Fiind pentru o zi în Ungaria, după ce am vizitat orașul Hódmezővásárhely, în drumul de întoarcere acasă, la Arad, străbătând districtul Makó, m-am oprit în centrul satului Földeák, atestat documentar din 1332. În secolul XV în sat a existat Biserica Sf. Martin de Tours, fortificată în timpul ocupației otomane (1541). În timpul luptelor dintre turci și habsburgi, care au durat 13 ani, satul și cele învecinate au fost distruse.
Statuia Sf. Ioan Nepomuk (1340-1393)
La mijlocul sec. XVII a început să fie refăcut, dar a fost populat abia în 1723, când familii din Makó și Szeged s-au mutat acolo, între care și familia nobiliară Návay care, la periferia satului, au construit numeroase ferme de tutun. În sec. XIX inundațiile frecvente ale râurilor Tisa și Mureș au avariat grav zona, cea din 1845 distrugând complet satul. Populația s-a mutat în zona fermelor, treptat formând actualul sat Földeák care, dezvoltându-se rapid, a primit statutul de oraș. În anii 1855-1857 în piața centrală s-a construit Biserica Romano-Catolică „St. Ladislau” (Szent László római katolikus templom), în stil romantic, parțial finanțată de familia Návay.
Lângă biserică se află Statuia Sf. Ladislau (Szent László szobra), realizată din bronz, postată pe un piedestal înalt de calcar, cu rol de fântână, apa curgând din mijlocul lui prin botul unui cal din bronz.
În 1926, în memoria locuitorilor care au luptat și decedat în Primul Război Mondial, a fost postat și Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve), prezentând un soldat muribund, îmbrățișat de Cristos, statuile lor fiind postate pe un soclu înalt, la baza lui fiind inscripționate numele eroilor.
În 2020 li s-a alăturat Monumentul Trianon, celebrând cei 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon (1920).
În parcul de lângă biserică se află și Memorialul 1956, inaugurat la a 60-a aniversare a Revoluției Ungare din 1956, o revoltă populară împotriva ocupației și dictaturii sovietice, înăbușită în nici o lună, în care și-au dat viața mulți maghiari.
Am deviat puțin din drumul principal până în satul Óföldeák, unde s-au păstrat una dintre casele construite de familia Návay și o veche biserică de la mijlocul secolului XV.
Conacul Návay (Návay‑kúria), pe vremuri înconjurat de un parc în stil englezesc, după 1949 a fost transformat în cămin de bătrâni. Azi se preconizează restaurarea lui, amenajarea ca spațiu pentru evenimente, o cameră fiind transformată în muzeu dedicat familiei Návay și refacerea parcului înconjurător.
Zona a fost locuită încă din secolele XII-XIII, în perioada Árpád. În 1429 Papa Martin V recunoscând drepturile clerului local, s-a construit o biserică în stil gotic. Ulterior a fost înconjurată cu ziduri de apărare, prevăzute cu turnuri de colțuri și un șanț cu apă. Distrusă sub ocupația otomană, în 1723 Biserica Romano-Catolică „Sf. Fecioară Maria-Ajutorul Creștinilor” (Szűz Mária Keresztények Segítsége templom) a fost refăcută, ulterior modificată în forma actuală (1891), în zona sanctuarului fiind vizibilă și azi parte din biserica inițială. În 1927 interiorul a fost ornat cu picturi, pe laterale prezentând locurile de pelerinaj pentru Sf. Maria și altarul principal cu icoane înfățișându-i pe Sf. Maria, Sf. Ștefan și Sf. Ladislau.
M-am întors la drumul principal și am rulat spre sud, apoi ocolind orașul Mako spre est, în total 29 kilometri, până în satul Magyarcsanád (Cenadul Unguresc), situat în apropierea râului Mureș care, pe o distanță de 8 kilometri, până la Nagylak, constituie o parte din frontiera între Ungaria și România, unde săpăturile arheologice au descoperit morminte de gepizi. În perioada 1550-1686 zona a fost ocupată de otomani.
După tratatul de la Karlowitz (1699) a devenit graniță între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman și, pentru apărare, habsburgii au colonizat zona cu familii de militari sârbi.
În 1750 militarizarea graniței fiind desființată de Împărăteasa Maria Tereza și zona anexată județului Csanád, o parte din sârbi au emigrat, în locul lor administrația de la Arad stabilind români și unguri, la sfârșitul secolului XVIII satul ajungând să fie populat majoritar de români. În 1808 românii și sârbii rămași au construit o biserică ortodoxă comună, pe care o accesau separat, prin intrările laterale. Relațiile dintre ei deteriorându-se, în 1840 sârbii au părăsit biserica, aceasta fiind atribuită românilor de Judecătoria Szeged (1878), devenind actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” („Úr mennybemenetele”Ortodox templom), sârbii primind o compensație bănească.
Sârbii au oficiat slujbele în clădirea școlii, până când au adunat banii necesari și au construit Biserica Ortodoxă Sârbă (Szerb Ortodox templom).
Spre sfârșitul secolului XIX s-au creat linii de cale ferată, una între Arad și actualul Szeged, alta care a conectat așezarea cu Banatul, 2 poduri peste râul Mureș și localitatea a început să se dezvolte. În anii 1911-1912 s-a construit Biserica Reformată (Református templom), în stil neo-gotic
Înainte de Tratatul de la Trianon (1920), satul a fost ocupat timp de 1 an de armata română. Creându-se noile frontiere, în el s-au refugiat români și sârbi. În 1923 s-a înființat parohia romano-catolică. În timp numărul credincioșilor crescând, interbelic satul ajungând să fie populat majoritar cu maghiari, în perioada 1938-1939 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Gellért” (St. Gellért Római Katolikus templom).
La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial la periferia satului s-au desfășurat lupte aprige între trupele germane în retragere și trupele sovietice, când podurile peste râul Mureș au fost distruse, în final satul fiind ocupat de sovietici (1944). După eliberarea Ungariei de sub regimul comunist sovietic (1989), în părculețul din fața Primăriei s-a postat Statuia Libertății (Szabadság szobor), simbolizând pacea și libertatea, pe cele 3 panglici de bronz de pe piedestal fiind inscripționat cuvântul pace în limbile maghiară, română și sârbă.
Orașul Mizil este situat în estul județului Prahova, pe malurile râului Ghighiu, regiune locuită din vremuri străvechi, arheologii descoperind în apropierea orașului necropole din paleolitic, neolitic (culturile Criș, Dudești, Boian, Precucuteni, Gumelnița), Epoca Bronzului (culturile Tei, Monteoru, Coslogeni) și Epoca Fierului (culturile Halstatt, Latène). Prima menționare a localității, atunci numită Eșteu, apare în castastifele Brașovului din 1529. În 1591, sub Voievodul Ștefan Surdul, regiunea a fost deținută de Doamna Neaga și călugărița Elisafta. Din 1602 moșiile au fost vândute Domnitorului Antonie din Popești, acesta devenind proprietarul localității.
Primăria Mizil
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) s-a înființat un târg anual. Pentru comercianții veniți din alte zone, pe drumul Mizil-Ploiești s-a construit casa poștei (menzilhana), unde aveau loc numeroase tranzacții. Devenind foarte cunoscută, treptat localitatea a fost numită după ea Menzil, nume transformat ulterior în actualul Mizil.
Încă din 1790 exista o biserică, înlocuită în 1865 cu Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, clădire din cărămidă, pe temelie de piatră, cu 3 turle, al cărei interior a fost pictat în ulei.
În fața ei s-a ridicat turnul-clopotniță patrulater, de 14 metri înălțime, acoperit de o cupolă cu 5 turnuri, unul central și 4 pe colțuri, prevăzut cu un gang, pentru accesul la biserică.
În cutremurul din 1940 biserica a fost grav avariată. Pentru a se păstra corpul principal al clădirii , s-au demolat cele 3 turle.
Abia în 1962 au început lucrările de reparații capitale, când pereții au fost consolidați și în locul turlei principale s-a creat o calotă sferică, primind aspectul actual.
În perioada 1966-1967 pictura a fost restaurată.
Ocupațiile de bază ale populației erau agricultura, viticultura și creșterea animalelor. În 1902 s-a înființat o Școală elementară de meserii, apoi un liceu.
Izbucnind Primul Război Mondial, mulți dintre localnici s-au înrolat, renumit pentru vitejia sa fiind Regimentul 72 Infanterie Mizil, din care 1180 au decedat (1916-1917). În memoria lor, în centrul orașului a fost ridicat Monumentul Eroilor (1921), un soclu masiv, având pe fațadă înscrise numele eroilor și pe laterală o placă de bronz înfățișând o scenă de luptă. Pe el e postat un grup statuar: o femeie în costum popular, ținând stindardul, reprezentând Patria, în fața ei, șezând, un ostaș și o femeie ținând o carte deschisă pe genunchi, reprezentând Istoria.
În a doua jumătate a secolului XX s-au dezvoltat industria textilă și prelucrarea lemnului . Din 1950 a devenit reședința raionului Mizil, din regiunea Buzău, raion căruia i s-a alipit în 1952 și fostul raion Urlați, din regiunea Prahova, cele două regiuni formând regiunea Ploiești. În 1968, înființându-se județele, Mizilul a fost încadrat în județul Prahova.
