Arhive etichetă: lacuri

Comuna Fârdea cu 6 sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Iulie 2020. Am pornit să vizitez satele comunei Fârdea din județul Timiș, situate în apropierea Lacului Surduc. Din Arad am parcurs autostrada spre Lugoj, apoi, pe drumuri județene, după 120 kilometri am intrat în comuna Fârdea, situată în zona centru-est a județului Timiș, la contactul Dealurilor Lugojului cu Munţii Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Bega.

Prima atestare documentară datează din secolele XIV-XV, ca localitate românească numită Tvrd. În 1454 districtul Twers, din care făceau parte 7 localități, aparținând de județul Timiș, a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara și la sfârșitul secolului a fost încadrat în județul Hunedoara.  

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1859)

La marginea comunei, în 2001 a fost înființat un schit de călugărițe. În perioada 2003-2004 au fost construite o biserică, chiliile, turnul clopotniță și a fost transformat în Mânăstirea Fârdea „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paraschiva”.

Este locuită de 16 călugărițe care, în atelierele de croitorie, confecționează veșminte, prapori, etc. pentru biserici.

La 3 kilometri spre sud,  pe valea îngustă a râului Hăuzeasca, este situat satul Hăuzești, unul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comună.

Satul este atestat documentar din 1464 printr-o diplomă în care Hewges era donat lui Petru Desy și Nicolae Balothai. A supraviețuit în perioada ocupației otomane.

Sub austro-ungari, numit Antsest, avea doar 8 case.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1883)

Pentru a vedea celelalte sate, situate pe drumuri diferite, m-am întors și am traversat comuna, apoi am înaintat spre nord, în total 6 kilometri.

Satul Mâtnicu Mic a fost atestat documentar din 1364 cu numele Muchnuk. În decursul istoriei, sub otomani, austro-ungari, satul a rămas pur românesc.    

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)

Fiind situat la mică distanță de Lacul Surduc, pentru a-l vedea, am parcurs cei 2 kilometri de drum neamenajat.

Lacul Surduc este cel mai mare lac de acumulare din vestul țării, situat în partea de sud-est a munților Poiana Ruscă.

Am revenit pe drumul județean și după 2 kilometri spre est am ajuns în satul Drăgșinești. Numit Drasinfalva (satul lui Dragu), a fost donat de Regele Ladislau V, împreună cu alte sate înconjurătoare, lui Iancu de Hunedoara, documente din care satul a fost atestat (1453).Sub ocupația otomană o parte a locuitorilor s-au mutat la câmpie și au format satul Dragșina.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1996)

La 3 kilometri sud, satul Gladna Montană, în 1454 format din două localități alăturate, Felso Gladna şi Also Gladna, era proprietatea lui Iancu de Hunedoara, apoi, ca toată zona, a fost ocupat de otomani și de austro-ungari, când cele două localități s-au despărțit (1784). În sat au migrat germani, veniți din alte localități ale Banatului, zona Rusca, Reșița, etc., pentru a lucra în minele din zonă și o perioadă a fost numit Gladna Germană. Spre sfârșitul secolului XIX și mai ales în secolul XX, după emigrarea lor, satul a redevenit sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1954)

Pe un drum, care traversează Munții Poiana Ruscă spre est, am parcurs 3 kilometri până în satul Gladna Română.

Căminul Cultural „Cornel Veselău” (cântăreț de muzică populară bănățeană)

Lângă sat, până în perioada interbelică, s-au mai putut vedea ruinele unei cetăţi construite pe timpul voievodului Glad, azi dispărute, care atestau existența unei așezări din acea perioadă. Satul, cu numele Olah Gladna, a fost atestat documentar abia din perioada ocupației austro-ungare (1784).

Biserica Ortodoxă „Nașterea Domnului” (1894-1896)

La 2 kilometri est, la capătul drumului asfaltat, se află ultimul sat care aparține de comuna Fârdea, satul Zolt, al cărui nume, tradus din limba slavă, înseamnă aur. Atestat documentar din 1453, când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, în decursul timpului a fost deținut de mai mulți nobili, apoi de erariul austriac și în 1860 a fost cumpărat de baronul Carol Billet.

Satul și-a păstrat, de-a lungul timpului, caracterul românesc. În 1775 a fost construită Biserica din lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” despre care tradiția orală susține că a fost cumpărată din Gladna.

Clădirea, din lemn de stejar, îmbinat cu cuie de lemn, a fost postată pe un fundament de piatră.

În decursul timpului, renovată și restaurată, cuiele au fost înlocuite cu unele de fier și acoperișul a fost înnoit.

Interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, reprezentând personaje și scene biblice care, în momentul vizitei mele, erau acoperite pentru a fi protejate.

Mă gândeam cât timp va mai dura, poate niciodată, până să fie restaurate.

În biserică se păstrează o colecție de cărți bisericești dintre care cea mai veche a fost tipărită la Blaj în 1776.

În apropiere am văzut și Biserica Ortodoxă Nouă, construită în 1936, în stil neobizantin.

Obiectivele fiind atinse, comuna cu cele șase sate vizitate, m-am întors și m-am îndreptat spre o altă latură a Lacului Surduc, loc amenajat ca zonă de agrement cu ștrand, camping, terase, locuri de pescuit, etc.

De asemenea se pot practica diverse sporturi nautice și scufundări.

Lacul Surduc, întins pe o suprafață de 530 hectare, are adâncimea 16-20 m și o capacitate de acumulare de aproximativ 51 milioane metri cubi.

A fost creat, prin construirea unui baraj din beton (1972-1976), pentru a  aproviziona municipiul Timișoara cu apă potabilă și industrială.

În aceeași perioadă a început și amenajarea zonei de agrement unde, fiind o zi toridă, la o „terasă” o trupă gălăgioasă se răcorea cu niște beri. Deh, inventivi băieții !

Citește și Comuna Tomești cu 5 sate, jud. Timiș

Cascada Vânturătoarea, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

A doua zi a excursiei noastre în județul Caraș-Severin urma să o petrecem în natură. Doream să vedem două cascade și câteva izvoare din Parcul Natural Domogled-Valea Cernei așa că, de dimineață, din Băile Herculane, am pornit la drum. Ieșind din stațiune pe lângă Hotelul Roman, la nici 2 kilometri ne-am oprit pentru a vedea o cădere de apă formată pe râul Cerna, numită Cascada mică Bobot, pentru a nu se confunda cu Cascada Bobot de lângă Mehadia.

