit modificări: a fost ridicată pe fundație de beton, i s-au adăugat două pridvoare de lemn și  interiorul a fost căptușit cu scânduri care au fost vopsite, păstrându-se doar două icoane pictate pe lemn.

Au urmat 5 kilometri spre nord pe un drum neasfaltat care nu mi-a creat probleme.

La capătul lui am ajuns în satul Almășel.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost ridicată în anul 1867. La construcția ei s-a folosit o parte din materialul fostei biserici de pe deal, deteriorată și demolată.

Am avut noroc. Dintr-o căsuță de lemn a ieșit un localnic.

Având cheile, s-a oferit să-mi descuie biserica pentru a vedea și interiorul.

Ușile împărătești și catapeteasma fostei biserici s-au păstrat până azi.

Fiind capăt de drum, m-am întors spre Pogănești de unde am deviat spre est. Drumul care trecea printre dealuri și căpițele de fân cosit îmi umpleau sufletul de bucurie. A nu se uita că orașul meu natal, Arad, se află în zonă de șes.

După aproximativ 6 kilometri am ajuns în satul Micănești.

Biserica de lemn „Înălțarea Domnului, Buna Vestire” a fost construită în 1761 din bârne de gorun îmbinate în „coadă de rândunică” și „melci”.

Interiorul a fost căptușit cu scânduri pe care a fost fixată pânză țesută de femeile din sat și pe aceasta s-au executat picturile. În decursul timpului pânza s-a deteriorat. Au rămas până azi doar câteva fragmente din ea. Fiind închisă, am „furat” o poză prin geam.

Am lăsat satul în urmă îndreptându-mă spre est.

După 4 kilometri drumul s-a terminat în satul Almaș-Săliște care în perioada 1956-1968 era comună administrativă. Deși atestat din secolul XV, săpăturile arheologice de pe dealul Sacari au descoperit fragmente de ceramică aparținând culturii Coțofeni (perioada de tranziție între neolitic și epoca bronzului) care atestă existența unei așezări în acea perioadă.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavril” a fost ridicată în secolul XVIII. Clădirea din lemn de stejar a fost așezată pe o temelie de piatră și a fost acoperită cu șindrilă. Azi biserica este încă funcțională.

Interiorul a fost pictat în 1819 de un anonim care, pe lemn, a reprezentat scene din Noul și Vechiul Testament.

Pictura „Judecata de Apoi” a realizat-o inspirându-se din viața satului și a numit personajele cu porecle și nume locale.

Pe un perete, la intrarea în biserică, a reprezentat muncile iadului, porțiune care este acoperită cu un covor pentru a nu putea fi văzută de femei și mai ales de copii.

Pentru a vedea satul Tămășești  m-am întors la Zam apoi am urmat un drum spre nord-est, în total 17 kilometri pe care i-am parcurs în 30 minute. În trecut în sat a existat o Biserică de lemn (1813), primită de la sătenii din Almaș-Săliște, care nu a rezistat mult. A fost demolată și lemnul vândut localnicilor ca lemn de foc. Actuala Biserica Ortodoxă, din cărămidă, a fost construită abia în 1937.

Deși situat nu foarte departe, pentru a ajunge în satul Godinești, neexistând un drum direct, a trebuit să mă întorc în Zam și să mă îndrept spre est, apoi spre nord, trecând prin câteva localități.

După 22 kilometri, parcurși în 45 minute, am ajuns în sat, la Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Am zărit-o din depărtare, turnul ei fiind înalt de 5 metri, cu un vârf de 2,5 metri. Biserica a fost construită din lemn de stejar și așezată pe o temelie de piatră (1847). Interiorul a fost căptușit cu scândură care, pentru a  simboliza bolta cerului, a fost vopsită albastră și însemnată din loc în loc cu stele albe. Din păcate în 1990 a fost renovată și restructurată fără aprobări și aspectul ei actual este cu totul diferit de cel istoric.

Lângă Godinești, pe o suprafață de 6 hectare, se întinde Rezervația naturală „Calcarele de la Godinești” și în apropiere se află „Peștera Mare” sau „Peștera de Sus”, un sit arheologic din neolitic care poate fi accesat doar de cercetători.

