Arhive etichetă: lacuri

Comunele Bârsa și Buteni, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Bârsa și Buteni sunt situate în nord-estul județului Arad. Pentru a le vizita m-am deplasat pe drumul Arad-Ineu apoi spre Sebiș și după aproximativ 75 kilometri am intrat în satul Voivodeni, unul dintre cele 3 sate care aparțin administrativ de comuna Bârsa și care în Evul Mediu au fost incluse în comitatul Zărand. În 1561 satul făcea parte din domeniul Losonczy, în apropierea râului Crișul Alb, lângă Canalul Morilor.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”

La nici 2 kilometri se află satul Aldești, atestat documentar din 1471, în posesia familiei de nobili Abrahámffy, cu numele Adólfalva și din 1477 a fost inclus în domeniul Losonczy. În secolul XVIII, ca multe din satele zonei, a intrat în posesia ducelui de Modena. În sat a existat o Biserică de lemn (1755) care a fost înlocuită cu una nouă. Aceasta a funcționat până în anul 1844 când a fost înlocuită cu o biserică din piatră care nu a rezistat nici 20 de ani, fiind distrusă într-un incendiu. Demolată, pe locul de lângă ea, la începutul secolului XIX, a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire”.

După 4 kilometri spre est se ajunge în comuna Bârsa, situată în apropierea orașului Sebiș, pe stânga canalului Morilor.

Căminul Cultural

A fost atestată documentar din 1489 când era situată în sud-estul actualei locații, pe locul numit „Gunoiște”, aproape de râul Crișul Alb. Aparținea domeniului Dóczy și deținea o Biserică de lemn.

Ulterior, ca toate satele din zonă, a intrat în posesia lui Losonczy (1555), apoi a ducelui de Modena (1732).

Având loc multe inundații, locuitorii au mutat vatra satului pe Dealul Crișului (1740), unde au construit o nouă biserică și vechea biserică au vândut-o satului Minead.

Deteriorându-se, între anii 1812-1823 a fost construită o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire”.

Vechea biserică a fost demolată și materialul a fost folosit pentru construirea unei școli, situată lângă biserică.

Din Bârsa m-am întors spre Aldești. După ieșirea din comună m-am îndreptat spre sud-vest și după 5 kilometri am ajuns în satul Hodiș, atestat documentar din 1461, aparținând domeniului Losonczy, apoi ducelui de Modena (1732). Ortodocși, neavând biserică, au participat la slujbele ținute în biserica din Cuied, până în perioada 1755-1759, când au construit Biserica de lemn „Învierea Domnului”.  După un secol s-a ridicat o nouă Biserică din lemn cu hramul ”Întâmpinarea Domnului” (1870), înlocuită în 1930 cu una din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

De comuna Buteni aparțin administrativ satele Berindia, Cuied și Păulian. Satul Cuied este situat la 5 kilometri sud de Hodiș, pe 7 coline și zonele dintre ele. A fost atestat documentar din 1477, cu numele Kewed. În secolul XVIII satul deținea o Biserică de lemn care în 1854 a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare” (1854) apoi, conform tradiției orale, a fost vândută satului Păiușeni.

În sat s-a păstrat Conacul Nákó-Korek, numit după familia care l-a construit (sec. XIX) și care deținea moșia, în care azi e situat Sânnicolau Mare, jud. Timiș, unde aveau un castel.

Azi conacul este înscris pe lista patrimoniului istoric al județului Arad și este în proprietate privată.

Din centrul satului am parcurs 2 kilometri de drum pietruit pentru a vedea locul de relaxare de care auzisem.

Pe malul Lacului Cuied era amenajat un complex turistic, Maria-Rustis-Resort, vizitat de foarte mulți orășeni și nu numai.    

Comuna Buteni este situată la 10 kilometri est de Cuied, în depresiunea Zărandului, la poalele Dealurilor Cuiedului, pe malul Crișului Alb. Atestată documentar din 1332, cu numele Buken, a fost deținută în timp de mai multe familii nobiliare maghiare care au transformat țăranii în iobagi. Din 1574 și până la sfârșitul secolului XVII a intrat în posesia turcilor. Totuși în sat exista o parohie ortodoxă (1652). Alungați de habsburgi, în tentativele de recucerire a teritoriilor turcii au jefuit satele. Sub habsburgi, dezvoltându-se, în 1808 a primit statutul de târg (oppidum).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk” (1817)

Satul Buteni a fost cumpărat de  familia Dietrich (1824), apoi, împreună cu Chisindia și Apateu, a intrat în posesia lui József Anton Ioan de Habsburg de Lorena, fiul Împăratului Leopold II, cel care a fost acționar principal la construcția Canalului Morilor (1833-1840). În acea perioadă, renumit pentru livezile de pruni și numărul mare de meseriași, se afla printre primele 10 localități ale comitatului.  

În sat s-au așezat familii de evrei care au construit o sinagogă (1863). Numărul lor crescând, au ridicat o altă sinagogă, mai mare, ambele dispărute azi. Primul grup de baptiști s-a format în anul 1895. S-au întrunit într-o casă particulară până în 1899 când și-au ridicat o biserică care, în timp, a devenit centru național, în care s-au desfășurat multe congrese naționale ale cultului, primul fiind în 1919, când s-a constituit Cultul Baptist din România. O parte dintre ei au emigrat în America. Reîntorși, au cumpărat terenul fostelor sinagogi și au construit actuala Biserică Baptistă (1926).

La sfârșitul Primului Război Mondial în zona Buteni s-au purtat lupte între armata maghiară, care înaintase dinspre Chșineu-Criș și Arad și armata română, venită pe valea Crișului Alb (1919). În bătălia Buteni-Bârsa- Sebiș ungurii au fost alungați din zonă.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1927-1929)

În fața bisericii a fost postată o cruce din marmură roz, Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

În perioada 1918-1925, comitatul devenind județul Arad, Buteniul a devenit plasă a județului, condusă de un pretor, care avea în subordine Secția de Jandarmerie și posturile de jandarmi din celelalte comune. Sub Regele Carol II a fost inclus în regiunea Crișana și după reorganizarea administrativă din 1968 a fost inclus în județul Arad. În 1979 la Buteni a fost deschis Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă în care sunt expuse piese începând cu secolul II î.e.n., costume populare tradiționale din zonă și opere de artă.

Pentru a ajunge în satul Păulian, din Buteni m-am îndreptat spre nord, am parcurs o parte din drumul spre Sebiș, apoi m-am îndreptat spre est, în total 6 kilometri. Satul, numit atunci Gosd, a fost atestat documentar din 1552. Numele actual (1919) l-a primit după generalul care, la sfârșitul Primului Război Mondial, a condus  o parte din ofensiva românilor împotriva maghiarilor.

În sat a existat o Biserică de lemn (1779-1783) care în 1906 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”,  din piatră și cărămidă.

La 2 kilometri sud de comună se află satul Berindia, atestat documentar din 1473, cu numele Borosberend. Așezarea a fost însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală urmele unei așezări dacice (1873), 5 monede de argint  (sec. III-II î.e.n.) și 7 piese de factură dacică și celtică.

În anul 2009, când în mijlocul unei gospodării a fost săpată o groapă adâncă, au fost descoperite fragmente ceramice și un topor de granit datate din neolitic (cca. 6.000 î.e.n.).  

În anul 1633 Principele Transilvaniei Gheorghe Rákoczy I a donat satul familiei nobiliare Korniss.

Sub administrația habsburgică a intrat în posesia ducelui de Modena (1732) și în 1804 a fost vândut familiei Königsegg.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1925)

Biserica Baptistă

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Citește și Comunele Chisindia și Almaș, jud. Arad

Mezőhegyes, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Mezőhegyes este situat în județul Békés din sud-estul Ungariei. Pentru a-l vizita, din Arad aveam de parcurs 50 kilometri. Trecerea frontierei la Vama Turnu și drumul spre spre vest au durat aproximativ 1 oră. În timpul invaziei tătare (1241) localitatea a fost locul de refugiu al sătenilor din 70 de sate. Sub Regele Sigismund de Luxemburg (1368-1437) a intrat în posesia lui János Hunyadi. Apoi a fost ocupat de otomani. Populația l-a părăsit treptat și după alungarea turcilor de către habsburgi, nepopulat, a intrat în posesia Episcopului de  Csanád.