În continuare am rulat pe un drum care urma valea Cernei, printre versanții muntoși.

La marginea drumului, folosit frecvent de amatorii de drumeții, am văzut un izvor captat care, direct din munte, curgea printr-o țeavă.

După ce am trecut de zona 7 Izvoare, pe care urma să o vedem la întoarcere, la câțiva kilometri ni s-a arătat Lacul Prisaca, lac de acumulare cu o lungime de 4 kilometri.

Lacul s-a format în urma construirii barajului din Băile Herculane care pe lângă scopul producerii de energie electrică are rolul și de a menține echilibrul apelor subterane din zonă.

Pe malul lui, mai ales spre coadă, au fost amenajate vile turistice de unde, cei cazați, pot face plimbări cu barca pe lac, să pescuiască în locurile amenajate, sau, dacă preferă, pot face doar drumeții.

Urmând cursul râului am ajuns în dreptul unui pod unde am parcat. Parcursesem 15 kilometri care, împreună cu oprirea la cascadă, au durat jumătate de oră.

Lângă mașină imediat a apărut un patruped cu care pe loc m-am împrietenit.  

De la pod, urmând marcajul cruce roșie, am trecut pe lângă niște case, apoi un podeț, peste pârâul din spatele lor.

A urmat un urcuș foarte abrupt, pe bolovănișul care aluneca sub încălțări.

Nu a fost lung, dar pentru noi, oameni de la câmpie, fără pregătire fizică, extenuant.

Urcușul a continuat prin pădure, pe o pantă devenită rezonabilă.

Ieșite din pământ,  rădăcinile copacilor formau niște „trepte” care ne ajutau dar ne și încurcau. În jocul de lumini și umbre trebuia să fim foarte atente pe ce călcam.

Noroc că drumul era foarte bine marcat.

Tot urcând, dintr-odată, printr-o porțiune fără copaci, am văzut în depărtare masivul muntos la care trebuia să ajungem. Acolo se afla Cascada Vânturătoarea.

Urcușul era intercalat de porțiuni mai line, unele plate, cu bolovani și copaci dezrădăcinați, căzuți în diferite direcții.

Din loc în loc cărarea trecea printre bucățile unor bolovani care, se vedea clar, au fost tăiați de oameni, probabil de acei cățărători germani care, îndrăgind locurile, au format o echipă, au marcat și amenajat multe din traseele din zonă.

În unele porțiuni cărarea trecea razant pe lângă pereții stâncoși ai muntelui.

Mi s-a părut foarte ciudat că liniștea era totală. Nu se auzea ciripit de păsărele. De fapt, pe tot drumul, ca viețuitoare am văzut doar câteva insecte și pânze vechi, țesute de păianjeni.

Din nou, printr-o zonă fără copaci, s-a văzut masivul muntos, de data asta mult mai aproape, ceea ce „ne-a dat aripi”.

Pentru a ne odihni, dar și pentru a savura peisajul, am ieșit de pe cărare într-un loc însorit, mai strâmt, pietros, de la marginea prăpastiei.

Vis a vis, la mijlocul peretelui de stâncă, se vedea un firicel de apă. Dacă l-am reperat, însemna că nu mai aveam mult până la cascadă.

Într-adevăr, după încă 5 minute de urcuș, a urmat o coborâre ușoară. Poteca trecea prin loc deschis, pe marginea pădurii. Înaintând, mă uitam la picioare, dar mai mult la muntele pe care cascada se revărsa și de care mă apropiam.

Poteca s-a terminat la baza cascadei. Eram foarte mulțumită că am ajuns până acolo și încă într-un timp foarte bun pentru mine, aproximativ 2 ore, având în vedere că timpul estimat pe marcaje era de 1:30 ore.

Cascada  Vânturătoarea, aflată la 1.000 metri altitudine, este formată de un afluent al râului Cerna, Ogașul Slacini. Are o înălțime de aproximativ 50 metri și prezintă două trepte. În cădere, după ce trece de prima treaptă, apa se lovește de un prag de stâncă și urmează treapta de jos, cu cădere liberă pe o înălțime de  40 metri, când este pulverizată ca o ploaie fină, pe o suprafață de cel puțin 100 metri pătrați.

De multe ori acea perdea de apă este spulberată de vânt și împreună cu soarele, luminând-o din unghiul potrivit, formează curcubeie. Cantitatea de apă care o formează variază, fiind mare în anotimpurile ploioase. Din păcate, fiind vară, debitul cascadei nu era foarte mare. Oricum, aparatul foto nu poate reda măreția ei, doar retina o percepe. La mine a stocat-o ca amintire.

Ajungând în partea de jos, apa se scurge pe porțiunea plină de mușchi.

Apoi umple spațiul dintre numeroșii bolovani, acoperind o suprafață destul de mare.

Spre baza cascadei peretele vertical este înclinat în afară, în spatele căderii de apă delimitându-se un spațiu unde, cei cu încălțări care nu alunecă, nu ca mine, au putut să intre și, ca după o perdea, să vadă căderea de apă, fără a fi udați.

Pe drumul de întoarcere mă gândeam ce frumoasă trebuie să fie cascada iarna, când apa îngheață, luând diferite forme ciudate.

Și iar pe panta abruptă, plină de bolovăniș, apoi la auto. Drumeția s-a sfârșit cu bine și cu amintiri frumoase.

Citește și Băile Herculane- 7 Izvoare

Un drum mai puțin „bătut” spre Băile Herculane

Publicat pe de
Răspunde

În județul Caraș-Severin, după ce am văzut cele două schituri situate pe teritoriul comunei Armeniș, ne-am îndreptat spre satul Rusca, comuna Teregova,  unde am ajuns după aproximativ 20 minute.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1845)

De acolo mai aveam de rulat cam 8 kilometri spre est până la obiectivul nostru.

Parcurgând drumul îngust, paralel cu râul Timiș, care urca pe serpentine, înconjurat de păduri, aveam senzația că doar noi existăm acolo. Nu am întâlnit nici o mașină sau măcar o vietate.

