Arhive etichetă: castele

Orașul Pápa, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Pápa, încadrat în județul Veszprém, Ungaria, este situat pe valea pârâului Tapolca. Pe teritoriul său arheologii au descoperit urme de louire încă din neolitic. Orașul s-a format pe locul unde au existat 11 sate. Prima dată a fost menționat documentar într-un act de donație (1214). 

Părerile istoricilor despre originea numelui orașului sunt împărțite.  Unii spun că provine de la cavalerul bavarez Popo, care deținea un conac acolo încă dinaintea formării orașului, alții că provine de la cuvântul púp, fiind construit pe un deal.

Majoritatea afirmă că provine de la expresia folosită de Regele Ștefan I când a primit coroana adusă de la Roma, Papa Silvestru trimițându-i-o prin Episcopul Asztrik: „Ecce papa misit mihi coronam”, adică „Iată, Papa mi-a trimis o coroană”.

În secolul XIII orașul era sediul unui arhidiaconat și se presupune că exista o biserică, construită sub Regele Ștefan I al Ungariei.

La sfârșitul secolului XIV a primit statutul de oraș-târg (oppidum). Pe malurile pârâului Tapolca s-au construit mai multe mori, care au ajutat la dezvoltarea orașului.

Treptat numărul populației a crescut, s-au creat breslele și orașul a fost extins. Din acea perioadă s-au păstrat câteva clădiri, între care Casa Korvin (Korvin ház), pe care azi o tăbliță precizează anul construcției și al modificărilor suferite în timp (sec. XV-XVI, fațada sec XVIII).

Inițial în oraș s-au stabilit franciscanii. Aceștia au extins vechea biserică, în stil gotic și au folosit-o până la Reformă, când a fost preluată de protestanți. Ruinele ei, depistate de arheologi, azi se află sub Marea Biserică Papală din centrul orașului.

Pe lângă Biserică Reformată în 1531 s-a fondat Colegiul Reformat (Református Kollégium), care a educat viitorii reprezentanți ai clerului până la Contrareforma habsburgilor (sec. XVII), când proprietara orașului, familia Esterházy, susținând recatolicizarea, l-a închis (1752). Totuși colegiul s-a mutat în satul Adásztevel și studiile au continuat sub conducerea profesorului de teologie, filozofie și matematică István Márton Mándi. După emiterea Decretului de toleranță religioasă, emis de Regele Iosif II, colegiul din Pápa și-a redeschis porțile (1783), profesorul s-a întors și l-a condus până la moartea sa. 

În 1797 s-a construit Internatul Colegiului Reformat (Református Kollégium internátusa), clădire în stil baroc, pe care azi este postată placa memorială Mandi Marton Istvan (1790-1831).

În 1804 a fost ridicat la rang egal cu școlile reformate din Debrecen și Sárospatak. Apoi s-a creat Academia Teologică Reformată (Pápai Református Teológiai Akadémia) cu facultățile de științe naturale, filozofie, științe umaniste și drept, cărora la sfârșitul secolului XIX li s-a alăturat și Institutul de Stat de Formare a Profesorilor. Acolo au studiat multe dintre personalitățile țării, între care Petőfi Sándor, viitor poet maghiar, revoluționar (1848-1849) și Jókai Mór, viitor  romancier, membru al Camerei Lorzilor, membru al consiliului de administrație Academiei Maghiare de Științe. După Primul Război Mondial colegiul a fost transformat în Școala Gimnazială și Liceul Petőfi Sándor și din 1939 o Școală Comercială. Postbelic a fost naționalizat (1948-1952), Institutul de Stat de Formare a Profesorilor a fost desființat (1959) și a funcționat ca Liceu teoretic până în 1994,  când a fost retrocedat Bisericii Reformate. Din 1998 studiile teologice au fost reluate și un an mai târziu i s-a alăturat  Școala de Artă Tanc-Lánc, nou înființată.

După Contrareformă, congregația reformată fiind în creștere, biserica a devenit neîncăpătoare. La sfârșitul secolului XIX s-au adunat fonduri care, izbucnind Primul Război Mondial, s-au pierdut. Primind aprobarea să fie ridicată în zona Colegiului Reformat, în 1931 Teatrul Jókai, existent acolo din 1881, a fost demolat și în perioada 1932-1934 Biserica Reformată (Református templom) a fost terminată.

Clădirea, în stiluri arhitectonice combinate, neo-baroc, neo-renascentist și Art Nouveau, a fost prevăzută cu 2 turnuri, de 54 metri înălțime, legate printr-un fronton arcuit, dotate cu 4 clopote (1936). În piațeta din fața ei azi se înalță o coloană, pe care e așezat un vultur pregătit să zboare, Monumentul bătăliei de la Ihász (Az ihászi csata emlékműve), purtată în Războiului de Independență Rákóczi (1848-1849).

În prima parte a secolului XVII majoritatea locuitorilor orașului erau protestanți. În 1638, chemați de moșierul catolic László Csáki, în oraș s-au stabilit primii călugări ai Ordinului Paulin. Cu ajutorul lor moșierul a înființat o școală catolică, consemnată documentar din 1647. În perioada în care Liceul Reformat a fost desființat, a funcționat ca liceu principal. Acesta reînființându-se, școala a devenit particulară  și din 1794 liceu regal.

case construite în 1790

În 1802 clădirea liceului a fost restaurată și, preluată de benedictini, din 1911 a funcționat ca Liceu Benedictin. Unul dintre elevii școlii a fost Ferenc Deák avocat, membru al parlamentului și ministrul justiției în Guvernul Batthyány (1848), unul dintre cei 3 care au semnat acordul compomprimului austro-ungar, în urma căruia s-a format dubla monarhie.

clădire construită în sec. XVIII

În timpul celor Două Războaie Mondiale clădirea a fost transformată în spital militar. Postbelic a fuzionat cu școala elementară catolică și a devenit liceu de stat, din 1951 numit după fostul elev, devenit important colonel de armată, Colegiul Türr István (Türr István Gimnázium és Collégium), în care din 1974 a funcționat și o școală profesională, schimbată în 1997 cu una pedagogică, desființată în 2005, de când a rămas doar liceu.

În același timp cu școala, călugării paulini au construit și o biserică. Pe locul ei, în perioada 1734-1742 a fost construită Biserica Benedictină a Maicii Domnului (Pápai Nagyboldogasszony bencés templom), comandată de Episcopul de Veszprém, Ádám Acsády, a cărui stemă, sculptată în marmură roșie, a fost postată deasupra ușii de intrare.

Călugării franciscani, stabiliți în oraș încă din secolul XV și retrași după Reformă, au revenit în 1660, chemați de contele Ferenc Esterházy.

La cererea contelui, pe o parcelă din terenul său, au construit Biserica Romano-Catolică „Maica Domnului” sau Biserica Franciscană (Pápai Kisboldogasszony templom vagy Ferences templom) și aripa de vest a mânăstirii (1678-1680). Complexul, avariat de incendii (1707, 1747), a fost refăcut de Episcopul de Eger Károly Eszterházy, când i s-a adăugat și aripa de est a mânăstirii (1764). Deasupra porții, într-o nișă, a fost postată statuia Fecioarei Maria cu Pruncul în brațe, pe fațadă, în două nișe superioare, laterale, statuile Sf. Francisc, ținând o cruce în mână și Sf. Ecaterina, sprijinită pe o sabie, cu o pană de scris în cealaltă mână. Deasupra lor, central, a fost pusă stema reunită, reprezentând familiile Esterházy-Thököly. Turnul bisericii a fost construit pe latura sanctuarului, între naos și mânăstire.  

În 1950 comuniștii au dizolvat ordinele religioase. Biblioteca mânăstirii, cu mii de volume, vechi de sute de ani, au fost distruse și încăperile au fost trasformate în birouri de stat. După schimbarea regimului politic clădirea a fost abandonată și a început să se ruineze treptat. 

Pe la mijlocul secolului XVIII contele Esterházy a devenit proprietarul localității. Pe cheltuiala sa, în perioada 1774-1786 s-a construit Biserica Catolică Sf. Martir Ștefan (Szent István vértanú katolikus templom), azi situată în Piața centrală  (Fö tér), numită și Marea Biserică Papală. Clădirii, în stil baroc târziu clasicizant, i s-au ridicat două turnuri, înalte de cca. 57 metri, dotate cu câte 2 clopote.

Pe turnuri au fost create coloane, pentru a susține partea superioară din cupru, pe care a fost postat câte un ceas. Între turnuri, partea superioară a fațadei principale a fost decorată cu sculpturi.

În biserica de 42 metri lungime, 22 metri lățime și 24 metri înălțime, azi se intră pe o poartă laterală, situată sub turnul din dreapta.

În interior, pe tavan s-au creat cupole, separate prin arcade. Pereții și cupolele au fost decorate cu fresce care, prin scene și personaje religioase, prezintă viața Sf. Ștefan.

În altarul principal s-a așezat o masă masivă, în spatele căreia a fost postată o pictură cu scene religioase, străjuită de câte 2 coloane, între care au fost postate statuile Sf. Ștefan și Sf. László, deasupra lor  câte doi îngeri, toate din marmură de Carrara.