În continuare am urmat drumul spre Ploiești, apoi spre nord și după 22 kilometri am intrat în orașul Urlați, jud. Prahova, situat pe valea Cricovului Sărat. De el aparțin administrativ 16 sate, situate pe dealurile înconjurătoare, unde arheologii au descoperit urme vechi de locuire, cele de pe Dealul Merez, din Valea Urloi, fiind datate din neolitic și Epoca Bronzului. În zonă a existat și Cetatea Stenota, ale cărei ruine se mai văd și azi, despre care o legendă spune că fiind treptat părăsită, în turnul de observație a rămas doar arcașul Steuriu, care păzea împrejurimile, sperând ca oamenii să se întoarcă. Căutând prin ruinele cetății, a găsit niște corzi de viță-de-vie, pe care le-a plantat în împrejurimi și în timp acestea s-au extins pe dealuri. Tot așteptând, sărmanul arcaș a murit singur, dar nu a fost uitat, oamenii începând să se întoarcă, atrași de frumusețea locului și, cinstindu-l, au început să producă vinul, azi soiuri foarte cunoscute și apreciate.
Se presupune că localnicii coborând spre târg, l-au numit urlătoarea cetății, sau că numele Urlați provine de la termenul maghiar Váralatt însemnând „Subcetate”. Cert este că prima dată a fost atestat într-un document din 1515 prin care Voievodul Neagoe Basarab întărea dreptul de proprietate a Mânăstirii Snagov asupra unor terenuri, între semnatari fiind și boierul Oancea din Urlați. Din 1645 și până la desființarea lui, Urlați a fost reședința județului Săcuieni.
Localitatea era locuită de români, ortodocși, care țineau slujbele în Biserica Broștenească, situată în cimitir. În timpul Regelui Carol I, pe locul ei, Iancu Urlățeanu a ridicat actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi”„ Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1876-1880), cu 3 turle de 18 metri înălțime, al cărei interior a fost pictat în ulei (1882-1884), azi situată în centrul orașului. Deteriorată de cutremure, a fost restaurată în anii 1909, 1950, 1979.
Biserica deținea un spațiu înconjurător, împreună ocupând o suprafață de 5.000 metri pătrați, din care în 1964-1967 o parte a fost preluată de stat, pentru amenajarea pieței și a parcului orașului, apoi pe altă parte s-au construit blocuri.
Lângă micul parc se află Primăria Urlați, clădire construită în 1929 ca și casă boierească, donată Sfatului Popular în anii 1950, azi mult discutată (2024), dorindu-se demolarea ei. Sper să nu se obțină autorizația.
În fața ei, în mijlocul unui giratoriu, este postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, un soclu din piatră pe care e postată statuia unui ostaș, cu mâna stângă sprijinită pe patul puștii și mâna dreaptă ridicată, purtând drapelul, simbol al victoriei, ambele având înălțimea de 5,5 metri. Pe soclu sunt postate plăci din bronz, prezentându-i pe Mihai Viteazul și Ferdinand I, în stânga atacul la baionetă, în dreapta acordarea primului ajutor răniților și pe laterale listele cu numele celor 154 eroi locali.
Pe un deal de la marginea orașului se află Muzeul „Conacul Bellu”, spre care m-am îndreptat și eu. Conacul a fost construit de marele logofăt, baronul Alexandru Bellu (1850 – 1921), înconjurat de un parc întins pe cca. 5 hectare, în care se aflau și acareturile- magazii, grajduri pentru cai, locuințele personalului, etc ., azi dispărute. La intrarea în parc s-a ridicat un foișor-culă, în care este amenajată expoziția de fotografie a baronului, acesta fiind un colecționar de artă și pionier al fotografiei în România, după fotografiile sale fiind tipărite și cărți poștale.
Clădirea, în stil vechi românesc, cu numeroase elemente arhitectonice împrumutate de la casa țărănească din zona Cricovului Sărat, prezenta subsol și parter supraînălțat, cu 20 de încăperi.
Complexul a fost moștenit de Barbu B. Bellu, ministru al culturii și al justiției în guvernul Barbu Catargiu, care în 1927 l-a donat Academiei Române.
În 1953 conacul a fost amenajat ca Muzeul „Conacul Bellu”, secție a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. În marele cutremur din 1977 fundațiile conacului au cedat. Ulterior refăcut, muzeul s-a reamenajat în 10 încăperi, două fiind Salonul oriental și Salonul japonez, celelalte etalând mobilier din diverse epoci, cărți rare din secolele XVI-XVII, piese de artă și picturi, unele aparținând pictorilor Ștefan Luchian și Theodor Aman și o colecție etnografică cu port popular din zona Cricovului Sărat, covoare, țesături, ceramică, unelte.
În 1971 în subsol a fost amenajată o cramă, în care sunt expuse diverse ustensile folosite în practicarea viticulturii din zona Dealu Mare. Doar presupun că se fac și degustări, crama fiind închisă în acel moment.
Orașul Buzău este situat în sud-estul României, în județul Buzău, din regiunea Muntenia, pe malul râului Buzău. Pe teritoriul lui, în Parcul Crâng, arheologii au descoperit urme de locuire din mileniul 4 î.e.n. (cultura Gumelnița), un mormânt din Epoca Bronzului (cultura Monteoru- 2.200-1.100 î.e.n.), în zona industrială complexe geto-dacice și în câteva zone ale orașului monede din secolele IV-XIII, ceea ce demonstrează că teritoriul a fost locuit permanent.
În decursul timpului zona a fost ocupată de romani, apoi de goți, din timpul cărora s-a păstrat documentul „Pătimirea Sf. Sava” (376), copii ale lui păstrate azi în Biblioteca Vaticanului din Roma și Biblioteca „San Marco” din Veneția, care descrie martiriul Sf. Sava de la Buzău sub goții, necredincioși (372). Din 1996 sfântul a devenit patronul spiritual al zonei Buzău.
Târgul Buzău, numit atunci Boza, a fost prima dată atestată într-un document emis în 1431 de Domnul Țării Românești Dan II prin care acesta acorda drepturi de vânzare-cumpărare a mărfurilor între negustorii din Buzău și Brașov, cu condiția să plătească o taxă vamală. În 1500 Domnitorul Radu cel Mare, cu ajutorul Patriarhului Nifon, a înființat Episcopia Buzăului, cu reședința în Buzău, căreia i s-au dăruit câteva teritorii, între care moșia din nord-vestul târgului, populată cu țigani pentru a lucra pământul, deveniți sclavii eparhiei până în secolul XIX, când au fost eliberați și satul locuit de ei a devenit comuna Simileasca, din 1968 aparținând administrativ Buzăului, care este locuită majoritar de ei și azi . Eparhia extinzându-se, pe teritoriul ei s-au construit și 3 mori, primele din zonă amintite în documentele vremii (sec. XVI).
Încă din secolul XVI în Buzău a existat și o comunitate de evrei, majoritatea negustori și meseriași, care au ocupat mare parte din dughenele, prăvăliile, magaziile Bazarului, o piață permanentă înființată în 1575, a doua din Țara Românească. Importanța comunității a crescut în secolul XIX, odată cu dezvoltarea economică și culturală a orașului, perioadă în care au construit o Sinagogă (1885), care s-a păstrat până azi, deși comunitatea s-a destrămat, majoritatea emigrând postbelic în Israel.
Fosta stradă a Târgului (strada Cuza Vodă din Centrul Istoric al orașului) a fost folosită pentru vânzarea produselor. Azi la parterul clădirilor, construite în secolele XIX-XX, funcționează diverse magazine, firme, restaurante, unele cu terase, etc. În una din acele clădiri, monument istoric (1880), despre care se presupune că ar fi fost un han, alții cred că un local cu jocuri de noroc, sau un bordel, după ce a fost restaurată, s-a amenajat Hotelul Corso (2002), în care m-am cazat și eu.
Tot interiorul hotelului este „un muzeu” cu antichități, fiind etalate diverse statuete, obiecte, aparatură veche, atât pe holuri, scări, recepție, cât și în restaurantul situat la subsol, care merită văzut dacă sunteți în zonă.
Majoritatea populației Buzăului fiind români, ortodocși, în decursul timpului s-au construit mai multe biserici, câteva dintre ele urmând să le vizitez și eu. Biserica „Nașterea Maicii Domnului”- Neguțători (Greci), fiind situată în apropierea hotelului, a fost prima spre care m-am îndreptat. Inițial numită Biserica Popii Mihai, este considerată singura existentă în oraș până la înființarea Episcopiei Buzăului, fiind atestată într-un act de donație a negustorului Petru cel Bătrân (1585).
Începând cu sfârșitul secolului XVI la Buzău s-a format o colonie de greci, neguțători care se ocupau cu comerțul de vite și cereale Imperiului Otoman. Numărul lor crescând, cu sprijinul Domnitorului Matei Basarab, pe locul vechii biserici au construit Biserica Greci (1649), ulterior numită Biserica Neguțători, în care slujbele s-au oficiat în limba greacă până la începutul secolului XIX, apoi o școală proprie. Din acea perioadă s-a păstrat o colecție de cărți religioase, scrise în limba greacă, tipărite în perioada 1673-1684 la Veneția, azi ținute în arhiva bisericii. În timp clădirea a suferit reparații, modificări. În fața bisericii s-a ridicat clopotnița, cu parterul din piatră cioplită, primul etaj din cărămidă și al doilea etaj din lemn (1873).