Am parcat lângă niște clădiri unde se vedea o parte din Lacul de Baraj Poiana Ruscă.

Lacul artificial a fost amenajat pe râul Hideg, numit și Râul Rece,  prin construirea unui baraj hidroenergetic. Este cel mai nou și cel mai mare din Banat.  Lucrările au demarat în anul 1982, au fost sistate după 1990, reluate în 2002  și barajul a fost inaugurat în 2007.

Barajul a fost construit din beton, în „dublu arc”, cu o deschidere de 400 metri și înălțimea de 75 metri.

Când este plin, lacul ocupă o suprafață de 139 hectare și are adâncimea de 70 metri. Are o lungime de 7 kilometri și, pe o porțiune, drumul a mers paralel cu el.

Apoi am rulat spre sud, prin natura parcă virgină, întâlnind din când în când câte un pâlc de case, altele risipite pe munte, sau doar căpițele de pe marginea drumului care demonstrau că zona era locuită.

De fapt, fără să vedem indicatoare ale unor localități, treceam pe lângă sau prin unele dintre cele 40 de sate și cătune care aparțin administrativ de comuna Cornereva, unele dintre ele izolate, fără drum de acces, în care oamenii trăiesc și azi după modelul altor secole, fără energie electrică, etc., doar din munca lor.

De asemenea pe teritoriul comunei s-au păstrat 32 de mori de apă dintre care unele încă funcționale.

Bineînțeles că ne-am îndreptat și noi spre una dintre ele.

Morile erau folosite în principal pentru măcinatul grânelor dar și pentru spălarea covoarelor, păturilor, a obiectelor mari și grele. Acestea erau puse în vâltoare, locul unde apa râului formează vârtejuri, iar apa le învârtea și astfel se curățau. În unele zone se mai practică încă acest mod de spălare. Apoi obiectele sunt întinse și uscate la soare.

Cornereva și zona înconjurătoare au fost întotdeauna locuite de români.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1779-1805)

În continuare spre sud, am intrat pe teritoriul comunei Mehadia.

Unul dintre satele care aparțin de Mehadia este Globurău.

Ne-am oprit în centrul satului lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1775-1776).

Obiceiul meu, când întâlnesc localnici cu poftă de vorbă, încerc să aflu legendele locului. Așa am făcut și în Globurău unde am sporovăit, dar nu numai, cu un localnic foarte comunicativ.

Apoi am continuat drumul până în satul Plugova unde am intrat iar pe drumul principal.

Nu mai aveam decât un obiectiv, situat la marginea drumului și, după 20 de kilometri, urma să ajungem în Băile Herculane. Din mers, lateral de drum, am văzut Râpa Neagră, o rezervație naturală situată în partea de nord-vest a comunei Mehadia, întinsă pe 5 hectare. Râpa este formată din straturi de roci sedimentare, unul mai dur, altul mai nisipos, care conțin carbonat de calciu și argilă, folosite la fabricarea cimentului. În decursul timpului stratul de suprafață, mai moale, a fost descoperit de fenomenele naturale ca ploaia, vântul, etc. și au rămas expuse straturile de rocă dură, negre-cenușii.

Citește și Prin Băile Herculane spre Parcul Central

Turnu lui Ovidiu, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În august 2020, împreună cu o prietenă, ne-am propus să ne petrecem câteva zile la și în jurul Băilor Herculane. Prima zi, dis de dimineață, am străbătut autostrada Arad-Lugoj apoi ne-am îndreptat spre sud. După o oprire pentru a vizita orașul Caransebeș ne-am îndreptat spre comuna Turnu-Ruieni unde doream să urcăm la ruinele unui fost turn de apărare.

După 6 kilometri spre est am ajuns în satul Zervești, unul dintre cele patru sate aparținătoare administrativ de comună, atestat documentar din secolul XV.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1857)

La ieșirea din sat se află Lacul de Acumulare Zervești, construit în 1987. Pentru a-l vedea a trebuit să lăsăm mașina, să străbatem pe jos un drum de câteva sute de metri, să ocolim o poartă care închidea șoseaua pentru autovehicule și să urcăm digul, „efort” depus nici 10 minute.

Lacul a fost construit ca sursă de apă potabilă pentru zona înconjurătoare.

Încă 4 kilometri și am ajuns în comuna Turnu Ruieni, situată pe valea râului Sebeș, la poalele Muntelui Mic.

Inițial au existat două așezări, Turnu și Ruieni, atestate documentar din 1462 și  1458, care s-au unit în 1947 și au format actuala comună. În perioada războaielor dintre austrieci și otomani au fost devastate, ulterior refăcute.

Am oprit în centru, lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1968),  pentru a întreba cum să ajungem la ruinele fostului turn de apărare, care se vedea în zare, înălțat pe munte.

Conform indicațiilor am ieșit din comună, am depășit o intrare în subteran (probabil o mină ?) și am urmat un drum pe care, la un moment dat, trebuia să ajungem în apropierea releului TV.

Pe tot drumul nici un indicator, dar am avut noroc. O mașină, cu șoferul în ea, era parcată la margine de drum și acesta ne-a explicat că de acolo trebuia să urmăm pe jos o cărare. Nici până azi nu am înțeles ce făcea acel domn acolo, în vârful muntelui, singur. Acolo l-am găsit și la întoarcerea de la ruine.

Nici 20 de minute și în față se înălța Turnul lui Ovidiu, numit de localnici după renumitul poet, dar neavând nimic în comun cu acesta. Probabil datorită faptului că a fost construit pe locul unui fost turn roman.

Turnul, un donjon, a fost ridicat în Evul Mediu, o dată cu multe alte turnuri, la comanda banului de Lugoj Petru Petrovici, care dorea să asigure siguranța zonei împotriva eventualelor atacuri turcești.

A fost înălțat pe culmea dealului Stârminița, la o altitudine de 420 metri, un loc strategic din care se putea observa valea râului Sebeș și culoarul Timiș-Cerna.

Avea formă patrulateră și o înălțime de aproximativ 12-14 metri.

În interiorul, etajat pe patru nivele, stăteau patrule care, la un eventual atac, dădeau alarma.

Accesul în donjon se făcea pe o ușă, situată la 7,5 metri de sol, la care se urca pe o scară mobilă.

