Comuna Orțișoara cu satele- Seceani, Cornești, Calacea, județul Timiș

Publicat pe 1 decembrie 2020 de monica frimu

O zi frumoasă la început de luna mai, așa că am plecat pe drumul Arad-Timișoara pentru a vizita una dintre comunele județului Timiș, Orțișoara, situată în Câmpia Vingăi, cu satele aparținătoare- Seceani, Cornești și Calacea. Localitatea a fost menționată pentru prima dată în Registrele Papale sub denumirea Kokoth (1333) până în secolul XVII când localitatea nu mai era populată (1685).

Un secol mai târziu a fost colonizată cu sași care au ridicat o școală și o biserică. Localitatea era inclusă în domeniile baronului Orczy după care a fost numită Orczydorf (1785).

Ocupația de bază era agricultura și creșterea animalelor, în special găini pentru care era renumită și a fost numită „Cocota”, în limba sârbă kokot însemnând cocoș.

Anul 1794 a fost secetos, agricultura a stagnat și a apărut foametea când se spune că localnicii au ajuns să-și hrănească animalele cu paiele și trestia din acoperișul caselor.

Biserica romano-catolică, construită în stil baroc (1809), a fost dotată cu trei clopote dintre care unul vechi, turnat în 1787. Altarul a fost împodobit cu un tablou care îl reprezintă pe Sf. Hubert, patronul vânătorilor și protectorul animalelor și biserica a fost dotată cu o orgă cu 10 registre.

În fața ei a fost postată statuia Sfântului Hubert (1884).

Dezvoltarea localității a luat avânt o dată cu construirea căii ferate Timișoara-Arad (1866-1868) dar a stagnat o dată cu declanșarea Primului Război Mondial. După război, o dată cu reorganizarea administrativă comuna a fost inclusă în plasa Vinga, județul Timiș-Torontal. În parcul comunei a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (1927).

Comuna a început treptat să fie locuită de familii de români care la început au muncit ca slugi la familiile de nemți bogați. Numele comunei „Cocota” a fost schimbat în cel inițial, românizat- Orțișoara (1929).

Primăria (1910)

Numărul românilor crescând, în 1938 a fost înființată școală primară română, apoi Cooperativa de consum „Unirea” (1947), SMT-ul (1948), o bază de recepție a produselor agricole (1949) și un siloz cu o capacitate de aproximativ 23.000 de tone (1962-1967).

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1971)

La 10 km de la Orțișoara am ajuns în satul Seceani, atestat din dijmele papale ca Secsany (1333-1337) când era format din mai multe cătune înființate pe un loc defrișat, populate cu români.

Pe o perioadă scurtă de timp în localitate s-a menționat prezența unor familii de sârbi (1582) care în decursul timpului au plecat sau s-au românizat.

Nu se cunoaște unde se țineau slujbele religioase, probabil într-o casă construită în acel scop, dar între anii 1840-1848 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

După Primul Război Mondial, ca și Orțișoara, a făcut parte din plasa Vinga, județul Timiș-Torontal.

Căminul Cultural „Luminătorul”

Actual o parte din populația satului este baptistă și slujbele au loc în Biserica Creștină Baptistă „Emanuel”.

Citisem despre existența Vulcanului noroios de tip griffon, numit de localnici Forocici, situat undeva pe teritoriul care aparținea de Seceani. Am întrebat localnicii care m-au îndrumat să parcurg un drum agricol până în dreptul unui podeț și de acolo, pe lângă o carieră de piatră, la vulcan.

Nu am găsit podețul, nu am văzut cariera, așa că nu am ajuns să văd minunăția naturală, doar câmpul care, fiind primăvară, revenise la viață. Cu părere de rău m-am întors la Orțișoara dar eram hotărâtă să revin și să cer ajutorul unui localnic care să mă însoțească.

De la Orțișoara până în satul Cornești am parcurs 6 km. Localitatea a fost atestată documentar din anul 1230 ca aparținând de Cetatea Timișoara dar ultimele săpături arheologice au descoperit 4 inele concentrice, fostele ziduri ale unei cetăți cu șanțuri de apărare, cea mai mare fortificație din Europa scoasă la iveală până azi, pe care micul sat era așezat.

După cucerirea Banatului de către austrieci în actele vremii localitatea apare ca fiind formată din 10 case (1717), o perioadă nelocuită (1761-1783) apoi ocupată de români și colonizată cu maghiari și germani când numele i-a fost schimbat în Jadani.

Pentru populația majoritar română în 1832 a fost construită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Ca activități de bază a locuitorilor au rămas agricultura și creșterea animalelor dar există și firme mici private cu activitate industrială.

La marginea satului a fost amenajată o baltă pescărie, loc de relaxare atât pentru localnici cât și pentru timișoreni.

Balta pescărie Cornești

M-am întors la Orțișoara și m-am îndreptat spre satul Calacea, situat la 4 km de comună. În prima atestare documentară așezarea era cunoscută ca villa Colosa (1214) apoi Kalandava (1311). Până în 1723 nu se cunosc date despre ea dar sub ocupația habsburgică, lângă pusta Kallacs, pe harta vremii apare localitatea Kalacs care era locuită de români, ortodocși. Pentru aceștia exista o Biserică de lemn înlocuită un secol mai târziu cu una din cărămidă care a păstrat hramul celei vechi, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1812-1829).

În 1765 Împărăteasa Maria Theresa a emis un ordin prin care populația română din sate trebuia mutată în zonele predominant românești. Calacea a avut norocul să nu fie depopulată. O perioadă a intrat în posesia bancherului vienez George Sina, cel mai mare proprietar din Banat, care a sprijinit românii prin acte de binefacere.