În biserică s-au amenajat patru altare laterale, numite Sf. Ioan de Nepomuk, Sf .Ana, Sf .Iosif, Sf. Carol de Borromeo și Capela Fecioarei Maria, în al cărei altar azi se află statuia Sf.Ștefan Martir. Deasupra intrării principale s-a creat un cor, în care a fost postată orga.

În decursul timpului în cripta de sub biserică au fost înmormântați mai mulți membri ai familiei Esterházy și personalități religioase.

În fața bisericii se află o fântână (szökőkút) cu un bazin rotund, din piatră. În mijlocul lui, pe un piedestal, se află statuia din bronz a unei femei, ținând într-o mână un ulcior și cu cealaltă sprijinind pe umăr alt ulcior, din care curge apa. 

Pe laturile externe ale piedestalului se află patru statui, reprezentând un pește și capetele de taur, berbec și leu.

În aceeași perioadă contele s-a ocupat și de construirea unui castel personal. În spatele biserici a existat un vechi castel, construit în secolul XV de familia nobiliară Garai. Avariat de trupele otomane (sec. XVI), apoi de un incendiu, în 1707 a fost ocupat de trupele habsburgice. După retragerea lor, treptat s-a degradat. În perioada 1743-1784 pe locul lui s-a construit Castelul Esterházy (Esterházy kastély), în stil baroc, cu trei laturi, în formă de U, înconjurat de un imens parc privat, spre care s-a orientat aripa principală unde, deasupra intrării, a fost postată stema familiei, vizibilă și azi.

În aripile laterale s-au amenajat camerele oaspeților, în cea de vest și apartamentul contelui, iar în cea de est o capelă. Au fost construite și clădiri pentru grajduri, pentru trăsuri și două case pentru paznici. Proprietatea a fost înconjurată de un gard din piatră.

În anul 1806 castelul a fost renovat, în el s-au amenajat Sala Strămoșilor, Sala Nádor, o sală de ceremonii și s-a creat poarta castelului, „păzită” de doi lei din piatră, ținând stema familiei. 

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost avariat, gardul și poarta au fost distruse (1945). Apoi a fost ocupat de trupele armatei sovietice, care au închis capela și deteriorat interiorul. Localnicii, nemulțumiți că parcul le fusese inaccesibil, au tăiat mare parte din copaci.

După ce exteriorul a fost renovat (1960), până în 1990 castelul a fost folosit ca bibliotecă, școală de muzică, centru cultural și muzeu de istorie locală. În 1973, la comemorarea a 150 ani de la nașterea sa, în parcul din fața castelului a fost dezvelită statuia Petőfi Sándor (Petőfi Sándor szobor).

În perioada 1999-2015 castelul a fost restaurat și clădirile din Piața centrală renovate. Capela a redevenit funcțională, în ea azi desfășurându-se nunți, botezuri, etc. Apoi a fost creată poarta din fier forjat (2019). Deși se poate vizita, eu l-am găsit închis (octombrie 2021).   

În secolul XVIII în oraș au s-au mutat coloniști germani și treptat  s-a extins.

S-au înființat mai multe școli,  din care unele funcționează și azi.

Școala Romano-Catolică (Római Katolikus Iskola)

Liceul Tarczy Lajos (Tarczy Lajos Gimnázium)

Un secol mai târziu s-au construit majoritatea clădirilor care s-au păstrat până azi,  situate în centrul localității, unele dintre ele sedii administrative. Primăria Pápa (Pápai Városháza), o clădire în stil clasicist, pe al cărui fronton se vede stema din piatră a orașului, a fost construită în 1823.

Un an mai târziu a fost ridicată  clădirea în care azi funcționează Judecătoria Pápa (Pápai Bíróság).

Placa, situată pe o altă casă, menționează că acolo a locuit Petőfi Sándor în anii 1841-1842.

Încă din 1748 în oraș s-a creat o comunitate evreiască, care în decursul timpului a crescut, ajungând în 1880 să reprezinte 25% din populație.

În 1846 au construit o Sinagogă ( Zsinagóga).

În timpul ocupației germane a orașului (1944), într-o fabrică locală s-a creat un ghetou, în care evreii au fost închiși, apoi transferați în lagărele de exterminare.

Din cei peste 2.500 de evrei deportați, postbelic s-au întors doar cam 10%. Azi fosta sinagogă este părăsită.   

Războiul este amintit și prin una dintre plăcile postate pe case, cea care amintește de Kiss Zoltan (1914-1952), locotenent colonel, parașutist militar, unul dintre creatorii parapantelor militare. 

Orașul a fost principalul centru comercial al vinurilor din regiune.

În perioada 1945-1983 a fost capitala administrativă a regiunii.

Castelul Taródi- Sopron, Ungaria

Publicat pe de
1

Castelul Taródi (Taródi-vár), din Ungaria, este situat în cartierul Felsőlövérek din Sopron, pe versantul sudic al dealului Nándo, în apropiere de o zonă împădurită, care în 1753 era acoperită de livezi.

A fost numit după proprietarul său, István Taródi (1925-2010), care l-a conceput și construit singur. Încă de la 20 de ani, pe terenul părinților săi, a construit un castel de lemn, înalt de 8 metri (1945). Un an mai târziu s-a căsătorit, în 1951 a cumpărat terenul pe care se află azi castelul, unde l- a reconstruit pe cel de lemn și l-a acoperit cu șindrilă făcută din scânduri vechi.

Dorind să-l înlocuiască cu unul din piatră, împreună cu familia a făcut multe călătorii prin țară, pentru a studia arhitectura vechilor castele. În 1959, în plină iarnă, a săpat fundațiile viitoarei zone de locuit. Treptat a dărâmat părți din castelul de lemn și le-a înlocuit cu unele din piatră. După ce a terminat locuințele, familia s-a mutat acolo.

A continuat construcția castelului până la moartea sa, mai mult singur, ocazional ajutat de fiii săi. A folosit aproximativ 200 de vagoane cu pietre și cărămizi, majoritatea clădirilor fiind clădite din gneisul exploatat în zonă, una dintre cele mai vechi roci de pe Pământ.

Castelul, imitându-le pe cele medievale, a fost prevăzut cu mai multe turnuri, cel mai înalt având 20 metri înălțime. Suprafața de aproximativ 4300 m² a fost înconjurată cu un zid din piatră, în 2008 încă neterminat.

În curtea castelul a plantat specii exotice rare, unul fiind castanul dulce, postat și pe stema familiei, alături de cele 12 triburi, reprezentând cei 12 membri ai familiei. La intrare a creat Turnul porții, înalt de 16 metri, în care se urca printr-o scară spirală interioară. Din exterior era accesat printr-un pod mobil, străjuit de basoreliefuri.

Cele două Turnuri de veghe, cilindrice, unul de 20 metri și celălalt 16 metri înălțime, erau de asemenea accesate printr-o scară spirală interioară. Pe unul dintre ele a postat o rotativă care, prin învârtire, arăta direcția vântului.

István intenționa să ridice și alte turnuri dar s-a îmbolnăvit și a murit. Fundațiile a două turnuri, situate în partea cea mai înaltă a suprafeței castelului, rămase neterminate, se mai văd și azi.

La unul dintre capetele curții a creat o fântână. Având ca model depozitul de vinuri al mânăstirii din apropiere, de acolo a săpat un tunel, care se întoarce la puțul fântânii.

Azi pe una din laturile curții se pot vedea uneltele folosite în vinificație.

La subsolul clădirilor a creat spații de depozitare și o cramă.

Într-unul din ele este etalat un teasc din lemn, în care se storceau strugurii, vechi din 1811.

În timpul săpăturilor a descoperit artefacte, datate din 2.500 î.e.n., unele dintre ele azi expuse în încăperile castelului, alături de alte obiecte vechi, adunate de el în decursul timpului.

Camerele păstrează mobilier din secolul XIX și pe pereți sunt expuse tablouri ale artiștilor amatori, unul dintre ele înfățișându-l pe Taródi în postura de nobil medieval.

Castelul este administrat azi de descendenții familiei și, contra cost, poate fi vizitat.

Cinci castele în drum spre Sopron, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin Ungaria, ținta fiind orașul Sopron, doream să văd câteva castele. Primul a fost Castelul Bory– Székesfehérvár,  de unde am deviat puțin și m-am îndreptat spre alt castel, situat la 4 kilometri nord-est, la marginea localității Csalapuszta. Districtul Csala a aparținut familiei Csák până în sec. XIV, apoi a trecut din proprietar în proprietar, în secolul XIX fiind contesa Nádasdy Júlia.

În 1873 György Kégl, membru al Parlamentului, dintr-o familie de origine din Bratislava, înnobilată încă din 1623, a cumpărat teritoriul Csalapuszta de la contesa Nádasdy Júlia.

Acolo a construit un castel în stil neo-renascentist (1876-1878), azi numit Castelul Kegl György (Kegl György kastély).

Pe frontonul triunghiular, situat deasupra fațadei principale, a postat stema familiei.

