Arhive etichetă: mânăstiri

Mânăstirea Antim și Biserica Buna Vestire-Schitul Maicilor din București

Publicat pe de
Răspunde

Mânăstirea Antim din București, monument istoric, este situată în spatele blocurilor ce mărginesc bulevardele Libertății și Unirii, în apropierea Dealului Mitropoliei, zonă numită în secolul XVIII „Mahalaua Popii Ivasco” .

A fost construită în perioada 1713-1715 de Sf. Ierarh Antim Ivireanu, Mitropolitul Ungro-Vlahiei (1708-1716), pe locul fostei Biserici de lemn ”Sf. Ierarh Nicolae”, date atestate de pisania sculptată în limba greacă, așezată deasupra ușii de intrare, sub ea aflându-se emblema Sf. Antim, un melc, simbol al credinței și smereneiei, încadrat de o cunună de lauri, având în partea superioară o stea. Biserica și mânăstirea au fost executate după planurile mitropolitului, în stil brâncovenesc, fiind păstrate până azi o hârtie cu planul original al bisericii și un pergament cu cel al mânăstirii, construcția fiind realizată pe cheltuiala sa.  

Din veniturile mânăstirii au fost ajutați săracii, copiii orfani, bătrânii și străinii erau găzduiți timp de 3 zile. În cadrul ei s-a înființat prima tipografie religioasă din Țara Românească și o bibliotecă publică. După moartea Sf. Antim mânăstirea a fost întreținută de numeroși boieri, care i-au donat moșii și averi, în timpul Domnitorului Mihai Racoviță ea fiind scutită de dări (1731).

După cutremurul din 1738, când turlele au fost distruse, acestea au fost înlocuite și mânăstirea refăcută (1746-1747). Sub fanarioți, fiind jefuită de călugării greci și neprimind fonduri, mânăstirea s-a degradat. Pentru a o salva, în 1797 Domnitorul Al. Vodă Ipsilanti a trecut-o în administrația Episcopiei Argeșului, an în care în cadrul ei s-a creat o Școală de Preoți, în perioada 1836-1840 înlocuită de Seminarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei, apoi spațiul a fost ocupat de Arhivele Statului (1840-1864).

Clădirile degradându-se în timp, sub Episcopul Clement al Argeșului s-au executat lucrări ample de refacere și restaurare (1860-1863). Turnul-Clopotniță, poartă de acces în complex, a fost refăcut și interiorul pasajului pictat, prezentând personaje și scene biblice.

Biserica „Duminica Tuturor Sfinților”, situată central, a fost restaurată și repictată. I s-au creat 2 turle noi, octogonale, înlocuite în perioada 1939-1946 cu cele actuale, din cărămidă aparentă și pe fațada principală o rozetă mare. Este accesată prin pridvor larg, deschis, mărginit de arcade, susținute de 10 coloane, cu baza și capitelurile ornate cu motive florale, pictat în stil neo-bizantin. Din el se pătrunde în biserică printr-o ușă masivă din lemn de stejar, sculptată de Sf. Antim.

Pronaosul pătrat și naosul, despărțite prin arcade susținute de coloane mari din marmură, au fost dotate cu mobilier nou și s-a adăugat amvonul.

Iconostasul din piatră sulptată, superior a fost decorat cu medalioane pictate, prezentând scene biblice și sfinți și lateral de el au fost postate icoana Tuturor Sfinților și icoana Sfinților Alexie, Nicolae, Antim şi Agata. În timpul Primului Război Mondial în biserică au fost ascunse Moaștele Sf. Filofteia de la Curtea de Argeș, sfântă după care biserica a primit al doilea hram

Paraclisul, situat între chiliile din dreapta bisericii, a fost renovat.

Pictura interioară a fost înlocuită cu una nouă, realizată de pictorul Gh.Tattarescu. 

Între anii 1907-1912 la capătul chiliilor din stânga bisericii, în apropierea Turnului-Clopotniță, s-a construit Palatul Sfântului Sinod, reședință a Episcopilor vicari Patriarhali.