Biserica catolică „Sf. Tereza” (1927)

În perioada comunistă localitatea era bine cunoscută pentru apele termale curative de la Băile Calacea. Pe vremuri în proprietatea familiei Keller, erau frecventate mai ales de locuitorii zonei când o trăsură pentru opt persoane era folosită pentru transportul de la gară la băi. În 1906 a fost construit un pavilion, apoi o capelă mică, sub comuniști mai multe clădiri ca bază de tratament și o cantină-restaurant. Încetul cu încetul complexul s-a deteriorat și abia în anii 2000 a fost reamenajat, înconjurat de un parc mare în care se află un lac cu nuferi. Nu l-am putut vizita. Fiind primăvară, era închis și nu mi s-a permis intrarea.

Citește și Comuna Sânandrei cu satele Covaci și Cărani, județul Timiș

Biserici vechi de piatră din județul Hunedoara

Publicat pe 27 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Rezervația de zimbri Hațeg-Silvuț în nici 15 min. am ajuns în localitatea Strei la marginea căreia, pe un mic deal, în vechiul cimitir se afla o biserică ortodoxă atestată documentar din 1392. Pentru a ajunge la ea am trecut pe o potecă pe lângă lanurile de porumb.

După unele surse Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei a fost ctitorită de boierul român Ambrozie în jurul anului 1270 pe locul ruinelor unei „villa rustica” romană din care s-au păstrat până azi unele porțiuni ale anexelor. După alte surse ctitor a fost cneazul Petru, fiul lui Zaicu, care a primit în dar trei sate drept recompensă pentru participarea sa la numeroasele campanii militare ale lui Ludovic cel Mare în Italia (1347-1380). Biserica a fost împodobită cu picturi murale efectuate de pictorul Grozie ale cărui portret și nume se află în absida altarului.

Biserica a fost construită din piatră brută într-un stil nemaiîntâlnit la bisericile ortodoxe, gotic timpuriu cu influențe bizantine și elemente locale. Clopotnița cu trei nivele și acoperiș cu patru fațade triunghiulare s-au păstrat intacte până azi. În interiorul turnului, în interior s-a găsit un fragment dintr-un sarcofag roman.

Inițial intrarea se făcea printr-o ușă situată sub turn, deasupra căreia se afla un arc pe care s-a păstrat un fragment din frescele exterioare cu care a fost acoperită biserica. Ulterior intrarea s-a mutat pe o latură a bisericii.

Interiorul a fost pavat cu cărămizi romane. Din frescele vechi s-au păstrat o parte- în altar „Isus în glorie” și cortegiul Apostolilor, în navă „Buna Vestire”, Sfântul Nicolae și alți sfinți. Personajele au ochii scoși fapt explicat prin invazia turcească a zonei care în drumul lor au profanat bisericile. O legendă populară spune că ochii au fost scoși de vrăjitoare pentru a prelua sfinților puterea.

Din 1940 în biserică s-au ținut tot mai puține slujbe. După spusele localnicilor legionarii au construit o nouă biserică și cea veche a fost abandonată. Între anii 1969-1970 Biserica din Strei a fost restaurată. Din păcate nu poate fi vizitată. Este deschisă o singură dată în an, în septembrie, de hramul Adormirea Maicii Domnului când are loc Sfânta Liturghie.

Ne-am întors la Hațeg și am parcurs 3 km în altă direcție, până în localitatea Sântămăria Orlea, pentru a vedea o altă biserică veche din piatră în care se găsește cel mai vechi ansamblu pictural din țară. Am avut norocul să putem intra. Deținătorul cheilor, un fost cadru militar, ne-a deschis, taxat și ne-a povestit detaliat istoria ei.

Nu se știe exact cine a construit-o. Una din variante este că o dată cu colonizarea zonei cu maghiari catolici, aceștia ar fi ridicat Biserica „Sfintei Treimi”(1276) care a aparținut de Curtea Regală Hațeg.

După ce Curtea Regală a fost distrusă de invaziile turcești (1520-1438), împreună cu satele aparținătoare, satul a fost dăruit cnezilor Cândea, drept recompensă pentru participarea lor la luptele antiotomane, de către Ioan de Hunedoara, administratorul zonei din partea Coroanei Maghiare.

A doua variantă afirmă că deoarece cnezii erau ortodocși și Biserica Sântămărie Orlea a fost de rit ortodox. Mărturie stau picturile bizantine din secolul XIV și literele chirilice înscrise în altar descoperite prin restaurare.

După 1447 familia Cândea a trecut la catolicism, o dată cu ei și biserica care din 1555 și până azi a funcționat în rit reformat calvin. Până în 1613 în biserică se oficiau slujbe reformate în paralel cu cele ortodoxe. După acea perioadă ortodocșii au rămas fără biserică.

Inițial biserica a fost construită în stil romanic, ulterior a fost transformată în stil gotic timpuriu („gotic burgund”). Turnul a fost ridicat pe cinci niveluri și prezintă un amestec de stiluri astfel la parter se află un portal de tip romanic, la primul etaj o fereastră gotică, la celelalte etaje ferestre tip romanic. În interiorul bisericii pereții au fost pictați în trei etape succesive. Cele trei straturi au fost descoperite cu ocazia restaurărilor, prima în 1869, a doua în 1873, făcute la comanda Comisiei Monumentelor Istorice din Budapesta.

Cel mai vechi strat, format din 10 cruci de consacrare situate în zona altarului, a fost realizat o dată cu construcția bisericii. Peste el, în partea de est a navei s-a descoperit o inscripție în latină ”Această biserică a fost închinată spre cinstea Fericitei Născătoare, anul Domului 1311”. Al treilea strat, probabil din anii 1400, s-a găsit în zona altarului și pe pereții de sub tribună. Se presupune că picturile acestui strat au fost finanțate de familia Cândea.

Din păcate în acel secol restaurările au fost oprite de către conducătorii Bisericii Reformate.