Deoarece, în războaiele purtate sub Maria Tereza, numărul cailor armatei a scăzut, sub Regele József II, pe teritoriul actualului oraș, căpitanul József Csekonics a fost autorizat să formeze o herghelie militară de cai (1784), azi Herghelia de Stat Mezőhegyes (Mezőhegyesi Állami Ménes), o fermă cu cai de rasă.

Treptat, 200 de zidari și 150 de dulgheri, au construit mai multe clădiri, în final formându-se un complex. În 1790 au fost ridicate 2 clădiri, cu rol de cazarmă, una în partea de sud și una în partea de nord.

Tot atunci s-a ridicat și clădirea pentru Comandamentul hergheliei, azi sediul central al Állami Ménesbirtok Rt.

În jurul anului 1805 a fost construit Grânarul central, cu două etaje și hambar în pod, de formă dreptunghiulară, latura lungă formată din 27 de stâlpi și latura scurtă cu 3 arcade. 

După 4 ani s-a ridicat o clădire, cu un turn pe fațada de vest, în care s-a amenajat școala de călărie de iarnă. În 1885 a fost reconstruită sub forma actuală.

Apoi au împădurit zona din jurul clădirilor (1814-1815). Până azi a rămas doar o porțiune laterală, amenajată ca parc.

Pe lângă cai, au fost crescute și vite, în jurul anului 1800 numărul lor fiind de 5.000 de cai și 10.000 de vite. Până în 1867, Mezőhegyes a fost o instituție militară condusă direct de la Békés.

Din 1872 herghelia și-a păstrat caracterul militar dar o parte a fost preluată de Ministrul Agriculturii, Ferec Kozma (1826-1892), care s-a ocupat cu reproducerea cailor în scopul de a crea cai de rasă maghiari. Din acel moment, aparținând statului, ferma a fost numită Herghelia Regală Imperială și Apostolică Maghiară și complexul a fost organizat ca sat al Ungariei.

Herghelia militară a funcționat până în anul 1944. Azi ferma este renumită pentru caii săi de rasă- Nonius, Furioso-North Star și Gidran. Sala de echitație acoperită, cea mai veche din țară, este folosită pentru lecții de călărie.

Anual, în luna iunie, la fermă se desfășoară Concursul Internațional Mezőhegyes.

Cam la mijlocul distanței dintre Battonya și Mezőhegyes, în plin câmp, se află ruinele unor foste grânare, construite în secolul XIX, unul dintre ele considerat monument istoric. Grânarul central raional, o clădire cu doua etaje și mansardă, a fost construit în 1864.

În decursul timpului lângă el s-au ridicat clădiri anexe.

În 1875 Gyula Gluzek, absolvent al Facultății de Agricultură și Științe Alimentare,  a fost numit guvernator al moșiei regale a hergheliei. Aflată în prag de faliment, până în 1892, timp în care a condus-o, a transformat-o și dezvoltat-o. Prin mecanizarea utilajelor, a îmbunătățit metodele de săpare ale solului. A înființat fabrica de zahăr, fabrica de cânepă, mai multe mori și distilerii. A construit o rețea feroviară industrială pe care a conectat-o la cea națională. Toate aceste îmbunătățiri au dus la creșterea efectivului de vite și a producției de cereale.

În apropierea Grânarului central a ridicat un alt grânar (1888) care azi îi poartă numele, Grânarul cu lift „Gluzek Gyula” (Gluzek Gyula elevátor magtár).

Clădirea, cu șase etaje, a fost construită în stil eclectic. Avea o capacitate de 300 de vagoane.

Țevile sale de lemn, tridimensionale, treceau porumbul prin echipamente mecanice- tip sită. 

Pentru transportul de la etajele superioare, în interior a fost prevăzut cu un lift. La vremea aceea inovație mondială, a fost brevetată.

Grânarul a fost folosit până în anul 1981 când secțiunea liftului a ars într-un incendiu.

În parcul din centrul orașului, Béke Park, ca amintire a celui care a fondat localitatea și a dezvoltat ferma, reproducând și formând cai de rasă, se află  statuia Kozma Ferenc (Kozma Ferenc szobor).

Pe latura de sud a parcului, înconjurată de copaci, se înalță Biserica Romano-Catolică „Sf. Gheorghe” (Szent György- római katolikus templom). Fiind autorizată de Regele Ferdinand V, în 1843 a fost construită de Guvernul Regal de Agricultură al Ungariei, împreună cu conducerea hergheliei, ca biserică independentă, căreia i s-a dat hramul sfântului ocrotitor al soldaților. Avea un pastor militar, cu statut de capelan.

Clădirea, în stil clasicist, cu o capacitate de 220 locuri, a fost prevăzută cu un turn cu 3 clopote. În cele 4 colțuri ale actualului parc au fost postate foișoare care, în timpul procesiunilor, erau amenajate cu altare la care Episcopul, într-un baldachin purtat de 4 ofițeri ai hergheliei, se oprea pentru scurt timp.

În biserică s-au păstrat băncile originale și un stand de rugăciune, din stejar (1846), la care, vizitând orașul, Regele Franz Joseph îngenunchea în timpul liturghiei. În 1948 sprijinul acordat de stat a încetat.

Plimbându-mă prin parc, m-am oprit câteva minute la Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial  (világháborús hősök emlékműve).

Am ieșit din parc și am străbătut strada Kozma Ferenc.

După 5 minute am ajuns la Primăria Mezőhegyes (Polgármesteri Hivatal Mezőhegyes, Kormányablak). Clădirea, în stil eclectic, construită de Herghelia de Stat (1894-1913), a fost folosită pentru cazarea fermierilor necăsătoriți, din care cauză localnicii au numit-o Bridle.

În timpul renovărilor din 2009 a fost dotată cu un lift interior. Din 2012 în parterul clădirii funcționează Biroul raional Mezőhegyes, din cadrul Oficiului județean Békés.

La câteva sute de metri, pe cealaltă parte a străzii, se află Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), construită prin intervenția inspectorului militar al Hergheliei de Stat, Tibor Petkó Szandtner, luteran, care a donat diverse obiecte bisericii și finanțată de Ministerul Finanțelor.

Construcția a durat mai mulți ani, fiind întreruptă de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial (1944-1949). Imediat după terminarea clădirii a fost efectuată și pictura interioară (1950-1951).

Pe o stradă paralelă, la nici 5 minute de mers pe jos, am ajuns la Biserica Reformată (Református Templom), al cărei turn, înalt de 35 metri, l-am văzut din depărtare. Construcția, în stil neogotic, a fost finanțată de Guvernul Regal de Agricultură al Ungariei și Conducerea Hergheliei Mezőhegyes (1907-1909).

Lateral de turnul înalt, situat pe fațada de vest, au fost ridicate două turnuri mai mici. În turn au fost postate 3 clopote, cel mare cântărind 385 kg. La fel ca Biserica Romano-Catolică, a primit sprijin financiar de la stat doar până în 1948.

Biserica a fost renovată în 1937, apoi în anul 2000. Interiorul simplu, cu o capacitate de 220 locuri, în momentul vizitei mele (2021) era în curs de renovare.

La marginea de est a orașului, la nici 1 kilometru de la biserică, se află Békás tó (Lacul cu broaște). Inițial lacul a fost format prin săparea unor gropi cubice (1970). În timp, modelate de apă, lacul a primit forma actuală.

Azi funcționează ca lac pescărie, pentru pescuitul sportiv. Este populat cu 11 soiuri de pești.  

Comunele Curățele și Budureasa, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Curățele este situată în sud-estul județului Bihor, în zona masivului Vlădeasa și cele 4 sate ,care aparțin administrativ de ea, în depresiunea Beiușului. Pe teritoriul său se află și stațiunea Stâna de Vale, situată în munții Apuseni, la o altitudine de 1102 metri. 