În jurul castelului a amenajat un parc, cu un iaz cu pești, în care a construit Capela Maicii Domnului (Nagyboldogaszony kápolnája) și în fața  fațadei principale a plasat o fântână de marmură, azi dispărute.

În cel de Al Doilea Război Mondial castelul a fost avariat. Apoi a fost preluat de armata sovietică care l-a transformat în spital militar. Acolo au decedat 97 de soldați sovietici care, probabil, au fost îngropați în parcul castelului.

Postbelic castelul a fost naționalizat (1949) și transformat în Ferma de Stat Csákvár. În timp clădirea a intrat în posesia mai multor proprietari și treptat s-a degradat.

Din 1992 castelul a fost deținut de o companie germană privată. Azi, o ruină, se înalță semeț, în spațiul despădurit.

M-am întors la Székesfehérvár și am continuat drumul spre nord-vest. După aproximativ 30 kilometri am ajuns în localitatea Bodjak, unde se află fostul Castel Hochburg-Lamberg (Hochburg-Lamberg kastély), construit între anii 1837-1839, înconjurat de un parc englezesc. Era situat pe o moșie folosită ca teren agricol, care a continuat să producă sub toți proprietarii ulteriori. Sub ultimul proprietar, Grünfeld Jakab, moșia și castelul au fost naționalizate (1942). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial au fost vandalizate și clădirea grav avariată, rămânând doar zidurile ei. În perioada 1962-1965 castelul a fost refăcut și a funcționat ca hotel până la începutul anilor 1990. Nemaiputând să-l întrețină, în 2007 hotelul a fost vândut, a fost deținut pe rând de mai multe firme, în final de Agenția Națională de Turism, care l-a renovat.

În continuare spre nord-vest, după 50 kilometri am oprit în localitatea Gic, unde se află fostul Castel Jankovich-Bésán (Jankovich-Bésán kastély), construit în 1840 de contele căruia îi poartă numele. Clădirea, în stil clasicist, ridicată în mai multe etape, cu turnuri de colț, acoperite cu coifuri octogonale, cu o fațadă în stil romantic, a fost înconjurată de un parc. Spres sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial familia a părăsit castelul. Postbelic a fost naționalizat, folosit de conducerea județului, apoi transformat în casă de plasament pentru copii. În anul 2000 adunarea județeană a hotărât să o demoleze, dar localnicii au protestat, fostul castel a rămas neatins și a intrat în administrație locală. 

Pe ruta mea, un alt castel se afla la 39 kilometri nord-vest, în centrul localității Egyed.

Monumentul Eroilor (hősök emlékműve)

Castelul în stil baroc, deținut de familia Batthyány în secolul XVIII, a fost demolat de noul proprietar, Artúr Stern. Pe locul lui, în 1882 a construit actualul Castel Festetics-Batthyány (Festetics-Batthyány kastély).

Clădirea, în stil neogotic, cu forma literei U, a fost orientată cu fațada principală spre nord-vest. Pe aceasta s-a postat stema familiei Batthyány, păstrată de la vechiul castel.

A fost înconjurat de un parc în care s-au ridicat și alte clădiri, printre care „închisoarea fântână” (Nagykút), structură subterană din cărămidă, cu mai multe celule, folosite drept închisoare, ulterior pentru depozitare.

Artúr Stern a fost găsit mort în dormitorul său. Cazul fiind anchetat, s-a aflat că fusese ucis de ginerele său, care îl ura, considerându-l zgârcit și care dorea să preia conducerea moșiei. Acesta a fost arestat și condamnat.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial aripa de nord-est a fost distrusă și fațada principală ruinată, motiv pentru care, după război, stema a fost mutată pe latura de sud-est, azi situată spre strada principală.

Fosta închisoare a fost distrusă și spațiul acoperit cu pământ.

Apoi castelul a fost naționalizat și folosit ca Școală Primară până la începutul anilor 2000, când Primăria l-a vândut. Nefolosit, în timp castelul s-a ruinat.

Pentru a vedea încă un castel, m-am abătut din drumul meu spre Sopron. După 20 kilometri sud-vest am ajuns în orașul Beled unde, pe marginea șoselei, am văzut fostul Castel Barthodeiszky (Barthodeiszky-kastély). Acesta a fost construit în perioada 1886-1890 de familia căreia îi poartă numele. Antal Barthodeiszky, moștenind moșia, a părăsit satul Mihályi, din nord-vestul Ungariei și s-a mutat acolo. A demolat reședința, situată în mijlocul unei livezi și a construit castelul, pe care nu l-a putut vedea terminat, decedând în 1890.

Castelul a fost construit în 3 etape și a fost înconjurat cu parc cu plante exotice, în care au fost postate sculpturi. La subsol s-au amenajat încăperi de serviciu, altele pentru depozitare, spălătorie, călcătorie și bucătărie din care mâncarea era transportată cu un lift până în sala aflată în fața sufrageriei, aflată la parter. Tot la acel nivel se aflau o cameră de zi și camerele pentru oaspeți. La primul etaj se aflau camerele proprietarilor, la care se putea urca cu un lift care făcea legătura între holurile spațioase de la parter și etaj. Camerele și holurile erau decorate cu picturi care-i reprezentau pe strămoșii familiei. La nivelul superior au fost amenajate camerele servitorilor. În dreptul sălii principale clădirea a fost acoperită cu sticlă. Nu știu dacă azi e în proprietatea privată sau de stat, nu am avut de la cine să primesc informații.

Până la Sopron, ținta mea finală, mai aveam de parcurs 57 kilometri.

Citește și Sopron, Ungaria: perioada romană- secolul XV

Castelul Bory-Székesfehérvár, Ungaria

Publicat pe de
1

Castelul Bory (Bory-vár) din Ungaria este situat în partea de nord-est a orașului Székesfehérvár, în cartierul Öreghegy, cel mai mare cartier al orașului, fost teritoriu care aparținea Slovaciei de azi, anexat Ungariei prin Tratatul de la Trianon.

O parte din teren a fost cumpărată în 1912 de Jenő Bory, arhitect, sculptor şi pictor maghiar, profesor universitar, rector al Academiei Maghiare de Arte Frumoase, născut în localitate. Terenul era plantat cu pomi fructiferi și viță de vie. Acolo exista doar o cramă, pe care a extins-o și modificat-o în casă de locuit. 

Abia după Primul Război Mondial a început să construiască castelul (1923), pe care l-a decorat cu sculpturile sale și picturile soției Ilona.

Lucrările le-a făcut personal, primind ajutor doar ocazional. Folosindu-și imaginația, neghidându-se după schițe și adaptând construcția în funcție de teren. A folosit betonul și betonul armat, fiind specialist în aplicarea lui. Din el a realizat cupole, coloane, balustrade, scări, bazine, fântâni decorative, statui.

Din 1934 castelul a putut fi vizitat. Însuși proprietarul îi conducea pe vizitatori și le explica cronologia și materialele, tehicile, folosite la ridicarea lui. După cel de Al Doilea Război Mondial castelul a fost restaurat și construcțiile au continuat, chiar și după moartea lui, terminându-se in anul 1964. Castelul cu 7 turnuri, 30 de camere și 3 studiouri, amenajate în clădiri care delimitează grădini, cu coridoare, statui, arcade, mai este numit și  „Taj Mahal maghiar”. 

Intrarea spre castel se face prin Grădina de jos (Alsó kert), cu vegetația ei luxuriantă.

În ea sunt postate mai multe statui, una reprezentând capul lui Hristos, emblema funerară a familiei Bory și o fântână cu piscină, construită încă de la început de artist (1913).

De acolo se intră în Grădina de trandafiri (Rózsakert), de unde se înaintează spre clădirea principală a castelului. În grădină au fost postate pietre funerare din perioada ocupației turcești, o statuie realizată de Bory în memoria soldaților sovietici care au murit în zonă, în luptele din 1945, o cruce combinată cu o stea în cinci colțuri și portretul soției sale, capul sculptat al pictoriței, sub care sunt gravate versurile lui Bory, dedicate ei.

Sub peretele de susținere a celei de a doua terase au fost postate statui care reprezintă numeroși artiști, arhitecți, pictori contemporani ai lui Jenő. În centrul terasei este postată o masă din piatră, decorată cu mozaic alb și verde

A doua terasă, Curtea Elefantului (Elefánt udvar), a fost numită după statuia elefantului care stă pe o sferă, sub arcade și parcă susține cu spatele castelul. Pe peretele din spatele arcadelor au fost create 4 desene murale, de culoare roșie, care simbolizează 4 epoci ale istoriei, greco-romană, creștinismul, feudalismul și socialismul.

Deasupra arcadelor se întinde un balcon, din care se intră în fostul apartament al familiei.

Printre 2 turnuri mari, care străjuiesc poarta, se intră în curtea castelului.

Turnurile sunt unite printr-o arcadă pe care este postată inscripția „Numai Dumnezeu este mare”.

Între turnuri, deasupra arcadei, atârnă un paloș care simboliza puterea judecătorească a proprietarului, ce includea chiar și pedeapsa cu moartea.