Lateral de centrul comunei se afla Castelul Kendeffy, castel feudal construit pe malul Râului Mare între anii 1777-1782 de familia de nobili căreia îi poartă numele. Sub regimul comunist a fost naționalizat (1946), din 1982 a fost preluat de Administrația județeană Hunedoara și transformat în hotel care a funcționat până când a fost retrocedat. Fiind proprietate privată nu am putut intra să-l vizităm. Am putut vedea doar turnurile sale, restul fiind acoperit de copacii înconjurători.

Între anii 1977-1986 pe cursul Râului Mare s-au construit 10 hidrocentrale, ultima fiind cea de la Sântămăria Orlea unde s-a ridicat un baraj și s-a format Lacul de acumulare Sântămăria Orlea care asigură alimentarea cu apă a peste jumătate din județul Hunedoara.

De la lac, înapoi, în depărtare, am văzut turnurile Castelului Kendeffy.

Ne-am întors la Hațeg și ne-am îndreptat spre a treia biserică veche din piatră ce se afla în zonă. După 6 km am ajuns în comuna Totești și ne-am abătut 1 km până în satul aparținător de ea, Păclișa, unde auzisem că se afla Castelul Pogany, vechi din anii 1800. Actual în ansamblu funcționează un Centru de Reabilitare pentru copii cu handicap și în castel Administrația acestuia. După ce ne-am legitimat, portarii au fost amabili și ne-au permis intrarea în incintă.

Castelul a fost ridicat în mijlocul unui parc stil baroc cu două etaje și 22 de camere într-un parc întins pe 18 hectare, traversat de un râu. Lângă el a fost amenajat un iaz mic cu pești. În castel a trăit și fata proprietarului care se pare că a fost muza celebrului sculptor Constantin Brâncuși pentru crearea capodoperei sale „Domnișoara Pogany” aflată azi într-un muzeu din New York.

În secolul XIX o parte a clădirii a fost transformată și a primit o formă neregulată. Din 1918 a fost naționalizat, după cel de Al Doilea Război Mondial castelul și terenurile înconjurătoare au fost transformate în cazarmă pentru armata rusă și după renovarea din 1990 clădirea a fost retrocedată descendentului familiei Pogany.

În apropierea castelului se afla o mică biserică în stil bizantin, probabil loc de rugăciune pentru angajații Centrului de Recuperare.

De la Păclișa, după 9 km am intrat în comuna Densuș. În centrul ei, în fața Centrului de Informare Turistică era postat bustul lui Ovid Densușianu (1873-1938), fost poet, folclorist, filolog, lingvist, membru al Academiei Române și Profesor al Universității București.

Am lăsat mașina în parcarea din fața Primăriei și ne-am deplasat pe o stradă laterală, aproximativ 5 minute, până la Biserica Sfântul Nicolae din Densuș. Prima biserică a fost construită în secolul VII, a suferit mai multe modificări, mai ales în secolul XIII, formă care s-a păstrat până azi. La construcție s-au folosit bolovani din râu, cărămizi, capiteluri, etc. luate din ruinele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Biserica era situată în interiorul cimitirului înconjurat cu un gard din piatră. Dacă la Strei am văzut exteriorul bisericii, La Sântămărie Orlea am avut norocul să putem intra, la Densuș nu am avut deloc acces. Poarta cimitirului era încuiată și biserica se afla înconjurată de copaci. Am reușit să vedem doar turnul ei, asemănător cu al Bisericii din Strei.

Deprimate, ne-am întors la mașină. O altă imagine negativă din Densuș și am plecat „cu coada între picioare”.

Citește și Muzeul Satului Hațegan, sat Peșteana, comuna Densuș, județul Hunedoara

Lacul de acumulare Cinciș, județul Hunedoara

Publicat pe 16 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

Pentru a petrece două zile în natură ne-am deplasat spre localitatea Cinciș din județul Hunedoara, sat aparținător de comuna Teliucu Inferior, care se află în munții Poiana Ruscă, pe malul drept al râului Cerna, lângă lacul de acumulare Cinciș, supranumit de hunedoreni „Marea hunedorenilor”.

Numele Cinciș provine de la cele cinci persoane care au întemeiat o așezare în urmă cu 1300 de ani, construindu-și fiecare o casă. Bunicul, fiul și trei nepoți, luptând în locul unde azi se află Poiana Turcului, l-au salvat pe împăratul de la acea vreme de atacul turcesc și au primit ca răsplată acel loc (secolul II e.n.). În decursul timpului, în zonă au apărut alte sate, în total cinci, Cinciș denumit popular Iuba, Valea Ploștii, Bănea lui Crai, Moara Ungurului și Ciuleni în care locuiau aproximativ 150 de familii.

Între 1958-1964 pe râul Cerna s-a hotărât să se ridice un baraj și să se creeze un lac de acumulare pentru aprovizionarea cu apă a Combinatului Siderurgic din Hunedoara. Pentru aceasta a trebuit inundată zona. Satele au fost mutate pe deal, creată comuna Cinciș-Cerna și rămășițele așezărilor împreună cu cele două biserici cu cimitirele lor, una dintre ele veche din 1360, au rămas sub apă.

Pe valea râului Cerna, afluent al Mureșului, a fost ridicat un baraj de beton în arc înalt de 48 de metri care a intrat în funcțiune în 1964 și pe o suprafață de 867 de hectare, adânc de 48 metri, s-a format lacul de acumulare, unul dintre cele mai mari din Transilvania.

Despre lacul care a înghițit așezări, biserici și cimitire circulă mai multe legende și anume furtuni care apar în mijlocul lacului cu apă stătătoare și dispar instantaneu, despre spiritele celor morți care bântuie locul, cum anual se înecau persoane fără să se explice cauza, astfel lacul a fost supranumit „Lacul blestemat”.