La 6 kilometri nord-est de Beiuș se află satul Nimăiești, străbătut de râul Nimăiești. A fost sat românesc pe tot parcursul istoriei. 

În perioada stăpânirii Daciei de către romani teritoriul actualului județ Bihor nu a fost cucerit. A fost locuit în continuare de dacii liberi, fapt atestat de descoperirile arheologice din zonă. Ca toată partea de vest a țării a fost ocupat de otomani, apoi a intrat în posesia habsburgilor.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1870)

În 1784 satele din sudul Bihorului au participat la Răscoală Țărănească condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1998)

La 2 kilometri nord-est se ajunge în comuna Curățele, atestată documentar din 1692.

În cimitirul satului se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în 1861, perioadă din care s-a păstrat pictura de pe iconostas.

După 3 kilometri nord-est de comună se ajunge în satul Beiușele, situat pe albia pârâului Beiușele, afluent al râului Nimăiești.

În cimitirul de la marginea satului am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

A fost construită în 1865, din piatră și cărămidă. În interior, iconostasul de lemn a fost pictat în ulei.

În centrul satului, pe marginea șoselei, în memoria localnicilor care au participat și murit, a fost ridicat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

La aproximativ 2 kilometri est de comună se află satul Pocioveliște, atestat documentar din 1600, cu numele Poczaveliste, sat în care cei 15 capi de familie stăpîneau două porţi şi se găsea în crainicatul lui Petru Burdan. În 1721 aparținea de șpanatul lui Ioan Roman.

Biserica ortodoxă (1906)

Zona de sud-est a comitatului Bihor era bogată în zăcăminte de minereuri feroase și neferoase  care au fost extrase la suprafață apoi s-au săpat galerii în munte. Pentru prelucrarea fierului și aramei se foloseau cuptoare în care se se ardea cărbunele obținut din pădurile înconjurătoare. Teritoriile erau deținute de Episcopia Romano-Catolică din Oradea. În secolul XVIII, pentru valorificarea lor, pe lângă manufacturile deja existente, Episcopul Nicolae Csáky a înființat noi manufacturi în Pocioveliște și Drăgănești, ambele subordonate Beiușului. 

Ultimul sat care aparține de Curățele este situat la 4 kilometri nord-est de Pocioveliște, la capăt de drum. Satul Cresuia, fiind înconjurat de păduri de foioase, activitatea de bază a localnicilor, pe lângă creșterea animalelor, a fost prelucrarea lemnului. Numele lui provine de la cuvântul crepsuli, o componentă a scării și este singura localitate din țară unde 3 meșteri mai confecționează scări de lemn. Până azi a mai rămas doar unul singur care le vinde. Cu căruța încărcată de scări, el străbate județul Bihor, pe „drumul pâinii”, numit așa deoarece pe vremuri scările se dădeau în schimbul pâinii.

Despre Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” sătenii spun că a fost construită în perioada 1740-1750, din piatră. În interior, pânza lipită pe pereți a fost pictată cu scene și personaje religioase (1835).

Comuna Budureasa și cele 5 sate aparținătoare  sunt situate în partea sud-estică a județului Bihor, la poalele munților Bihorului. Pentru a le vizita, din Cresuia m-am întors la Pocioveliște, apoi m-am îndreptat spre est. Înainte de intrarea în satul Burda am trecut pe lângă Balta „La Nitzu”, amenajată pentru pescuitul sportiv, cu 7 specii de pești.

Satul Burda mi se părea o înșiruire de case de-a lungul râului Nimăiești. Am străbătut șoseaua îngustă apoi, orientându-mă după turnul bisericii, m-am îndreptat spre ea. 

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1915)

Lateral de biserică, într-un spațiu amenajat la intersecția străzilor, am văzut Monumentul Eroilor.

Urma să mă îndrept spre comuna Budureasa, situată doar la 3 kilometri sud-est. Am mai zăbovit pentru un timp în satul liniștit, știind că acasă, în tumultul orașului, mi-l voi aminti adesea.

În comuna Budureasa, pe un deal, la 1 kilometru de actuala locație, a existat o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1784-1793), clădire din piatră cu un turn central în care se păstrează până azi un clopot din 1725. În decursul timpului a fost reparată și modificată astfel în 1924 a fost acoperită cu țiglă, înlocuită cu tablă în 1979, în 1984 s-a instalat un iconostas nou, în perioada 1986-1988 i s-au ridicat cele 2 turnuri laterale, exteriorul a fost tencuit și interiorul a fost pictat în frescă.

Până în Stațiunea Stâna de Vale, deși situată la doar 17 kilometri est, drumul este destul de anevoios, mai ales în apropierea ei, unde pantele sunt abrupte și se străbate cam în jumătate de oră.  Fusesem de mai multe ori așa că din Budureasa m-am îndreptat spre vest, apoi spre sud.

După 6 kilometri am ajuns în satul Saca unde doream să văd  Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Povestea bisericii satului e foarte ciudată. Inițial satul a avut o Biserică de lemn (1724-1725). Totuși actuala biserică a fost cumpărată din Nimăiești la începutul secolului XIX, demontată și refăcută pe actuala locație. În turnul bisericii a fost montat un clopot vechi (1645) care s-a păstrat până azi. Pereți, din bârne de stejar, au fost tencuiți la exterior cu un strat de pământ. Apoi biserica veche a fost donată sau vândută satului Belejeni (1818). Actuala biserică a fost pictată în interior (1876) și în 1903 stratul de vechi a fost acoperit cu altă pictură.

După nici 2 kilometri spre vest, pe un drum de țară, se ajunge în satul Săliște de Beiuș, sat natal al poetului și prozatorului Gheorghe Pituț (1940-1991), în care este amenajată și o Casă Memorială.

La marginea satului se află Biserica Ortodoxă Veche.

Probabil devenind neîncăpătoare, în sat s-a ridicat Biserica Ortodoxă Nouă, în momentul vizitei mele, neterminată încă.

Pentru a vedea și ultimul sat care aparține de Budureasa, satul Teleac, m-am întors la Saca, apoi m-am îndreptat spre vest, în total 5 kilometri.

Biserica Ortodoxă

 

Lacurile din Sovata, jud. Mureș

Publicat pe de
1

Fiind pentru o zi în Sovata, județul Mureș, după tentativa de a călători cu Mocănița, eșuată, m-am întors la Izvorul Sărat și m-am îndreptat spre pădure, unde doream să văd lacurile stațiunii, 6 cu apă sărată, cu o salinitate mai mare de 7 ori ca cea a oceanelor, 2 cu apă dulce, o mlaștină și un lac artificial.

Întrebasem în oraș despre poziționarea Lacului Negru și mi-am dat seama de ce nu știa nimeni să mă îndrume spre el. Lacul sărat, format prin prăbușirea unei ocne (1710), fiind situat într-o zonă umbroasă, a secat și s-a format un strat de nămol sapropelic de aproximativ 2-3 metri adâncime. Până în anul 1989 nămolul a fost folosit în bazele de tratament ale Hotelului Sovata și Lacului Ursu.

Tot urcând lin, am ajuns la Turnul Belvedere, situat  la marginea de sud-vest a rezervației naturale.

A fost construit în scop turistic, din bârne din lemn de stejar și brad, îmbinate cu structuri de oțel.

Înalt de 28 metri, poate fi accesat pe o scară interioară în spirală.

De sus se vede panorama munților și a unei părți din oraș.

La turn drumul s-a terminat. Se continua cu o cărare prin pădure, pe care am urmat-o.

Cam 5 minute și am ajuns într-o zonă amenajată cu bănci. Era clar că am găsit primul lac.

Lacul Mierlei, lac sărat, a fost amenajat la începutul anilor 1950, cu o adâncime de 1 metru.

La marginea lui au fost amenajate esplanade și podețe de lemn. Nămolul lui este folosit în tratarea afecțiunilor aparatului locomotor.

De acolo am urmat un drum prin pădure, o cărare amenajată sub formă de trepte, limitate de butuci de lemn.

Trecând un podeț am ajuns într-o zonă întinsă, cu podea și bănci din lemn.