Curtea castelului este mărginită pe 3 laturi de coridoare cu arcade care, prin coloane, susțin pasajele amenajate deasupra, motiv pentru care a fost numită Curtea cu 100 de coloane (Udvar 100 oszloppal).

În coridoare și în pasajele superioare sunt postate numeroase statui, reprezentând personaje istorice, regi, eroi, cântăreți, începând cu secolul XVI, multe dintre ele efectuate de Bory pentru diverse biserici și spații publice din țară, pe care le-a adunat pentru a le expune la castel.

Între ele se află figurile a patru Episcopi din Székesfehérvár, numite azi Circulul (cirkusz).

Curtea a fost amenajată în stil franțuzesc.

În mijlocul ei a fost postată o fântână și pe una din marginile ei o broască, din gura căreia țâșnește apă spre mijloc.

A doua intrare în curte, față în față cu prima, se face  pe sub Turnul Rezidențial (Lakótorony), creat să reprezinte familia Bory. Cea mai mică cupolă îl reprezintă pe cel mai mic copil, György, cele două cupole identice, din beton, cu un nivel mai înalt, reprezintă fetele gemene, Ilona și Klára, iar acoperișul cu două vârfuri reprezintă cuplul căsătorit. Pe unul din turnuri s-a postat un cocoș, despre care Jenő a spus că reprezintă femeia, deoarece doamnele se întorc mereu acolo unde bate vântul.

Fosta reședință a devenit Studio în care sunt expuse numeroase picturi și busturi, un adevărat muzeu.

Lipită de turn se află Capela Iubirii Conjugale (Házastársi szerelem kápolnája) în care este postată Statuia Iubirii (Hitvesi Szeretet), creată după modelul soției sale. De o parte și de alta se află statuile Săruturilor (1908) și pe peretele din spatele ei, la nivelul arcadei superioare,  o frescă reprezentând mai multe doamne invidioase pe dragostea dintre cei doi soți.

În dreapta primei porți se află Turnul Czúcsos (Czúcsos-torony), accesibil atât din Curtea cu coloane cât și din pasajul superior al arcadelor cu statui.

În turnul cu 4 niveluri se urcă pe o scară spirală, îngustă, cu balustradă din beton.

De la primul nivel  se poate ieși pe pasajul cu statui.

La nivelul 2 se află un balcon și de la nivelul 4, accesând o scurtă scară, cu balustradă de beton, se ajunge pe platforma turnului, de unde se poate vedea întreg ansamblul și panorama orașului.

De pe terasă am văzut Turnul Steagului (Zászlótorony), pe care urma să-l vizitez.

În turn se urcă pe o scară spirală, cu balustrada creată ca o dantelă, pictată cu motive geometrice și florale de soția lui Bory, terminată în 1932.

La etajul superior al turnului se află fostul dormitor al colegului lui Jenő care, pe timp de vară, l-a ajutat la construcția castelului, numit azi după el „Camera Vagyóczky”.

Și la acest turn, pentru a se ajunge pe terasă, se accesează o scară cu balustradă de beton.

Pe lângă panorama superbă, din acea poziție am văzut și Turnul de Est (Keleti torony).

În general turnurile au fost legate între ele prin terase realizate cam la primul nivel.

Pe lângă reședință, castelul a fost folosit de cei doi soți pentru crearea operelor lor de artă, astfel în clădirea principală a fost amenajat un imens atelier, situat la primul etaj, deasupra Curții Elefantului.

Azi în castel, amenajate cu obiecte din acele timpuri, se pot vizita câteva camere. Pe un zid, înainte de intrare, se află o frescă care-l reprezintă pe rege conducând oștile. O altă frescă care-l reprezintă pe rege stând pe tron, lângă el Prințul moștenitor și Prințesa, se află imediat după intrare.

Prima încăpere, Camera cu șemineu (Szoba kandallóval), a fost numită după șemineul proiectat de Jenő, a cărui piese metalice au fost confecționate de fratele său Pál Bory . În cameră, pe masa centrală, se află bustul Ilonei, sculptat de  Bory, din marmură albă (1927). Pereții sunt acoperiți cu diverse picturi ale artiștilor maghiari.

Din ea se intră în așa numita „cameră radio” („rádiókamera”) în care se află piese de mobilier, numeroase tablouri cu portrete, între care portretul Ilonei Bory, într-o rochie de bal galbenă, alături de sora ei geamănă, Klára, pictat de  Boryné.

În cameră sunt postate statui, de la mărimea naturală până la mici statuete care decorează mobilierul. Între ele se află Rușinosul (Szégyenkező), un nud de marmură care-și acoperă părțile intime și privește lateral, rușinat  (1923) și un bust al Împăratului Nero (1924).

În Camera galbenă (sárga szoba), numită după culoarea pereților, tronează un pian cu coadă pe care sunt așezate mai multe busturi și capete sculptate. Între ele se află și masca mortuară a lui Ottokár Prohászka, episcopul de Székesfehérvár care a murit în 1927, turnată în ipsos alb de Jenő Bory. Și pereții acestei camere sunt acoperiți de numeroase picturi.

Actual castelul este deținut de descendenții lui Jenő Bory.

Este întreținut cu ajutorul fundației creată de ei și prin turism.

Citește și Cinci castele în drum spre Sopron, Ungaria

Ungaria: un drum Battonya- Gyula

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat orașul Battonya, îndreptându-mă spre Gyula, urma să trec prin mai multe localități din județul Békés, aflate în apropierea graniței cu România. Zona pe care urma să o vizitez a urmat aceeași istorie. Regatul Ungariei s-a format în secolul X, când era condus de  Regele Ștefan I. În secolul XVI, după ce Soliman Pașa a cucerit Belgradul, dorind să cucerească Europa, a început atacurile asupra Ungariei, ocupând treptat partea de sud și după ce au câștigat Bătălia de la Mohacs (1526), ajungând până la Buda, pe care nu au reușit să o cucerească. Un secol mai târziu de oștile austro-ungare au reușit să-i alunge definitiv pe otomani, să recupereze teritoriile cucerite de ei și să extindă Imperiul Habsburgic până pe teritoriul actualei Serbia. După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920) s-au stabilit actualele granițe ale Ungariei și zona, prin care urma să trec, a rămas Ungariei.

La 11 kilometri nord-est de Battonya se află satul Dombegyház. Vechiul sat, situat puțin mai la nord de actuala locațiel (sec. XV), a fost distrus total de oștile otomane conduse de Suleiman cel Mare (1529). În zonă mult timp a locuit doar o familie. În 1817 satul  a rămas în proprietatea unei singure familii care a locuit acolo timp îndelungat. a fost refăcut în actuala locație și repopulat. Vechea locație a intrat în proprietatea familiei Nyéky din Makó. Pentru a cultiva tutun, a colonizat-o cu maghiari. Astfel s-au înființat actualele sate Kisdombegyház și Magyardombegyház.

În  1857 catolicii din Dombegyház au amenajat Capela „Sf. Anton de Padova”, care a funcționat până în 1885, când s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király Római Katolikus templom), în stil neogotic.

După  11 kilometri nord-vest am intrat în comuna Kevermes, atestată documentar din 1418, când era deținută de Banul de Macsó, Maróti János. Ulterior a intrat în proprietatea lui Ion Corvin și din 1510 a Principelul Brandenburg. Ocupat de turci, satul a fost încadrat în sangeacul Aradului și când aceștia au fost alungați, l-au distrus total. Zona, rămasă nelocuită mai bine de 200 de ani, a fost dăruită de rege lui János Tököli-Popovics, căpitan șef al gărzii imperiale a castelului Arad (1703) care în timpul  Războiului de Independență, condus de Rákóczi, a rămas loial habsburgilor.

Monumentul Eroilor din Revoluția 1848-1849

Moșia fiind moștenită de fiul său, acesta a construit un castel (1807), prin colonizarea cu maghiari, cultivatori de tutun, a creat noul sat, în care a construit o biserică și o școală (1835). Distrugându-se peretele sudic, biserica a fost demolată și construită actuala Biserică Romano-Catolică „Maica Domnului” (Nagyboldogasszony Római Katolikus templom) (1848).

După epidemia de holeră (1870) terenurile au fost vândute eșalonat și traiul populației s-a înrăutățit, în 1903 Kevermes ajungând cea mai săracă localitate din județ. Pentru a se remedia problema terenurile au fost vândute localnicilor care, neavând mijlocele necesare, nu avut avut recolte benefice. Apoi au fost recrutați și au participat la Primul Război Mondial, în care peste 100 de localnici au murit.

Fiind localitate de frontieră, la izbucnirea și până după  cel de Al Doilea Război Mondial, a devenit sediul unei tabere cu cazărmi, în care au fost încartiruiți sute de militari, care au trăit pe spezele localnicilor.

De asemenea mulți dintre locuitori au fost înrolați, 127 din ei decedând în luptele purtate. Ulterior, în memoria lor, în centrul comunei a fost postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

Deși zonă de câmpie, în ea se găsesc mai multe lacuri, folosite de pescarii amatori, Lacul-pescărie Kevermes (Kevermesi Homokbánya-tó) fiind situat la 3 kilometri nord de comună.