Apoi s-a realizat actuala biserică (1850), din cărămidă cu mortar, pe soclu din piatră cioplită, cu o cupolă și două turnuri, căreia postbelic la intrare i s-a alipit pridvorul, mărginit de 4 coloane din piatră care susțin un frontonul triunghiular, deasupra căruia azi tronează o cruce.
Deși izbucnise Primul Război Mondial (1914-1918), în 1915 interiorul bisericii a fost pictat în ulei, prezentând scene și personaje biblice și amvonul a fost sculptat în stil baroc, cu ornamente reprezentând vița-de-vie, flori, struguri, etc.
În timpul războiului orașul a fost ocupat de trupele germane care au rechiziționat clopotele bisericilor, dispariția lor fiind notată de un paracliser pe una din cărțile de cult (1917).
Un alt monument istoric este Biserica Banu „Buna Vestire”. Locul pe care se află, pe vremuri era un crâng din Codrii Vlăsiei, unde s-au așezat călugări. În 1571 Andronic Cantacuzino, Ban al Craiovei, a ctitorit construit o o mânăstire, cu o mică biserică, menționată prima dată documentar în 1592, în 1618 numită Mânăstirea Banului.
În timpul luptelor dintre Vasile Lupu și Matei Basarab biserica a fost incendiată (sec. XVII). Sub domnia lui Constantin Brâncoveanu văduva lui Șerban Cantacuzino, împreună cu noul soț Io Stama, mare postelnic grec, au refăcut biserica, păstrând zidul de nord vechi, care a supraviețuit, apoi interiorul a fost pictat. Terminată în 1722, sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, a fost închinată Mânăstirii Dușca din Rumele (azi Trikala, Grecia).
Deteriorată de cutremurul din 1802, a fost reparată, pictura restaurată, s-a creat o nouă catapeteasmă, perioadă când în curtea mânăstirii s-a înființat o școală cu 34 elevi (1848). Mânăstirea s-a desființat după reformele lui Alexandru Ioan Cuza când, prin secularizarea averilor mânăstirești, acestea au trecut în proprietatea statului și prin reforma agrară terenurile au fost împărțite localnicilor, din 1877 biserica devenind parohială.
În timp au avut loc numeroase cutremure, după fiecare biserica fiind reparată, în 1903 pridvorul fiind închis și pictura restaurată. Din prima biserică s-a păstrat până azi o icoană a Maicii Domnului, despre care se spune că e făcătoare de minuni.
În fața bisericii este amenajat Parcul Bogdan Petriceicu Hașdeu, în care central este postată statuia „Glorie Aviației Române”, pe care l-am traversat, îndreptându-mă spre centrul orașului.
Strada pe care am urmat-o era mărginită de case din secolul XIX, când orașul era în plină dezvoltare economică și culturală. În scurt timp s-au înființat mai multe școli, în 1831 Școala de zugravi și iconari, condusă de Nicolae Teodorescu, un an mai târziu Preparandia, prima școală cu predare în limba română, în 1836 Seminarul Teologic și 1867 actualul Colegiu „B.P.Hașdeu”.
Protoieria Buzău I (casă din 1898)
Dorind să înființeze o școală comercială, în 1850 Episcopul Filotei și-a donat bunurile prin testament, dar acestea au fost confiscate de Domnitorul Al. Ioan Cuza și folosite pentru armată. Abia în 1919 , în școala creată de Federaţia Băncilor Populare din judeţul Buzău pentru formarea de contabili, s-au predat și materii privind comerțul și legislația, 3 ani mai târziu înființându-se Școala Superioară de Comerț. În decursul timpului a purtat mai multe nume și a ocupat alte locații. Începând cu 1976 s-a mutat în actualul sediu și din 2000 a fost numit Colegiul Economic „Regele Mihai I”.
Încă din 1852, utilizând diverse locații, în oraș s-au desfășurat spectacole de teatru, pentru care s-a construit Teatrul Moldavia (1898), postbelic desființat.
După câteva minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Îngeri”, construită în 1833 pe locul unei vechi Biserici de lemn (1619), la acea vreme numită „biserica din pădure”, fiind situată în Codrii Vlăsiei, care se întindeau până aici, zonă azi ocupată de clădiri și un mic parc.
Una dintre clădirile emblematice din Buzău, fostul Palat de Justiție, a fost construită pentru Tribunalul Județului Buzău (1909-1912), consemnat în acte ca fiind înființat în 1831. În perioada 1866-1952 tribunalul a avut și atribuții de notariat.
În apropierea lui se află una dintre cele 2 catedrale din oraș, Catedrala Ortodoxă „Sf. Mc. Sava”.
Clădirea, în stil brâncovenesc, a fost construită începând cu anul 1991, având o capacitate de 2.000 locuri. La demisol s-a amenajat Bisericuța Copiilor „Sf. Stelian” (ocrotitorul copiilor), unică în Europa.
Sf. Mc. Sava de la Buzău, numit și Sava Gotul, s-a născut în Dacia, într-o zonă apropiată de râul Mousaios (azi râul Buzău), din părinți creștini (cca. 334).
După retragerea romanilor, zona a fost ocupată de goți, care au persecutat creștinii. Preotul Sansala și ucenicul său Sava au fost prinși. Preotul a scăpat dar Sava, refuzând să se închine idolilor goților, a suferit un martiriu, în final fiind înecat.
Cadavrul său, părăsit pe maginea râului, a fost găsit de creștini și îngropat. Ulterior Preotul Sansala a trimis moaștele Episcopului Ascholius, la sud de Dunăre.
Lângă catedrală este postată statuia lui Constantin Brâncoveanu, Domnului Țării Românești (1688-1714), care în cadrul Episcopiei Buzăului a înființat prima tipografie ce folosea limba română.
Catedrala Episcopală „Înălțarea Domnului; Trei Sf. Ierarhi” a fost construită în perioada 1998-2009. A devenit arhiepiscopală odată cu înălțarea Episcopiei Buzăului și Vrancei la rangul de Arhiepiscopie.
Clădirea, în stil neobizantin, prezintă 3 turle și un pridvor mărginit de coloane ce susțin arcade, decorat cu picturi și mozaicuri.
E structurată în pronaos, naos și altar.
Interiorul a fost pictat în frescă (2008-2009), prezentând scene și personaje biblice.
Adusă de la Mânăstirea Brazi (2011), în ea se află racla cu veștmântul în care au fost îmbrăcate moaștele Sf. Ierarh Mc. Teodosie.
În stânga catedralei s-a ridicat un aghiasmatar (2013), un mic pavilion pentru sfințirea apei (aghiasma) și păstrarea ei.
În spatele catedralei se află Biserica pentru surdo-muți, prima întâlnită de mine, deși am străbătut mare parte din țară. Din păcate era închisă.
Pe lângă cele două biserici, complexul Episcopiei Buzăului mai cuprinde clopotnița, Palatul Episcopal (1844), fostul Seminar Teologic (1836-1838), în care azi funcționează Muzeul Episcopal, Biblioteca și Cancelaria Episcopală.
A fost avariat de numeroase cutremure, dar de fiecare dată a fost refăcut.
Îndreptându-mă spre cel mai frumos palat din oraș, azi Primăria, am trecut pe o stradă mărginită cu construcții mai noi, clădiri administrative, bănci, etc., contrastând cu puținele dintre cele mai vechi păstrate în zonă.
Într-un parc din spatele Primăriei am văzut statuia Vasile Voiculescu, scriitor și medic român (1884-1963), dezvelită în 2018.
Palatul Comunal, construit pe locul fostei grădini publice (1899-1903), a fost inaugurat în prezența regelui Carol I și a Principelui Ferdinand. Clădirea din cărămidă arsă, pe soclu de piatră, cu parter și un etaj, a fost dotată cu un turn cu ceas. În interior, sala de recepții, decorată cu ornamente în stil venețian, era folosită pentru ședințe, concerte, baluri, etc.
În 1944 clădirea fiind ocupată de soldații germani, care s-au baricadat în ea, a fost deteriorată de bombardamentele aviației britanice, ulterior distrusă de tunurile armatei sovietice. A fost reconstruită începând cu anul 1947. În fața clădirii se află Monumentul „Răscoala țăranilor din 1907”, inaugurat în 1967. În momentul vizitei mele era înconjurată de garduri, executându-se lucrări de amenajare a centrului orașului. Azi găzduiește Primăria și Consiliul Local Buzău.
Lateral de ea, pe colțul dintre 2 străzi, se află Hotelul Coroana, o clădire din beton mozaicat, cu armătură solidă, având parter, 2 etaje și mansardă,construită în anii 1926-1927 de farmacistul Sava Gerota. Inițial la parter au funcționat spații comerciale, apoi o bibliotecă. Postbelic clădirile vechi din zonă au fost demolate și pe locul lor construite blocuri (anii 1950). Deși în demolări s-au folosit tancurile, hotelul fiind din beton a rezistat. De asemenea a supraviețuit și marelui cutremur din 1977.