Acolo ar fi trebuit să văd Lacul Șerpilor, un alt lac sărat transformat în mlaștină. Datorită vegetației abundente nu mi-am putut da seama dacă exista sau nu mlaștina. 

Mai multe indicatoare te îndrumau spre diferite puncte turistice. Am ales să cobor  spre aleea de pe malul Lacului Ursu, ultima porțiune pe trepte din beton.

Într-o dolină, la 60 metri de Lacul Ursu, se află alt lac sărat, Lacul Aluniș. Pe locul lui în trecut a existat o fânață care, prin prăbușirea unei margini a Lacului Ursu, s-a adâncit, formând așa numita „Groapa lui Cristofor”, în care  s-a scurs surplusul de apă din primul lac și a format Lacul Aluniș, cu o adâncime de cca. 7 metri, a cărui nămol atinge vara temperaturi de 30-40 grade Celsius.

Depășind lacul, am trecut pe lângă un spațiu amenajat ca loc de joacă pentru copii.

Lacul Ursu, inițial numit Medve, s-a format în timpul unei furtuni, prin prăbușirea unei mine de sare, când s-a creat o groapă, delimitată de fânul adus de apă (1875), pe care ploaia neîntreruptă și pârâurile care cădeau de pe versanții din apropiere  au umplut-o. După forma lui, localnicii l-au numit Lacul Ursu (1881). După ce ploile au încetat, soarele a început să încălzească apa sărată din lac care la suprafață (1-2 metri adâncime) a devenit fierbinte și, localnicii îmbăindu-se, au constatat că are efecte terapeutice.

În 1893 latifundiarul Illyés Lajos a adus oameni de știință care să studieze fenomenul de încălzire, numit heliotermie (1901). S-a constatat că apa, adusă în lac de două pârâiașe de pe munte, forma deasupra apei sărate un strat de apă dulce, de 10-15 cm grosime, prin care razele solare treceau și încălzeau apele sărate până la o adâncime de 1,5-2 metri, nelăsând-o să se ridice la suprafață. Temperatura maximă, 70 grade Celsius, a fost măsurată în anul 1898, în următoarele decenii ea scăzând constant (53-57 grade Celsius în anii 1929-1931). 

Lacul Ursu a devenit cel mai mare lac heliotermal din Europa și este considerat rezervație naturală.  Având proprietăți terapeutice, o dată cu înființarea Stațiunii de Sus, lângă el a fost amenajată o bază de tratament. Pe parcursul anilor salinitatea lui a scăzut datorită aportului crescut de apă dulce și utilizarea în exces, de către tot mai mulți vizitatori care, îmbăindu-se și agitând apa, au dus la omogenizarea straturilor pe verticală.

Pentru aceasta în ultimii ani au fost efectuate lucrări hidrotehnice, zona în care se face baie a fost delimitată de restul lacului prin balize și temperatura a început să se ridice iar. Apa lui este folosită pentru vindecarea reumatismului articular, a altor tipuri de inflamații și a infertilității.

Fiind în zona centrală, pentru a face o mică pauză, m-am îndreptat spre una dintre multele terase unde, fiind arhipline, am avut norocul să găsesc o masă liberă.

Apoi, în căutarea altor lacuri, m-am întors pe aleea aglomerată care urma marginea Lacului Ursu.

coada la bilete pentru intrarea la ștrandul Lacului Ursu

Spre a vedea două lacuri, aflate unul lângă celălalt, după un versant protejat cu gărdulețe, am cotit la stânga.

Lacul Verde a primit numele după culoarea sa și a copacilor înconjurători care se oglindesc în el.

Ocolindu-l pe o latură, am ajuns la Lacul Roșu.

Culoarea roșie se datorează viermișorilor care trăiesc în el și frunzelor colorate care îi acoperă o parte din suprafață.

La capătul lacului se află Muntele de Sare, parte din masivul care se întinde de la Praid la Sovata.

Acolo am văzut pentru prima dată rocile cu exteriorul din sare, sub forma unor creste ordonate.

Uitându-mă mai de aproape, am remarcat că de fapt sarea creează diverse forme bizare, colorate neuniform.

Razele soarelui o fac să strălucească ca niște firișoare și pete de argint.

Știam că în pădure, spre vârful versantului, se afla un foișor. Trebuia să îl văd neapărat așa că de lângă Lacul Roșu am urcat o cărare până la o terasă împrejmuită, dotată cu bănci de lemn.

De acolo am urcat scările amenajate și după 10-15 minute am văzut structura de lemn a Foișorului de sus.

Singuratic, un chitarist își interpreta muzica. M-a acceptat, deoarece nu s-a oprit din cântat. Din nou noroc ! Mai rar poți asculta muzică inedită, privind panorama superbă.

M-am întors la aleea paralelă cu Lacul Ursu și am urmat-o până la Lacul Paraschiva.

Lac cu apă dulce, s-a format în urma precipitațiilor care, neputând să străbată stratul gros de sare, s-au acumulat deasupra.

Pentru a vedea ultimul lac, a trebuit să mă întorc și să ocolesc pe cealaltă parte Lacul Ursu. Apoi am urcat prin pădure pe aleile pietruite amenajate în cadrul proiectului „Drumul Sării”, finalizat în anul 2015, când, fiind imposibilă deplasarea de utilaje în acele zone, totul s-a efectuat manual.

Ajungând la șoseaua asfaltată, am urmat-o spre Pensiunea Tivoli, unde eram cazată. De acolo până la lac mai aveam de parcurs 500 metri.

În 1970,  într-o zonă mlăștinoasă  de la poalele vârfului Cireșul, cu ajutorul liceenilor din Sovata, a fost creat Lacul Tivoli, cu rolul de a prelua apele meteorice și aluviunile și pentru a fi folosit de cei care nu doreau să facă baie în apă sărată. Fiind la o altitudine joasă și volumul apei crăpând dealurile din jur, pentru că periclita Lacul Ursu, în anii 1990 a fost golit. Problema nu a fost total rezolvată deoarece pârâiașele, formate în timpul ploilor torențiale, au transportat în Lacul Ursu mâlul rămas.

În anii 2010-2011 fundul fostului lac a fost izolat, marginile înconjurate de o pășune în care surplusul de apă se evacuează, apoi a fost umplut cu apă dulce și  recreat ca Lacul Tineretului. cu un spațiu de îmbăiere pentru cca. 500 de persoane (4.400 metri pătrați), pentru a diminua numărul celor care folosesc Lacul Ursu doar pentru divertisment. Pe o suprafață de 27.000 metri pătrați s-au ridicat clădirile ștrandului, din grinzi de lemn, pe piloni de lemn.

În pădurea de lângă lac a fost amenajat Parcul de aventură „Adrenalin Plus Sovata” cu 2 trasee pentru copii si 2 trasee pentru adulți. Al doilea traseu pentru adulți se termină cu o tiroliană, lungă de aproximativ 400 metri, care trece peste lac.

Mulțumită că am reușit să văd aproape toate lacurile, m-am întors la pensiune. A doua zi urma să părăsesc Sovata.

Citește și Muntele și Canionul de Sare Praid, jud. Harghita

Comunele Mădăraș, Cefa și Sânnicolau Român, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat comunele Avram Iancu și Ciumeghiu m-am îndreptat spre nord, am traversat municipiul Salonta și am urmat o rută în care urma să văd trei comune din partea de sud-vest a județului Bihor, situate la granița cu Ungaria: Mădăraș, Cefa și Sânnicolau Român.

Comuna Mădăraș este situată la 4 kilometri nord de Salonta, în partea stângă a drumului Arad-Oradea. A fost atestată documentar din perioada 1291-1294. Istoria ei se împletește cu a tuturor localităților din zonă astfel între secolele XI-XIII erau incluse în Regatul Ungariei, în perioada 1567-1660 făceau parte din Principatul Transilvaniei și următorii 32 de ani aparțineau Pașalâcului de la Oradea.

După ce turcii au fost alungați (1692), au făcut parte din Imperiul Habsburgic și,  începând cu anul  1867, din Imperiul Austro-Ungar.