La 5 kilometri vest de Kevermes se află satul Lőkösháza. Teritoriul său a fost prima dată amintit în scripte (1420) ca fiind o zonă mlăștinoasă, nelocuită.  În 1725 teritoriul a intrat în posesia familiei Edelspacher, cea care deținea o zonă mare, întinsă până pe valea râului Mureș (România). La începutul secolului XIX a intrat în posesia lui Kézdy-János Vásárhelyi, viceregele județului Arad și consilier regal, care a drenat mlaștinile și pe o ridicătură nisipoasă a construit un castel (1806), numit azi Castelul Vásárhelyi- Bréda (Vásárhelyi- Bréda-kastély).

Clădirea, în stil palladian, prevăzută cu timpane, susținute de coloane toscane, este unicat în Ungaria. Castelul a fost înconjurat de un parc, în care s-a ridicat Capela „Sf. Ana” și cripta familiei. Ultimul proprietar a fost contele Viktor Bréda, care a și murit acolo (1938), apoi castelul a fost naționalizat (1948) și folosit ca hambar, bucătărie pentru o fabrică, etc. În timp, părăsit, s-a ruinat. Capela și cripta au fost demolate (1965). Castelul a fost renovat de actualii proprietari, în perioada 2011-2012.

Până în 1949 satul a fost suburbie a orașului Elek, apoi a devenit sat independent. Pe locul unei biserici vechi, devenită prea mică, în 2007-2009 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Maica Domnului din Fatima” (Fatimai Szent Szűz Mária római katolikus templom).

Localitatea Elek, din 1996 devenită oraș, se află la la 13 kilometri nord- vest de Lőkösháza. A fost prima dată atestat documentar din 1232. În perioada 1566-1696 s-a aflat sub dominația otomană, apoi sub cea a Imperiului Habsburgic. Pe lângă localnicii maghiari, în 1724 a fost colonizat cu germani.

În sat a existat o biserică veche care, deteriorată, în 1796 a fost schimbată cu actuala Biserică Romano-Catolică „Maica Domnului din Sarlós” (Sarlós Boldogasszony-templom). Clădirii i s-a ridicat un turn de 47 metri înălțime. Un secol mai târziu a fost dotată cu o orgă (1872), ulterior schimbată cu una mai competitivă (1938). În perioada 1902-1904 biserica a fost extinsă și turnul acoperit cu cupru.

În timp s-a creat și o comunitate evreiască, care s-a destrămat după cel de Al Doilea Război Mondial, majoritatea fiind duși în lagărele de exterminare. În amintirea lor, în centrul orașului a fost postat Monumentul Evreilor Deportați.

La 6 kilometri vest de Elek este situat satul Kétegyháza, prima dată atestat documentar din 1412, când o parte din sat a fost donat lui Elek Fövélyesi Siket. Ulterior a intrat în posesia  János Maróthy, Bán din Macsó și a devenit parte a Regatului Castelului Gyula. Satul a fost distrus în atacurile tătare (1686) și zona a rămas nelocuită până în 1723, când a intrat în posesia lui János Löwenburg, care a populat-o cu români din Banat.  

Apoi moșia a fost cumpărată de Andrássy Zsigmond din Sikló. Acesta a construit un castel în stil baroc (1742), înconjurat de un parc, o Capelă Romano-Catolică (1749), în care au slujit capelani franciscani și o Biserică Ortodoxă de lemn. Lângă Biserica de lemn a fost creat un deal artificial (1779) și pe el s-a construit actuala Biserică Ortodoxă Română (Román Ortodox templom), prevăzută cu un turn, pe care a fost postată o cruce de 25 metri înălțime, apoi clădirea de lemn a fost demolată.

Neavând moștenitori, moșia a intrat în posesia coroanei care a vândut-o vicecancelarului județului Temess, Ignác Almássy. Acesta a populat satul cu maghiari (1804), dar a rămas majoritar românesc, chiar și azi fiind unul dintre principalele centre ale minorității române din Ungaria. În 1830 s-a construit o aripă prin care capela a fost legată de castel.

În 1858 castelul și capela au fost distruse de un incendiu, dar în următorii 2 ani au fost refăcute. Etajul superior al castelului, numit azi Castelul Andrássy-Almásy (Andrássy-Almásy kastely), a fost demolat, apoi castelul a fost extins, decorat cu elemente neo-renascentiste, i s-a adăugat o terasă la care, pentru a susține acoperișul, s-au folosit coloane din fontă și a primit forma actuală.

Pe fațada capelei a fost creat un fronton în trepte. Au fost construite o nouă clopotniță și o criptă.

În mijlocul parcului a fost creată o aripă în formă de L, apoi parcul a fost extins și amenajat, azi ocupând 6 hectare.

Până în 1876 satul a aparținut județului Zaránd, apoi județului Arad, când proprietatea a servit ca sediu al Consiliului Județean și Direcției Muncitorilor Arad (1919) care, pentru a folosi cele 42 de camere, a  legat clădirea principală de aripa în L.

După de Al Doilea Război Mondial satul a fost inclus în județul Békés, perioadă în care complexul castelului a fost renovat de mai multe ori (1951, 1971, 1974). În 1951 a fost preluat de Cooperativa Fermierilor și un an mai târziu transformat în actuala Școală Profesională Agricolă, pentru care a fost ridicată o nouă clădire.

În zona parcului a fost construită clădirea directorului, un turn de apă, s-au amenajat terenuri de sport și a fost deschisă o expoziție permanentă cu unelte și mașini agricole.

În fața clădirii de lângă capelă a fost postat bustul lui János Szántó Kovács (1852-1908)fermier, proletar și activist social-democrat, care a încercat introducerea ideilor socialismului în Ungaria, mai ales în domeniul agrar.

Azi, într-o clădire situată în apropierea Bisericii Ortodoxe Române din sat, funcționează Centrul Cultural Mihály Táncsics (Kétegyházi Táncsics Mihály Művelődési Ház) care găzduiește Institutul Elementar de Educație în Artă „Kaláris”, o Bibliotecă și două săli, folosite ca club de carte.

În parcul fostului castel vara se organizează Zilele Culturale Kétégyháza și începând cu 2007 în sat se desfășoară anual Festivalul de Gastronomie  Pogácsa.

Din Kétegyháza până la Gyula mai aveam de parcurs doar 15 kilometri.

Citește și Gyula, Ungaria

Comunele Birchiș și Bata, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Birchiș este situată în sud-estul județului Arad, în zona de contact a culoarului Mureşului cu Dealurile Lipovei. A fost atestată documentar din 1596, când existau două sate situate pe locul unde azi se află brațul mort al râului Mure ș, care, datorită frecventelor inundații, au fost mutate în secolul XVIII în actuala locație, formând satul Birchiș. Totuși săpăturile arheologice (1976) au descoperit pe teritoriul comunei 4 bare de brățări traco-dacice, demonstrând existența unei așezări încă de atunci.

Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”, din vechea vatră, a fost mutată și ea (1786). În anul 1811 a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, apoi biserica din lemn a fost vândută satului Breazova  (actual în jud. Timiș), unde a supraviețuit un timp, apoi a fost demolată.

De comună aparțin administrativ satele Ostrov, Virișmort și Căpâlnaș, ultimul situat la 4 kilometri est de comună. Satul Căpâlnaș a fost prima dată atestat documentar din 1369.

Casa de Cultură Căpâlnaș

În centrul satului se înalță Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”, construită în 1826, din cărămidă arsă și în 1856 interiorul pictat în tehnica fresco.

În acea perioadă, pentru aportul important adus imperiului de Generalul Petru Crainic, de origine din Căpâlnaș, Împărăteasa Maria Tereza a emis Diploma Leopoldină prin care satul a primit dreptul de a ține anual 7 târguri. Până în perioada comunistă diploma a fost păstrată în biserică, apoi a dispărut.

Ca multe alte sate din zonă, satul a intrat în posesia famieil Mocioni care, treptat și-a ridicat castele. Cel din Căpâlnaș a fost construit de meșteri italieni (1860), în stil eclectic, cu intrarea principală străzuită de 4 coloane corintice. În jurul castelului a fost amenajat un parc, întins pe 8 hectare.  Ultimii proprietari au fost fost Ecaterina Mocioni, măritată cu contele Eugen Teleki, astfel azi se numește Castelul Mocioni-Teleki, apoi a fost naționalizat de comuniști și transformat în Preventoriu TBC. În 1964 a fost restaurat și transformat în Spital de Psihiatrie, care funcționează și azi.

Din Căpâlnaș spre vest se trece prin satul Virișmort, atestat documentar din 1374. În sat a existat o Biserică de lemn (anii 1700). Distrusă de inundații, a fost înlocuită cu alta de lemn (1851) care a rezistat până în jurul anilor 2000, când a fost demolată. Azi satul este depopulat, în el trăind doar în jur de 50 de persoane.

La 3 kilometri vest se ajunge în satul Ostrov, sat vechi românesc, atestat documentar din 1169, mutat în actuala locație în jurul anului 1800, datorită frecventelor inundații. În secolul XVIII în sat a existat o Biserică de lemn care s-a deteriorat în timp și a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1890).