Țărmul sudic al lacului este format din dealuri împădurite, cel nordic din plaje. Din 1970 pe malul lacului a început să se dezvolte o mini stațiune care în decursul timpului s-a extins. În prezent există numeroase pensiuni, vile particulare, moteluri, 5 camping-uri, numeroase terase, situate pe una din laturile lacului, chiar și o popicărie.

Stațiunea este aglomerată mai ales în perioada de vară când apa lacului are o temperatură medie de 18 grade și se poate practica înotul și sporturi nautice.

Lacul fiind populat cu numeroase specii de pești ca șalău, crap, știucă, caras, amur, etc., este un loc ideal pentru pescuit.

Pe lac trăiesc stoluri de rațe sălbatice care s-au acomodat și pot spune chiar împrietenit cu oamenii.

Pentru amatorii de drumeții există trasee montane, chiar se poate ajunge la o Biserică romano-catolică veche situată spre unul din capetele lacului. Merită vizitată zona. Din păcate lipsesc mijloacele de transport în comun. Există un autobuz ce parcurge drumul între stațiune și Hunedoara pe care însă nu l-am văzut în cele două zile.

Citește și Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

Parcul Retiro din Madrid, Spania

Publicat pe 2 mai 2019 de monica frimu

De la Muzeul Național de Antropologie ne-am îndreptat spre Poarta Îngerului Căzut (Puerta del Angel Caido) unde urma să intrăm în parcul Retiro.

Am urcat prin Jardin de Winthuysen până la clădirea în care se găsea Centrul de Documentare a Teatrului și Centrul de Documentare pentru Muzică și Dans (Centro de Documentacion Teatral, Centro de Documentacion de Musica y Danza) creat în 1971 ca Bibliotecă cu arhivele de stat legate de artele spectacolului.

Am ocolit clădirea până la Observatorul Regal din Madrid (Real Observatorio de Madrid). În 1753, în timpul Regelui Carlos III, a fost fondat Observatorul Astronomic al Marinei pentru a ajuta navigația prin rezolvarea problemelor de longitudine pe mare și de apreciere a orei, ajutând astfel comerțul naval care se făcea pe rute mari în tot imperiul spaniol. În 1808 a fost distrus de invadatorii francezi și activitatea lui a fost transferată la Observatorul Regal construit în 1790 pe dealul San Blas dar, datorită războiului și acesta a fost avariat, activitatea a fost întreruptă și reluată în 1845. Din 1904 a ieșit de sub tutela regală, a fost preluat de Institutul Național Geografic când, pe lângă studiile astronomice s-a ocupat și de cele meteorologice. Din 1970 a fost extins și cercetarea s-a lărgit cu studii de Radio Astronomie.

Parcul Retiro se întinde pe o suprafață de 120 de hectare. Inițial a fost teren de vânătoare pentru Regele Felipe IV unde se afla și Palatul Buen Retiro. În timpul Războiului Peninsular (1807–1814) trupele lui Napoleon l-au demolat aproape în întregime. A fost refăcut și deschis publicului în 1868. În parc au loc evenimente culturale, spectacole, concerte pe tot parcursul anului și în perioada de vară, în fiecare duminică, concerte gratuite oferite de Orchestra Simfonică din Madrid.

Am ajuns la Fântâna Îngerului Căzut (Fuente del Angel Caido), singura din Madrid dedicată diavolului. Statuia a fost construită în 1877 și premiată la Expoziția Națională de Arte Frumoase apoi a intrat în patrimoniul Muzeului Național de Pictură și Sculptură care a postat-o în parc, în locul unde invazia franceză a distrus fosta Fabrică de Porțelan Retiro. Statuia se afla în mijlocul unei fântâni de 10 metri diametru, pe un piedestal cu figuri de diavoli care prind șopârle, pești, șerpi. A fost inaugurată în 1885 fiind criticată vehement datorită simbolului-diavol. În plus era situată la 666 de metri deasupra nivelului mării, numărul fiind un alt simbol.

Urmând aleile parcului am ajuns la Palatul de Cristal (Palacio de Cristal) care a fost construit cu ocazia Expoziției Insulelor Filipine (1887) ca o seră cu plante din zona respectivă.

Pe o ridicătură de teren a fost postată clădirea în formă de trifoi realizată din ferestre de sticlă mari susținute de un schelet metalic, așezată pe o bază de cărămidă, cu un dom central înalt de aproape 23 de metri.

Baza ferestrelor era decorată cu frize ceramice colorate care simbolizau plante și rațe sălbatice.

Fațada clădirii, în stil grecesc, era prevăzută cu coloane.

Lângă palat a fost creat un lac artificial (Cascada Parque El Retiro), înconjurat de chiparoși și castani indieni, pe care pluteau în voie și se răsfățau rațe sălbatice.

În Palatul de Cristal, în 1936 a fost ales ca Președinte al Spaniei Manuel Azana. După reparațiile capitale din 1975 și până în prezent palatul a fost folosit pentru expoziții de artă.

În apropierea lui se afla Palatul Expozițiilor (Palacio Velazquez) care a fost construit în stil neoclasic, din cărămidă roșie, cu ocazia Expoziției Naționale Minieră (1881-1883), pentru a etala realizările din industriile mineritului, ceramicii, metalurgiei, sticlei și apei minerale și a purtat numele de Palacio de la Mineria.

Ulterior a preluat numele arhitectului principal, Velasquez și a funcționat pentru Expoziția Insulelor Filipine, apoi ca Muzeu al teritoriilor îndepărtate ale Spaniei și din 1908 a găzduit expoziții de arte plastice spaniole.

Între anii 2005-2010 a fost restaurat și funcționează ca Muzeu de Artă Modernă ce aparține Ministerului Culturii.