Biserica Romano-Catolică (1859)

După Primul Război Mondial a fost integrată în Regatul României (1918) din care a făcut parte până în 1940 când, prin Dictatul de la Viena (1940), teritoriile, aflate azi pe graniță, au fost împărțite, o parte revenind Ungariei. Doar după 4 ani, prin schimb de teritorii între țări, au fost din nou integrate în Regatul României.

Biserica Ortodoxă (1908)

În timpul comunismului, făcându-se prospecțiuni geologice, la adâncimea de 2.000 metri s-a descoperit un izvor termal care, având temperatura de 38 grade Celsius, a fost folosit pentru încălzirea serelor din comună. Ulterior, deși mic, a fost amenajat un bazin acoperit care este folosit cu scop curativ în afecțiunile aparatului locomotor și cardio-vascular.

Căminul Cultural

De comună aparțin administrativ trei sate. La 6 kilometri vest, străbătut de râul Corhana, se află satul Mărțihaz, atestat documentar din 1291.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1935-1939)

Sat de câmpie, neavând un foraj pentru apă potabilă, depinde de rezervorul comunei, din care se aprovizionează.

În apropierea satului se află două lacuri care, împreună cu pădurea din apropiere, fac parte din Parcul Natural Cefa. Am rulat pe un drum de țară cam 2 kilometri până la unul dintre ele.

Complexul de lacuri, impropriu numit Lacul Iannis, a fost amenajat pentru pescuit. Lacul principal, pe o suprafață de 24 hectare, este destinat pescuitului la crap. Pe marginea lui au fost construite căsuțe pentru cazarea pescarilor.

În al doilea lac, întins pe 2,5 hectare, se află pești răpitori care sunt pescuiți direct de pe mal.

Pentru a vedea celelate două sate, Homorog și Ianoșda, a trebuit să mă întorc în comună și să mă îndrept spre est. După 14 kilometri am intrat în satul Homorog, pe raza căruia săpăturile arheologice au descoperit urmele unor așezări din secolele XI-XIII. Satul a fost atestat documentar din perioada 1202-1203, cu numele Homorb.

Monumentul Eroilor

În Homorod am văzut Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului; Adormirea Maicii Domnului” (1836-1838), inclusă pe lista  monumentelor istorice. Biserica are și un Muzeu (1973) cu 214 obiecte: icoane pe sticlă și lemn, manuscrise, cărți, odăjdii, țesături, obiecte de uz casnic, etc.

La 7 kilometri spre est este situat satul Ianoșda, atestat din perioada 1202-1203, cu numele Ianusz. Pe lângă urmele acelui sat medieval, arheologii au mai descoperit un topor de piatră și mărgele de pământ dintr-un mormânt neolitic, o măciucă de bronz (1902), care demonstrează că acel loc a fost locuit din timpuri mult mai vechi.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”  (1925-1926)

Pentru a vizita comuna Cefa și cele două sate care aparțin de ea, a trebuit să mă întorc la drumul principal, apoi spre nord. În total 16 kilometri și am intrat în satul Inand. Pe teritoriul lui au fost găsite fragmente ceramice datând din secolele XI-XIII. Satul a fost atestat documentar abia un secol mai târziu (1369).

În partea de nord a satului, lângă vale, a existat o Biserică de lemn care s-a deteriorat în timp.  În locul ei a fost ridicată o altă biserică din chirpici și o parte din pronaos din cărămidă, acoperită cu trestie și turnul cu scânduri (1826), Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. Clădirea mică- 19 metri lungime, 6 metri lățime, 4 metri înălțime- a fost modificată în anul 1885 în sensul că pereții și turnul au fost înălțați cu aproximativ 60-80 centimetri. În timp, devenind neîncăpătoare, lângă ea a fost construită Biserica Ortodoxă Nouă.

Lateral de drumul principal se află Schitul „Sf. M. Mc. Ecaterina”.

Cerând detalii, ulterior căutându-le pe NET, am aflat doar că el aparține de Mânăstirea „Sf. Cruce” din Oradea, altceva, nimic.

Comuna Cefa este situată la 4 kilometri spre vest de Inand. Deși atestată documentar ca villicus de Chepha (1302), arheologii au descoperit urme ale unor așezări din secolele XI-XIII, Latène, Hallstatt, Epoca bronzului, Neolitic.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1883)

Biserica Romano-Catolică

La vest de comună se întinde Parcul Natural Cefa care ocupă 5.002 hectare ce aparțin administrativ comunelor Cefa și Sânnicolau Român.

În el cresc diverse specii de plante și trăiesc unele animale rare, toate ocrotite prin lege. Aproximativ 700 hectare sunt acoperite cu apă din care o porțiune formează Lacul Cefa.

Străbătând o parte din parc, după 10 kilometri spre vest am ajuns în satul Ateaș, situat chiar în zona frontierei cu Ungaria. Cu numele possessio Athas, a fost atestat din anul 1283. Pe raza localității arheologii au descoperit și urme de locuire din secolele VIII-XIII.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1912-1913)

Înapoi la Cefa, apoi spre nord, după 15 kilometri am ajuns în satul Berechiu care, până în anul 2003, a aparținut de comuna Cefa apoi, împreună cu satul Roit, de comuna Sânnicolau Român. Satul a fost atestat documentar din 1332 cu numele sacerdos de villa Barakun.

Biserica Ortodoxă (1802)

Comuna Sânnicolau Român, situată în Câmpia de Vest, la 3 kilometri nord de Berechiu, este străbătută de canalul colector care leagă Crișul Repede de Crișul Negru. Pe raza ei arheologii au descoperit existența unor așezări încă din neolitic, secolele III-II î.e.n. și secolele II-III e.n. Localitatea a fost atestată documentar din 1332. A rezistat sub ocupația otomană, în 1552 fiind locuită de 8 familii.

Biserica Baptistă Betleem

În trecut, satul românesc avea o Biserică de lemn care, deteriorându-se, a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1783), ridicată în stil baroc. Încă dinainte de 1900 turnul său a fost prevăzut cu orologiu. A avut 4 clopote din care, în timpul războiului, 3 au fost transformate în armament. Pe lângă clopotul rămas, în 1936 au fost instalate 3 mai mari, a câte 1.000 kg fiecare.

În epoca medievală pe teritoriul comunei exista o cetate (secolele XIV-XVI) ale cărei ruine au fost descoperite de arheologi. De asemenea s-au păstrat ruinele fostului Castel Toldy. Orientându-mă după spusele localnicilor, am ieșit din comună pe câmpul înconjurător. Degeaba am tot căutat, nu am găsit nici măcar un bolovan care să-mi hrănească imaginația.

Revenind acasă am căutat, meticulos, date. Ruinele cetății nu aveam cum să le văd, azi fiind o movilă de pământ acoperită de vegetație, iar despre existența ruinelor fostului castel, părerile erau împărțite.

La 5 kilometri nord-vest de comună se află satul Roit, atestat documentar din perioada 1291-1294, cu numele Ruyd, azi localitate de graniță.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1924)

Citește și Comunele Toboliu, Girișu de Criș și Sântandrei, județul Bihor

Comuna Fârdea cu 6 sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Iulie 2020. Am pornit să vizitez satele comunei Fârdea din județul Timiș, situate în apropierea Lacului Surduc. Din Arad am parcurs autostrada spre Lugoj, apoi, pe drumuri județene, după 120 kilometri am intrat în comuna Fârdea, situată în zona centru-est a județului Timiș, la contactul Dealurilor Lugojului cu Munţii Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Bega.

Prima atestare documentară datează din secolele XIV-XV, ca localitate românească numită Tvrd. În 1454 districtul Twers, din care făceau parte 7 localități, aparținând de județul Timiș, a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara și la sfârșitul secolului a fost încadrat în județul Hunedoara.  

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1859)

La marginea comunei, în 2001 a fost înființat un schit de călugărițe. În perioada 2003-2004 au fost construite o biserică, chiliile, turnul clopotniță și a fost transformat în Mânăstirea Fârdea „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paraschiva”.