Azi în el funcționează și Biblioteca Sfântului Sinod, cu peste 60.000 de volume, care pot fi studiate în săli de lectură.

La sfârșitul anului 1945 în cadrul mânăstirii s-a înființat Cercul „Rugul Aprins”, la care participau monahi, intelectuali, artiști, etc., practicanți ai isihasmului, un curent mistic apărut în secolul XIII pe Muntele Athos, care urmărește să unească mintea cu inima, considerată  „lăcașul lui Dumnezeu”, desființat de comuniști în 1950, când mulți dintre participanți au fost condamnați la închisoare.

După cutremurul din 1977, printr-un proiect ordonat de Ceaușescu, s-a refăcut centrul orașului, cu bulevarde și clădiri impozante. În 1980 pe Dealul Arsenalului (Spirii) din apropierea mânăstirii a început construirea Palatului Parlamentului și lângă el amenajarea a 2 bulevarde, moment în care o parte din chillile mânăstirii au fost demolate și Palatul Sfântului Sinod mutat câțiva zeci de metri spre vest (1984-1986). Ulterior s-au construit noi chilii  și s-a deschis un Muzeu care etalează cărți vechi, obiecte bisericești, icoane, etc. (1988-1996).

În apropiere de Mânăstirea Antim se află  Biserica Buna Vestire-Schitul Maicilor din București, înscrisă pe lista  monumentelor istorice. În vremea Domnitorului Nicolae Mavrocordat,  după ce a scăpat din robia la otomani,  Doamna Tatiana Hagi Dina s-a călugărit, luând numele de Timotheia Monahia, ulterior Kiriaki Schimonahia. Pentru a-i  mulțumi lui Dumnezeu, a cumpărat un teren de la poalele Dealului Spirii, azi curtea Palatului Parlamentului, unde în jurul anului 1720 a ridicat Schitul Buna Vestire, cu biserică, chilii, anexe, înconjurate de o grădină cu flori. L-a închinat Mitropoliei (1730) care în jurul anului 1805 l-a trecut în administrația Mânăstirii Țigănești (metoh).

În 1896 biserica a fost modificată, coloanele și arcada susținută de ele, care separau pronaosul de  naosul, fiind dărâmate și în final interiorul repictat. 

Pentru a nu fi demolat de comuniști, Patriarhul Justinian a restaurat complexul, în chilii a mutat atelierele Patriarhiei și l-a ridicat la rangul de Paraclis Patriarhal (1954), complexul rezistând până în anii 1980, când în cadrul proiectului de construcție a Casei Poporului, actualul Palat al Parlamentului, chiliile și anexele au fost dărâmate.

Biserica, atunci poziționată pe locul actualei intrări în garajul Senatului, a scăpat, fiind mutată (translatată pe șine) 245 metri spre est, pe un loc rămas liber după demolarea unor case, la capătul unei foste străzi, din care s-a păstrat doar o mică parte, azi ascunsă în spatele blocurilor în care funcționează Serviciului Român de Informații, unde a funcționat doar o lună, apoi a fost închisă. Clădirea, în stil brâncovenesc, prezintă un pridvor deschis, mărginit de 3 arcade, sprijinite pe coloane din piatră torsionate.

După ce clădirea și pictura interioară au fost restaurate, în 1995 biserica a devenit iar funcțională.

În biserică de păstrează Icoana Maicii Domnului, veche din secolul XVIII și în altar Moaștele Sf. Nicolae și Haralambie.

București- Mânăstirea Stavropoleus

Publicat pe de
2

Mânăstirea Stavropoleus, monument istoric, este situată în Centrul Istoric București, pe strada care-i poartă numele, tradus însemnând „Orașul Crucii” (Stauropolis). A fost construită în perioada fanariotă, când Țara Românească era condusă de Domnitorul Nicolae Mavrocordat (1719-1730).  

