În august 2020, împreună cu o prietenă, ne-am propus să ne petrecem câteva zile la și în jurul Băilor Herculane. Prima zi, dis de dimineață, am străbătut autostrada Arad-Lugoj apoi ne-am îndreptat spre sud. După o oprire pentru a vizita orașul Caransebeș ne-am îndreptat spre comuna Turnu-Ruieni unde doream să urcăm la ruinele unui fost turn de apărare.
După 6 kilometri spre est am ajuns în satul Zervești, unul dintre cele patru sate aparținătoare administrativ de comună, atestat documentar din secolul XV.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1857)
La ieșirea din sat se află Lacul de Acumulare Zervești, construit în 1987. Pentru a-l vedea a trebuit să lăsăm mașina, să străbatem pe jos un drum de câteva sute de metri, să ocolim o poartă care închidea șoseaua pentru autovehicule și să urcăm digul, „efort” depus nici 10 minute.
Lacul a fost construit ca sursă de apă potabilă pentru zona înconjurătoare.
Încă 4 kilometri și am ajuns în comuna Turnu Ruieni, situată pe valea râului Sebeș, la poalele Muntelui Mic.
Inițial au existat două așezări, Turnu și Ruieni, atestate documentar din 1462 și 1458, care s-au unit în 1947 și au format actuala comună. În perioada războaielor dintre austrieci și otomani au fost devastate, ulterior refăcute.
Am oprit în centru, lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1968), pentru a întreba cum să ajungem la ruinele fostului turn de apărare, care se vedea în zare, înălțat pe munte.
Conform indicațiilor am ieșit din comună, am depășit o intrare în subteran (probabil o mină ?) și am urmat un drum pe care, la un moment dat, trebuia să ajungem în apropierea releului TV.
Pe tot drumul nici un indicator, dar am avut noroc. O mașină, cu șoferul în ea, era parcată la margine de drum și acesta ne-a explicat că de acolo trebuia să urmăm pe jos o cărare. Nici până azi nu am înțeles ce făcea acel domn acolo, în vârful muntelui, singur. Acolo l-am găsit și la întoarcerea de la ruine.
Nici 20 de minute și în față se înălța Turnul lui Ovidiu, numit de localnici după renumitul poet, dar neavând nimic în comun cu acesta. Probabil datorită faptului că a fost construit pe locul unui fost turn roman.
Turnul, un donjon, a fost ridicat în Evul Mediu, o dată cu multe alte turnuri, la comanda banului de Lugoj Petru Petrovici, care dorea să asigure siguranța zonei împotriva eventualelor atacuri turcești.
A fost înălțat pe culmea dealului Stârminița, la o altitudine de 420 metri, un loc strategic din care se putea observa valea râului Sebeș și culoarul Timiș-Cerna.
Avea formă patrulateră și o înălțime de aproximativ 12-14 metri.
În interiorul, etajat pe patru nivele, stăteau patrule care, la un eventual atac, dădeau alarma.
Accesul în donjon se făcea pe o ușă, situată la 7,5 metri de sol, la care se urca pe o scară mobilă.
Împrejurul lui, la o distanță de 20-25 metri, era săpat un șanț de apărare, azi invadat de vegetație, peste care se trecea pe un pod.
Liniștea înconjurătoare mi-a lăsat imaginația să zburde, gândindu-mă la vremurile de mult apuse.
O ultimă privire asupra panoramei și am lăsat în urmă donjonul singuratic, părăsit și nu prea vizitat. Era timpul să continuăm drumul spre Băile Herculane.
Într-o excursie de o zi prin județul Timiș, după ce am vizitat comuna Moșnița Nouă, m-am îndreptat spre comuna Sacoșu Turcesc, situată la 22 kilometri sud-est de municipiul Timișoara. Din satul Albina, după 8 kilometri am ajuns în primul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comuna Sacoșu Turcesc. Satul Uliuc, situat pe malul râului Timiș, a fost atestat documentar din anul 1723 cu numele Villock, schimbat sub administrația maghiară în Ujlak și după 1913 în Temesujlák.
Deși cu nume maghiarizate, satul a fost locuit tot timpul de români ortodocși.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1922)
La 3 kilometri spre sud-vest, la capăt de drum, pe partea stângă a râului Timiș, se află satul Unip. Satul românesc a fost menționat în actele dijmelor papale încă din perioada 1332-1337, cu numele Wineg.
În decursul timpului numele i-a fost schimbat de mai multe ori. Cucerit de austrieci, pe harta contelui Mercy (1723) apărea cu numele actual, Unip.
Căminul Cultural și Monumentul Eroilor
Românii, ortodocși, au construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.
Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc la Uliuc, apoi m-am îndreptat spre sud, în total 12 kilometri. Am deviat din drumul principal până la Balta Pescărie, loc des frecventat de pescarii amatori, pentru pescuit sportiv.
Ca în toate drumurile mele, m-am ales și acolo cu un nou prieten patruped.
În actele istorice, actuala comună Sacoșu Turcesc apare pentru prima dată ca satul Zekes, aparținând unei familii de nobili (1321), inclus în județul Severin. Un secol mai târziu a intrat în proprietatea familiei nobiliare maghiare Kórógy care a construit un castel (1440) pe care nu l-a deținut decât câțiva ani, pentru o perioadă fiind preluat de Regele Matei Corvin (1440) și în decursul timpului de alți proprietari, până s-a ruinat și a dispărut.
Ca toată zona, Sacoșul Turcesc a fost localitate locuită de români. Aceștia și-au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”.