Este locuită de 16 călugărițe care, în atelierele de croitorie, confecționează veșminte, prapori, etc. pentru biserici.

La 3 kilometri spre sud,  pe valea îngustă a râului Hăuzeasca, este situat satul Hăuzești, unul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comună.

Satul este atestat documentar din 1464 printr-o diplomă în care Hewges era donat lui Petru Desy și Nicolae Balothai. A supraviețuit în perioada ocupației otomane.

Sub austro-ungari, numit Antsest, avea doar 8 case.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1883)

Pentru a vedea celelalte sate, situate pe drumuri diferite, m-am întors și am traversat comuna, apoi am înaintat spre nord, în total 6 kilometri.

Satul Mâtnicu Mic a fost atestat documentar din 1364 cu numele Muchnuk. În decursul istoriei, sub otomani, austro-ungari, satul a rămas pur românesc.    

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)

Fiind situat la mică distanță de Lacul Surduc, pentru a-l vedea, am parcurs cei 2 kilometri de drum neamenajat.

Lacul Surduc este cel mai mare lac de acumulare din vestul țării, situat în partea de sud-est a munților Poiana Ruscă.

Am revenit pe drumul județean și după 2 kilometri spre est am ajuns în satul Drăgșinești. Numit Drasinfalva (satul lui Dragu), a fost donat de Regele Ladislau V, împreună cu alte sate înconjurătoare, lui Iancu de Hunedoara, documente din care satul a fost atestat (1453).Sub ocupația otomană o parte a locuitorilor s-au mutat la câmpie și au format satul Dragșina.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1996)

La 3 kilometri sud, satul Gladna Montană, în 1454 format din două localități alăturate, Felso Gladna şi Also Gladna, era proprietatea lui Iancu de Hunedoara, apoi, ca toată zona, a fost ocupat de otomani și de austro-ungari, când cele două localități s-au despărțit (1784). În sat au migrat germani, veniți din alte localități ale Banatului, zona Rusca, Reșița, etc., pentru a lucra în minele din zonă și o perioadă a fost numit Gladna Germană. Spre sfârșitul secolului XIX și mai ales în secolul XX, după emigrarea lor, satul a redevenit sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1954)

Pe un drum, care traversează Munții Poiana Ruscă spre est, am parcurs 3 kilometri până în satul Gladna Română.

Căminul Cultural „Cornel Veselău” (cântăreț de muzică populară bănățeană)

Lângă sat, până în perioada interbelică, s-au mai putut vedea ruinele unei cetăţi construite pe timpul voievodului Glad, azi dispărute, care atestau existența unei așezări din acea perioadă. Satul, cu numele Olah Gladna, a fost atestat documentar abia din perioada ocupației austro-ungare (1784).

Biserica Ortodoxă „Nașterea Domnului” (1894-1896)

La 2 kilometri est, la capătul drumului asfaltat, se află ultimul sat care aparține de comuna Fârdea, satul Zolt, al cărui nume, tradus din limba slavă, înseamnă aur. Atestat documentar din 1453, când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, în decursul timpului a fost deținut de mai mulți nobili, apoi de erariul austriac și în 1860 a fost cumpărat de baronul Carol Billet.

Satul și-a păstrat, de-a lungul timpului, caracterul românesc. În 1775 a fost construită Biserica din lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” despre care tradiția orală susține că a fost cumpărată din Gladna.

Clădirea, din lemn de stejar, îmbinat cu cuie de lemn, a fost postată pe un fundament de piatră.

În decursul timpului, renovată și restaurată, cuiele au fost înlocuite cu unele de fier și acoperișul a fost înnoit.

Interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, reprezentând personaje și scene biblice care, în momentul vizitei mele, erau acoperite pentru a fi protejate.

Mă gândeam cât timp va mai dura, poate niciodată, până să fie restaurate.

În biserică se păstrează o colecție de cărți bisericești dintre care cea mai veche a fost tipărită la Blaj în 1776.

În apropiere am văzut și Biserica Ortodoxă Nouă, construită în 1936, în stil neobizantin.

Obiectivele fiind atinse, comuna cu cele șase sate vizitate, m-am întors și m-am îndreptat spre o altă latură a Lacului Surduc, loc amenajat ca zonă de agrement cu ștrand, camping, terase, locuri de pescuit, etc.

De asemenea se pot practica diverse sporturi nautice și scufundări.

Lacul Surduc, întins pe o suprafață de 530 hectare, are adâncimea 16-20 m și o capacitate de acumulare de aproximativ 51 milioane metri cubi.

A fost creat, prin construirea unui baraj din beton (1972-1976), pentru a  aproviziona municipiul Timișoara cu apă potabilă și industrială.

În aceeași perioadă a început și amenajarea zonei de agrement unde, fiind o zi toridă, la o „terasă” o trupă gălăgioasă se răcorea cu niște beri. Deh, inventivi băieții !

Citește și Comuna Tomești cu 5 sate, jud. Timiș

Cascada Vânturătoarea, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

A doua zi a excursiei noastre în județul Caraș-Severin urma să o petrecem în natură. Doream să vedem două cascade și câteva izvoare din Parcul Natural Domogled-Valea Cernei așa că, de dimineață, din Băile Herculane, am pornit la drum. Ieșind din stațiune pe lângă Hotelul Roman, la nici 2 kilometri ne-am oprit pentru a vedea o cădere de apă formată pe râul Cerna, numită Cascada mică Bobot, pentru a nu se confunda cu Cascada Bobot de lângă Mehadia.

În continuare am rulat pe un drum care urma valea Cernei, printre versanții muntoși.

La marginea drumului, folosit frecvent de amatorii de drumeții, am văzut un izvor captat care, direct din munte, curgea printr-o țeavă.

După ce am trecut de zona 7 Izvoare, pe care urma să o vedem la întoarcere, la câțiva kilometri ni s-a arătat Lacul Prisaca, lac de acumulare cu o lungime de 4 kilometri.

Lacul s-a format în urma construirii barajului din Băile Herculane care pe lângă scopul producerii de energie electrică are rolul și de a menține echilibrul apelor subterane din zonă.

Pe malul lui, mai ales spre coadă, au fost amenajate vile turistice de unde, cei cazați, pot face plimbări cu barca pe lac, să pescuiască în locurile amenajate, sau, dacă preferă, pot face doar drumeții.

Urmând cursul râului am ajuns în dreptul unui pod unde am parcat. Parcursesem 15 kilometri care, împreună cu oprirea la cascadă, au durat jumătate de oră.

Lângă mașină imediat a apărut un patruped cu care pe loc m-am împrietenit.  

De la pod, urmând marcajul cruce roșie, am trecut pe lângă niște case, apoi un podeț, peste pârâul din spatele lor.

A urmat un urcuș foarte abrupt, pe bolovănișul care aluneca sub încălțări.

Nu a fost lung, dar pentru noi, oameni de la câmpie, fără pregătire fizică, extenuant.

Urcușul a continuat prin pădure, pe o pantă devenită rezonabilă.

Ieșite din pământ,  rădăcinile copacilor formau niște „trepte” care ne ajutau dar ne și încurcau. În jocul de lumini și umbre trebuia să fim foarte atente pe ce călcam.

Noroc că drumul era foarte bine marcat.

Tot urcând, dintr-odată, printr-o porțiune fără copaci, am văzut în depărtare masivul muntos la care trebuia să ajungem. Acolo se afla Cascada Vânturătoarea.

Urcușul era intercalat de porțiuni mai line, unele plate, cu bolovani și copaci dezrădăcinați, căzuți în diferite direcții.

Din loc în loc cărarea trecea printre bucățile unor bolovani care, se vedea clar, au fost tăiați de oameni, probabil de acei cățărători germani care, îndrăgind locurile, au format o echipă, au marcat și amenajat multe din traseele din zonă.

În unele porțiuni cărarea trecea razant pe lângă pereții stâncoși ai muntelui.

Mi s-a părut foarte ciudat că liniștea era totală. Nu se auzea ciripit de păsărele. De fapt, pe tot drumul, ca viețuitoare am văzut doar câteva insecte și pânze vechi, țesute de păianjeni.