Împrejurul lui, la o distanță de 20-25 metri, era săpat un șanț de apărare, azi invadat de vegetație, peste care se trecea pe un pod.

Liniștea înconjurătoare mi-a lăsat imaginația să zburde, gândindu-mă la vremurile de mult apuse.

O ultimă privire asupra panoramei și am lăsat în urmă donjonul singuratic, părăsit și nu prea vizitat. Era timpul să continuăm drumul spre Băile Herculane.

Citește și Schitul Piatra Scrisă și Schitul Feneș, județul Caraș-Severin

Comunele Sacoșu Turcesc și Liebling, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o excursie de o zi prin județul Timiș, după ce am vizitat comuna Moșnița Nouă, m-am îndreptat spre comuna Sacoșu Turcesc, situată la 22 kilometri sud-est de municipiul Timișoara. Din satul Albina, după 8 kilometri am ajuns în primul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comuna Sacoșu Turcesc. Satul Uliuc, situat pe malul râului Timiș, a fost atestat documentar din anul 1723 cu numele Villock, schimbat sub administrația maghiară în Ujlak și după 1913 în Temesujlák.

Deși cu nume maghiarizate, satul a fost locuit tot timpul de români ortodocși.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1922)

La 3 kilometri spre sud-vest, la capăt de drum, pe partea stângă a râului Timiș, se află satul Unip. Satul românesc a fost menționat în actele dijmelor papale încă din perioada 1332-1337, cu numele Wineg.

În decursul timpului numele i-a fost schimbat de mai multe ori. Cucerit de austrieci,  pe harta contelui Mercy (1723) apărea cu numele actual, Unip.  

Căminul Cultural și Monumentul Eroilor

Românii, ortodocși, au construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc la Uliuc, apoi m-am îndreptat spre sud, în total 12 kilometri. Am deviat din drumul principal până la Balta Pescărie, loc des frecventat de pescarii amatori, pentru pescuit sportiv.

Ca în toate drumurile mele, m-am ales și acolo cu un nou prieten patruped.

În actele istorice, actuala comună Sacoșu Turcesc apare pentru prima dată ca satul Zekes, aparținând unei familii de nobili (1321), inclus în județul Severin. Un secol mai târziu a intrat în proprietatea familiei nobiliare maghiare Kórógy care a construit un castel (1440) pe care nu l-a deținut decât câțiva ani, pentru o perioadă fiind preluat de Regele Matei Corvin (1440) și în decursul timpului de alți proprietari, până s-a ruinat și a dispărut.

Ca toată zona, Sacoșul Turcesc a fost localitate locuită de români. Aceștia și-au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”.

La 4 km spre vest, în centrul actualului județ Timiș, pe malul râului Pogăniș ,se află satul Icloda. Deși atestată documentar din 1054, săpăturile arheologice făcute pe malul râului au scos la iveală urme ale unei așezări romane. După cucerirea Banatului de către habsburgi (1717) cele câteva case existente au fost numite satul Ikloda, nume de origine slavă însemnând „copac”.

De fapt satul a fost refăcut de familii de români care, refugiindu-se din calea turcilor, s-au așezat în pădurile învecinate (1730). Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1755) care un secol mai târziu a fost transformată într-o capelă (1863) și în 1901 a fost înlocuită cu actuala  Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Din Icloda spre sud se ajunge la alte 2 sate care aparțin de Sacoșu Turcesc. Satul Otvești, situat pe malul drept al râului Pogăniș, a fost format în 1878 de coloniști maghiari care au fost aduși pentru a lucra în agricultură. Pe o moșie donată de Contele Kiss fiecare colonist a primit loc de casă și câte 2 iugăre de pământ. Astfel s-a format localitatea numită atunci după ministrul Iosif Eötvös, Eötvösfalva.

Comuna a prosperat și în decursul timpului numărul populației a crescut prin noi colonizări cu maghiari (1894).

Biserica Romano-Catolică

În perioada interbelică în sat s-au așezat români veniți din Transilvania și Moldova dar a rămas majoritar maghiar. Totuși numele i-a fost românizat, inițial devenind Ivești apoi Otvești. Actual numărul populației este scăzut, migrarea fiind accentuată între anii 1980- 1990.

Lac Pescărie

Următorul sat, Berini, situat la 5 kilometri spre sud, a fost atestat documentar în actele dijmelor papale din 1333, în cele din 1410 ca localitate dezvoltată, „târg” (oraș) și sub habsgurgi, cu numele Berino (1717), un sat locuit de români care se ocupau cu creșterea vitelor și comercializarea lânii.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

Pentru a vedea cel de al 6-lea sat care aparține administrativ de comuna Sacoșu Turcesc a trebuit să mă întorc spre Otvești și să cotesc spre vest. După 7 kilometri am intrat în Stamora Română, sat situat pe malul drept al râului Pogăniș. În decursul istoriei a fost locuit de români. În prima atestare documentară (1407) purta numele de Stamur. După ce a fost cucerit de habsburgi, cu numele Stamor, a fost inclus în districtul Ciacova.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1861)

Din Stamora Română m-am îndreptat spre vest și după 8 kilometri am ajuns în comuna Liebling de care aparțin administrativ 2 sate, Cerna și Iosif.

În prima atestare documentară (1332) apare cu numele Beesd. Actuala localitate a fost formată sub habsburgi prin colonizarea cu germani protestanți (1786-1788) când a fost numită după guvernatorul Banatului, Vecshaza. Conform tradiției orale guvernatorul, deoarece iubea protestanții, l-a schimbat în Liebling, nume care a devenit oficial din 1828, an în care s-a ridicat Biserica Evanghelică Luterană.

După Primul Război Mondial în sat s-au mutat familii de români din actualul județ Alba care, prin reforma agrară, au fost împroprietăriți (1926). Populația românească a crescut postbelic, germanii au migrat masiv, în special după 1989 și comuna este azi majoritar românească.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”

Satul Iosif se află la 3 km vest de comună. A fost înființat în 1870 cu coloniști maghiari și numit după cel care l-a creat, Josephfalva. Postbelic, numărul populației scăzând, a devenit cătun (1954) apoi, după așezarea mai multor familii de români, a redevenit sat.