La 4 km spre vest, în centrul actualului județ Timiș, pe malul râului Pogăniș ,se află satul Icloda. Deși atestată documentar din 1054, săpăturile arheologice făcute pe malul râului au scos la iveală urme ale unei așezări romane. După cucerirea Banatului de către habsburgi (1717) cele câteva case existente au fost numite satul Ikloda, nume de origine slavă însemnând „copac”.
De fapt satul a fost refăcut de familii de români care, refugiindu-se din calea turcilor, s-au așezat în pădurile învecinate (1730). Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1755) care un secol mai târziu a fost transformată într-o capelă (1863) și în 1901 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.
Din Icloda spre sud se ajunge la alte 2 sate care aparțin de Sacoșu Turcesc. Satul Otvești, situat pe malul drept al râului Pogăniș, a fost format în 1878 de coloniști maghiari care au fost aduși pentru a lucra în agricultură. Pe o moșie donată de Contele Kiss fiecare colonist a primit loc de casă și câte 2 iugăre de pământ. Astfel s-a format localitatea numită atunci după ministrul Iosif Eötvös, Eötvösfalva.
Comuna a prosperat și în decursul timpului numărul populației a crescut prin noi colonizări cu maghiari (1894).
Biserica Romano-Catolică
În perioada interbelică în sat s-au așezat români veniți din Transilvania și Moldova dar a rămas majoritar maghiar. Totuși numele i-a fost românizat, inițial devenind Ivești apoi Otvești. Actual numărul populației este scăzut, migrarea fiind accentuată între anii 1980- 1990.
Lac Pescărie
Următorul sat, Berini, situat la 5 kilometri spre sud, a fost atestat documentar în actele dijmelor papale din 1333, în cele din 1410 ca localitate dezvoltată, „târg” (oraș) și sub habsgurgi, cu numele Berino (1717), un sat locuit de români care se ocupau cu creșterea vitelor și comercializarea lânii.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”
Pentru a vedea cel de al 6-lea sat care aparține administrativ de comuna Sacoșu Turcesc a trebuit să mă întorc spre Otvești și să cotesc spre vest. După 7 kilometri am intrat în Stamora Română, sat situat pe malul drept al râului Pogăniș. În decursul istoriei a fost locuit de români. În prima atestare documentară (1407) purta numele de Stamur. După ce a fost cucerit de habsburgi, cu numele Stamor, a fost inclus în districtul Ciacova.
Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1861)
Din Stamora Română m-am îndreptat spre vest și după 8 kilometri am ajuns în comuna Liebling de care aparțin administrativ 2 sate, Cerna și Iosif.
În prima atestare documentară (1332) apare cu numele Beesd. Actuala localitate a fost formată sub habsburgi prin colonizarea cu germani protestanți (1786-1788) când a fost numită după guvernatorul Banatului, Vecshaza. Conform tradiției orale guvernatorul, deoarece iubea protestanții, l-a schimbat în Liebling, nume care a devenit oficial din 1828, an în care s-a ridicat Biserica Evanghelică Luterană.
După Primul Război Mondial în sat s-au mutat familii de români din actualul județ Alba care, prin reforma agrară, au fost împroprietăriți (1926). Populația românească a crescut postbelic, germanii au migrat masiv, în special după 1989 și comuna este azi majoritar românească.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”
Satul Iosif se află la 3 km vest de comună. A fost înființat în 1870 cu coloniști maghiari și numit după cel care l-a creat, Josephfalva. Postbelic, numărul populației scăzând, a devenit cătun (1954) apoi, după așezarea mai multor familii de români, a redevenit sat.
Biserica Romano-Catolică
Satul Cerna este situat la 7 kilometri sud-est de comună. Este o localitate veche, atestată prima dată documentar din 1373, populată de români. Sub invazia otomană satul a supraviețuit. Cucerit de habsburgi, a primit numele Czerna (1725) și a fost inclus în districtul Ciacova.
În excursia mea prin județul Timiș, de la Pișchia m-am îndreptat spre a vizita orașul Recaș și cele șase sate care aparțin administrativ de el. O parte din drum am rulat pe autostradă apoi am ieșit și m-am îndreptat spre est, în total 21 kilometri, până în unul dintre satele care aparțin de orașul Recaș, satul Izvin, atestat documentar între 1332-1337 cu numele Evsen sau Evzin. În timpul ocupației otomane satul a fost părăsit, localnicii refugiindu-se în pădurile învecinate. După alungarea lor de austrieci, în documentele vremii apare din nou ca un sat de români (1783) care se ocupau cu albinăritul și cultura viței-de-vie. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1779) pe locul căreia a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Apostol Toma” (1786).
După catolicizarea unei părți din români a fost construită Biserica Greco-Catolică„Sf. Toma” (1832).
În secolul XIX la Izvin a existat ferma Kopasztanya, înființată de Ottlik Péter, în care erau crescuți și armăsarii armatei austro-ungare.
Lângă fermă a fost construit Conacul Ottlik (1893) și o moară cu aburi.
După retragerea trupelor armatei herghelia a fost desființată. În locul ei a funcționat o fermă de vaci și din 1967 herghelia s-a reînființat, cu cai de rasă aduși de la Pădureni.
Actual Herghelia Izvin este una dintre cele mai mari din țară. În cadrul ei funcționează și un manej.
Conacul a fost recondiționat și azi aparține Regiei Naționale a Pădurilor ROMSILVA. În apropierea lui a fost construită o Biserică de lemn.
Din Izvin după 6 kilometri spre est se ajunge în orașul Recaș, atestat documentar din 1318. La scurt timp în localitate s-au mutat români din Moldova apoi bulgari care au primit pământuri și li s-a permis să-și păstreze religia ortodoxă.
Localitatea s-a dezvoltat, a devenit Oppidum Rekas, oraș de care aparțineau 20 de localități și care avea o vamă (1350-1470).