Se spune că Ioanichie Stratonikeas, un călugăr din Epir (Grecia), după ce a colindat lumea, s-a stabilit în București, la Biserica Sf. Ioan din Hanul Grecilor, situat pe Calea Victoriei de azi. Fiind foarte devotat și participând activ la treburile bisericești, a fost ridicat la gradul de arhimandrit. În 1722 a cumpărat un teren viran învecinat, pe care inițial a construit un han, cu o cârciumă și casa sa de locuit. Preluând Paraclisul boierilor Popești, l-a modificat, extins și până în 1724 transformat în biserică. Primind în dar terenul de lângă ea, în 1725 a ridicat o clopotniță, clădiri pentru călugări, formând o mânăstire, pe care Patriarhul Ieremia a numit-o după vechea mitropolie, Mânăstirea  Stavropoleus.

Făcând schimb de terenuri cu vecinul său Grigorie Greceanul, a extins biserica cu absidele laterale, noul altar cu cupolă, separată de pronaos prin  4 arcade susținute de 4 coloane masive, la exterior s-a ridicat turla, s-a creat un pridvor (1729-1733), data 1733 fiind înscrisă pe pomelnicul situat deasupra peretelui de nord al altarului (proscomidie).

Interiorul și pridvorul au fost pictate, prezentând personaje și scene biblice.

În cadrul hanului a construit un azil și o școală, care erau întreținute din încasările hanului. După deces (1742), Ioanichie a fost îngropat în biserică. În timp primind numeroase donații și încheindu-se tranzacții cu boierimea, mânăstirea a ajuns să deţină numeroase terenuri, case, vii, livezi, păduri, mori, ce apar în condica mănăstirii, păstrată în arhivă.

Cutremurele din 1802 și 1838 au afectat grav biserica. Turla fiind aproape năruită, în 1841 a fost dărâmată. După secularizarea averilor mânăstirești (1862), mânăstirea a fost închisă, intrând în administrația statului și până în 1888, când este pomenită prezența ultimului monah, s-a degradat treptat, ajungând aproape o ruină. În ea s-au depozitat diverse elemente de arhitectură, pietre funerare, salvate de la bisericile din centrul vechi al orașului, care au fost demolate.

Începând cu anul 1904 arhitectul Ion Mincu a fost însărcinat cu restaurarea ei. Lucrările au fost întrerupte de Al Doilea Război Mondial, apoi reluate și până în 1940 biserica terminată, în stil neoromânesc, moment în care a fost numit și un paroh. Restaurarea picturii i-a fost încredințată preotului pictor Vasile Damian.  În pridvor sunt prezentate Sinoadele ecumenice, Sf. Ioan Botezătorul şi minunile Arh. Mihail.

Pronaosul a fost decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, pe peretele vestic aflându-se portretele ctitorilor Nicolae Mavrocordat cu familia, Mitropolitul Ioanichie cu fraţii săi Panait şi Nicolae, înconjurați de Mitropolitul Daniil al Ungrovlahiei, boieri și dregători, donatori ai bisericii.

În naos, la baza turlei, au fost pictați autorii celor 4 evanghelii, Marcu, Matei, Luca și Ioan, pe perete vestic fiind prezentate scene din viața lui Isus și a Maicii Domnului

Absidele laterale prezintă Cea de-a doua Venire a lui Isus (Parusia) și Pogorârea la Iad a lui Isus, în porțiunile inferioare fiind pictați sfinți militari.

Iconostasul prezintă Răstignirea lui Isus.

În jurul bisericii, pe locul fostului han, s-au ridicat clădiri noi, în stil neo-românesc, un complex cu 3 laturi, fiecare cu arcade în acoladă și coloane de piatră, asemănătoare pridvorului bisericii, înconjurând o mică curte. În el Comisia Monumentelor Istorice a amenajat un muzeu și un atelier de restaurare (1922).