Din nou, printr-o zonă fără copaci, s-a văzut masivul muntos, de data asta mult mai aproape, ceea ce „ne-a dat aripi”.

Pentru a ne odihni, dar și pentru a savura peisajul, am ieșit de pe cărare într-un loc însorit, mai strâmt, pietros, de la marginea prăpastiei.

Vis a vis, la mijlocul peretelui de stâncă, se vedea un firicel de apă. Dacă l-am reperat, însemna că nu mai aveam mult până la cascadă.

Într-adevăr, după încă 5 minute de urcuș, a urmat o coborâre ușoară. Poteca trecea prin loc deschis, pe marginea pădurii. Înaintând, mă uitam la picioare, dar mai mult la muntele pe care cascada se revărsa și de care mă apropiam.

Poteca s-a terminat la baza cascadei. Eram foarte mulțumită că am ajuns până acolo și încă într-un timp foarte bun pentru mine, aproximativ 2 ore, având în vedere că timpul estimat pe marcaje era de 1:30 ore.

Cascada  Vânturătoarea, aflată la 1.000 metri altitudine, este formată de un afluent al râului Cerna, Ogașul Slacini. Are o înălțime de aproximativ 50 metri și prezintă două trepte. În cădere, după ce trece de prima treaptă, apa se lovește de un prag de stâncă și urmează treapta de jos, cu cădere liberă pe o înălțime de  40 metri, când este pulverizată ca o ploaie fină, pe o suprafață de cel puțin 100 metri pătrați.

De multe ori acea perdea de apă este spulberată de vânt și împreună cu soarele, luminând-o din unghiul potrivit, formează curcubeie. Cantitatea de apă care o formează variază, fiind mare în anotimpurile ploioase. Din păcate, fiind vară, debitul cascadei nu era foarte mare. Oricum, aparatul foto nu poate reda măreția ei, doar retina o percepe. La mine a stocat-o ca amintire.

Ajungând în partea de jos, apa se scurge pe porțiunea plină de mușchi.

Apoi umple spațiul dintre numeroșii bolovani, acoperind o suprafață destul de mare.

Spre baza cascadei peretele vertical este înclinat în afară, în spatele căderii de apă delimitându-se un spațiu unde, cei cu încălțări care nu alunecă, nu ca mine, au putut să intre și, ca după o perdea, să vadă căderea de apă, fără a fi udați.

Pe drumul de întoarcere mă gândeam ce frumoasă trebuie să fie cascada iarna, când apa îngheață, luând diferite forme ciudate.

Și iar pe panta abruptă, plină de bolovăniș, apoi la auto. Drumeția s-a sfârșit cu bine și cu amintiri frumoase.

Citește și Băile Herculane- 7 Izvoare

Un drum mai puțin „bătut” spre Băile Herculane

Publicat pe de
Răspunde

În județul Caraș-Severin, după ce am văzut cele două schituri situate pe teritoriul comunei Armeniș, ne-am îndreptat spre satul Rusca, comuna Teregova,  unde am ajuns după aproximativ 20 minute.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1845)

De acolo mai aveam de rulat cam 8 kilometri spre est până la obiectivul nostru.

Parcurgând drumul îngust, paralel cu râul Timiș, care urca pe serpentine, înconjurat de păduri, aveam senzația că doar noi existăm acolo. Nu am întâlnit nici o mașină sau măcar o vietate.

Am parcat lângă niște clădiri unde se vedea o parte din Lacul de Baraj Poiana Ruscă.

Lacul artificial a fost amenajat pe râul Hideg, numit și Râul Rece,  prin construirea unui baraj hidroenergetic. Este cel mai nou și cel mai mare din Banat.  Lucrările au demarat în anul 1982, au fost sistate după 1990, reluate în 2002  și barajul a fost inaugurat în 2007.

Barajul a fost construit din beton, în „dublu arc”, cu o deschidere de 400 metri și înălțimea de 75 metri.

Când este plin, lacul ocupă o suprafață de 139 hectare și are adâncimea de 70 metri. Are o lungime de 7 kilometri și, pe o porțiune, drumul a mers paralel cu el.

Apoi am rulat spre sud, prin natura parcă virgină, întâlnind din când în când câte un pâlc de case, altele risipite pe munte, sau doar căpițele de pe marginea drumului care demonstrau că zona era locuită.

De fapt, fără să vedem indicatoare ale unor localități, treceam pe lângă sau prin unele dintre cele 40 de sate și cătune care aparțin administrativ de comuna Cornereva, unele dintre ele izolate, fără drum de acces, în care oamenii trăiesc și azi după modelul altor secole, fără energie electrică, etc., doar din munca lor.

De asemenea pe teritoriul comunei s-au păstrat 32 de mori de apă dintre care unele încă funcționale.

Bineînțeles că ne-am îndreptat și noi spre una dintre ele.

Morile erau folosite în principal pentru măcinatul grânelor dar și pentru spălarea covoarelor, păturilor, a obiectelor mari și grele. Acestea erau puse în vâltoare, locul unde apa râului formează vârtejuri, iar apa le învârtea și astfel se curățau. În unele zone se mai practică încă acest mod de spălare. Apoi obiectele sunt întinse și uscate la soare.

Cornereva și zona înconjurătoare au fost întotdeauna locuite de români.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1779-1805)

În continuare spre sud, am intrat pe teritoriul comunei Mehadia.

Unul dintre satele care aparțin de Mehadia este Globurău.

Ne-am oprit în centrul satului lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1775-1776).

Obiceiul meu, când întâlnesc localnici cu poftă de vorbă, încerc să aflu legendele locului. Așa am făcut și în Globurău unde am sporovăit, dar nu numai, cu un localnic foarte comunicativ.

Apoi am continuat drumul până în satul Plugova unde am intrat iar pe drumul principal.

Nu mai aveam decât un obiectiv, situat la marginea drumului și, după 20 de kilometri, urma să ajungem în Băile Herculane. Din mers, lateral de drum, am văzut Râpa Neagră, o rezervație naturală situată în partea de nord-vest a comunei Mehadia, întinsă pe 5 hectare. Râpa este formată din straturi de roci sedimentare, unul mai dur, altul mai nisipos, care conțin carbonat de calciu și argilă, folosite la fabricarea cimentului. În decursul timpului stratul de suprafață, mai moale, a fost descoperit de fenomenele naturale ca ploaia, vântul, etc. și au rămas expuse straturile de rocă dură, negre-cenușii.

Citește și Prin Băile Herculane spre Parcul Central

Turnu lui Ovidiu, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În august 2020, împreună cu o prietenă, ne-am propus să ne petrecem câteva zile la și în jurul Băilor Herculane. Prima zi, dis de dimineață, am străbătut autostrada Arad-Lugoj apoi ne-am îndreptat spre sud. După o oprire pentru a vizita orașul Caransebeș ne-am îndreptat spre comuna Turnu-Ruieni unde doream să urcăm la ruinele unui fost turn de apărare.

După 6 kilometri spre est am ajuns în satul Zervești, unul dintre cele patru sate aparținătoare administrativ de comună, atestat documentar din secolul XV.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1857)

La ieșirea din sat se află Lacul de Acumulare Zervești, construit în 1987. Pentru a-l vedea a trebuit să lăsăm mașina, să străbatem pe jos un drum de câteva sute de metri, să ocolim o poartă care închidea șoseaua pentru autovehicule și să urcăm digul, „efort” depus nici 10 minute.

Lacul a fost construit ca sursă de apă potabilă pentru zona înconjurătoare.

Încă 4 kilometri și am ajuns în comuna Turnu Ruieni, situată pe valea râului Sebeș, la poalele Muntelui Mic.

Inițial au existat două așezări, Turnu și Ruieni, atestate documentar din 1462 și  1458, care s-au unit în 1947 și au format actuala comună. În perioada războaielor dintre austrieci și otomani au fost devastate, ulterior refăcute.

Am oprit în centru, lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1968),  pentru a întreba cum să ajungem la ruinele fostului turn de apărare, care se vedea în zare, înălțat pe munte.