În 1650 la Recaș s-au mutat sârbi. Fiind catolici, localnicii i-au numit „șocați”. Până la mijlocul secolului XVII cele trei etnii au avut localități separate: Recașul Valahilor numit și Vlașnița, situat în zona gării de azi, aproape de râul Timiș, Recașul Șocaților și Recașul Bulgarilor. Deoarece râul inunda frecvent, mulți dintre români s-au mutat în satul vecin, Izvin.
După alungarea turcilor și cucerirea Banatului de austro-ungari, Recașul Valahilor fiind depopulat, a fost colonizat cu șvabi și s-a format Recașul German (1764-1786).
Un secol mai târziu Banatul a trecut sub administrație maghiară, perioadă în care cele trei localități s-au unit formând o singură localitate, care a fost colonizată cu maghiari (1809-1899).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul; Sf. Urban” (1918)
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1924)
Din anul 2004 a devenit oraș de care aparțin administrativ 6 sate.
Pentru amatorii de pescuit, în apropierea orașului a fost creată Balta pescărie Recaș.
La 10 kilometri sud de Recaș, pe malul drept al râului Bega, se află satul Bazoș, zonă unde arheologii au descoperit o fostă așezare daco-romană.
Satul a fost atestat documentar abia în 1723, cu numele Bassosch. A intrat în proprietatea erariului și din 1867 a familiei Ambrozy.
Era locuit de români cărora în secolul XIX li s-au alăturat familii de maghiari. Ocupațiile de bază erau creșterea animalelor- vite, ovine, albinăritul și rotăria.
La începutul secolului XX pădurea de pe moșia Ambrozy a fost populată cu zeci de specii botanice provenind de pe continentul nord-american, în special de la arboretumul Universităţii Harvard, azi numită Parcul Dendrologic Bazoș.
Școala Generală
De religii diferite, ortodocși și catolici, fiecare și-a construit propria biserică.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1901)
Biserica Romano-Catolică (1933)
De la Recaș, după 7 kilometri nord-est se ajunge în satul Petrovaselo, atestat documentar din 1359 ca sat de croați numit Petrovasella (maghiarizat- Horvathpeturfalva). Un secol mai târziu aparținea familiei Banffy (1477). În decursul timpului satul a devenit românesc până sub austro-ungari când a fost colonizat cu sârbi din Muntenegru (1760-1770) care au depășit numărul românilor și azi satul e majoritar sârbesc.
Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”
La 12 kilometri spre nord, apoi spre est, se află satul Stanciova. O legendă spune că s-a format de doi păcurari muntenegreni care și-au făcut acolo colibe apoi în jurul lor s-au format satele Stanciova și Godenova iar săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări din paleolitic (mileniul VI î.e.n.).
Prima atestare documentară datează din anul 1456 când satul aparținea lui Iancu de Hunedoara. Sub austro-ungari, satul, numit Stanscheva, a fost populat cu sârbi din Muntenegru (1718-1722). Aceștia au construit o Biserică de lemn (1796) care peste un secol a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1890-1894).
În secolul XIX au sosit coloniștii slovaci (1852-1853), la începutul secolulul XX coloniști maghiari (1905-1907), apoi români din Transilvania (1925) care i-au schimbat numele în Stănești. Totuși localitatea a rămas până azi majoritar sârbească, numită Stanciova.
Căminul Cultural
Satul Herneacova se află la 8 kilometri nord de Recaș. Satul, populat cu români, a fost atestat documentar în 1349, fiind în proprietatea familiei Aranyasa. Un secol mai târziu a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara, perioadă în care era locuit de români și sârbi și purta numele de Haranag. Sub austro-ungari, numit Hernyakovo, a trecut în proprietatea erariului (1761) și la începutul secolului XIX a fost cumpărat de familia Bydeskuthy care l-a colonizat cu unguri slovaci, romano-catolici.
Biserica Romano-Catolică (1837, renovată 2005)
Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1870)
Zona Recașului, zonă preponderent viticolă, era deținută de contele Ambrozy de Seden.
La aproximativ 3 kilometri spre nord de sat, într-un parc întins, aceștia au construit Conacul Ambrozy de Seden care ulterior a fost cumpărat de o familie înrudită, nobilii Jakabffy (1915), în posesia cărora a rămas până la naționalizare. La momentul vizitei mele (2020) fostul conac era încă o ruină dar eram sigură că urma să fie reconstruit și recondiționat.
După evenimentele politice din 1989, conacul și terenurile înconjurătoare au intrat în proprietate privată și au fost transformate în Complexul turistic Herneacova.
S-au amenajat rute turistice, unele pe teren accidentat, pentru iubitorii curselor cu ATV-uri.
Pentru amatorii de pescuit a fost amenajat un lac întins pe 7 hectare care a fost împrejmuit, probabil pentru a se achita taxa de intrare.
De asemenea a fost creat și un Centrul de Echitație, cu zeci de cai de rasă, unde câteodată au loc manifestări sportive.
De la Herneacova spre nord, apoi pe un drum neasfaltat spre est, după 6 kilometri se ajunge în satul Nadăș, atestat documentar din perioada 1247-1256, cu numele Nadasd, când aparținea de Cenad. Localitatea mai apare în scripte doar sub ocupația austro-ungară, cu numele Dubski Nadosch, când aparținea districtului Lipova.
A fost locuit de români și sârbi care, împreună, au construit o Biserică de lemn comună (secol XVIII) care după un timp a fost dărâmată și înlocuită cu o Biserică din piatră „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
În 1804, colonizat cu maghiari, aceștia și-au construit o Capelă Romano-Catolică care a fost distrusă total sub comuniști. De asemenea în Nadăș a existat și Castelul Tormassy-Dedanyi care a avut aceeași soartă.