Comuna Bata este situată la 12 kilometri vest de Birchiș. De ea aparțin administrativ satele Bacău de Mijloc, Bulci și Țela. Din satul Ostrov, urmând drumul spre vest, după 3 kilometri am ajuns în satul Bacău de Mijloc. Satul a fost prima dată atestat documentar din 1717. Sat românesc, avea în cimitir o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn. În 1830 aceasta a fost mutată pe locul unde azi se întinde curtea bisericii.  Putrezind, în anul 1885 a fost demolată și doi ani mai târziu a fost construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh; Adormirea Maicii Domnului” (1830).

La 2 kilometri nord-vest se află satul Țela, atestat documentar din anul 1427.  În a doua jumătate a secolului XVIII în cimitir exista o Biserică de lemn de la care s-au păstrat până azi câteva  icoane (1799). Un secol mai târziu s-a construit o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Schimbarea la Față” și după câțiva ani vechea biserică a fost demolată (1868). În biserică a fost postată icoana Maicii Domnului (sec. XVIII), adusă de Anton Mocioni de la Mânăstirea Meteora (Grecia) și donată.

Satul Bulci este situat la 4 kilometri nord-est de Țela. A fost atestat documentar din 1225 dar săpăturile arheologice au descoperit urmele unui fost castru roman, aparținând Legiunii a XIII-a Gemina. Ulterior ruinele lui au fost folosite de călugării benedictini pentru construirea unei Abații Romano-Catolice. Distrusă de atacurile tătarilor (1241), a fost refăcută de Episcopul Bulcsu, după care a fost numit satul care s-a format în jurul ei.

Atât mânăstirea cât și satul au fost distruse de atacurile turcești din secolul XVI. Populația, refugiată pe malurile râului Mureș, a fost adunată de călugărul Berecky Hiarion și s-a întemeiat noul sat Bulci ((1749), în care s-a construit și o biserică. În secolul XVIII zona a intrat sub stăpânirea austro-ungarilor.

La începutul secolului XIX Baronul Fechting-Fechtemberg și-a construit în Bulci, în apropierea râului Mureș, un mic conac, înconjurat de un parc, pe care în 1858 l-a vândul lui Antoniu Mocioni I de Foen, din familia aromână nobiliară Mocioni, care-și extinsese proprietățile pe mare parte din Banat. Acesta  a extins conacul, construind două aripi laterale, vechea clădire fiind inclusă în corpul său central, transformându-l în Castelul Mocioni.

A finanțat construcția a numeroase case,  a unei școli și a Bisericii Romano-Catolice „Înălțarea la Cer a Sf. Fecioare Maria” (1871-1872).

Fiul său, Zeno, a redecorat castelul în stil neoclasic. Pe două din fațade a fost postat blazonul familiei, care se vede și azi. La nivelul lor a fost amenajată câte o terasă.

A cumpărat parcelele vecine și a amenajat un parc dendrologic. În jurul castelului au fost ridicate clădiri anexe, destinate servitorilor și grajduri.

Castelul a fost moștenit de Antoniu II Mocioni de Foen (1908). Devenind maestru al vânătorilor regale, a transformat castelul, creând spații pentru găzduirea Regelui Carol II și a suitei sale, aceștia frecventându-l frecvent pentru vânătoare și o cameră de arme.

Lângă clădirile anexe a amenajat un garaj pentru mașini. În parcul înconjurător a construit o seră din sticlă în care creșteau numeroase specii de plante exotice (1912). Azi, invadată de vegetație, așteaptă restaurarea care, se pare, va fi făcută de o asociație.

Domeniul a trecut în proprietatea fiului său adoptiv, Ioan Mocioni-Stârcea. După 1940, castelul fiind vizitat frecvent de  Regina Elena și Regele Mihai, au fost amenajate camere speciale pentru ei. Iubind zona și vânătorile, prin intermediul lui Ioan, regele a achiziționat castelul de la Săvârșin, amplasat la doar 20 kilometri de Bulci, pe celălalt mal al râului Mureș.

Sub regimul comunist moșiile familiei au fost confiscate, implicit ansamblul castelului din Bulci (1949). Acesta a fost transformat în sediu G.A.S.

După consolidarea clădirii (1953), a fost transformat în Spital de Neuropsihiatrie, apoi Sanatoriu TBC, care a funcționat până în 2011. În final a trecut în administrarea Primăriei Arad, care l-a lăsat în paragină.

La Bulci, în apropierea fostului castel, se desfășoară anual un festival de muzică folk, Bulci Fest, ajuns în anul 2021 la ediția XIII.

Lângă spațiul amenajat pentru festival, într-o casă de lemn, moștenită, Primarul a adunat obiecte, îmbrăcăminte vechi din zonă și a amenajat un adevărat Muzeul Etnografic care, la cerere, poate fi vizitat în timpul festivalului.

M-am întors la Țela și am continuat drumul spre vest.

Casa Bata

După 8 kilometri am ajuns în comuna Bata, atestată documentar din 1367. În cimitirul satul a existat o Biserică de lemn (1758) care, după ce a fost ridicată o nouă biserică de piatră, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1878), a fost vândută satului Monoroștia (jud Timiș). În perioada 1939-1947 biserica de piatră a fost înlocuită cu una de cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Citește și Comuna Ususău cu patru sate aparținătoare, județul Arad

județul Covasna- două Castele Dániel și Conacul Ferencz Boda

Publicat pe de
1

În acea zi, din concediul meu prin țară, urma să părăsesc județul Covasna, nu înainte de a vedea două castele care au aparținut familiei Dániel și un vechi conac. Din Baraolt, rulând spre nord, după 4 kilometri am oprit în satul Tălișoara, comuna Brăduț, la actualul Castel Hotel Dániel. În perioada 1620-1680 contele Mihály Dániel, cel care a fost împuternicit să remită birul către Înalta Poartă (1638), a construit un conac pentru unul din cei doi fii, János, al doilea fiu, Gábor, urmând să locuiască în conacul de la Vârghiș.

În decursul timpului clădirea a fost extinsă și modificată. După lovitura de stat (1944) proprietarii l-au vândut unor familii înstărite din sat dar, instaurându-se regimul comunist, a fost naționalizat și folosit ca sediu C.A.P., apoi magazie de lemne, grădiniță, etc. 

După evenimentele politice din 1989, deși degradată, fiul foștilor proprietari a cerut retrocedarea clădirii și a obținut-o abia după 11 ani de procese. A vândut-o unei familii, de proveniență locală, care în perioada 2009-2014 l-au restaurat și renovat. În interior au amenajat 8 camere, mobilate cu piese adunate din zonă, sau refăcute din vechea lemnărie, în care se descrie viața fostei familii. În timpul renovării, pe pereții interiori s-au descoperit vechi picturi. Recondiționate au scos la iveală imagini din viața familiei Dániel.

Pe unul din pereții clădirii se poate vedea și azi blazonul castelului cu emblema familiei, o lebădă străpunsă de o săgeată în gât, despre care legenda spune că a fost primită de la Principele Transilvaniei, Gábor Bethlen, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse de familie.

Pentru a vedea un conac vechi, păstrat până azi, din Tălișoara am deviat de la drumul principal spre nord-est și după 5 kilometri am ajuns în satul Filia, comuna Brăduț. Conacul Ferencz Boda (curia) a fost construit în anul 1713, an demonstrat de o inscripție gravată pe unul din ancadramentele de piatră păstrate. În jurul anului 1826 a fost modificat în stil baroc. S-a realizat o poartă de cărămidă, cu stâlpi masivi şi două deschideri arcuite, care facilitau accesul separat persoanelor și carelor. Pe fațada principală a clădirii s-a realizat un pridvor cu arcade, susținut de pilaștrii, cu capiteluri dorice în partea superioară.

În perioada interbelică au fost construite clădiri anexe, dintre care una s-a păstrat până azi (1927). Conacul a fost naționalizat de comuniști, apoi a fost retrocedat și a intrat în posesia a 9 moștenitori. Neînțelegându-se, nu l-au refăcut. În anul 2011 l-au vândut Consiliului Local Brăduț care l-a renovat. Se presupune că se dorește înființarea unui muzeu al civilizației rurale, cu sediul în fostul conac. 

M-am întors la drumul principal și m-am îndreptat spre vest. În total 8 kilometri și, în centrul comunei Vârghiș, am parcat lângă poarta de intrare la Castelul Dániel. Pentru a-l vizita, contactasem în prealabil telefonic. După ce am plătit o taxă modică, domnul m-a însoțit, „pe post de ghid”, relatându-mi istoria ansamblului.

Castelul a fost construit în mai multe etape. Inițial familia Dániel a ridicat un conac (1580), azi 2 încăperi ale clădirii principale și subsolul lor. Apoi a fost extins în partea vestică, realizându-se mai multe încăperi (1646), fapt demonstrat de un încadrament în care e reprezentată emblema familiei și e inscripționat anul. În decursul timpului castelul s-a degradat, mai ales în timpul invaziei tătarilor (1661) și a Războiului curuților (începutul sec. XVIII).