Am ieșit pe unul dintre cele patru drumuri principale ce ajungeau la malul lacului mare din Parcul Retiro (Estanque Grande del Buen Retiro), un lac artificial amenajat o dată cu mai multe grădini și palate pentru Regele Felipe IV (1632-1638) pe locul unui iaz existent în secolul XVI care a fost mărit. Avea rolul de rezervor de apă pentru palat, fântâni și irigația grădinilor și era utilizat pentru pescuit, în jurului lui existând mai multe pescării. De asemenea în centrul lacului a fost ridicată o insulă ovală cu colibe destinate spectacolelor ce se desfășurau acolo.

Pe lac se făceau simulări de bătălii navale cu nave militare adunate într-o flotă regală proprie și era loc de relaxare fiind folosite bărci cu pânze și gondole. Lacul a fost înconjurat cu o pădure mare plantată între anii 1638-1642. A fost folosit exclusiv de Casa Regală până sub domnia Regelui Carlos III care a permis accesul publicului pe malul lacului doar într-o anumită zonă (1767).

În timpul Războiului de Independență parcul a fost folosit ca sediu al trupelor lui Napoleon care au provocat pagube mari (1808-1814). După război a fost reamenajat astfel în 1817 pe malul de est a fost construit Debarcaderul Regal cu elemente egiptene și decorații chinezești, în central lacului a fost postată statuia lui Hercules, au fost reparate sursele de apă pentru irigații și acoperite cu mici pavilioane cu turle.

Din 1867 Regina Isabell II a deschis lacul pentru navigație publică care se făcea cu asistența unor navigator profesioniști. În acea perioadă pe malul lacului au fost construite hoteluri. După detronarea ei Parcul a intrat sub conducerea Consiliului Local Madrid (1868). În locul Debarcaderului Regal demolat, între anii 1902-1922 a fost ridicat Monumentul lui Alfonso XII (Monumento a Alfonso XII), un hemiciclu din coloane ionice în mijlocul căruia a fost postată o colonadă unde, pe un soclu trona statuia Regelui Alfonso XII. La construcția monumentului înalt de 30 de metri, lung de 86 de metri și lat de 58 de metri, ornat cu o mulțime de statui, au participat peste 20 de sculptori.

Pe hemiciclu, spre interior au fost postate statui ce reprezintă Științele, Agricultura, Artele și Industria, la exterior Armata și Marina.

La baza soclului au fost postate statui ce reprezintă Pacea, Libertatea și Progresul.

Terasa aflată în fața coloanei era flancată de 4 lei din bronz. Se cobora la malul apei pe trepte care se terminau la un gard de fier forjat. De o parte și de alta erau postate statuile din bronz ale unor sirene.

În 1926 pe malul nordic al lacului a fost construit un nou debarcader care funcționează și azi. În decursul anilor pe lac s-au desfășurat numeroase campionate de canotaj, în 1964 a fost secat pentru filmarea „Lumea Circului”, din nou secat în 1982 și 2001 pentru curățare și reparații, umplut și populat cu numeroase specii de pești. Pe malul sudic al lacului funcționau chioșcuri și restaurante, pe cel nordic un depozit de ambarcațiuni..

De la lac, în plimbare pe aleile parcului am ajuns în Plaza de Guatemala unde era postat Monumentul Arsenie Martinez Campos (Monumento a Arsenie Martinez Campos) ridicat în cinstea generalului care a luptat împotriva Primei Republici Spaniole (1874), ulterior în războaiele din Africa, Mexic și Cuba , în ultima devenind căpitan general.

Statuia din bronz a generalului călare pe cal, postată pe un piedestal decorat cu arme și drapele, a fost construită (1904) prin subscripție publică și dezvelită în 1907.

Apropiindu-ne de ieșirea din parc am trecut pe lângă Casita del Pescador, o casă mică decorată cu fresce renascentiste înconjurată de un iaz, din păcate bazinul era gol, în care pescuia frecvent Regele Fernando VII în scurtele perioade de domnie (1808 și 1814-1833). Ultima restaurare a avut loc în anii 1960.

În acea zi am avut noroc cu timpul schimbător dar fără ploaie iar plimbarea prin parc ne-a relaxat și ne-a dat forțe pentru a continua vizitarea orașului.

Citește și Piața Cibeles din Madrid, Spania

Spre Limerick, Irlanda

Publicat pe 8 ianuarie 2019 de monica frimu

De la Blarney am plecat să vizităm Limerick, un oraș situat în provincia Munster din Irlanda, străbătut de râul Shannon, care se varsă în Oceanul Atlantic. Am străbătut o porțiune din Inelul Kerry (Ring or Kerry), un traseu turistic de 179 km lungime, pe malul de sud-vest al Irlandei, la Oceanul Atlantic. Ne-am oprit la o parcare de unde oceanul se vedea minunat.

Situat pe un istm al peninsulei Iveragh era satul Watterville. Pe marginea șoselei era postată statuia lui Charlie Chaplin, ca omagiu adus actorului pentru vacanțele petrecute acolo cu familia, din 1959, în fiecare vară, timp de peste 10 ani. În depărtare, pe malul oceanului, se vedea casa în care actorul a locuit.

Am părăsit oceanul și ne-am îndreptat spre Parcul Național Killarney (Killarney National Park).

Ne-am oprit la locul numit Ladies Wiev pentru a vedea panorama unei părți din parc.

Am ajuns la Lacul Lough Leane pe marginea căruia era situat un parc de rulote.

Pe malul de nord-est al lacului era situată localitatea Killarney pe care am străbătut-o până în piața centrală.

Acolo se găsea Biserica Killarney (Irish Killarney Church), pe locul uneia vechi existentă din anul 1200.

Am străbătut strada cu căsuțe colorate în care funcționau magazine, restaurante, berării.