Biserica din piatră a fost vandalizată de localnici care au folosit materialul pentru a-și construit case. Rămânând o ruină, a devenit adăpost pentru animalele ciobanilor.
Din 1921 satul a aparținut de Herneacova. Datorită poziționării sale, sat izolat, situat la capătul unui drum, postbelic populația l-a părăsit treptat, ajungând în 2015 să fie locuit de o singură familie. Totuși, începând cu anul 2003 au loc întâlniri anuale ale fiilor satului și actual multe familii și-au refăcut sau chiar construit noi case pe care le folosesc ca loc de recreere și relaxare în sânul naturii.
După cazarea la Hotelul Palm Beach Palace din Tozeur, Tunisia, și servirea mesei de prânz, aveam de ales între a rămâne la hotel sau a porni cu jeepul prin deșert. Firesc că am ales-o pe a doua.
A trebuit să aștept ora stabilită pentru plecare și mi-am ocupat timpul explorând parterul hotelului. Existau diverse încăperi decorate în stil tradițional.
Mi-a atras atenția sala amenajată pentru fumătorii de narghilea. Avea pereții placați cu plăci ceramice colorate.
Tavanul de lemn era decorat cu motive florale.
Ne-am îmbarcat în jeep-uri și am pornit spre granița cu Algeria. Orașul Tozeur este situat între două lacuri sărate, Chott el Djerid, pe lângă care venit în localitate și Chott el Gharsa, un lac sărat mai mic, lung de 50 kilometri și lat de 20 kilometri, situat la 17 metri sub nivelul mării, în cel mai jos punct al țării, la granița cu Algeria.
Diferitele porțiuni ale lacului Chott el Gharsa au fost numite Chtihatt Sghatt, Mejez Sfa și el Rahim. Ne-am deplasat de-a lungul lacului Chott el Rahim îndreptându-ne spre zona muntoasă din nord.
Munți înalți s-au format din roci sedimentare, în perioadele Cretacic și Eocen, cu coaste abrupte, unele concave datorită eroziunii și alunecărilor de teren. Între ei s-a format o depresiune sub formă de bazin- Chott el Gharsa.
Lacul este alimentat cu apă dulce din pânza freatică existentă sub coaja de sare, în cele mai adânci straturi de nisip. Depozitele sale de sare gemă și gips au luat diverse forme, comparate cu cele de pe suprafața planetei Marte.
După aproximativ 1 oră am ajuns la Oaza Chebika, situată la poalele munților Djebel el Negueb.
A fost numită și Palatul Soarelui (Qasr el-Shams ) datorită temperaturilor ridicate din zonă.
În perioada ocupației romane purta numele Ad Speculum și era un avanpost de apărare a granițelor acelei zone.
Ostașii legiunilor romane aveau în munți puncte de observație de unde, cu ajutorul reflexiei oglinzilor, comunicau între ei și de la acea manevră localitatea și-a primit numele.
Situat pe „șanțul african” (Fossatum Africae), o linie defensivă construită de romani în nordul Africii pe o lungime de aproximativ 750 kilometri, pe drumul care leagă Tebessa și Gafsa, a devenit un important punct strategic.
Așezarea s-a format între munții parțial acoperiți cu palmieri, măslini și alți pomi fructiferi.
Populația avea ca ocupație de bază cultivarea acelor produse și creșterea animalelor.
Au fost ridicate case de piatră și pământ.
Conform sistemului roman au fost ordonate pe străzi pavate cu pietre.
În unele locuri formau culoare, ca niște verande, acoperite cu structuri din lemn.
A fost aleasă acea zonă și datorită faptului că exista o sursă de apă, pârâul Wadi Khanga, care, mai ales primăvara, este alimentat de apa de ploaia ce se revarsă de pe munți.
Pârâul care se formează trece printr-un culoar format între stânci, apoi se lărgește și, printr-un sistem de irigații creat de om, irigă câmpia oazei.
Vara albia aproape seacă însă iarna, prin cantitățile mari de ploaie, formează un torent învolburat care curge spre câmpie.
Am urmat albia râului până la o porțiune unde se afla un fel de podeț peste apă și o platformă, construite de oameni.
De pe un versant al muntelui, fiind septembrie, se revărsa doar o mică cascadă.
La baza ei exista un superb lac cu apă cristalină în care se reflecta imaginea munților.
Apoi apa continua drumul său urmând albia pârâului.
În antichitate în toate oazele a fost creată așa numita „cameră clepsidră” în care un personaj, considerat important pe scara socială, umplea și golea alternativ două amfore, semnalând timpul în care să se pornească sistemul de irigare a oazei.
În 1969 timp de 3 săptămâni a plouat fără întrerupere, cu rafale abundente care au distrus casele și au omorât sute de persoane. Localitatea veche a fost abandonată și în apropiere a fost construită o localitate nouă.
Oaza a găzduit filmarea multor scene din filmul Pacientul englez.
După ce am savurat excursiile pe dromader și cu ATV-ul prin deșert, de la Douz, Tunisia, ne-am îndreptat spre Tozeur.
Am trecut pe lângă multe plantații de curmali, activitatea de bază în zonă.
În drumul nostru urma să traversăm cel mai mare lac sărat din Tunisia.
Traversând câteva localități am ajuns la o mare întindere de nisip cu urme albe de sare
Telmine
Tombar– Alqods mosquee
Lacul Chott El Jerid, tradus însemnând „Laguna din Țara Palmierilor”, este un lac endoreic, bazin de drenaj terminal. Acest tip de lac se găsește cel mai frecvent în zonele deșertice.