În Buzău sunt amenajate 3 parcuri mari: Parcul Marghiloman, Parcul Crâng și Parcul Tineretului, din care am reușit să le văd doar pe primele două, ultimul fiind creat în partea de nord a orașului (1980), înconjurând Sala Sporturilor și Bazinul de înot olimpic. Pentru a ajunge la primul parc, m-am întors la hotel și am rulat cam 2 kilometri sud-est. Parcul Marghiloman se întinde pe o suprafață, pe vremuri situată la marginea orașului, unde în perioada 1882-1887 Iancu Marghilomana construit Vila Albastros, azi numită Conacul Marghiloman, pe care a înconjurat-o cu o grădină largă.
Fiul său, politicianul Al. Marghiloman, a transformat vila în stil franțuzesc. A acoperit-o cu ardezie și zinc. În interior a amenajat camere pentru oaspeți, 16 la parter, 15 la etaj, tapetate cu creton și mătase, pardoseala fiind acoperită cu parchet din lemn masiv.
În apropierea conacului s-au ridicat clădiri pentru personal, grajduri cu 54 de boxe pentru caii de curse, magazii, sere, etc. Vechea grădină a fost extinsă, formând un parc întins pe 22,5 hectare, cu alei și un heleșteu, în care azi se află un foișor, un loc de joacă pentru copii, renumita alee a trandafirilor și statuia Al. Marghiloman, dezvelită în 2018, la împlinirea unui secol de la unirea Basarabiei cu România (1918), actul fiind semnat de Marghiloman, care atunci era prim-ministru.
Am ieșit din parc pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Toma” (1996-1998) și m-am întors la mașină.
De acolo 4 kilometri spre vest și am parcat lângă intrarea în Parcul Crâng, cel mai vizitat loc de relaxare al localnicilor și nu numai. Pe vremuri acolo se întindeau Codrii Vlăsiei din care pădurea Braniștea a fost dată Episcopiei Buzău, nou înființată (1500). Într-un act din 1568 pădurea apare cu numele de crângul târgului, în care 3 ani mai târziu s-a interzis tăierea tufelor. În secolul XIX a devenit loc de agrement, astfel sub Domnitorul Barbu Știrbei (1850) o parte din pădure a fost cedată administrației orașului, pentru amenajarea unei grădini publice.
După secularizarea averilor mânăstirești (1863), grădina a fost naționalizată și I.C. Brătianu a acordat-o Primăriei, care a extins-o, transformând-o într-un parc mare, azi întins pe 10 hectare. În el au fost postate 3 statui: Leu și porc sălbatic, Leu și căprioară și Călăreț atacat de leu (1890).
Apoi s-a construit Restaurantul Crâng (1897), lângă care a fost amenajat un lac, numit atunci Lacul Hoților, cu o insulă centrală, legată de mal printr-un pod. În parc s-a creat un foișor de lemn, în care cânta orchestra și lângă lac un turn de apă, ce furniza orașului apă potabilă. Pentru accesul la parc, a fost amenajat Bulevardul Parcului, azi Bulevardul Nicolae Bălcescu, care leagă parcul de centrul orașului (1898).
În secolul XX în parc s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Filofteia” (1922), apoi s-a amenajat un teren sportiv, numit azi Stadionul Municipal Buzău (1933-1937). Lacul, numit Heleșteu, a fost extins și umplut cu apă adusă din râul Buzău printr-un canal ce ocolește orașul.
Lângă insula deja existentă, pe lac s-au creat încă două insule, podul vechi fiind distrus și creat un nou pod metalic, care leagă de mal insula centrală (1957), celelalte două putând fi abordate printr-o plimbare cu barca.
În 1976 aniversându-se prima atestare documentară a Buzăului, în parc s-a inaugurat Obeliscul Buzău 1600, o coloană de 26,8 metri înălțime, pe o fundație de 14 metri adâncime.
Urma să părăsesc Buzăul, nu înainte de a vedea un ultim obiectiv, o clădire în stil neoromânesc aflată pe o străduță din apropierea parcului, ascunsă între blocuri și case, în care azi funcționează Muzeul Județean și Teatrul „George Ciprian”, singurul teatru din oraș. Clădirea a fost construită în 1920 pentru Școala Normală de Fete, care a funcționat până în 1949. Ulterior a fost ocupată de o Casă de copii, o școală, un liceu. În 1976 clădirea a fost amenajată pentru Muzeul Județean Buzău, ulterior o parte a ei pentru Teatrul „George Ciprian”, inaugurat în 1996.
În excursia prin județul Buzău, din Bozioru, unde înnoptasem, doream să ajung în comuna Mânzălești, pe teritoriul ei și al comunei Lopătari existând o rezervație naturală mixtă, arie protejată, partea de la Mânzălești fiind numită Platoul Meledic, pe care doream să-l văd. Aveam două variante: un drum mai lung, dar asfaltat și altul neamenajat, peste versanții muntoși. L-am ales pe al doilea, dorind să văd modul de trai al localnicilor și peisajele zonei.
Rulând spre nord, am trecut prin comuna Brăești, de care aparțin administrativ 5 sate, unde m-am oprit pentru o mică aprovizionare.
De acolo drumul spre Lopătari, o comună cu 10 sate aparținătoare, situată în nordul județului, pe cursul râului Slănic, a fost puțin mai dificil de parcurs. Totuși mă bucuram că l-am ales deoarece pe tot parcursul nu am întâlnit nici o mașină și puteam savura peisajul. Fiind atentă când la drum, când la natura înconjurătoare, în față mi s-a arătat ceva ce nu mai văzusem din copilărie: un CAR CU BOI, care urcau alene.
Oprind și stând de vorbă cu localnicul, locuitor al unui cătun din zonă, am aflat că deși doream să văd Focul Viu, loc în care gazele naturale ieșind la suprafață, sub acțiunea razelor solare ard continuude, zonă situată lângă satul Terca, comuna Lopătari, nu aveam nici o șansă, drumul fiind forestier, accesibil doar camioanelor și tractoarelor, iar dacă doream să-l parcurg pe jos, aveam nevoie de un îndrumător, nefiind marcat. Ne-am despărțit și eu am continuat drumul până în satul Pestrițu, de unde m-am îndreptat spre est, urmând râul Slănic, drum mărginit de versanți de sare. Din comuna Lopătari, intrând pe drum asfaltat, am luat viteză.
În nordul comunei Mânzălești, la o altitudine de cca. 500-600 metri, se află Platoul Meledic, o rezervație cu cele mai mari zăcăminte de sare din țară. cu doline și versanți abrupți de sare, în care se află marea majoritate din cele 47 de peșteri ale rezervației.
Cercetătorii au datat substratul geologic al zonei din miocen. În timp apa infiltrându-se, a dizolvat sarea, s-au format goluri carstice care au dus la prăbușirea stratului acoperitor, rezultând forme de relief, cu aspect și dimensiuni variate și cele cca. 47 cavități (peșteri), cea descoperită în 1980 fiind a doua peșteră în sare ca lungime din lume (3.190 m). Unele cavități s-au unit, în ele s-a acumulat apa, formând lacuri, cele mai reprezentative fiind Lacul Mare și Lacul Castelului, la primul ajungând și eu.
Ciudat, Lacul Mare, întins pe 0,72 hectare, cu adâncimea maximă 20 metri, este un lac cu apă dulce. În jurul lui azi se află diverse căsuțe, o pensiune, un camping, folosite mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioada verii. Din loc în loc sunt postate 25 de sculpturi în lemn, create în cadrul Taberei de Sculptură înființată în 2001.
De la lac am coborât în comună, ultima parte a străzii urmând pârâul Jgheab, un afluent al râului Slănic.
La capătul ei se afla drumul județean pe care urma să rulez în continuare și în colțul format de cele două artere de circulație o formațiune formată din marne albe care la prima privire par din sare. Fiind dure, deși erodate, marnele au rezistat în fața intemeriilor timpului. Grunjul de la Mânzălești, numit și Piatra Albă, de formă piramidală, de 18-20 metri înălțime, cu baza ocupând cca. 250 metri pătrați, cu un secol în urmă în partea superioară prezenta un platou pe care exista o cârciumă și se desfășurau horele satului.
Platoul Meledic și Grunjul de la Mânzălești fac parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”, din 2022 înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.
De asemenea este inclusă și Rezervația Vulcanii Noroioși Buzău, situată în centrul județului, spre care m-am îndreptat și eu. După ce am văzut Fierbătorile de la Beciu, Pâclele Mari și Pâclele Mici, m-am îndreptat spre sud, până în comuna Berca.
Într-unul din multele sate care aparțin administrativ de ea se află o veche mânăstire ortodoxă, din 2015 înscrisă pe lista monumentelor istorice ale județului Buzău. Fiind situată la doar 6 kilometri nord-est, nu puteam să o ratez.