Terminând de vizitat satele situate pe partea dreaptă a râului Mureș, la Valea, Brășeu și Deleni fiindu-mi imposibil de ajuns, negăsind un drum, m-am întors la Zam, am traversat râul Mureș și m-am îndreptat spre vest unde se află ultimele două sate aparținătoare administrativ de comună.

În total 20 kilometri și am ajuns în satul Sălciva unde am văzut Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” care a fost construită lângă Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1799).  Lăsată în paragină, în anul 2009 Biserica de lemn a fost restaurată și reasamblată în municipiul Călărași din  regiunea Muntenia.

Satul Pojoga este situat la 1,5 kilometri vest de Sălciva. Lângă el, pe o suprafață de 20 hectare, se întinde Rezervația naturală „Pădurea Pojoga”.

Nici în acest sat vechea Biserică de lemn „Buna Vestire” (1857) nu a avut o soartă mai bună.  A ars într-un incendiu în anii 1970. În locul ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Cu capul plin de istorie și sufletul plin de natură am trecut râul Mureș în județul Arad, la Ilteu. Aveam de parcurs 105 kilometri până acasă, la Arad, timp în care am retrăit mental momentele zilei.

Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina sunt situate în apropierea orașului Lugoj din județul Timiș. De ele aparțin administrativ câteva sate. Mi-am făcut un itinerar pentru a le vizita. La 10 kilometri vest, apoi sud, de orașul Lugoj, am ajuns în satul Hodoș, comuna Darova, atestat documentar din1323.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897)

Am înaintat spre sud 4 kilometri până în comuna Darova. Localitatea a fost înființată sub domnia Împăratului Josef al II-lea (1786) prin colonizarea cu șvabi, când a fost numită după contele de Daruvar, în acea vreme comisar guvernamental al zonei.

O parte din coloniști au părăsit Darova în timpul invaziei otomane (1788). Un secol mai târziu, în partea de nord a satului, locuită de români, a fost înființată o nouă colonie, cu sârbi mutați acolo din județul Torontal, numită Istvanfalva (Ștefănești) sau Darova Mică (1885). Apoi au fost aduși coloniști slovaci, de pe teritoriul actualei țări Ungaria, care au format cătunul Imrefalva (1892).

Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1870)

La începutul secolului XX cele trei s-au unit formând actuala Darova. 

Localitatea a rămas majoritar germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Actual Darova este locuită în principal de români.

Căminul Cultural

Al doilea sat care aparține administrativ de Darova,  Sacoșu Mare, este situat la8 kilometri sud-vest de comună, la granița cu județul Caraș-Severin, zonă de șes și deal. A fost prima dată pomenit în documente cu numele Zekes, localitate în care s-a oprit  pentru câteva zile Regele Ladislau IV (1290). În decursul timpului satul a fost locuit de români.  Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1695) care, deteriorată, a fost  dărâmată și înlocuită cu alta din cărămidă, actuala  Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1860).

În secolul XVIII a fost colonizat cu maghiari și satul numit Sacoșu Unguresc (1760), coloniști care l-au părăsit după numai câțiva ani și numele a fost iar schimbat, în Sacoșu Mare (Nagy Szakos).  Un secol mai târziu a intrat în posesia avocatului Imre Gyika și a rămas sat independent până după naționalizare. Prin reforma administrativă (1968) a fost arondat comunei Darova.

Deși unul dintre cele mai vechi sate atestate în zonă, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări și mai vechi, dacică, din epoca fierului și un tezaur din secolul III î.e.n., format din 25 obiecte din aur (1,298 kg) care azi se găsesc la Muzeul Național de Istorie București.

Pentru a vizita comuna Victor Vlad Delamarina, m-am întors la Lugoj și m-am îndreptat spre sud-vest unde sunt situate două dintre cele șase sate aparținătoare comunei. În total 26 kilometri, parcurși în 30 minute și am intrat în satul Herendești. Satul românesc a fost atestat din 1650 când era în proprietatea fiscului. Sub ocupația otomană purta numele Herendiest. Colonizările încercate de habsburgi și austro-ungari au fost doar eșecuri, satul a rămas românesc.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1931)

În sat am descoperit ruinele, invadate de vegetație, ale fostului Conac Herglotz (sec. XIX), ridicat la acea vreme de un localnic înstărit.