Un lac endoreic se formează în timp din apa ploilor care se adună în zonă și nu se poate scurge datorită localizării lângă munți și suprafețe mari nisipoase, care îl înconjoară și nu lasă să se formeze râuri care ulterior să se verse în ocean.
Apa se poate evacua prin infiltrare și, datorită temperaturilor ridicate, prin evaporare. Mineralele uscate și alte produse de eroziune se acumulează în bazin și apa devine sărată.
De asemenea se poate polua mult mai ușor decât lacurile cu scurgere deoarece agenții poluanți se acumulează în timp. În timpul sezonului uscat lacul se poate diviza în părți mai mici sau își poate schimba forma.
Lacul Chott el Djerid, situat la 10-25 metri sub nivelul mării, se întinde pe o lungime de 250 km, cu lățimea de 20 kilometri și este cel mai mare lac sărat din Sahara, ocupând o suprafață de peste 7.000 km pătrați.
Până la începutul secolului XX a fost populat de crocodili de deșert și pe malurile lui, primăvara, își făceau cuiburi flamingo roz.
Conform unei legende este locul unde s-a născut zeița Atena.
Datorită temperaturilor foarte ridicate care pot ajunge la 50 grade Celsius, vara lacul seacă, pe întinderea lui se poate vedea scoarța de sare și apare des fenomenul de Fata Morgana. Pentru a-l traversa sau colecta sarea locuitorii trebuie să aibă grijă deoarece crusta de sare nu este peste tot rigidă.
În unele părți lacul apare în diferite nuanțe de violet, alb, cafeniu și chiar albăstrui fapt pentru care a fost folosit la turnarea filmului Star Wars.
Fiind în Medina Tunis, m-am pierdut de grupul turistic așa că întrebând mereu, când în franceză, când în engleză, când prin mimă, luând-o când spre stânga, când spre dreapta, am ieșit prin Bab el Bhar (bab=poartă) în Piața Victoriei. Piața a fost creată de francezi pe locul fostei porți de est a medinei, prin demolarea a zidurilor existente acolo, ca Piața Bursei. A fost numită Piața Victoriei cu referință la ziua întoarcerii din exil a liderului Habib Bourguiba (1955), cel care a devenit primul președinte al republicii (1957-1987).
Fără acte, doar cu ceva bani și aparatul foto, am început să caut un loc de parcare pentru autocare. Aproape fugind și întrebând, la o terasă de pe bulevard am găsit o familie cunoscătoare a limbii engleză și domnul s-a oferit să mă ajute. Așa am cunoscut sistemul polițienesc din Tunisia și mi-am dat seama că populația era tot sub „regim de teroare”.
În mare viteză am ajuns la un sector unde, la un loc, se găseau câteva dube de poliție- Poliția de Circulație. Am fost îndrumați spre un alt sector, cu alte dube adunate- Poliția Orașului care ne-au îndrumat spre un alt sector unde, fără uniforme, se aflau alți polițiști- Poliția Turismului. Aceștia cunoșteau limba engleză așa că m-am pornit să explic ….Șoc ! Am fost oprită și au dorit să știe doar din ce grup făceam parte. Nu am trecut 1 minut și dintr-o multitudine de liste (normal că pe computer) au găsit locația autocarului, lângă Teatrul Municipal, pe cealaltă parte a bulevardului, vis a vis de locul unde ne aflam.
Cetățeanul amabil a trebuit să mă „escorteze” până la autocar. După ce ne-am despărțit, mulțumindu-i, am constatat că în graba mea am ajuns înaintea grupului. Poate a fost mai interesant decât să mai cutreier medina. Măcar așa am aflat sistemul lor de „urmărire”.
Teatrul Municipal Tunis a fost deschis în 1902 într-o clădire construită în secolul XIX, decorată cu tentă italiană. În el se desfășoară spectacole de operă, balet, dramă, concerte simfonice.
Șoferul, admonestat telefonic de poliție, nu a vrut să mă lase să părăsesc autocarul. Era un om foarte cumsecade și liniștindu-l, am plecat doar până la o biserică pe care o vedeam puțin mai departe. Catedrala Romano-Catolică „Sf. Vincent de Paul”, sediul Arhiepiscopiei Tunisului, a fost ridicată într-un amestec de stiluri maur, gotic, neobizantin (1893-1897), cu două turnuri înalte (1910), după ce prima construită s-a deteriorat rapid (1881-1892). Este situată în actuala Piață a Independenței, numită așa după eliberarea Tunisiei de sub francezi (1954). După eliberare numărul catolicilor a scăzut treptat. Între Tunisia și Vatican s-a făcut un aranjament (1964) prin care unele dintre clădirile aparținând bisericii au intrat în folosința publicului dar catedrala a rămas în proprietatea bisericii romano-catolice.
La întoarcerea grupului am aflat că nu am pierdut nici un obiectiv turistic. Trecând pe lângă un giratoriu, în mijlocul căruia se afla o fântână arteziană, am văzut statuia Președintelui Habib Bourguiba, primul președinte al Tunisiei (1957) care în 1987 a fost îndepărtat din funcție de primul ministru, când statuia sa a fost mutată într-un port din afara orașului. A fost repusă în centru în anul 2016.
Fiind amiază ne-am deplasat din centrul capitalei spre un loc popular turistic unde să servim masa de prânz. Am străbătut o arteră de circulație care traversa Lacul Tunis, o lagună naturală situată între Tunis și Golful Tunis al Mării Mediterană, întinsă pe 37 kilometri pătrați, care datorită depunerii de sedimente își micșorează treptat adâncimea. Pe vremuri, deasupra ei, pe o pantă de deal, s-a dezvoltat orașul Tunis și laguna a devenit un port natural.