Biserica Romano-Catolică

Satul Cerna este situat la 7 kilometri sud-est de comună. Este o localitate veche, atestată prima dată documentar din 1373, populată de români. Sub invazia otomană satul a supraviețuit. Cucerit de habsburgi, a primit numele Czerna (1725) și a fost inclus în districtul Ciacova.  

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

Citește și Comunele Tormac, Nițchidorf și Chevereșu Mare, județul Timiș

Orașul Recaș cu 6 sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

În excursia mea prin județul Timiș, de la Pișchia m-am îndreptat spre a vizita orașul Recaș și cele șase sate care aparțin administrativ de el. O parte din drum am rulat pe autostradă apoi am ieșit și m-am îndreptat spre est, în total 21 kilometri, până în unul dintre satele care aparțin de orașul Recaș, satul Izvin, atestat documentar între 1332-1337 cu numele Evsen sau Evzin. În timpul ocupației otomane satul a fost părăsit, localnicii refugiindu-se în pădurile învecinate. După alungarea lor de austrieci, în documentele vremii apare din nou ca un sat de români (1783) care se ocupau cu albinăritul și cultura viței-de-vie. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1779) pe locul căreia a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Apostol Toma” (1786).

După catolicizarea unei părți din români a fost construită Biserica Greco-Catolică„Sf. Toma” (1832).

În secolul XIX la Izvin a existat ferma Kopasztanya, înființată de Ottlik Péter, în care erau crescuți și armăsarii armatei austro-ungare.

Lângă fermă a fost construit Conacul Ottlik (1893) și o moară cu aburi.

După retragerea trupelor armatei herghelia a fost desființată. În locul ei  a funcționat o fermă de vaci și din 1967 herghelia s-a reînființat, cu cai de rasă aduși de la Pădureni.

Actual Herghelia Izvin este una dintre cele mai mari din țară. În cadrul ei funcționează și un manej.

Conacul a fost recondiționat și azi aparține Regiei Naționale a Pădurilor ROMSILVA. În apropierea lui a fost construită o Biserică de lemn.

Din Izvin după 6 kilometri spre est se ajunge în orașul Recaș, atestat documentar din 1318. La scurt timp în localitate s-au mutat români din Moldova apoi bulgari care au primit pământuri și li s-a permis să-și păstreze religia ortodoxă.

Localitatea s-a dezvoltat, a devenit Oppidum Rekas, oraș de care aparțineau 20 de localități și care avea o vamă (1350-1470).

În 1650 la Recaș s-au mutat sârbi. Fiind catolici, localnicii i-au numit „șocați”. Până la mijlocul secolului XVII cele trei etnii au avut localități separate: Recașul Valahilor numit și  Vlașnița, situat în zona gării de azi, aproape de râul Timiș, Recașul Șocaților și Recașul Bulgarilor. Deoarece râul inunda frecvent, mulți dintre români s-au mutat în satul vecin, Izvin.

După alungarea turcilor și cucerirea Banatului de austro-ungari, Recașul Valahilor fiind depopulat, a fost colonizat cu șvabi și s-a format Recașul German (1764-1786).

Un secol mai târziu Banatul a trecut sub administrație maghiară, perioadă în care cele trei localități s-au unit formând o singură localitate, care a fost colonizată cu maghiari (1809-1899).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul; Sf. Urban” (1918)

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1924)

Din anul 2004 a devenit oraș de care aparțin administrativ 6 sate.

Pentru amatorii de pescuit, în apropierea orașului a fost creată Balta pescărie Recaș.

La 10 kilometri sud de Recaș, pe malul drept al râului Bega, se află satul Bazoș, zonă unde arheologii au descoperit o fostă așezare daco-romană.

Satul a fost atestat documentar abia în 1723, cu numele Bassosch. A intrat în proprietatea erariului și din 1867 a familiei Ambrozy.

Era locuit de români cărora în secolul XIX li s-au alăturat familii de maghiari. Ocupațiile de bază erau creșterea animalelor- vite, ovine, albinăritul și rotăria.

La începutul secolului XX pădurea de pe moșia Ambrozy a fost populată cu zeci de specii botanice provenind de pe continentul nord-american, în special de la arboretumul Universităţii Harvard, azi numită Parcul Dendrologic Bazoș.

Școala Generală

De religii diferite, ortodocși și catolici, fiecare și-a construit propria biserică.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1901)

Biserica Romano-Catolică (1933)

De la Recaș, după 7 kilometri nord-est se ajunge în satul Petrovaselo, atestat documentar din 1359 ca sat de croați numit Petrovasella (maghiarizat- Horvathpeturfalva). Un secol mai târziu aparținea familiei Banffy (1477). În decursul timpului satul a devenit românesc până sub austro-ungari când a fost colonizat cu sârbi din Muntenegru (1760-1770) care au depășit numărul românilor și azi satul e majoritar sârbesc.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”

La 12 kilometri spre nord, apoi spre est, se află  satul Stanciova. O legendă spune că s-a format de doi păcurari muntenegreni care și-au făcut acolo colibe apoi în jurul lor s-au format satele Stanciova și Godenova iar săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări din paleolitic (mileniul VI î.e.n.).

Prima atestare documentară datează din anul 1456 când satul aparținea lui Iancu de Hunedoara. Sub austro-ungari, satul, numit Stanscheva, a fost populat cu sârbi din Muntenegru  (1718-1722). Aceștia au construit o Biserică de lemn (1796) care peste un secol a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1890-1894).

În secolul XIX au sosit coloniștii slovaci (1852-1853), la începutul secolulul XX coloniști maghiari (1905-1907), apoi români din Transilvania (1925) care i-au schimbat numele în Stănești. Totuși localitatea a rămas până azi majoritar sârbească, numită Stanciova.

Căminul Cultural

Satul Herneacova se află la 8 kilometri nord de Recaș.  Satul, populat cu români, a fost atestat documentar în 1349, fiind în proprietatea familiei Aranyasa. Un secol mai târziu a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara, perioadă în care era locuit de români și sârbi și purta numele de Haranag. Sub austro-ungari, numit Hernyakovo, a trecut în proprietatea erariului (1761) și la începutul secolului XIX a fost cumpărat de familia Bydeskuthy care l-a colonizat cu unguri slovaci, romano-catolici.

Biserica Romano-Catolică (1837, renovată 2005)

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1870)

Zona Recașului, zonă preponderent viticolă, era deținută de contele Ambrozy de Seden.