Conform indicațiilor am ieșit din comună, am depășit o intrare în subteran (probabil o mină ?) și am urmat un drum pe care, la un moment dat, trebuia să ajungem în apropierea releului TV.

Pe tot drumul nici un indicator, dar am avut noroc. O mașină, cu șoferul în ea, era parcată la margine de drum și acesta ne-a explicat că de acolo trebuia să urmăm pe jos o cărare. Nici până azi nu am înțeles ce făcea acel domn acolo, în vârful muntelui, singur. Acolo l-am găsit și la întoarcerea de la ruine.

Nici 20 de minute și în față se înălța Turnul lui Ovidiu, numit de localnici după renumitul poet, dar neavând nimic în comun cu acesta. Probabil datorită faptului că a fost construit pe locul unui fost turn roman.

Turnul, un donjon, a fost ridicat în Evul Mediu, o dată cu multe alte turnuri, la comanda banului de Lugoj Petru Petrovici, care dorea să asigure siguranța zonei împotriva eventualelor atacuri turcești.

A fost înălțat pe culmea dealului Stârminița, la o altitudine de 420 metri, un loc strategic din care se putea observa valea râului Sebeș și culoarul Timiș-Cerna.

Avea formă patrulateră și o înălțime de aproximativ 12-14 metri.

În interiorul, etajat pe patru nivele, stăteau patrule care, la un eventual atac, dădeau alarma.

Accesul în donjon se făcea pe o ușă, situată la 7,5 metri de sol, la care se urca pe o scară mobilă.

Împrejurul lui, la o distanță de 20-25 metri, era săpat un șanț de apărare, azi invadat de vegetație, peste care se trecea pe un pod.

Liniștea înconjurătoare mi-a lăsat imaginația să zburde, gândindu-mă la vremurile de mult apuse.

O ultimă privire asupra panoramei și am lăsat în urmă donjonul singuratic, părăsit și nu prea vizitat. Era timpul să continuăm drumul spre Băile Herculane.

Citește și Schitul Piatra Scrisă și Schitul Feneș, județul Caraș-Severin

Comunele Sacoșu Turcesc și Liebling, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o excursie de o zi prin județul Timiș, după ce am vizitat comuna Moșnița Nouă, m-am îndreptat spre comuna Sacoșu Turcesc, situată la 22 kilometri sud-est de municipiul Timișoara. Din satul Albina, după 8 kilometri am ajuns în primul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comuna Sacoșu Turcesc. Satul Uliuc, situat pe malul râului Timiș, a fost atestat documentar din anul 1723 cu numele Villock, schimbat sub administrația maghiară în Ujlak și după 1913 în Temesujlák.

Deși cu nume maghiarizate, satul a fost locuit tot timpul de români ortodocși.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1922)

La 3 kilometri spre sud-vest, la capăt de drum, pe partea stângă a râului Timiș, se află satul Unip. Satul românesc a fost menționat în actele dijmelor papale încă din perioada 1332-1337, cu numele Wineg.

În decursul timpului numele i-a fost schimbat de mai multe ori. Cucerit de austrieci,  pe harta contelui Mercy (1723) apărea cu numele actual, Unip.  

Căminul Cultural și Monumentul Eroilor

Românii, ortodocși, au construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc la Uliuc, apoi m-am îndreptat spre sud, în total 12 kilometri. Am deviat din drumul principal până la Balta Pescărie, loc des frecventat de pescarii amatori, pentru pescuit sportiv.

Ca în toate drumurile mele, m-am ales și acolo cu un nou prieten patruped.

În actele istorice, actuala comună Sacoșu Turcesc apare pentru prima dată ca satul Zekes, aparținând unei familii de nobili (1321), inclus în județul Severin. Un secol mai târziu a intrat în proprietatea familiei nobiliare maghiare Kórógy care a construit un castel (1440) pe care nu l-a deținut decât câțiva ani, pentru o perioadă fiind preluat de Regele Matei Corvin (1440) și în decursul timpului de alți proprietari, până s-a ruinat și a dispărut.

Ca toată zona, Sacoșul Turcesc a fost localitate locuită de români. Aceștia și-au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”.

La 4 km spre vest, în centrul actualului județ Timiș, pe malul râului Pogăniș ,se află satul Icloda. Deși atestată documentar din 1054, săpăturile arheologice făcute pe malul râului au scos la iveală urme ale unei așezări romane. După cucerirea Banatului de către habsburgi (1717) cele câteva case existente au fost numite satul Ikloda, nume de origine slavă însemnând „copac”.

De fapt satul a fost refăcut de familii de români care, refugiindu-se din calea turcilor, s-au așezat în pădurile învecinate (1730). Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1755) care un secol mai târziu a fost transformată într-o capelă (1863) și în 1901 a fost înlocuită cu actuala  Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Din Icloda spre sud se ajunge la alte 2 sate care aparțin de Sacoșu Turcesc. Satul Otvești, situat pe malul drept al râului Pogăniș, a fost format în 1878 de coloniști maghiari care au fost aduși pentru a lucra în agricultură. Pe o moșie donată de Contele Kiss fiecare colonist a primit loc de casă și câte 2 iugăre de pământ. Astfel s-a format localitatea numită atunci după ministrul Iosif Eötvös, Eötvösfalva.

Comuna a prosperat și în decursul timpului numărul populației a crescut prin noi colonizări cu maghiari (1894).

Biserica Romano-Catolică

În perioada interbelică în sat s-au așezat români veniți din Transilvania și Moldova dar a rămas majoritar maghiar. Totuși numele i-a fost românizat, inițial devenind Ivești apoi Otvești. Actual numărul populației este scăzut, migrarea fiind accentuată între anii 1980- 1990.

Lac Pescărie

Următorul sat, Berini, situat la 5 kilometri spre sud, a fost atestat documentar în actele dijmelor papale din 1333, în cele din 1410 ca localitate dezvoltată, „târg” (oraș) și sub habsgurgi, cu numele Berino (1717), un sat locuit de români care se ocupau cu creșterea vitelor și comercializarea lânii.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

Pentru a vedea cel de al 6-lea sat care aparține administrativ de comuna Sacoșu Turcesc a trebuit să mă întorc spre Otvești și să cotesc spre vest. După 7 kilometri am intrat în Stamora Română, sat situat pe malul drept al râului Pogăniș. În decursul istoriei a fost locuit de români. În prima atestare documentară (1407) purta numele de Stamur. După ce a fost cucerit de habsburgi, cu numele Stamor, a fost inclus în districtul Ciacova.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1861)

Din Stamora Română m-am îndreptat spre vest și după 8 kilometri am ajuns în comuna Liebling de care aparțin administrativ 2 sate, Cerna și Iosif.

În prima atestare documentară (1332) apare cu numele Beesd. Actuala localitate a fost formată sub habsburgi prin colonizarea cu germani protestanți (1786-1788) când a fost numită după guvernatorul Banatului, Vecshaza. Conform tradiției orale guvernatorul, deoarece iubea protestanții, l-a schimbat în Liebling, nume care a devenit oficial din 1828, an în care s-a ridicat Biserica Evanghelică Luterană.

După Primul Război Mondial în sat s-au mutat familii de români din actualul județ Alba care, prin reforma agrară, au fost împroprietăriți (1926). Populația românească a crescut postbelic, germanii au migrat masiv, în special după 1989 și comuna este azi majoritar românească.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”

Satul Iosif se află la 3 km vest de comună. A fost înființat în 1870 cu coloniști maghiari și numit după cel care l-a creat, Josephfalva. Postbelic, numărul populației scăzând, a devenit cătun (1954) apoi, după așezarea mai multor familii de români, a redevenit sat.

Biserica Romano-Catolică

Satul Cerna este situat la 7 kilometri sud-est de comună. Este o localitate veche, atestată prima dată documentar din 1373, populată de români. Sub invazia otomană satul a supraviețuit. Cucerit de habsburgi, a primit numele Czerna (1725) și a fost inclus în districtul Ciacova.  

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

Citește și Comunele Tormac, Nițchidorf și Chevereșu Mare, județul Timiș