Am pătruns în La Goulétte (Halq al-Wadi), suburbie numită după canalul pe care e situată și după forma ei, a unui vas- goeletă (goélette).
În acea zonă în 1535 Regele Carol I al Spaniei a construit o cetate (Kasbah) care a fost cucerită de otomani (1574). Atacată de Cavalerii Ordinului Maltei (1640), pentru o apărare mai bună, Ahmed Khodja a supravegheat construirea fortului El- Karraka.
Lângă el, în perioada islamizării, a fost ridicată Moscheea Abu Bakr As-Siddiq.
Ne-am oprit pe malul mării unde, într-un restaurant dinainte anunțat, am servit masa de prânz.
Mi-am lăsat „colegii” să golească tot ce era pe masă și m-am retras la o țigară, făcând o plimbare de-a lungul plajei.
Îmi făcusem deja o imagine despre cum va decurge excursia și nu eram prea mulțumită. În Nabeul manufactură cu vânzare, în Hammamet medina, în Tunis partea comercială a medinei….ghida cu afaceri comerciale, mai mult un însoțitor de drum….Știam ce am de făcut. Din acel moment, pentru lămuriri am apelat doar la ghidul tunisian.
Masa servită, am traversat iar laguna și ne-am îndreptat spre Sidi Bou Said.
După ce am vizitat Peștera Comarnic, județul Caraș-Severin, m-am întors spre Carașova. La intersecția cu drumul principal am parcat la umbră lângă o gospodărie. Deși caniculă și toiul zilei am pornit să urc Dealul Gad pe care, la o înălțime de 200 metri față de râul Caraș, se aflau ruinele Cetății Carașova, numită și Cetatea Turcului.
Am ajuns pe un platou plin de flori în toate nuanțele pe care l-am străbătut în plin soare.
De acolo am coborât și am traversat o pădure unde m-am oprit să mă răcoresc puțin, gândindu-mă la istoria cetății și întrebându-mă ce voi găsi acolo sus. Se spune că cetatea a fost construită în timpul dacilor apoi a fost preluată de romani. Poveștile locale explică rezistența ei datorită faptului că zidurile ar fi fost construite din mortar amestecat cu vin și lapte care le-au făcut de nepătruns.
Prima ei atestare documentară datează din 1323 când aparținea Regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. În timpul invaziei otomane aceștia au cucerit cetatea (1520). Pentru o mai bună apărare au săpat în fața ei două șanțuri de apărare, în rest fiind înconjurată de prăpastie. De asemenea au ridicat un zid interior gros de 4 metri. Bucăți din el sunt singurele ruine ale fortificației rămase până azi.
Deși dezamăgită de puținele ruine, am fost plăcut impresionată că în acel loc uitat de lume și nu prea căutat de turiști erau postate o masă și două bănci, pentru cei ca mine, care nu pot sta cuminți acasă, lângă care se afla un panou explicativ.
De pe panou am aflat că din vechea cetate arheologii au scos la iveală puține obiecte de ceramică din secolele XIII-XV.
Căldură mare….Stând sub umbra dată de un pomișor mă gândeam dacă meritase efortul.
Înainte de a coborî am înaintat până la marginea prăpastiei.
Am ajuns la concluzia că dacă nu pentru ruine, pentru panorama superbă a meritat efortul depus.
M-am întors și când am ajuns la mașină am rămas năucă. În plină caniculă o mulțime de oi își așteptau rândul la tuns. Mi s-a explicat că din cauza ploilor abundente oile au rămas cu blana pe ele. Dacă le tundeau se îmbolnăveau. Am urmărit cele două metode folosite- cu mașina de tuns electrică și metoda veche, manuală.
Apoi am pornit spre Reșița. Înainte de intrarea în oraș am virat spre est și pe un drum pietruit, plin de gropi și denivelări, am ajuns la fostul „Lacul Săracilor” azi numit Lacul Doman.
Situat la 2 kilometri de centrul orașului, înconjurat de dealuri, a fost format pe locul unei foste mine care exploata cărbune, pe o suprafață de 114.400 metri pătrați și cu o adâncime de 30 metri.
Lacul este în continuă creștere, atât în lățime cât și în adâncime, datorită ruperii treptate a faliilor. Nefiind amenajat de autorități, multă vreme nu a fost cunoscut de orășeni.
Actual locuitorii orașului, mai ales tinerii, îl folosesc ca loc unde ies la sfârșit de săptămână și nu numai, pentru baie și plajă.
Ca ultim obiectiv al excursiei îmi planificasem să vizitez orașul Reșița. Aflând că centrul orașului era în plină reamenajare am lăsat vizitarea pentru altă ocazie. Fiind în drumul meu, ca să am totuși o amintire că am trecut pe acolo, m-am oprit pentru a fotografia o locomotivă veche expusă mai aproape de drum, una dintre multe alte exponate din cadrul Muzeului C.F.R. de locomotive.
Am continuat drumul spre nord. După o ultimă oprire, unde am savurat imaginea dealurilor, urma să ajung în județul Timiș de unde, pe autostrada Lugoj-Arad, să mă întorc la câmpie, acasă.
După ce am văzut renumita Cascadă Bigăr am continuat drumul prin județul Caraș-Severin. La 9 kilometri spre nord am intrat în localitatea Steierdorf, care aparține administrativ de orașul Anina. În acea zonă au existat așezări care au fost atestate prima dată documentar din 1773. În acea perioadă au fost descoperite zăcămintele de cărbuni care au început să fie exploatate de coloniști germani, aduși la Anina, care s-au așezat și pe acest teritoriu, formând colonia Steierdorf-Anina.