În apropiere se afla Mânăstirea Franciscană (Irish Franciscan Friary). Franciscanii s-au stabilit în zonă în jurul anului 1448, au construit o mânăstire care a fost distrusă de armatele lui Oliver Cromwell în 1654. Totuși frații franciscani au continuat să funcționeze în ruinele mânăstirii până în 1849 când ultimul dintre ei a plecat. În 1860 călugării franciscani belgieni s-au mutat în Killarney, au construit o nouă mânăstire, deschisă în 1867, cea pe care am văzut-o și noi.

Ne-am întors spre locul de parcare făcând o oprire pentru renumita bere irlandeză.

Din nou la drum și, după aproximativ două ore și jumătate, am ajuns în Limerick unde am parcat lângă cea mai veche clădire a orașului, care îmbina stilurile arhitecturale roman și gotic. Catedrala „Sfânta Fecioară Maria” (St. Mary Cathedral) a fost înființată în anul 1168 de către ultimul rege al regatului Munster, pe locul palatului său din insula King, plasat la rândul său pe locul unei fortărețe a Vikingilor.

Turnul, cu înălțimea de aproximativ 37 m (120 picioare) a fost ridicat în secolul XIV și a fost dotat cu 8 clopote.

În timpul Războiului de 11 ani Catedrala a fost preluată de romano-catolici, apoi a funcționat ca sediul armatei parlamentare a lui Oliver Cromwell (1651), după ce aceasta a cucerit Limerick.

În timpul Războiului Iacobit din Irlanda (1688-1691) a fost avariată și după Tratatul de la Limerck reparată. Ultima restaurare a avut loc între anii 1991-1996.

Spre castel am trecut pe lângă Casele văduvelor (The Widows Alms Houses ), 5 căsuțe construite în 1605, împreună cu orfelinate și școli, care au adăpostit văduvele soldaților de la castel. Se foloseau lămpile cu ulei în loc de electricitatea de azi iar apa se colecta de la o pompă exterioară. Din 1962 a fost redeschisă, în ea adăpostindu-se 22 de văduve.

Am ajuns la Castelul Regelui Ioan (Caislean Luimnigh–King John’s Castle) care era situat lângă râul Shannon, pe Insula Regelui (King’s island). Pe acel loc, în 922 a fost construit primul bastion viking. În 1194 orașul a fost capturat de anglo-normani și între 1197-1210, la ordinul Regelui Ioan, a fost construit castelul, pentru apărare împotriva invadatorilor galezi.

Orașul a început să prospere, a devenit port și centru comercial. A fost împărțit în două zone, una pe Insula Regelui- „Orașul englez” și una pe malul sudic al râului- „Orașul irlandez”. În timpul Războiului de 11 ani, în primul dintre cele cinci asedii (1642), castelul a fost grav avariat, apoi ocupat de protestanții retrași din fața catolicilor și irlandezilor galici. Războiului Confederației Irlandeze s-a terminat prin înfrângerea lor de către armata lui Oliver Cromwell (1650).

În curtea castelului, o tânără îmbrăcată în haine de epocă, pe post de ghid, ne-a explicat modul de trai în interiorul castelului sub domnia Regelui John.

Am urcat scările spiralate ale turnului până la un etaj intermediar în care se afla o expoziție cu obiecte de epocă. Între anii 2011-2013 castelul a fost reamenajat în scop turistic, s-au deschis mai multe expoziții despre armamentul și uneltele folosite, viața Regelui John, un centru de animație pe calculator, etc.

Am continuat urcușul până deasupra castelului.

De pe terasă ne-am plimbat pe meterezele amenajate în scop turistic.

Am ajuns în cel mai înalt punct de unde priveliștea era minunată. Lângă castel, peste râul Shannon, se întindea Podul Thomond sau Podul multor arcade (Thomond bridge). A fost singurul pod ridicat în 1185, în decursul timpului reconstruit de mai multe ori. În secolul XIX era prevăzut cu mai multe arcade de la care provine și numele. Podul actual a fost construit între anii 1836-1840.

Pe cealaltă margine a râului se afla Biserica Sfântul Munchin (St. Munchin Church), o biserică romano-catolică, una dintre cele câteva biserici din Limerick dedicate acelui sfânt, patronul spiritual al orașului. Prima biserică, în stil gotic, a fost construită în 1827 pe locul unei capele din 1799, prima capelă catolică din oraș după Reformă, ridicată la rândul ei în locul unei capele mai vechi, din 1744. A fost renovată în 1980 și folosită de atunci ca magazin pentru Trustul Civic Limerick.

Într-o parte am revăzut Catedrala „Sfânta Fecioară Maria”.

În cealaltă parte se înălța o biserică pe care trebuia neapărat să o vizităm.

Am ieșit din castel și am străbătut o alee pietonală.

Ni s-a înfățișat Biserica Sfântul Munchin, construită în 1827 pe locul unei biserici din anul 561 unde, se spunea, a fost îngropat Sfântul Munchin în secolul V. A funcționat ca și catedrală până la construirea Catedralei „Sfânta Fecioară Maria”. Turistic era renumită pentru Mausoleul Jones (Jones Mausoleum Saint Munchin’s Church of Ireland) situat lateral de biserică, păstrat integru din 1850, când a fost construit. Biserica era înconjurată de cimitirul vechi în care se păstrau multe pietre funerare din secolele XVIII și XIX și mausolee ale unor familii de vază.

În 1968 biserica și-a întrerupt activitatea religioasă, a fost desacralizată.

A fost recondiționată între anii 1988-1989.

Ne-am îndepărtat de castel și am traversat râul Shannon.