Mânăstirea Rătești se află pe locul unde la sfârșitul secolului XVI a existat un schit de călugări, cu mica Biserică de lemn „Sf. Treime”, ctitorie a boierului Dragomir, menționat prima dată într-un act de danie din 1634. În documentele din 1752 schitul apare părăsit, dar în 1760, prin donațiile făcute de boierii Hrisoscobu, a fost reînființat ca schit de maici, când s-a construit noua Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (1784).
În timp deteriorată, pe locul ei Episcopul Chesarie al Buzăului a construit actuala biserică de zid, ce poartă hramurile celor două biserici vechi (1844). Clădirea de 30 metri lungime, 15 metri lățime și 10 metri înălțime, avea 3 turle din lemn, una mare octogonală și 2 mai mici hexagonale.
A fost creată cu 3 abside opuse intrării, racordate între ele prin intermediul unui dreptunghi (plan triconc), cu pronaosul în partea vestică, în care se intră printr-un pridvor închis, a cărei fațadă exterioară prezintă central portalul arcuit, mărginit de coloane și lateral câte un stâlp, toate susținând un fronton triunghiular.
Pronaosul a fost delimitat de naos prin 2 coloane centrale masive, mărginite de 2 stâlpi, toate susținând arcadele boltei.
Interiorul a fost pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice, de pictorul Nicolae Teodorescu, conducătorul Școlii de zugravi de la Episcopia Buzăului, ajutat de nepotul său Gheorghe Tattarescu, elev la cea școală. Din acea perioadă s-au păstrat 2 icoane, păstrate în Muzeul Episcopiei Buzăului.
În 1861 s-a înființat o Școală pentru maici și pentru fetele sărace din zonă, finanțată de Preasfințitul Dionisie Romano. În cimitirul schitului s-a ridicat mica Biserică Ortodoxă „Învierea lui Lazăr”, al cărei interior a fost pictat în frescă (1874).
Intrarea în mânăstire se făcea printr-un hol amenajat la baza clopotniței (1865), al cărui interior a fost pictat în frescă.
Pe laterale, înconjurând biserica, s-au construit chiliile, o aripă cu încăperi pentru pelerini și din 1868 schitul a devenit mânăstire.
Picturile au fost restaurate în anii 1930 și după cutremurul din 1940. În 1975 sala de mese a mânăstirii (trapeza) a fost transformată în muzeu, care etala o colecție de 180 volume religioase, existente încă din 1878, manuscrise vechi, icoane pe lemn și sticlă, obiecte de cult, veșminte, etc.
Un alt cutremur (1977), de amplitudine mare, a fisurat pereții bisericii și deteriorat mare parte din chilii, care au fost reparate și renovate ulterior, când pictura a fost iar refăcută.
Din 1912 în locul fostei Școli de Maici a funcționat Școala de Adulte, apoi Școala de Cântări Bisericești (1922) și din 1996 Seminarul Teologic, pentru care până în 2005, lateral de mânăstire, s-a construit o nouă clădire, în forma literei U, cu un corp central și două aripi laterale, azi ocupată de Centrul Social-Filantropic „Sfânta Elisabeta”, subordonat Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, înființat în 2013 pentru a găzdui persoane vârstnice fără posibilități materiale, sau cu dizabilități fizice.
Zonă seismică, în timp au avut loc și alte cutremure, cel din 2014 făcând ravagii, alunecările de teren distrugând mânăstirea.
Maicile, evacuate, au fost mutate într-una din cele două aripi ale Centrului Filantropic alăturat. Presupun că și obiectele recuperate din muzeu ?
Corpul central al clădirii e ocupat de Paraclisul „Sf. Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului; Sf. Mc. Haralambie”, care adăpostește o parte din moaștele Sf. Mc. Haralambie.
M-am întors în comuna Berca, de unde urma să mă îndrept spre Buzău, unde aveam rezervată cazarea. Am făcut un mic ocol, nici 2 kilometri, pentru a vedea Hidrocentrala Cândești, pusă în funcțiune în 1990.
Pentru a produce energia electrică, este alimentată de Lacul de acumulare, creat pe râul Buzău, cu un baraj și mărginit de diguri. Lacul, cu o suprafață de 0, 74 metri pătrați și adâncime de 5 metri, poate să rețină un volum de 3,7 metri cubi de apă.
Printr-un canal lung, creat pe lângă hidrocentralele din zonă, apa lacului este dusă spre terenuri agricole, unde e folosită pentru irigații. În unele zone lacul a devenit loc de relaxare pentru pescarii amatori.
Traversând barajul, m-am îndreptat spre șoseaua principală și după 3 kilometri am oprit pentru câteva minute în comuna Cândești, unde se află Conacul Cândeștilor, prima dată atestat documentar din 1620. A fost construit de familia de boieri Cândești, personaje importante în conducerea Țării Românești, care l-au deținut până în 1862, ulterior având mai mulți proprietari, printre care și Prințul Al. Știrbei.
În apropierea conacului a fost construită o Biserică de lemn, în care ctitorul a fost înmormântat.
Din 1880 conacul a intrat în posesia boierului Gogu Iliescu, care l-a modernizat, a extins pivnița, , ajungând la o capacitate de 134.000 l , a construit o moară electrică și 2 turnuri de împrăștiat nori de grindină, dintre care azi unul e expus la Muzeul Tehnic din București. Conacul a fost vizitat frecvent de pictorul Nicolae Grigorescu, de multe însoțit de prietenii săi, printre care I..L. Caragiale, Al. Vlahuţă și Barbu Ștefănescu Delavrancea, chiar și de Henri Coandă, care era îndrăgostit de fata boierului. În 1948 conacul a fost naționalizat, folosit ca sediu C.A.P., apoi ca stațiune pomicolă. Din 2004 a fost retrocedat urmașilor familiei, care-l dețin și azi, deci nu poate fi vizitat, dar eu am găsit o breșă prin care să le fotografiez măcar exteriorul.
Încă 15 kilometri spre sud-est și am ajuns în Buzău, unde m-am cazat la Hotel Corso, care funcționează într-una din clădirile centrului vechi. Pentru cei interesați, interiorul este de fapt „un muzeu” de antichități, adunate în timp, care pe mine m-au fascinat și prețul este rezonabil
După ce am vizitat partea de sud a județului Timiș, din orașul Gătaia m-am îndreptat spre comuna Măureni, situată la 6 kilometri est, în județul Caraș-Severin.A fost înființată sub austro-ungari, în al treilea val de colonizare cu germani (1782-1878) și din 1805 a primit dreptul de aține târguri.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Episcop Martin din Tours” (1819)
La începutul secolului XX șvabi veniți din alte localități ale Banatului au cumpărat terenuri despădurite, situate între Măureni și Șoșdea și au format Șoșdea Nouă (1908). În perioada 1846-1878 moșia a fost deținută de Ludwig Wirkner, perioadă în care s-a construit calea ferată Voiteg-Gătaia-Măureni-Reșița. Deoarece moșierul nu a permis ca aceasta să treacă pe terenurile sale, gara a fost amplasată la cca. 2 kilometri în afara comunei.
Monumentul Eroilor
Postbelic în comună s-au așezat români, azi populație majoritară.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (2012)
De comună aparține administrativ satul Șoșdea, situat la 6 kilometri nord. Prima dată a fost atestat documentar din 1369, când era deținut de familia Himfy.
Sat locuit de români, avea o Biserică de lemn. Pe locul ei, în perioada 1925-1926, s-a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”, a cărei pictură interioară s-a efectuat în 1977.
M-am întors în comună și m-am îndreptat spre vest, în total 14 kilometri, până la unul dintre cele două sate care aparțin de comuna Berzovia. Satul Gherteniș este menționat cu numele Gertianos în actul unui proces civil, între Csép István și văduva lui Himfy (1380). În decursul timpului satul a fost majoritar românesc, sub austro-ungari fiind colonizat cu puțini germani și maghiari. Ortodocși, în 1756 aveau o Biserică de lemn, înlocuită în 1824 cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, al cărei turn a fost ridicat în 1909 și pictura interioară realizată în 1917. În decursul timpului a suferit mai multe reparații, restaurări, ultima în anii 2011-2012.
La începutul secolului XIX în centrul satului o familie de armeni a ridicat Conacul Hollósy , azi ruinat. În el s-a născut Kornélia Julianna Klára Hollósy de Gertenyes (1827), cea care a devenit una dintre cele mai renumite cântărețe de operă din Regatul Ungariei, numită „privighetoarea Banatului”.
În perioada 1924-1925 satul a fost numit Bogdănești, apoi a revenit la cel anterior, românizat, Gherteniș. Din 1950 satul a avut administrație proprie.
La 10 kilometri sud am ajuns în satul Fizeș, al doilea sat care aparține de comuna Berzovia. A fost atestat din 1329, numit Fyzes, într-un document prin care Principele Sigismund Báthory l-a trecut în proprietatea lui Andrei Barcsay, împreună cu alte sate din zonă, dar pe teritoriul lui și a comunei arheologii au descoperit urme de locuire din prima epocă a fierului și perioada daco-romană.
Sub austro-ungari, numit Fisescho (1717), a fost încadrat în districtul Vârșeț. În acel secol vechea Biserică de lemn a fost înlocuită cu una din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1758-1763).
Din 1780 a intrat în proprietatea Direcției Miniere și un secol mai târziu a Societății de Căi Ferate (1855).