După înăbușirea războiului, proprietarul Dániel István l-a refăcut și a adăugat o loggie renascentistă, cu arcade acoperite de bolți în cruce, sprijinite pe stâlpi din andezit roșu, decorați cu motive vegetale, azi situată pe fațada sudică a clădirii principale.

Pe ea a fost postat blazonul familiei, cioplit în gresie și inscripționate numele său, al soției, Pekry Polixénia și  anul 1745.

Următorul proprietar, Dániel Elek, a construit o aripă cu 4 camere la subsol, 4 la etaj și  mansardă (1797). În 1853 Dániel Gábor a extins castelul cu o aripă nordică, în stil clasicist. În colțurile aripilor de sud-vest și nord-est a ridicat câte un bastion rotund și în nord o clopotniță.

Turnul rotund, de la aripa de sud-vest, a fost construit de Dániel Ferenc (1920-1922).

Apoi a fost ridicată o clădire, atașată aripii de vest (cea dinspre curte), cu prispă în stil neo-renascentist (1937).

În 1949 castelul a fost naționalizat și transformat în sediul I.A.S. Restaurat (1981-1984), a fost ocupat de Primăria și Poliția Vârghiș și, după 1989, retrocedat familiei lui Dániel Ferenc care a vândut-o Consiliului Local Esztergom, Ungaria, în proprietatea căruia este și azi.

Vizitând și interiorul, m-a frapat că acesta era gol, fără mobilier de epocă. Probabil că urma să fie dotat și folosit de cumpărători.

În apropierea castelului se află Biserica Reformată Calvină.  

Clădirea din piatră, cu acoperiș de lemn, pentru mine cu forme ciudate, a fost ridicată în anul 1997.

Citește și Un drum Vârghiș- Homorod: Biserici fortificate și Cetatea Jimbor

Micloșoara, jud. Covasna- Castelul Kálnoky

Publicat pe de
1

Continuând drumul prin județul Covasna, din comuna Vâlcele, unde mă cazasem o noapte, m-am îndreptat spre orașul Baraolt și satele sale aparținătoare, urmând un drum spre nord, la limita cu județul Brașov.   

După 25 kilometri m-am oprit în comuna Belin, situată la poalele vestice ale munților Baraolt, unde doream să vizitez Biserica Unitariană fortificată „Sf. Ecaterina”.

Prima biserică a fost construită în secolul XV. La începutul secolului XVII a fost împrejmuită cu un zid în colțurile căruia au fost ridicate 4 turnuri de apărare.

În 1720 biserica a fost distrusă de un incendiu, ulterior demolată și în locul ei s-a construit actuala biserică (1893-1894), în stil neobizantin și neo-românesc, cu o cupolă de 25 m înălțime. Am putut vedea doar exteriorul, biserica fiind închisă.

Urmând același drum, după 10 kilometri am ajuns în Micloșoara, unul din satele care aparțin administrativ de orașul Baraolt, prima dată atestat documentar din 1211.

Am parcat în apropierea Stone Pub, amenajat în una dintre cele mai vechi case care au rezistat secolelor.

De fapt un ansamblu de clădiri a fost recondiționat și etalează modul de trai al localnicilor în vechime. Într-una funcționează un bar în care se pot servi și produse specifice zonei. De asemenea se pot achiziționa suveniruri.

De altfel în localitate s-au păstrat încă cinci case vechi, azi funcționale. Ruinate, au fost cumpărate de contele Tibor Kálnoky, după ce s-a mutat din Germania în Transilvania (1997), restaurate și transformate în case de odihnă.

Prin legea retrocedărilor, contele Tibor Kálnoky, ultimul moștenitor al familiei, a preluat fostul Castel Kálnoky. Cu ajutorul unei subvenții oferită de Islanda, Norvegia și Liechtenstein (2014-2016) l-a reabilitat, recondiționat și transformat în Muzeul Vieții Transilvănene care etalează obiecte, piese de mobilier, arme, vestimentație, specifice vieții nobilimii secolelor XVIII-XIX. Din păcate, fiind an de pandemie Covid (20221), l-am găsit închis.

Istoria castelului începe cu o casă de piatră ridicată pe acel loc, în stil renascentist, de Kálnoky István III (1648), ca și conac de vânătoare, modificat ulterior de fiul său Kálnoky Sámuel I.

În secolele următoare conacul a fost deținut de urmașii familiei care, în perioada sfârșitului de secol XVIII-începutul secolului XIX, l-au transformat în stil clasicist.

Ultimul moștenitor al familiei a fost contele Kálnoky Dénes (1814-1888), în ultimii ani ai vieții jude regesc. Neavând urmași, castelul i-a revenit fiului surorii sale care l-a transformat în forma actuală.

Pe fațada principală se mai poate vedea blazonul familiei nobiliare.

În jurul lui a amenajat grădini de flori și un parc.

În 1939 castelul a fost cumpărat de Eugen Savu, ministru de finanțe din guvernul Goga, dar nu l-a deținut decât scurt timp, fiind naționalizat de comuniști și transformat în Cămin Cultural.

După evenimentele din 1989 castelul a fost părăsit și a început să se ruinele. Noroc cu ultimul urmaș al familiei,  contele Tibor Kálnoky, care i-a redat măreția de odinioară, motiv pentru care din 2006 a devenit sfătuitorul Prințului Charles privind modul de restaurare a satului Viscri, apoi administratorul domeniilor acestuia din România.

Pentru cinstirea sa, o alee a parcului a fost numită Aleea Memorială „Contele Kálnoky” (2015).

Citește și Orașul Baraolt și 2 dintre satele aparținătoare, jud. Covasna

Orașul Pâncota, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Pâncota este situat în centrul județului Arad, în extremitatea nordică a Podgoriei Aradului, la poalele munților Zărandului. A fost prima atestat documentar din 1202-1203, cu numele villa Pankota, situat la poalele dealului Pelegului, perioadă când pe actuala locație funcționa  Mânăstirea Benedictină „Sf. Fecioară”, atestată documentar din 1217. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind urme de locuire din perioada dacică (sec. II-III e.n.). În secolele XII-XIII au avut loc invaziile tătarilor și pe întreg teritoriul actualului județ Arad au fost construite cetăți de apărare, cea din Pâncota, prin fortificarea și înconjurarea cu șanț de apărare a mânăstirii (1240). Sub domnia lui Sigismund de Luxemburg a devenit proprietate regală (1318), apoi a fost donată familiei Losonczy (1387), partea mânăstirii neintrând în proprietatea lor. Familia a rămas proprietară  timp de cca. 2 secole.

Din 1475 Pâncota a primit statutul de târg (oppidium). De mai multe ori localitatea a fost distrusă de atacurile turcilor și contracararea lor de austrieci. În atacul turcilor din 1565 mânăstirea și cetatea au fost distruse. Deși pașa dorea demolarea cetății, în 1595 a fost cucerită de ardeleni și timp de 3 ani a intrat în posesia lui Mihai Viteazul. Recucerită de turci, doar pentru 1 an, în luptele purtate cetatea a fost distrusă. Revenind Ardealului, Pâncota a intrat în administrarea cetății Ineu, fiind în posesia comitelui Zărandului și castelan Pentnehazy și din 1651 a comitelui Ferenczy.

Când otomanii au cucerit Ineul (1658), partea vestică a comitatului Zărand, implicit Pâncota, au intrat în componența Pașalâcului Timișoara. Turcii fiind învinși de austrieci, a intrat în administrarea Imperiului Habsburgic și în Pâncota s-a instalat o garnizoană militară (1693). După Pacea de la Passarowits (1718) a revenit austro-ungarilor. Domeniul Pâncotei (Vetus Pankotha) a fost donat Ducelui de Modena (1726). În acea perioadă biserica ortodoxă veche a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (1728), la rândul ei cu una de cărămidă și piatră, actuala  Biserică Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1765-1812).

În oraș a existat o comunitate reformată încă din 1545 care, în aceeași perioadă cu ortodocșii, au construit  Biserica reformată (1791), refăcută în 1883.

Fiind cunoscută pentru tăbăcarii și pielarii săi, Pâncota a primit dreptul de a ține 3 târguri anuale (1768). Pentru populația predominant românească în 1775 s-a înființat prima Școală cu predare în limba română. Din 1776 localitatea a fost colonizată cu germani, apoi a avut loc colonizarea masivă cu maghiari și în 1782 s-a înființat o Școală catolică cu predare în limbile germană și maghiară. S-a înființat  parohia catolică și, pe cheltuiala Împăratului Francisc I, s-a construit Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1806-1807), azi situată lângă Parcul Central al orașului.

După Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784), din ordinul Reginei Maria Terezia, în Pâncota a fost construită o închisoare domenială. În ea au fost închiși și participanții la Revoluția din 1848-1849. Ulterior în clădire a funcționat Hanul vechi de Poștă (1858-1881) și azi este sediul Primăriei și Consiliului Local Pâncota.

Participând la revoluție împotriva habsburgilor, nepotului Ducelui de Modena i-a fost confiscat Domeniul Pâncota, devenind domeniu regal. Împăratul Francisc I al Austriei a aprobat formarea breslei tăbăcarilor și pielarilor (1821), târgul devenind un important centru meșteșugăresc. Apoi satele domeniului au fost vândute, Pâncota intrând în posesia Baronului Dietrich.