La aproximativ 3 kilometri spre nord de sat, într-un parc întins, aceștia au construit Conacul Ambrozy de Seden care ulterior a fost cumpărat de o familie înrudită, nobilii Jakabffy (1915), în posesia cărora a rămas până la naționalizare. La momentul vizitei mele (2020) fostul conac era încă o ruină dar eram sigură că urma să fie reconstruit și recondiționat.

După evenimentele politice din 1989, conacul și terenurile înconjurătoare au intrat în proprietate privată și au fost transformate în Complexul turistic Herneacova.

S-au amenajat rute turistice, unele pe teren accidentat, pentru iubitorii curselor cu ATV-uri.

Pentru amatorii de pescuit a fost amenajat un lac întins pe 7 hectare care a fost împrejmuit, probabil pentru a se achita taxa de intrare.

De asemenea a fost creat și un Centrul de Echitație, cu zeci de cai de rasă, unde câteodată au loc manifestări sportive.

De la Herneacova spre nord, apoi pe un drum neasfaltat spre est, după 6 kilometri se ajunge în satul Nadăș, atestat documentar din perioada 1247-1256, cu numele Nadasd, când aparținea de Cenad. Localitatea mai apare în scripte doar sub ocupația austro-ungară, cu numele Dubski Nadosch, când aparținea districtului Lipova.

A fost locuit de români și sârbi care, împreună, au construit o Biserică de lemn comună (secol XVIII) care după un timp a fost dărâmată și înlocuită cu o Biserică din piatră „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

În 1804, colonizat cu maghiari, aceștia și-au construit o Capelă Romano-Catolică care a fost distrusă total sub comuniști. De asemenea în Nadăș a existat și Castelul Tormassy-Dedanyi care a avut aceeași soartă.

Biserica din piatră a fost vandalizată de localnici care au folosit materialul pentru a-și construit case. Rămânând o ruină, a devenit adăpost pentru animalele ciobanilor.

Din 1921 satul a aparținut de Herneacova. Datorită poziționării sale, sat izolat, situat la capătul unui drum, postbelic populația l-a părăsit treptat, ajungând  în 2015 să fie locuit de o singură familie. Totuși, începând cu anul 2003 au loc întâlniri anuale ale fiilor satului și actual multe familii și-au refăcut sau chiar construit noi case pe care le folosesc ca loc de recreere și relaxare în sânul naturii.

Lacul Nadăș

Citește și Comuna Topolovățu Mare cu cinci sate aparținătoare, județul Timiș

Excursie în Tunisia-ziua 4: Oaza Chebika

Publicat pe de
1

După cazarea la Hotelul Palm Beach Palace din Tozeur, Tunisia, și servirea mesei de prânz, aveam de ales între a rămâne la hotel sau a porni cu jeepul prin deșert. Firesc că am ales-o pe a doua.

A trebuit să aștept ora stabilită pentru plecare și mi-am ocupat timpul explorând parterul hotelului. Existau diverse încăperi decorate în stil tradițional.

Mi-a atras atenția sala amenajată pentru fumătorii de narghilea. Avea pereții placați cu plăci ceramice colorate.

Tavanul de lemn era decorat cu motive florale.

Ne-am îmbarcat în jeep-uri și am pornit spre granița cu Algeria. Orașul Tozeur este situat între două lacuri sărate, Chott el Djerid, pe lângă care venit în localitate și Chott el Gharsa, un lac sărat mai mic, lung de 50 kilometri și lat de 20 kilometri, situat la 17 metri sub nivelul mării, în cel mai jos punct al țării, la granița cu Algeria. 

Diferitele porțiuni ale lacului Chott el Gharsa au fost numite Chtihatt Sghatt, Mejez Sfa și el Rahim. Ne-am deplasat de-a lungul lacului Chott el Rahim îndreptându-ne spre zona muntoasă din nord.

Munți înalți s-au format din roci sedimentare, în perioadele Cretacic și Eocen, cu coaste abrupte, unele concave datorită eroziunii și alunecărilor de teren. Între ei s-a format o depresiune sub formă de bazin- Chott el Gharsa.

Lacul este alimentat cu apă dulce din pânza freatică existentă  sub coaja de sare, în cele mai adânci straturi de nisip. Depozitele sale de sare gemă și gips au luat diverse forme, comparate cu cele de pe suprafața planetei Marte.

După aproximativ 1 oră am ajuns la Oaza Chebika, situată la poalele munților Djebel el Negueb.

A fost numită și Palatul Soarelui (Qasr el-Shams ) datorită temperaturilor ridicate din zonă.

În perioada ocupației romane purta numele Ad Speculum și era un avanpost de apărare a granițelor acelei zone.

Ostașii legiunilor romane aveau în munți puncte de observație de unde, cu ajutorul reflexiei oglinzilor, comunicau între ei și de la acea manevră localitatea și-a primit numele.

Situat pe „șanțul african” (Fossatum Africae), o linie defensivă construită de romani  în nordul Africii pe o lungime de aproximativ 750 kilometri,  pe drumul care leagă Tebessa și Gafsa, a devenit un important punct strategic.

Așezarea s-a format între munții parțial acoperiți cu palmieri, măslini și alți pomi fructiferi.

Populația avea ca ocupație de bază cultivarea acelor produse și creșterea animalelor.  

Au fost ridicate case de piatră și pământ.

Conform sistemului roman au fost ordonate pe străzi pavate cu pietre.

În unele locuri formau culoare, ca niște verande, acoperite cu structuri din lemn.

A fost aleasă acea zonă și datorită faptului că exista o sursă de apă, pârâul Wadi Khanga, care, mai ales primăvara, este alimentat de apa de ploaia ce se revarsă de pe munți.

Pârâul care se formează trece printr-un culoar format între stânci, apoi se lărgește și, printr-un sistem de irigații creat de om, irigă câmpia oazei.

Vara albia aproape seacă însă iarna, prin cantitățile mari de ploaie, formează un torent învolburat care curge spre câmpie.

Am urmat albia râului până la o porțiune unde se afla un fel de podeț peste apă și o platformă, construite de oameni.

De pe un versant  al muntelui, fiind septembrie,  se revărsa doar o mică cascadă.