Monumentul Eroilor
M-am întors și m-am îndreptat spre est. După cca. 10 kilometri am ajuns în comuna Berzovia. Se spune că acolo a existat o cetate dacică din lemn, distrusă de romani și înlocuită cu castrul Berzovis (106), până în 119 ocupat de garnizoana legiunii IV Flavia Felix, fapt atestat de monedele folosite de daci (sec. I-II î.e.n.) și cele romane din secolul III e.n., descoperite de arheologi. După retragerea romanilor, zona a fost locuită în continuare de daci, la marginea de vest a Berzoviei fiind descoperite numeroase cuptoare dacice (277).
În prima menționare documentară (1366) satul apare ca cetatea Jidovini, donată de Regele Ludovic cel Mare lui Benedek Neem. În secolul XVII era în proprietatea Erariului (fiscul regal) și din 1717 austro-ungarii l-au încadrat în districtul Vârșeț. Începând cu anul 1803 vatra satului a fost mutată pe actuala locație și încadrat în districtul Ciacova. În 1873 ruinele fostului castru au fost demolate și piatra vândută.
Primăria Berzovia
Biserica de lemn de pe vechea vatră, ruinată, a fost părăsită și pe noua vatră construită una din piatră și cărămidă, Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1812).
Turnul bisericii a fost ridicat în 1881 și în timp clădirea a fost extinsă de două ori.
În perioada 1973-1980 biserica a fost renovată, pictura interioară refăcută și în 1983 turnul înălțat.
Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” (1930)
Orașul Sebiș este situat în nordul județului Arad, pe valea Crișului Alb, între munții Zărandului și Codru Moma. Săpăturile arheologice au descoperit fragmente de obiecte, datate din secolele IX-X, atestând existența unei comunități în zonă, încadrată în voievodatul dintre Mureș și Crișuri, condus de Menumorut.
Pentru a păzi intrarea spre munții Apuseni, acolo a fost încartiruită o mică armată, condusă de comitele Siblesy (1227-1228), lângă care s-au mutat localnici și, pe malul Văii Dezna, s-a format o localitate. A fost supusă atacurilor tătare, cel din 1241 distrugând-o total, comitele retrăgându-se în Cetatea Dezna.
În timp localitatea s-a refăcut, în secolul XVI fiind în proprietatea Beiului de Ineu. În acea perioadă a existat o parohie reformată (1547), cu o Biserică de lemn care a rezistat până la începutul secolului XIX, când a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Reformată (1800-1813).
Au început atacurile otomane, cel din 1574 distrugând total satul și cucerind Cetatea Dezna, an în care apare și prima atestare documentară a Sebișului.
Primăria Sebiș
Turcii fiind alungați, satul a intrat, pe rând, în posesia mai multor proprietari, până când a fost iar cucerit de otomani (1658-1693). Aceștia l-au deținut scurt timp, fiind alungați de habsburgi, sub care satul a început să dezvolte și în 1746 a primit statutul de târg.
Primăria Sebiș
Era locuit preponderent de români, ortodocși, care în 1755 aveau o Biserică de lemn. Tot atunci localnicii trecuți la ritul greco-catolic au primit aprobarea și au construit, în spatele gării, Biserica Greco-Catolică (1784).
Spitalul Sebiș
La sfârșitul secolului XVIII biserica ortodoxă a fost mutată în curtea actualei biserici de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1829-1834). Ulterior ridicării celei noi, a fost demolată.
Populația de rit catolic și-a construit propria biserică care a rezistat până azi, Biserica Romano-Catolică „Sf. Mântuitor” (1837).
Pentru a deservi și satul Donceni, vechea Biserică de lemn, de pe Dealul Popii, a fost mutată la marginea Prăjeștiului (actual inclus în oraș). În perioada 1864-1868 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” Prăjești, clădire din piatră, cu turn de lemn căreia, în cursul reparațiilor din 1888-1889, acoperișul i-a fost schimbat cu unul de tablă și turnul refăcut din cărămidă.
Viața iobagilor înăsprindu-se, birurile fiind tot mai mari și neavând drepturi, chiar și căsătoria putea să aibă loc doar cu aprobarea nobililor, în 1784 în comitatul Zarandului a izbucnit Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, care s-a extins apoi și în comitatul Hunedoarei, la care au aderat și iobagi din zona Sebiș. Pentru a o înăbuși au fost trimise trupele armatei habsburgice. O lună mai târziu, prin trădarea unui pădurar din Abrud, Horea și Cloșca au fost prinși, apoi executați prin tragere pe roată. Un an mai târziu, de asemena trădat, a fost prins și Crișan. Pentru aducerea aminte a acelor vremuri, în fața Spitalului din Sebiș a fost postat Monumentul Horea, Cloșca și Crișan.
Ca toată zona, Sebișul a aparținut Ducelui de Modena (1790). Din 1814 a trecut în proprietatea Contelui Waldstein care și-a ridicat în târg un conac, în stil baroc târziu, Conacul Waldstein, azi situat în centrul orașului și folosit ca Bibliotecă Orășenească.
Treptat au început să fie valorificate pădurile și zăcămintele de fier din zonă. În acel context, la Sebiș s-a deschis primul și cel mai mare atelier de prelucrare a fierului (1840), ulterior dezvoltat și transformat în fabrică. După organizarea administrativă (1861) localitatea a făcut parte din Comitatul Zărandului.
Centrul Cultural Sebiș
Apoi Imperiul Habsburgic a fost condus de două monarhii, Austro-Ungaria (1867), când o parte din zonă, Principatul Transilvaniei, a fost inclusă în Ungaria. Cealaltă parte, în care era situat și Sebișul, a rămas în Partium, zonă recunoscută încă de pe vremea dominației turcești (1541) ca aparținând Principelui Ioan Zapolya.
Biserica Baptistă „Sf. Treime”
În timpul Primului Război Mondial o parte din localnicii care au participat la lupte au decedat. Pentru a-i cinsti, în Parcul Tineretului din oraș a fost postat Monumentul Eroilor.
La sfârșitul războiului, prin Tratatul de la Trianon (1920), regiunea Partium a fost împărțită între Regatul României, Cehoslovacia și Ungaria, Sebiș revenind României în care, după 1968, a fost inclus în județul Arad. Orașului i s-au alipit câteva sate, devenite cartiere. În cartierul „Satu Nou” în secolul XX s-a înființat o nouă parohie ortodoxă și între anii 1995-2004 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, o clădire din cărămidă, acoperită cu tablă.
De oraș aparțin administrativ trei sate. Satul Prunișor este situat la la 5 kilometri nord de Sebiș. A fost atestat documentar din 1406. Este unul din locurile unde în 1944 s-au desfășurat lupte crâncene contra hortyștilor. În jurul anului 1754 în sat a existat o Biserică de lemn. Când vatra satului s-a mutat în locul actual, s-a construit o altă Biserică de lemn și cea veche a fost vândută satului Rănușa. Biserica a rezistat mai bine de un secol. Deteriorată a fost înlocuită cu una de zid (1889), la rândul ei înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavril”(1980).
Satul Sălăjeni se află la 5 kilometri est de oraș. A fost atestat documentar din1574. Până când s-a construit o Biserică de lemn (1786), a fost filie a celei din Prăjești, localitate inclusă azi în oraș. În anul 1912 biserica veche a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
Pentru a ajunge în satul Donceni, atestat documentar din1439, din Sebiș se rulează 5 kilometri nord-est, pe drumul spre Stațiunea Moneasa. Prima Biserică de lemn din sat este menționată în anul 1755. A fost înlocuită cu o biserică de zid (1853-1873), înlocuită în 1947 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.
În acea zi, din concediul meu prin țară, urma să părăsesc județul Covasna, nu înainte de a vedea două castele care au aparținut familiei Dániel și un vechi conac. Din Baraolt, rulând spre nord, după 4 kilometri am oprit în satul Tălișoara, comuna Brăduț, la actualul Castel Hotel Dániel. În perioada 1620-1680 contele Mihály Dániel, cel care a fost împuternicit să remită birul către Înalta Poartă (1638), a construit un conac pentru unul din cei doi fii, János, al doilea fiu, Gábor, urmând să locuiască în conacul de la Vârghiș.
În decursul timpului clădirea a fost extinsă și modificată. După lovitura de stat (1944) proprietarii l-au vândut unor familii înstărite din sat dar, instaurându-se regimul comunist, a fost naționalizat și folosit ca sediu C.A.P., apoi magazie de lemne, grădiniță, etc.
După evenimentele politice din 1989, deși degradată, fiul foștilor proprietari a cerut retrocedarea clădirii și a obținut-o abia după 11 ani de procese. A vândut-o unei familii, de proveniență locală, care în perioada 2009-2014 l-au restaurat și renovat. În interior au amenajat 8 camere, mobilate cu piese adunate din zonă, sau refăcute din vechea lemnărie, în care se descrie viața fostei familii. În timpul renovării, pe pereții interiori s-au descoperit vechi picturi. Recondiționate au scos la iveală imagini din viața familiei Dániel.