Ne-am îndreptat spre Muzeul Hunt (The Hunt Museum), unul dintre cele mai renumite muzee din Irlanda care purta numele fondatorilor. John și Gertrude Hunt au achiziționat în timpul vieții numeroase piese antice și opere de artă pe care, inițial, le-au expus temporar (1978) într-o sală a Institutului Național al Învățământului Superior, actuala Universitate Limerick. În 1974 s-a înființat Trustul Muzeelor Hunt, într-o casă particulară din secolul XVIII (1765), în stil Palladian. Clădirea a fost renovată și în 1997 s-a deschid Muzeul Hunt în care au fost expuse aproximativ 2.500 de artefacte din Irlanda, Egiptul antic, peste 2.000 de opere de artă, dintre care desene de Picasso, obiecte religioase, de îmbrăcăminte, etc. În 2011, în fața clădirii a fost postată statuia unui cal vopsit, din fibră de sticlă, căreia i s-a alăturat încă una peste un an, împreună alcătuind Horse Outside.

Și, din nou la drum.

Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Publicat pe 8 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

De la Cetatea Bologa am urmat un drum superb până în satul Răchițele, județul Cluj, în apropierea căruia doream să vedem Cascada „Vălul Miresei”. Aceasta este situată în masivul Vlădeasa din munții Apuseni. Am continuat pe un drum asfaltat cam 4 kilometri apoi am străbătut pe jos o porțiune din Valea Stanciului.

Râul se desfășura într-o porțiune înverzită, între versanții înalți, unii până la 40 m, pe care creșteau solitari copaci și pe care se putea practica escalada.

După un versant abrupt am văzut un lac mic peste care era un podeț. Trecând pe el ni s-a înfățișat cascada în toată splendoarea ei.

De pe un masiv stâncos, Stâncile Lespezi, înalt de 1000 de metri, se prăvălea cascada formată din trei trepte de stâncă, cu o diferență de nivel de 30 m. La baza treptei de sus, o scobitură adâncă de 10 m (marmită), dispersa apa astfel încât crea impresia unui voal de mireasă. Auzisem o legendă despre apariția cascadei în care se spunea că de pe stâncile abrupte, în drumul său către cununie, o mireasă și-a prins voalul rochiei, a alunecat și a căzut în acel hău. Nuntașii au început să plângă și din lacrimile lor s-a format cascada.

Din micul lac format la baza ei, apa Stanciului curgea la vale. Peste acel loc erau așezate două trunchiuri de copac pe care am trecut spre a o vedea de la distanță. Chiar și în acel loc mai îndepărtat am fost stropită de apa adusă de vânt. Iarna, cu debitul mai mic, îngheață, fiind un loc prielnic pasionaților de escaladă pe gheață.

Ne-am întors în Răchițele și am continuat traseul nostru pe un drum județean asfaltat, foarte bine întreținut, ce trecea Dealu Boții. Am oprit sus, pe platoul imens, de unde, într-o parte se vedeau în zare munții, în altă parte satul din care am plecat.

Mergând până spre marginea platoului, am văzut o parte din Lacul Beliș-Fântânele. Acesta se întinde pe o lungime de 27 km, între munții Gilău, munții Vlădeasa și Muntele Mare.

Lacul de acumulare a fost amenajat pe cursul râului Someșul Cald, între anii 1970-1974, în scop hidroenergetic, ridicându-se un baraj. Apa care trebuia să formeze lacul acoperea mai multe cătune aparținătoare satului Beliș astfel sătenii au fost obligați să se mute în locul actualului sat. Am rulat aproximativ paralel cu lacul și am trecut pe lângă Biserica ortodoxă Bălcești, o biserică nouă construită în 1936.

Ajungând în localitatea Beliș-Fântânele am coborât lângă barajul lacului.

Suprafața lui ocupă aproximativ 900 de hectare și, o parte din localitatea Beliș, Fântânele, s-a transformat în timp într-o stațiune climaterică. Întinsă mai ales pe malul lacului, vin mulți turiști, care beneficiază de multiplele oportunități ca pescuitul, schiul nautic, bărci, hidrobiciclete, pescuit, drumeții în zonă sau doar relaxare.

Palic, Republica Serbia

Publicat pe 9 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Stațiunea balneoclimaterică Palic, o suburbie a orașului Subotica se află aproape de frontiera dintre Serbia și Ungaria, la nici 20 de minute de rulat. Dacă doriți să vizitați această stațiune la sfârșit de săptămână atrag atenția că nu am găsit nici o casă de schimb valutar. În Serbia funcționează moneda națională-dinarul așa că plecați la drum dotați.

Încă din sec. XVII localitatea Palic era renumită pentru izvoarele sale termale. S-a dezvoltat pe malul lacului Palic din 1897. Lacul a fost inițial cu apă sărată și se crede că era un rest din Marea Panonică. Se întinde pe 380 de hectare, țărmul are 17 km, este lat de 650 m și adâncimea medie este de 2 m. Fiind plin de alge și noroios, oamenii se ungeau cu nămolul său fiind considerat vindecător.

În 1845 s-a construit primele băi în care s-au folosit căzi din lemn cu apă caldă și unde se făceau și împachetări cu nămol în scop curativ. La început se tratau bolile de piele și hemoroizii iar în timp și boli ale aparatului osteo-articular, afecțiuni ginecologice și digestive. În sec. XIX pe coasta de nord a lacului a fost amenajat un parc (1842), în stil baroc, s-a construit o piscină, Terasa Mare, cabine pentru femei și bărbați, astfel stațiunea a devenit un loc foarte cunoscut și vizitat mai ales de protipendada Imperiului Austro-Ungar.

Stațiunea a început să se dezvolte rapid prin construirea de hoteluri și case de vacanță ale celor înstăriți din Subotica, în stilul Art Nouveau și Secession maghiar.

Din nefericire, în lac au fost deversate ape reziduale din industria chimică și gradul de poluare a crescut îngrijorător, iar peștii au murit. În anii 1970 a fost drenat, curățat de nămolul poluat și reumplut cu apă și pești. În 1995 s-a deschis canalul Tisa- Palic care ajută la deversarea apelor astfel ca lacul să rămână nepoluat.