Ca localitate separată Steierdorf s-a format abia în prima jumătate a secolului XIX când era locuită predominant de germani pe lângă puțina populație autohtonă și de alte etnii. În acel secol au fost ridicate două biserici cu culte diferite. Prima a fost Biserica Evanghelică Luterană (1871).
După un an a început construcția la Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1872-1873).
Turnul bisericii a fost dotat cu 3 clopote, fiecare purtând un nume sfânt- Sf. Treime, Sf. Maria și Sf. Barbara.
În timp pe lângă exploatările miniere s-au înființat topitorii, o fabrică de cărămidă, alte care producea obiecte de fier-cuie, șuruburi, etc. De asemenea în 1911 s-a construit actuala Școală Gimnazială Steierdorf care administrativ ține de Liceul „Mathias Hammer” Anina.
În decursul timpului localitatea a fost ocupată de români care în anul 2009 au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Treime; Sf. Ioan Botezătorul”.
La ieșirea din Steierdorf am oprit la cimitirul Sigismund pentru a vedea Memorialul Minerilor ridicat pentru a ne aminti de cele aproximativ 220 de persoane care au pierit în urma exploziei unor depozite subterane de material explozibil (1920).
Din drumul între Steierdorf și Anina am luat-o spre est, prin Parcul Național Semenic-Cheile Carașului.
După aproximativ 7 kilometri am ajuns în dreptul primului lac de acumulare din România, Lacul Buhui. Acesta a fost realizat de către administrația austro-ungară pentru a alimenta cu apă Anina (1884).
A fost format prin bararea pârâului Buhui, afluent al râului Caraș, unul dintre cele mai lungi cursuri subterane cunoscute din România (3217 m).
Barajul a fost creat în amonte, lung de 60 metri.
Lacul ocupă o suprafață de 9,6 hectare, are o adâncime de cca. 20 metri și un volum de 500.000 mc. A fost dat în folosință în anul 1908.
Apa din lac este captată apoi străbate peștera Buhui, situată la aproximativ 2 kilometri, este din nou captată subteran și direcționată printr-un tunel artificial spre Anina.
Am parcat înainte de baraj și într-o plimbare am ocolit lacul până la Cantonul Silvic Buhui-Anina lângă care, în timp, au fost construite vile private.
Depășind cantonul am continuat drumul spre coada lacului, înconjurată de pădurile de fag, carpen și brad, în centrul cărora se află.
Tot privind frumusețea locului, pe lângă lac m-am întors la mașină.
Până în orașul Anina aveam de parcurs 7 kilometri. De altfel, coborând muntele, am văzut orașul în depărtare.
Fiind într-o excursie prin județul Caraș-Severin, după ce am văzut Morile de apă Rudăria m-am întors la Bozovici și, spre nord, m-am îndreptat să văd un alt obiectiv turistic cunoscut în toată lumea.
După ce am plătit o taxă de intrare am parcat într-o zonă largă unde erau amenajate multe tarabe și terase.
Apoi am urmat o alee amenajată pe marginea drumului, în „șir indian”, urmând mulțimea de vizitatori.
Cascada Bigăr sau Cascada Coronini este situată pe marginea șoselei. Pentru a o vedea a trebuit să port o adevărată „luptă” cu mulțimea care o înconjura. A devenit foarte cunoscută și datorită faptului că în 2013 The World Geographya clasat-o pe primul loc în lume dintre cele mai impresionante cascade.
Cascada împreună cu un izvor și o grotă fac parte dintr-o rezervație naturală întinsă pe aproximativ 176 hectare, înființată în 1982, în care am intrat trecând un pod de lemn peste râul Miniș, bineînțeles după ce am plătit din nou o taxă.
Despre cascadă circulă și o legendă. Se spune că unei familii din zonă care nu putea avea urmași li s-a arătat în vis o vrăjitoare din Tărâmul Regăsirii. A îndrumat-o pe femeie să bea apa izvorului de sub stâncă, dintre cele două lumi, dar să aibă grijă când va naște. Dacă copilul va fi fată, să nu o lase să se îndrăgostească pentru că va muri.
Femeia a născut o fată care crescând s-a îndrăgostit de un băiat numit Bigăr. Tatăl ei, dorind să o ferească de blestem, a închis-o într-o grotă unde, suferind intens, încetul cu încetul se stingea din viață. Vrăjitoarei i s-a făcut milă de biata ființă și i-a permis Dorului să pătrundă în grotă. Acesta i-a transformat lacrimile într-o cascadă în apa căreia tânărul s-a înecat. Fata, murind și ea, cei doi îndrăgostiți s-au întâlnit în Tărâmul Regăsirii și au continuat în acea lume povestea lor de dragoste.
Doream să îmi dau seama cum s-a format cascada. Am urmat o alee amenajată cu trepte, am traversat un pârâu și am urcat scările de lemn până la Grota Bigăr. Urma ca de acolo să refac traseul apei.
Știam că exista un izvor alimentat cu ape din subteran care, credeam eu că iese la iveală din grotă. Ce să-i faci dacă nu exista nimeni cu explicațiile de rigoare și, deși taxa plătită, nu am primit măcar un pliant. Așteptându-mi rândul, m-am cățărat pe pereții abrupți până în grotă unde…întuneric total și nici un strop de apă. Măcar urcasem în „grota fetei”.
Am coborât scările și mi-am pus la lucru imaginația. Izvorul Bigăr sau Izbucul Bigăr are o activitate intermitentă adică apa care se adună într-un gol carstic subteran, când acesta se umple, este împinsă brusc la suprafață. Obligatoriu că ea formează o cădere de apă, un pârâu, ceva curgător spre vale.