Pe unul din pereții clădirii se poate vedea și azi blazonul castelului cu emblema familiei, o lebădă străpunsă de o săgeată în gât, despre care legenda spune că a fost primită de la Principele Transilvaniei, Gábor Bethlen, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse de familie.
Pentru a vedea un conac vechi, păstrat până azi, din Tălișoara am deviat de la drumul principal spre nord-est și după 5 kilometri am ajuns în satul Filia, comuna Brăduț. Conacul Ferencz Boda (curia) a fost construit în anul 1713, an demonstrat de o inscripție gravată pe unul din ancadramentele de piatră păstrate. În jurul anului 1826 a fost modificat în stil baroc. S-a realizat o poartă de cărămidă, cu stâlpi masivi şi două deschideri arcuite, care facilitau accesul separat persoanelor și carelor. Pe fațada principală a clădirii s-a realizat un pridvor cu arcade, susținut de pilaștrii, cu capiteluri dorice în partea superioară.
În perioada interbelică au fost construite clădiri anexe, dintre care una s-a păstrat până azi (1927). Conacul a fost naționalizat de comuniști, apoi a fost retrocedat și a intrat în posesia a 9 moștenitori. Neînțelegându-se, nu l-au refăcut. În anul 2011 l-au vândut Consiliului Local Brăduț care l-a renovat. Se presupune că se dorește înființarea unui muzeu al civilizației rurale, cu sediul în fostul conac.
M-am întors la drumul principal și m-am îndreptat spre vest. În total 8 kilometri și, în centrul comunei Vârghiș, am parcat lângă poarta de intrare la Castelul Dániel. Pentru a-l vizita, contactasem în prealabil telefonic. După ce am plătit o taxă modică, domnul m-a însoțit, „pe post de ghid”, relatându-mi istoria ansamblului.
Castelul a fost construit în mai multe etape. Inițial familia Dániel a ridicat un conac (1580), azi 2 încăperi ale clădirii principale și subsolul lor. Apoi a fost extins în partea vestică, realizându-se mai multe încăperi (1646), fapt demonstrat de un încadrament în care e reprezentată emblema familiei și e inscripționat anul. În decursul timpului castelul s-a degradat, mai ales în timpul invaziei tătarilor (1661) și a Războiului curuților (începutul sec. XVIII).
După înăbușirea războiului, proprietarul Dániel István l-a refăcut și a adăugat o loggie renascentistă, cu arcade acoperite de bolți în cruce, sprijinite pe stâlpi din andezit roșu, decorați cu motive vegetale, azi situată pe fațada sudică a clădirii principale.
Pe ea a fost postat blazonul familiei, cioplit în gresie și inscripționate numele său, al soției, Pekry Polixénia și anul 1745.
Următorul proprietar, Dániel Elek, a construit o aripă cu 4 camere la subsol, 4 la etaj și mansardă (1797). În 1853 Dániel Gábor a extins castelul cu o aripă nordică, în stil clasicist. În colțurile aripilor de sud-vest și nord-est a ridicat câte un bastion rotund și în nord o clopotniță.
Turnul rotund, de la aripa de sud-vest, a fost construit de Dániel Ferenc (1920-1922).
Apoi a fost ridicată o clădire, atașată aripii de vest (cea dinspre curte), cu prispă în stil neo-renascentist (1937).
În 1949 castelul a fost naționalizat și transformat în sediul I.A.S. Restaurat (1981-1984), a fost ocupat de Primăria și Poliția Vârghiș și, după 1989, retrocedat familiei lui Dániel Ferenc care a vândut-o Consiliului Local Esztergom, Ungaria, în proprietatea căruia este și azi.
Vizitând și interiorul, m-a frapat că acesta era gol, fără mobilier de epocă. Probabil că urma să fie dotat și folosit de cumpărători.
În apropierea castelului se află Biserica Reformată Calvină.
Clădirea din piatră, cu acoperiș de lemn, pentru mine cu forme ciudate, a fost ridicată în anul 1997.
Orașul Baraolt este situat în nord-vestul județului Covasna, la limita cu județul Brașov. De el aparțin administrativ satele Bodoș, Biborțeni, Căpeni, Micloșoara și Racoșu de Sus. A fost prima dată atestat documentar din 1224, în hrisovul Regelui Andrei al II-lea, dar așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice demonstrând existența ei încă din eneolitic și epoca bronzului.
La începutul secolului XVII, în luptele dintre otomani și armata lui Gabriel Báthory, acesta a fost ucis și din 1615 Principele Bethlen Gábor a devenit rege al Transilvaniei. Sub domnia sa Baraolt a primit dreptul de a ține târguri.
În oraș s-a păstrat până azi Biserica Romano-Catolică Fortificată „Sf. Adalbert”, restaurată în 1821. Biserica a fost construită în 1569. Zona fiind atacă prin invazia tătarilor (1658-1660), a fost înconjurată cu un zid de apărare (1691), apoi i s-a ridicat un turn de pază (1760).
În aceeași perioadă pe dealul din vestul localității s-a construit Capela Romano-Catolică „Sf. Maria Mică” (1755).
Sub Imperiul Habsburgic, la porunca Împărătesei Maria Theresia a Austriei (sec. XVIII), Baraolt a devenit localitate militarizată, în ea fiind încartiruite regimentului Husarilor Secui şi a regimentului al ll-lea al Secuilor Infanterişti și s-a trecut la catolicizarea forțată a populației, când fosta biserică ortodoxă a devenit greco-catolică (1755). Pe locul ei, în perioada 1926-1936, s-a construit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail si Gavriil”.
Pentru greco-catolicii din oraș s-a construit altă biserică (1936), ulterior trecută la cultul ortodox, Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”.
Începând cu secolul XIX dezvoltarea orașului a luat avânt. S-au înființat o fabrică de spirt, una de brânzeturi, o fabrică de chibrite şi una de cuie de lemn. Zona fiind bogată în cărbune, primele mine s-au deschis în Baraolt (1832), urmate de cele din Căpeni (1872) și altele mai mici în Bodoș și Racoșu de Sus. Pe lângă activitatea minieră, populația se ocupa cu agricultura, creșterea animalelor și prelucrarea lemnului.
Monumentul „Eroismul Minerilor în Opera de Industrializare a Țării” (1984)
Interbelic localitatea a devenit reședința Plășii Baraolt, din județul Trei Scaune și după reorganizarea administrativă (1968) a fost declarat oraș.
Din punct de vedere religios azi în oraș există mai multe culte, fiecare cu propria biserică sau casă de rugăciuni.
Biserica Reformată (1993- 1994)
La 5 kilometri est de Baraolt, la poalele munților Harghita, este situată localitatea Biborțeni, sat care aparține administrativ orașului, prima dată atestat documentar din 1332, cu numele Villa Byborgh. Este cunoscut pentru izvoarele de ape minerale, folosite încă de pe vremea romanilor când apa carbogazoasă era captată și condusă prin tuburi ceramice, spre a alimenta băile.
La sfârșitul secolului XIII- începutul secolului XIV în sat a fost construită o biserică, un secol mai târziu reconstruită în stil gotic. În decursul timpului a suferit numeroase transformări, renovări și în 1897 Biserică Reformată a primit forma actuală.
La momentul vizitei mele (2021) pictura interioară era în curs de recondiționare. Una dintre frescele vechi descoperite prezintă legenda Sf. László.
Lângă biserică sunt postate două monumente, ridicate în cinstea eroilor localității.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
Monumentul „Pro Anno 1989”
Pe strada principală a satului am văzut o clădire părăsită, ruinată. Un localnic m-a lămurit. Era vorba de fostul Conac Szabó István, construit în jurul anului 1870, care, retrocedat, a fost lăsat de izbeliște.
În decursul timpului apele minerale au fost folosite de localnici în scop curativ. Pentru a putea fi exploatate, din Izvorul Borhegy, azi dispărut, s-au trimis mostre la Budapesta (1871) unde analiza fizico-chimică a descoperit că apa carbogazoasă e de tip bicarbonatat, sodic, bogată în calciu și magneziu. În decursul timpului apa a fost captată și folosită în cure interne și externe. Începând cu anul 1950 și până azi apa este îmbuteliată industrial, apoi comercializată.
La aproximativ 6 kilometri vest de Baraolt se află alt sat aparținător administrativ de Baraolt, Racoșu de Sus. A fost prima dată atestat documentar din 1417, cu numele Rakus. La hotarele lui s-a desfășurat una din bătăliile Revoluției de la 1848.
În sat s-a păstrat până azi Biserica Unitariană fortificată, construită în anul 1795.
Biserica a fost recondiționată în perioada 1825-1831.
Conform unei legende locale, pe malul pârâului de la marginea satului, sub o stâncă înaltă, s-ar afla mormântul Reginei Réka, soția lui Attila. A fost așezată într-un sicriu triplu, la interior din aur, deasupra unul de argint, la exterior unul din minereu, care a fost pus într-o groapă, la baza stâncilor și astupat cu pământ, pentru a nu putea fi găsit.
Prin săpăturile făcute în cariera de lignit Racoșu de Sus a fost descoperit scheletul unui mastodont, cu aproximație vechi de 3 milioane de ani, azi expus în Muzeul Baraolt.