Am parcat în apropierea Terasei Ellite și am traversat porțiunea de parc pentru a ajunge pe malul lacului.

Am trecut pe lângă un fost restaurant, dezafectat, ce imita un vapor cu aburi, situat pe malul apei.

Lângă el, un mic dig înainta în apă. Marginile lui erau amenajate cu banchete, la mijloc se afla o sculptură și la capătul lui o bancă, pe care erau prinse lacăte, după moda actuală, fiind considerată locul îndrăgostiților.

În dreptul unei alte sculpturi de piatră, iscripționată (din păcate nu am știut să traduc), am cotit pe o alee a parcului.

Am trecut pe lângă o fântână (Fountain Palic), un turnuleț în miniatură în care se găsea un termometru-barometru (Old Weather Station) și una dintre multele sculpturi amplasate în parc.

Am ajuns în dreptul Terasei Mari, Velika Terasa (Grand Terrace), construită în stil Art Nouveau, în care funcționa un restaurant încă din 1912. Clădirea impunătoare era simbolul stațiunii împreună cu Turnul de Apă.

La mijloc era delimitată o poartă prin care treceai într-o direcție prin Parcul Eroilor, spre Turnul de Apă și în cealaltă spre malul lacului.

M-am îndreptat spre lac unde se afla clădirea ce adăpostea, separat, „Ștrandul femeilor” și „Ștrandul bărbaților” și în care, bineînțeles, se afla și un restaurant.

Lângă ea se afla un debarcader de unde se puteau închiria bărci și hidrobiciclete pentru plimbări pe lac.

Lângă, era alt centru de închirieri pentru biciclete duble cu care să parcurgi în mod plăcut stațiunea.

După o plimbare pe lac am urmat aleea paralelă cu țărmul întâlnind multe cărucioare montate pe roți ce purtau spre vânzare suveniruri, baloane colorate, etc.

Locul era liniștit. De o parte lacul, de cealaltă verdeața parcului întreruptă din loc în loc de câte o vilă, hotel, restaurant sau sculptură.

Am ajuns într-o zonă mai puțin vizitată, spre locul unde cotea lacul. Am trecut pe lângă un local cu specific pescăresc (Riblja Carda).

Am ajuns lângă Clubul de Yachting pe pontoanele căruia se aflau diverse ambarcațiuni. În depărtare, după cotul lacului, se auzea o premiere. Probabil că a avut loc un concurs, acolo găsindu-se Clubul de Paintball Subotica.

Pe oriunde te învârteai, pe lângă lac, pe lângă parc, în stațiune erau peste 450 case de oaspeți și alte case proprietate privată. Nu le simțeai existența pentru că erau încadrate de copaci seculari, multă verdeață și aranjamente florale.

Știam că exista și o Grădină Zoologică pe care nu am vizitat-o, nedorind să mă întristez văzând acele animale captive. Am poposit în Parcul Eroilor dorind să prelungesc șederea.

Spre mașină, o ultimă fotografie.

Am făcut un ocol pentru a vedea și poarta pe care trebuia de fapt să intru în partea stațiunii pe care am vizitat-o. Era alipită de Turnul de Apă și construite în stil Art Nouveau maghiar (1912). A meritat ocolul, turnul fiind al doilea simbol al stațiunii.

Parcul Național Plitvice Jezera, Croația

Publicat pe 18 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Dintre cele 8 Parcuri naționale ale Croației Parcul Plitvice Jezera (lacuri) este cel mai mare. De asemenea este cel mai vechi din Europa de sud-est. A fost înființat în anul 1949 și datorită frumuseților naturale a fost inclus pe lista UNESCO în 1979. Numele lui provine de la lacurile puțin adânci (plitko), o altă părere, de la localitatea Plitvica.

Se întinde pe aproximativ 300 kmp din care 200 ha sunt ocupate de cele 16 lacuri, 12 superioare și 4 inferioare, populate cu diverse specii de pești, predominant păstrăvul. Sunt formate în amonte de 2 râuri, Râul Negru și Râul Alb și numeroase izvoare subterane. La rândul lor formează râul Korana lung de 134 km. În parc se găsesc 92 cascade, vegetație alpină și mediteraneană, populată cu specii variate de animale și păsări.

În aria parcului s-a dat startul Războiului Croat pentru Independență din 1991, război în care croații au pierdut. În parcarea de la intrarea în parc se află un monument închinat celor care și-au pierdut viața aici. În 1995 zona a fost recucerită, războiul s-a încheiat dar perimetrul a rămas minat. S-au depus eforturi mari pentru a curăța zona. Pe o porțiune mică a parcului, de aproximativ 8 km, s-au amenajat trasee turistice. Există zone interzise datorită posibilității de a exista încă mine și datorită animalelor sălbatice care trăiesc libere, protejate de lege. În fiecare an apar cascade și lacuri noi, înfățișarea parcului se schimbă, astfel în anul 2000 parcul a fost extins cu 102 kmp.

Am ales un traseu mediu ca durată de timp în partea Lacurilor de Jos. A fost ușor să urmărim ruta după plăcuțele cu litera atribuită traseului. De la parcare am trecut printr-un parc și am ajuns la un debarcader situat pe malul lacului Kozjak, de unde se puteau închiria bărci. În apa cristalină am văzut foarte mulți pești, majoritatea păstrăvi și rațele sălbatice erau în elementul lor.

Am urcat și coborât podețuri de lemn, am trecut pe poteci înguste deasupra revărsărilor de ape. În toate părțile vedeam doar cascade care se prelingeau sau izbucneau de pe versanții împăduriți.

Ape tulburi se revărsau printre copaci sau formau mici lacuri.

Am ajuns în dreptul Veliki Slap sau Marea Cascadă, înaltă de 78 m. Deși am trecut pe un podeț situat la mare distanță cascada ne-a făcut un duș de pomină.