După cam 200 metri, căzând de pe un prag stâncos, de la o înălțime de 7-8 metri, apa bogată în calcar a format tuful calcaros care a fost îmbrăcat cu mușchi. Același fenomen s-a repetat iar și iar ajungându-se să se formeze actuala cascadă.
Apoi apa urmează cursul râului Miniș care la rândul lui, în decursul timpului și-a lărgit albia formând Cheile Minișului.
Întorcându-mă la mașină din nou mă aștepta un animăluț. Dacă la Cantonul Silvic a fost un câine, la ieșirea din Cheile Șușarei o pisică, de data asta un câine, lâncezind la soare, parcă pe mine mă aștepta.
În apropierea cascadei se află localitatea Poneasa. În 1836 domeniul Poneasa a fost cumpărat de un timișorean care a înființat o Fabrică de cherestea apoi un sat de vacanță care s-a transformat în Stațiunea turistică Poneasa. După 1919 stațiunea a decăzut, sub comunism a fost folosită ca tabără școlară și după 1989 a fost abandonată.
După 5 kilometri de rulat paralel cu râul Miniș am parcat la marginea Lacului Miniș, numit în zonă și Lacul Gura Golumbului (gura porumbelului).
A fost primul lac de acumulare pentru o termocentrală construit în zonă. Lacul, lung de 750 metri, este de asemenea și loc de relaxare unde pescarii amatori își încearcă norocul.
La 30 metri spre nord, pe malul stâng al râului Miniș am văzut Cascada Cârșa care de la o înălțime de 30 metri își revărsa apele ca o perdea printre copacii și vegetația muntelui acoperind o mică peșteră.
În excursia mea prin Parcul Național Cheile Nerei, județul Caraș-Severin, după ce am văzut Cascada „La Văioaga” și am parcurs drumul până la Cantonul „Valea Bei”, urma să văd o altă cascadă și un lac.
Am ocolit cantonul și am urcat pe lângă Păstrăvărie.
Am ajuns pe un drum forestier care urma cursul pârâului Bei.
Din loc în loc apa, săpându-și în timp albia, forma mici căderi de apă ca niște cascade în miniatură.
Când mi-am planificat excursia, fugind din orașul agitat și poluat, speram că mă voi relaxa în mijlocul pădurilor, la susurul apelor și ciripitul păsărelelor.
Din păcate, zona fiind foarte mediatizată, am parcurs acel drum printre familii, copii, căței, cărucioare…înțelegeți mai bine ce vreau să transmit.
Depășind un podeț care traversa pârâul mi s-a arătat Lacul „Ochiul Beiului” cu albastrul său incomparabil.
Încercând să fac abstracție de mulțimea înconjurătoare, privind apa cristalină m-am gândit la una dintre legendele create în jurul său. În una dintre ele se spune că un tânăr bei otoman, fiind la vânătoare în zonă, a ajuns în Poiana Florii unde a întâlnit o păstoriță foarte frumoasă. Îndrăgostindu-se, beiul a revenit de multe ori pentru a o întâlni.
Aflând tatăl fetei și nefiind de acord cu acea relație, a încercat să-i despartă dar fără succes. Ajuns la disperare a hotărât să-și omoare fata și a trimis un călău care a înjunghiat-o în locul unde azi se află Cascada Beușnița. Tânărul, căutând-o și găsind-o moartă, pentru a-și îneca amarul s-a alăturat oștilor. În lupta purtată a pierdut un ochi și pe locul unde a căzut s-a format lacul. Multe lacrimi a vărsat bietul bei după frumoasa păstoriță și neputând îndura s-a sinucis.
Pătrunsă de poveste mă gândeam că totuși ceva misterios se întâmpla deoarece lacul nu îngheață niciodată și își păstrează aceeași temperatură, 4 grade Celsius în timp de iarnă și maxim 8 grade Celsius pe canicula verii. Am preferat poveștile și nu știința. Doar mă aflam pe un tărâm de basm, ignorând puhoiul de oameni, mulți necivilizați și foarte zgomotoși.
De la lac am urcat o potecă prin mijlocul pădurii.
Din când în când poteca se apropia de malul apei în care calcarul, dizolvat de apă în timp de milenii, s-a depus în straturi formând tuful calcaros, moale, care a fost modelat formând mici cascade, mini-baraje, etc.
Apoi am străbătut un loc mai deschis privind în zare crestele muntoase.
Și iar pe lângă pârâu, unde din loc în loc se aflau bălți de culoarea asemănătoare cu cea a lacului.
Un ultim cot și în față mi s-a arătat Cascada Beușnița.
De pe un deal, peste stânci îmbrăcate de mușchi, apa se revarsă în șuvoaie mai mari sau mai mici.
La bază formează mici bălți din care apoi se adună spre a forma pârâul care curge spre vale.
Conform legendei acesta era locul unde păstorița a fost ucisă. Vălul ei de mireasă s-a transformat în cascadă și apa care curge la vale, ajungând la Lacul „Ochiul Beiului”, se împreună cu lacrimile acestuia.
Știam că deasupra Cascadei Beușnița, notată cu 1, se afla o altă cădere de apă numită Beușnița 2. Pentru a ajunge la ea se urcă o porțiune abruptă, lateral de prima și se continuă drumul câteva minute. Din păcate nu am putut urca. Cu o zi înainte plouase, terenul era alunecos și eu nu eram echipată cu încălțăminte adecvată.
De la cascadă m-am întors spre Lacul „Ochiul Beiului”.
Când pe lângă apă, când prin pădure, am ajuns înapoi la Cantonul Silvic.
În așteptarea amicilor m-am întreținut cu un patruped foarte prietenos.
Excursiile Monicăi 