Era înconjurat de un parc care, nefiind accesibil, azi a devenit locul în care localnicii aruncă diverse deșeuri.

În perioada comunistă a fost naționalizat și transformat în sediul C.A.P. După 1989 o perioadă în conac a funcționat o grădiniță apoi a fost retrocedat. Actualul proprietar, cu reședința în Elveția, l-a preluat și „a uitat” de el.

La 4 kilometri spre sud se află satul Petroasa Mare, creat în 1785 cu coloniști șvabi care l-au numit Morgenstern, nume schimbat în Vecsey, după administratorul care s-a ocupat de colonizare (1789).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1871)

Totuși, chiar și azi, germanii l-au numit Wetschehausen și românii Pietroasa.

Numele actual l-a primit după reforma administrativă din 1968.

Căminul Cultural

După evenimentele politice din 1989 în sat s-au mutat familii de ucrainieni care în câteva decenii au devenit majoritari.

Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sf. Ap. Petru și Pavel”

După 1989 familia Drădean, de origine din Petroasa Mare, a cumpărat un teren la marginea satului și a început demersurile pentru ridicarea unei mânăstiri. Obținând aprobările, din 1996 a început construcția bisericii din Mânăstirea Petroasa Mare „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Lângă ea s-au ridicat chiliile călugărilor. Lucrările de finisare, picturile interioare, continuă și azi.

Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc spre Lugoj și să mă îndrept din nou spre sud, pe alt drum. După 11 km am intrat în localitatea Victor Vlad Delamarina, din 1890 declarată comună.

A fost atestată documentar din 1717 când purta numele Satul Mic.

Primăria

După ce Banatul a intrat sub administrația românească numele i-a fost schimbat în cel actual amintind de poetul creator al poeziei în dialect bănățean, scriitorul și ofițer al Armatei Române care s-a născut în localitate.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1908)

La 3 kilometri spre sud este situat satul Honorici, atestat documentar din 1371.

Deși a fost deținut de austro-ungari, în 1750 fiind în proprietatea fiscului, a rămas un sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1904)

La aproximativ 5 kilometri spre sud, la capăt de drum, într-o porțiune deluroasă, se află satul Pădureni, atestat documentar din 1954 ca și cătun al comunei. A fost ocupat de ucrainieni care au venit din Maramureș și Bucovina pentru a lucra la defrișarea pădurilor (1970-1985). Crescând numărul populației a fost declarat sat.

Biserica Ortodoxă Ucraineană

Satul Visag, aparținător  administrativ de comuna Victor Vlad Delamarina, este situat aproape de granița cu județul Caraș-Severin. Pentru a-l vizita a trebuit să mă întorc în comună și să străbat spre sud, apoi spre vest, 25 kilometri. În drum, cam la 1 kilometru după ieșirea din comună, am văzut câteva case răzlețe care se pare că formează satul Pini. Se pare, deoarece nu exista nici o tablă indicatoare. Satul Visag a fost atestat documentar din anul 1369.

Totuși o așezare a existat cu mult timp în urmă, arheologii descoperind o unealtă din piatră cioplită care se presupune că ar fi veche cam din 30.000 î.e.n. (paleoliticul superior).  

Satul românesc a rezistat atât sub otomani cât și sub austro-ungari, deși sub ultimii au fost făcute tentative de colonizare. Din 1810 a intrat în proprietatea familiei de nobili Milankovits care l-au deținut peste 100 de ani.

În sat a existat o Biserică de lemn (1749) care, după multe reparații făcute în decursul timpului, în final s-a deteriorat grav și a fost dărâmată. În locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”(1930-1931).

Pentru puțina populație care a trecut la catolicism a fost construită Biserica Greco-Catolică.

Am părăsit zona cu regret. Mă întorceam iar la șes, în orașul meu natal, Arad.