Comuna Ozun este situată în județul Covasna, la 11 kilometri sud-est de Orașul Sfântu Gheorghe, în Depresiunea Brașovului, pe malul drept al Râului Negru.
Prima dată a fost atestată documentar din anul 1332.
În ea s-au păstrat mai multe conace vechi dintre care Conacul Pünkösti (1810), Conacul Ujvárosy-Agoston (1810-1825), Castelul Béldy-Mikes (1755) și Fosta Cazarmă a Husarilor (secolul al XVIII-lea).
Conacul Temesvári János (sec. XIX), azi grădiniță
Din păcate, timpul fiind limitat, nu am văzut decât centrul comunei unde într-o clădire funcționează Primăria și Căminul Cultural, numit după Mór Jókai de Ásva, fost scriitor și jurnalist maghiar (1825-1904) care a scris în special romane inspirate din istoria poporului maghiar.
În fața Primăriei era amenajat un mic Parc central, cu bănci pentru relaxare și un foișor (probabil pentru desfășurarea diverselor evenimente).
În el a fost postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.
În dreapta Primăriei, pe fațada unei clădiri am văzut o placă, postată în memoria evreilor din Ozun, victime ale holocaustului (1941-1944).
Tot central se află și Școala Generală „Tatrangi Sándor”, fondată în 1648 de cel căruia îi poartă numele.
M-am relaxat în Parcul central din Ozun, timp cât să fumez o țigară și, din nou, la drum…
După 10 kilometri vest am oprit în comuna Ilieni pentru a vedea Biserica Reformată Fortificată, situată pe un deal de la marginea comunei, restaurată după 1989. Din păcate era închisă.
Pe acel deal în secolul XII a existat o biserică în stil românesc care, fiind prea mică, a fost înlocuită cu actuala, în stil gotic (1443).
După asediile saxone (1612) biserica a fost înconjurată cu un zid fortificat, de formă pentagonală, prevăzut cu turnuri de veghe și bastioane în colțuri.
A devenit un punct important în apărarea graniței sudice a Transilvaniei.
Din Ilieni m-am întors la Sfântu Gheorghe și am rulat spre vest până în comuna Vâlcele, unde îmi rezervasem cazarea.
Recomand tuturor Pensiunea Silv Anka cu oameni primitori care oferă tot confortul pe un preț rezonabil.
În concediul meu prin țară, de la Bálványos am făcut un mic ocol, pentru a vedea singurul lac vulcanic din România, Lacul Sfânta Ana, situat în județul Harghita, pe fundul unui crater al vulcanului stins Ciomatu, a cărei ultimă erupție a avut loc în urmă cu cca. 30.000 de ani.
În același masiv se află și Tinovul Mohoș, numit și „Lacul cu mușchi”, întins pe 80 hectare, care s-a format în alt crater al muntelui, ulterior lacului, azi rezervație naturală cu specii rare de plante.
Cercetătorii au apreciat că în urmă cu aproximativ 9.000 de ani pe locul lacului s-a format o mlaștină neaerisită în care vegetația s-a descompus și s-a format o turbărie. Apoi s-a acumulat apă pluvială și până în urmă cu 2.700-700 de ani s-a format un lac cu adâncimea de 12 metri. Azi lacul, oval, ocupă o suprafață de 19,5 hectare și are adâncimea maximă de 6,4 metri. Pe fundul lui se află un strat de sedimente gros de 4 metri prin care se produc emanații mofetice. Fiind alimentat doar din precipitații, puritatea apei e aproape ca a apei distilate.
Despre lac circulă mai multe legende. Se povestește că în zonă își aveau cetățile doi frați, unul pe vârful Puciosu și celălalt pe locul actualului lac, care se pizmuiau pentru averile lor. Cel de pe munte a câștigat o caleașcă superbă la zaruri, stârnind invidia fratelui. Dorind să afle a cărui caleașcă e mai frumoasă, au făcut un rămășag. Fratele a înhămat la caleașca sa 8 fete frumoase dar, fiind prea grea, nu s-a putut urni. Furios, a bicuit fetele. Una dintre ele, Ana, l-a blestemat și s-a pornit o furtună groaznică, urmată de cutremure, iar cetatea, împreună cu tiranul ei, au fost mistuite de flăcări. În locul cetății s-a format un lac, numit după fata curajoasă Lacul Sf. Ana.
O altă legendă povestește că pe Ana părinții doreau să o mărite cu un băiat foarte bogat pe care fata nu-l plăcea. În seara nunții Ana a fugit și s-a înecat în lacul care azi îi poartă numele.
Lacul este și „prezicător”. În munte se desfășoară o activitate post-vulcanică sensibilă la schimbările presiunii atmosferice. Când presiunea scade, gazele emanate, între care bioxidul de carbon, urcă la suprafață și produc un miros înțepător, semn de furtună și ploaie. Dacă aerul e curat, ziua va fi senină.
Deși a existat un drum, azi situat pe proprietate privată și închis circulației, pentru a ajunge la Băile Tușnad a trebuit să mă întorc, să rulez spre vest, apoi spre nord. În total 25 kilometri și am ajuns în orașul cu cel mai mic număr de locuitori din România, situat în partea sudică a Depresiunii Ciucului, pe versantul vestic al masivului Ciomatu.
Se spune că în zonă, numită atunci Câmpul Vorbirii, existau izvoare cu apă minerală. După ce fiul unui cioban a dus vestea că aveau efecte curative (1842), s-a înființat o societate care a închiriat terenurile pe 99 ani și în perioada 1845- 1849 s- au construit 40 de vile, punându-se bazele stațiunii. În timpul Revoluției de la 1848 dezvoltarea a stagnat. În plus autoritățile au anulat dreptul de folosire gratuită a apelor minerale și localnicii au incendiat multe dintre vile. Vizitând zona, Împăratul Franz Joseph I al Austriei a sugerat reamenajarea localității, astfel s-a înființat o societate pe acțiuni care a construit vile de tip elvețian (1852). Apa din 8 izvoare a fost cercetată în Elveția și cea de calitate a început să fie îmbuteliată.
În 1890 a fost amenajată prima bază de tratament, „Ștefania”, cu instalații de hidroterapie, 4 piscine acoperite, băi reci, care a funcționat până în 1975. Până în 1893 s-au captat izvoare, apele lor fiind folosite în tratarea afecțiunilor cardio-vasculare, digestive, endocrine, ale sistemului nervos, s-au amenajat parcuri și un ștrand mezotermal, azi nefuncțional. Construirea căii ferate Sf. Gheorghe- Miercurea-Ciuc (1897) a dus la creșterea numărului de turiști și s-a construit primul salon de cură balneară, „Kurszalon”, dotat cu sală de dans și scenă proprie, distrus în 1913 de un incendiu.
În perioada 1882-1893 a fost creat Lacul Ciucaș. Lângă el s-a amenajat un ștrand în aer liber, Baia Săracilor, apoi un complex format din cazinou, teatru, sală de cinema, sală de festivități, restaurant (1920) și din 1913 stațiunea a fost numită Tușnad-Băi.
În 1939 a început construirea unei biserici ortodoxe. Cu multe stagnări, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost terminată abia în anul 1977.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” a fost ridicată în perioada 1990-1983 pe locul unei capele construită în 1929.
Din 1968 Băile Tușnad a fost declarat oraș turistic. În decursul timpului a fost vizitat frecvent atât de cei veniți la tratament cât și de turiști. În anul 1980 vilele au fost renovate și modernizate dar după 1989 stațiunea a intrat în declin, în momentul vizitei mele (vara 2021) fiind aproape pustie.
Am părăsit județul Harghita și, rulând spre sud, am intrat în județul Covasna. În total 15 kilometri și am ajuns în Malnaș Băi, menționată prima dată documentar ca stațiune în anul 1759.
În a doua jumătate a secolul XIX numeroase familii nobiliare maghiare au construit vile, apoi s-au amenajat băile Venus, bogate în dioxid de carbon, baia feruginoasă Neptun, băile calde feroase, cele pe bază de nămol și în 1873 Malnaș-Băi a primit statutul de stațiune balneară.
În acea perioadă s-a amenajat și Izvorul Maria. Apa lui fiind folosită în tratarea afecțiunilor digestive și respiratorii, în 1904 Societatea Siculia, deținută de o familie nobiliară din Budapesta, a înființat o linie de îmbuteliere. În secolul XX apa a ajuns să fie vândută în țară și peste hotare.
După anul 1989 stațiunea a fost abandonată, băile au fost demolate și apa nu s-a mai îmbuteliat.
Abia în 2013 izvorul a fost reabilitat și fabrica a fost renovată. Azi apa, îmbuteliată în ambalaje de ceramică, este comercializată ca produs terapeutic, cu numele Malnaș Aqua Telluris.
Din Malnaș-Băi, continuând drumul spre sud, m-am îndreptat spre orașul Sfântu Gheorghe. Am deviat din șoseaua principală spre est și după 14 kilometri m-am oprit în satul Zoltan, comuna Ghidfalău, pentru a vedea fostul Conac Benkő-Zágoni, construit în anul 1792, azi proprietate privată.
De acolo mai aveam 12 kilometri până în orașul Sfântu Gheorghe.
Excursiile Monicăi 