La baza ei exista un superb lac cu apă cristalină în care se reflecta imaginea munților.

Apoi apa continua drumul său urmând albia pârâului.

În antichitate în toate oazele a fost creată așa numita „cameră clepsidră” în care un personaj, considerat important pe scara socială, umplea și golea alternativ două amfore, semnalând timpul în care să se pornească sistemul de irigare a oazei.

În 1969 timp de 3 săptămâni a plouat fără întrerupere, cu rafale abundente care au distrus casele și au omorât sute de persoane. Localitatea veche a fost abandonată și în apropiere a fost construită o localitate nouă.

Oaza a găzduit filmarea multor scene din filmul Pacientul englez.

Citește și Excursie în Tunisa-ziua 4: Oaza Tamerza; Onk Jemel

Excursie în Tunisia- ziua 4: Lacul Chott-el Jerid

Publicat pe de
Răspunde

După ce am savurat excursiile pe dromader și cu ATV-ul prin deșert, de la Douz, Tunisia, ne-am îndreptat spre Tozeur.

Am trecut pe lângă multe plantații de curmali, activitatea de bază în zonă.

În drumul nostru urma să traversăm cel mai mare lac sărat din Tunisia.

Traversând câteva localități am ajuns la o mare întindere de nisip cu urme albe de sare

Telmine

Tombar– Alqods mosquee

Lacul Chott El Jerid, tradus însemnând „Laguna din Țara Palmierilor”, este un lac endoreic, bazin de drenaj terminal. Acest tip de lac se găsește cel mai frecvent în zonele deșertice. 

Un lac endoreic se formează în timp din apa ploilor care se adună în zonă și nu se poate scurge datorită localizării lângă munți și suprafețe mari nisipoase, care îl înconjoară și nu lasă să se formeze râuri care ulterior să se verse în ocean.

Apa se poate evacua prin infiltrare și, datorită temperaturilor ridicate, prin evaporare. Mineralele uscate și alte produse de eroziune se acumulează în bazin și apa devine sărată.

De asemenea se poate polua mult mai ușor decât lacurile cu scurgere deoarece agenții poluanți se acumulează în timp. În timpul sezonului uscat lacul se poate diviza în părți mai mici sau își poate schimba forma.

Lacul Chott el Djerid, situat la 10-25 metri sub nivelul mării, se întinde pe o lungime de 250 km, cu lățimea de 20 kilometri și este cel mai mare lac sărat din Sahara, ocupând o suprafață de peste 7.000 km pătrați.

Până la începutul secolului XX a fost populat de crocodili de deșert și pe malurile lui, primăvara, își făceau cuiburi flamingo roz.

Conform unei legende este locul unde s-a născut zeița Atena.

Datorită temperaturilor foarte ridicate care pot ajunge la 50 grade Celsius, vara lacul seacă, pe întinderea lui se poate vedea scoarța de sare și apare des fenomenul de Fata Morgana. Pentru a-l traversa sau colecta sarea locuitorii trebuie să aibă grijă deoarece crusta de sare nu este peste tot rigidă. 

În unele părți lacul apare în diferite nuanțe de violet, alb, cafeniu și chiar albăstrui fapt pentru care a fost folosit la turnarea filmului Star Wars.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 4: Tozeur- Eden Palm, ZOO

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis, La Goulétte

Publicat pe de
1

Fiind în Medina Tunis, m-am pierdut de grupul turistic așa că întrebând mereu, când în franceză, când în engleză, când prin mimă, luând-o când spre stânga, când spre dreapta, am ieșit prin Bab el Bhar (bab=poartă) în Piața Victoriei. Piața a fost creată de francezi pe locul fostei porți de est a medinei, prin demolarea a zidurilor existente acolo, ca Piața Bursei. A fost numită Piața Victoriei cu referință la ziua întoarcerii din exil a liderului Habib Bourguiba (1955), cel care a devenit primul președinte al republicii (1957-1987).

Fără acte, doar cu ceva bani și aparatul foto, am început să caut un loc de parcare pentru autocare. Aproape fugind  și întrebând, la o terasă de pe bulevard am găsit o familie cunoscătoare a limbii engleză și domnul s-a oferit să mă ajute. Așa am cunoscut sistemul polițienesc din Tunisia și mi-am dat seama că populația era tot sub „regim de teroare”.

În mare viteză am ajuns la un sector unde, la un loc, se găseau câteva dube de poliție- Poliția de Circulație. Am fost îndrumați spre un alt sector, cu alte dube adunate- Poliția Orașului care ne-au îndrumat spre un alt sector unde, fără uniforme, se aflau alți polițiști- Poliția Turismului. Aceștia cunoșteau limba engleză așa că m-am pornit să explic ….Șoc ! Am fost oprită și au dorit să știe doar din ce grup făceam parte. Nu am trecut 1 minut și dintr-o multitudine de liste (normal că pe computer) au găsit locația autocarului, lângă Teatrul Municipal, pe cealaltă parte a bulevardului, vis a vis de locul unde ne aflam.

Cetățeanul amabil a trebuit să mă „escorteze” până la autocar. După ce ne-am despărțit, mulțumindu-i, am constatat că în graba mea am ajuns înaintea grupului. Poate a fost mai interesant decât să mai cutreier medina. Măcar așa am aflat sistemul lor de „urmărire”.

Teatrul Municipal Tunis a fost deschis în 1902 într-o clădire construită în secolul XIX, decorată cu tentă italiană. În el se desfășoară spectacole de operă, balet, dramă, concerte simfonice.

Șoferul, admonestat telefonic de poliție, nu a vrut să mă lase să părăsesc autocarul. Era un om foarte cumsecade și liniștindu-l, am plecat doar până la o biserică pe care o vedeam puțin mai departe. Catedrala Romano-Catolică „Sf. Vincent de Paul”, sediul Arhiepiscopiei Tunisului, a fost ridicată  într-un amestec de  stiluri maur, gotic, neobizantin (1893-1897), cu două turnuri înalte (1910), după ce prima construită s-a deteriorat rapid (1881-1892). Este situată în actuala Piață a Independenței, numită așa după eliberarea Tunisiei de sub francezi (1954). După eliberare numărul catolicilor a scăzut treptat.  Între Tunisia și Vatican s-a făcut un aranjament (1964) prin care unele dintre clădirile aparținând bisericii au intrat în folosința publicului dar catedrala a rămas în proprietatea bisericii romano-catolice.