Acesta și-a mutat reședința la Pâncota și a început construcția unui castel, în stil baroc, terminat în anul 1840, azi numit Castelul Dietrich-Schulkowsky. Pentru acea vreme era un castel impozant. Construit pe 2412 metri pătrați, în formă de U, cu 3 aripi, în care odăile erau spațioase, pe fațadă a fost bogat ornamentat. Acoperișul din faianță colorată, suprapusă sub forma unor solzi, impresionează și azi.

În acea perioadă proprietarii de vii s-au organizat sub forma Comunei Premontoriale, cu statut propriu și s-a creat Școala Confesională Reformată (1842). Cinci ani mai târziu s-a înființat o fabrică de spirt și în 1852 o fabrică de bere, iar în 1854 s-a deschis Serviciul de Expediții Poștale din Pâncota.

După moartea baronului (1855) castelul a fost moștenit de ginerele său, prințul polonez Jozsef Schulkowsky. Soția sa decedând, s-a recăsătorit cu o actriță din Budapesta, foarte cheltuitoare, și prințul treptat și-a vândut proprietățile. Castelul din Pâncota a fost cumpărat de negustori evrei, după cel de Al Doilea Război Mondial a fost naționalizat, între 1977-2013 în el a funcționat Primăria Pâncota și azi este în proprietate privată.

Începând cu anul 1883 și până la finalul secolului Pâncota a devenit un oraș foarte dezvoltat, dotat cu gară proprie. În el funcționau o corporație meșteșugărească, Secție de Poliție, un telegraf, Corpul Pompierilor Voluntari, Banca Populară, o Școală de ucenici, subvenționată de stat, trei mori cu aburi pentru măcinat cereale. În 1890 s-a format și o comunitate mică de baptiști.

Biserica Creștină Baptistă

La începutul secolului XX s-au înființat Fabrica de cărămidă și țigle (1900), Fabrica de oțet, Fabrica de mobilă curbată (1912), Banca Industrială și Agricolă Pâncota (1908). În 1918 proprietățile deținute de străini au fost naționalizate, administrația a fost schimbată cu una românească și s-a format garda națională. Interbelic dezvoltarea sa a continuat prin înființarea Fabricii de piele „Rotor”, în 1921 s-a introdus electrificarea. În oraș funcționau 4 bănci, un cazinou și un hotel, în localul căruia s-a deschis un cinematograf, etc.

În anul 1924 la Pâncota s-a înființat comunitatea penticostală care și-a construit propria biserică, a cincea din țară, înlocuită cu una nouă în 1995. Apoi a izbucnit cel de Al Doilea Război Mondial, când pe teritoriul orașului s-au purtat lupte crâncene între armatele ruso-română și horthistă. Instaurându-se comunismul, germanii din Pâncota au fost expropriați (1945) și prin Reforma Agrară românii au fost împroprietăriți cu terenuri mici. În 1965 s-a construit un Spital, desființat în 1989 și din 1968 Pâncota a primit statutul de oraș, de care aparține administrativ satul Măderat, situat la 4 kilometri sud-est.

Satul a fost numit după căpetenia de trib maghiară Meyer. Pe teritoriul său arheologii au descoperit fragmente ceramice din perioada dacică și căldări de lut din secolele XI-XIII care au demonstrat că a fost locuit permanent. În 1739 în sat a existat o Biserică de lemn ortodoxă care, ruinată a fost înlocuită cu actuala Biserică din piatră, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Un secol mai târziu interiorul a fost pictat și în turn s-a instalat un ceas, apoi a fost înconjurată cu un gard de cărămidă.  În perioada 1993-1994 pictura a fost refăcută în tempera și gardul înlocuit cu unul de beton și fier forjat.

Citește și Comuna Târnova cu 5 sate aparținătoare, jud. Arad

Câteva obiective turistice din apropierea orașului Bacău

Publicat pe de
Răspunde

Din satul Luncani, unde vizitasem o biserică veche și o mânăstire nouă, până în municipiul Bacău, mai aveam de parcurs doar 14 kilometri, dar și pe acea distanță scurtă mai aveam de vizitat câte ceva. După 4 kilometri est am oprit în satul Valea Budului, unde se află Mânăstirea Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”.

Inițial a fost construit Paraclisul „Sf. Împ. Constantin și Elena” (2003), apoi a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2004-2008) care, timp de 10 ani, a funcționat ca biserică a parohiei Valea Budului.

În anul 2013 s-au așezat acolo 5 călugărițe, apoi s-a renovat paraclisul, s-au amenajat alei, în biserică catapeteasma veche a fost înlocuită, ansamblul a fost înconjurat cu un zid, ornat cu diverse scene biblice și s-a format mânăstirea.

A fost sfințită în 2016, moment în care acolo au fost aduse și o parte din moaştele Sf. Mironosiţe Maria Magdalena, ale Sf. Teodosie de la Brazi şi ale Sf. M. Mc. Pantelimon.

În continuare s-au construit corpul de chilii și câteva clădiri anexe, apoi în anul 2018 biserica a fost renovată.

Încă 4 kilometri sud-est, până în comuna Mărgineni unde, pe marginea șoselei, se înălța Mănăstirea „Sfântul Augustin”, mânăstire catolică, de călugări asumpționiști, al doilea lăcaș al acestora din România, primul, Centrul „Sf. Petru și Pavel”, fiind în București.

Ordinul s-a creat în Franța (1845) și a fost numit după sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului” ( L’Assomption). Asumpționiștii urmăreau să se creeze o apropiere între catolici și ortodocși. În Mărgineni prima biserică a fost ridicată în anul 1889. Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Catolică „Sf. Fecioară Maria, Regină” (1954-1966).

Am avut norocul să o găsesc deschisă.

Urma să îmi petrec noaptea în Bacău. Având suficient timp, nu m-am îndreptat direct spre oraș. Am parcurs 7 kilometri spre nord, până în comuna Hemeiuș, pe teritoriul căreia se afla un fost castel, înconjurat de un parc dendrologic, sperând să le pot vizita, ele nefiind „obiective turistice”.

Primăria Hemeiuș

Știam că actual parcul este administrat de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice și mă gândeam că voi găsi acolo un reprezentant care, poate, mă va lăsa să intru, parcul fiind închis vizitatorilor. Am parcat în dreptul unei porți deschise și am străbătut o alee până la o clădire din care, imediat, a apărut o doamnă. Foarte amabilă, chiar mi-a indicat pe unde să străbat parcul până la castel. 

În mijlocul secolului XIX zona aparținea de moșia lui Costache Pașcanu, fost vistiernic al Moldovei. Împreună cu boierul Grigore Cantacuzino, au construit un castel, din blocuri de gresie și cărămidă roșie, format din două corpuri alipite, fiecare cu etaj, parter și subsol, culoare care i-a conferit numele actual, Castelul Roșu (1864-1866).

Pe colțul unuia din corpuri s-a ridicat un turn rotund, crenelat.

La una dintre intrări s-a creat un pridvor deschis, mărginit de zid, prevăzut cu 2 coloane, având capitelurile ornate cu sculpturi reprezentând diverse personaje,  care, prin arcade, susțin un balcon, de asemenea decorat.

Prin alianțe și succesiuni, la sfârșitul secolului XIX Castelul Cantacuzino-Pașcanu i-a revenit Luciei Schönburg-Waldenburg.

După cel de Al Doilea Război Mondial a fost naționalizat.

Parcul dendrologic înconjurător, întins pe 49,5 hectare, azi al doilea ca mărime din țară, a fost creat de specialistul german Christian Adolf (1880-1913), cu peste 150 de specii de copaci.

În perioada 1955-1999 a fost alocat filialei din Bacău a Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice și castelul a devenit sediul acesteia. Direcția Silvică Bacău primind un nou sediu, castelul a fost părăsit și s-a degradat. În timp au fost aduse încă 60 de specii noi de copaci, arbori și arbuști (exemplu Chiparosul de Sawara, adus din Japonia în 1970).

Actual parcul deține peste 1300 de specii de arbori și arbuști. În 1980 a fost locul unde s-au filmat multe scene din filmul „Dumbrava Minunată”, realizat după povestea scriitorului Mihail Sadoveanu.

Din 1925 de comuna Hemeiuș aparțineau administrativ 2 sate, cărora li s-a adăugat și satul Lilieci (1931), situat pe malul drept al râului Bistrița. Aria situată de-a lungul râului, până la confluența cu râul Siret, întinsă pe teritoriile administrative ale comunelor Hemeiuș și Itești (338,8 hectare), fiind populată cu diferite specii de păsări migratoare, ocrotite, din anul 2004 a fost declarată rezervație naturală.

În estul șoselei spre Bacău se întinde Lacul Lilieci, lac de acumulare, ale cărui dig și baraj, lung de aproximativ 1 kilometru, sunt situate în partea de sud a ariei. Tot acolo se desprinde și canalul pentru Unitatea Hidroenergetică Bacău I.