La întoarcerea grupului am aflat că nu am pierdut nici un obiectiv turistic. Trecând pe lângă un giratoriu, în mijlocul căruia se afla o fântână arteziană, am văzut statuia Președintelui Habib Bourguiba, primul președinte al Tunisiei (1957) care în 1987 a fost îndepărtat din funcție de primul ministru, când statuia sa a fost mutată într-un port din afara orașului. A fost repusă în centru în anul 2016.

Fiind amiază ne-am deplasat din centrul capitalei spre un loc popular turistic unde să servim masa de prânz. Am străbătut o arteră de circulație care traversa Lacul Tunis, o lagună naturală situată între Tunis și Golful Tunis al Mării Mediterană, întinsă pe 37 kilometri pătrați, care datorită depunerii de sedimente își micșorează treptat adâncimea. Pe vremuri, deasupra ei, pe o pantă de deal, s-a dezvoltat orașul Tunis și laguna a devenit  un port natural.

Am pătruns în La Goulétte (Halq al-Wadi), suburbie numită după canalul pe care e situată și după forma ei, a unui vas- goeletă (goélette).

În acea zonă în 1535 Regele Carol I al Spaniei a construit o cetate (Kasbah) care a fost cucerită de otomani (1574). Atacată de Cavalerii Ordinului Maltei (1640),  pentru o apărare mai bună, Ahmed Khodja a supravegheat construirea fortului El- Karraka.

Lângă el, în perioada islamizării, a fost ridicată Moscheea Abu Bakr As-Siddiq.

Ne-am oprit pe malul mării unde, într-un restaurant dinainte anunțat, am servit masa de prânz.

Mi-am lăsat „colegii” să golească tot ce era pe masă și m-am retras la o țigară, făcând o plimbare de-a lungul plajei.

Îmi făcusem deja o imagine despre cum va decurge excursia și nu eram prea mulțumită. În Nabeul manufactură cu vânzare, în Hammamet medina, în Tunis partea comercială a medinei….ghida cu afaceri comerciale, mai mult un însoțitor de drum….Știam ce am de făcut. Din acel moment, pentru lămuriri am apelat doar la ghidul tunisian.

Masa servită, am traversat iar laguna și ne-am îndreptat spre Sidi Bou Said.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 2: Sidi Bou Said

Cetatea Turcului și Lacul Doman, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Peștera Comarnic, județul Caraș-Severin, m-am întors spre Carașova. La intersecția cu drumul principal am parcat la umbră lângă o gospodărie. Deși caniculă și toiul zilei am pornit să urc Dealul Gad pe care, la o înălțime de 200 metri față de râul Caraș, se aflau ruinele Cetății Carașova, numită și Cetatea Turcului.

Am ajuns pe un platou plin de flori în toate nuanțele pe care l-am străbătut în plin soare.

De acolo am coborât și am traversat o pădure unde m-am oprit să mă răcoresc puțin, gândindu-mă la istoria cetății și întrebându-mă ce voi găsi acolo sus. Se spune că cetatea a fost construită în timpul dacilor apoi a fost preluată de romani. Poveștile locale explică rezistența ei datorită faptului că zidurile ar fi fost construite din mortar amestecat cu vin și lapte care le-au făcut de nepătruns.

Prima ei atestare documentară datează din 1323 când aparținea Regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. În timpul invaziei otomane aceștia au cucerit cetatea (1520). Pentru o mai bună apărare au săpat în fața ei două șanțuri de apărare, în rest fiind înconjurată de prăpastie. De asemenea au  ridicat un zid interior gros de 4 metri. Bucăți din el sunt singurele ruine ale fortificației rămase până azi.

Deși dezamăgită de puținele ruine, am fost plăcut impresionată că în acel loc uitat de lume și nu prea căutat de turiști erau postate o masă și două bănci,  pentru cei ca mine, care nu pot sta cuminți acasă, lângă care se afla un panou explicativ.

De pe panou am aflat că din vechea cetate arheologii au scos la iveală puține obiecte de ceramică din secolele XIII-XV.

Căldură mare….Stând sub umbra dată de un pomișor mă gândeam dacă meritase efortul.

Înainte de a coborî am înaintat până la marginea prăpastiei.

Am ajuns la concluzia că dacă nu pentru ruine, pentru panorama superbă a meritat efortul depus.

M-am întors și când am ajuns la mașină am rămas năucă. În plină caniculă o mulțime de oi își așteptau rândul la tuns. Mi s-a explicat că din cauza ploilor abundente oile au rămas cu blana pe ele. Dacă le tundeau se îmbolnăveau. Am urmărit cele două metode folosite- cu mașina de tuns electrică și metoda veche, manuală.

Apoi am pornit spre Reșița. Înainte de intrarea în oraș am virat spre est și pe un drum pietruit, plin de gropi și denivelări, am ajuns la fostul „Lacul Săracilor” azi numit Lacul Doman.

Situat la 2 kilometri de centrul orașului, înconjurat de dealuri, a fost format pe locul unei foste mine care exploata cărbune, pe o suprafață de 114.400 metri pătrați și cu o adâncime de 30 metri.

Lacul este în continuă creștere, atât în lățime cât și în adâncime, datorită ruperii treptate a faliilor. Nefiind amenajat de autorități,  multă vreme nu a fost cunoscut de orășeni. 

Actual locuitorii orașului, mai ales tinerii, îl folosesc ca loc unde ies la sfârșit de săptămână și nu numai, pentru baie și plajă. 

Ca ultim obiectiv al excursiei îmi planificasem să vizitez orașul Reșița. Aflând că centrul orașului era în plină reamenajare am lăsat vizitarea pentru altă ocazie. Fiind în drumul meu, ca să am totuși o amintire că am trecut pe acolo, m-am oprit pentru a fotografia o locomotivă veche expusă mai aproape de drum, una dintre multe alte exponate din cadrul Muzeului C.F.R. de locomotive. 

Am continuat drumul spre nord. După o ultimă oprire, unde am savurat imaginea dealurilor, urma să ajung în județul Timiș de unde, pe autostrada Lugoj-Arad, să mă întorc la câmpie, acasă.