În 2008 s-a reînființat Mânăstirea Stavropoleos „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, „Sf. Martir Iustin Filosoful”, „Sf. Ierarh Atanasie cel Mare”, cu 4 monahi și 2 maici, deservită de un preot duhovnic, pentru care o parte din clădiri au fost amenajate ca și chilii, stăreţie, un spaţiu folosit de preot și o trapeză (sală de mese) în care uneori se desfășoară seminarii, colocvii teologice, concerte cu muzică religioasă.

Azi muzeul etalează o colecţie de icoane vechi (sec. XVIII), obiecte bisericeşti, chiar și scaunul original al Domnitorului Nicolae Mavrocordat. Este amenajată și o bibliotecă cu peste 80 de manuscrise și 400 de tipărituri, cărți de cult și muzicale, tipărite în limbile română, greacă, slavonă, majoritatea din secolele XVII-XVIII. În curte sunt postate fragmente din frescele și pietrele funerare ale bisericilor dărâmate (lapidarium).

Citește și București- din Centrul Istoric pe bulevardul Regina Elisabeta

Kathmandu, Nepal

Publicat pe de
1

Statul Nepal este situat în continentul Asia, între India și China, de-a lungul versanților sudici ai munților Himalaya, care acoperă aproximativ 75% din teritoriu. În centrul său se află capitala Kathmandu, oraș metropolitan așezat între dealuri, într-o vale mare, pe vremuri numită Nepal Mandala, care a fost descrisă în textul budist Svayambhū Purāṇa.

O legendă spune că valea a fost creată de un sfânt budist (Bodhisattva Manjusri) care, cu o sabie, a tăiat munții și lacul existent acolo s-a deversat. Devenind fertilă, treptat s-au așezat familii de newari, numiți și nepami, au construit case, au cultivat solul și s-a format orașul Manjupattan, azi Manjipā, situat în actuala zonă metropolitană Kathmandu, în apropierea aeroportului, condus de Dharmākara, discipolul lui Manjusri. Valea a fost ocupată treptat și s-a constituit Regatul Newar al Mandalei.

Apoi s-au stabilit triburi indo-ariene, care au adus limba sanscrită, hinduismul, s-au căsătorit cu newarii, au adoptat limba și obiceiurile lor, dar și-au păstrat cultura vedică (Epoca Bronzului Târziu în India), în timp creându-se diviziuni religioase (budism, hinduism). Azi, deși în număr mic (recensământ 2021 4,65% din populație), comunitatea newarilor e considerată ca fiind cea mai avansată economic și social din Nepal.

Săpăturile arheologice efectuate la Hadigaon și Lubhu, în partea de sud a văii Kathmandu, au descoperit ziduri de cărămidă și unelte din epoca de piatră (4000-2000 î.e.n.), cele de la Maligaon, din estul văii, o sculptură în gresie, în stil Kushan, prezentând un bărbat în mărime naturală, inscripționată cu anul 107, din calendarul hindus Vikram Samvat, ce corespunde anului 185 e.n.

În manuscrisul Gopalarajavamsavali sunt pomeniți regii Gopal, urmați de Mahispal, apoi dinastia Abhir, un clan de păstori. Textul budist Āryamañjuśrīmūlakalpa îl menționează pe Manadeva (464-506 d.Hr.) ca fiind regele Mandalei Nepalului,  urmat de Kirats, grupuri ce trăiau în regiunea dealurilor munților Himalaya din nord-estul Indiei (700 î.Hr.), despre care legendele spun că au oferit tronul Mandalei clanului Shakya, care au introdus budismul.

În acea perioadă a început construcția Templului Pashupatinath (400 e.n.), azi situat la periferia estică a orașului Kathmandu, sit încadrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Regatul Licchavis, pierzându-și importanța politică în India, a atacat și cucerit Nepal Mandala (450), înlăturându-l pe Gasti, ultimul rege Kirat. La acea vreme exista orașul Koligram, presupus ca fiind locuit de Kolyas, un clan indo-arian. Sub primul Rege Licchavis, Mana Deva I (404-505), orașul s-a dezvoltat. S-au construit case tip pagodă, temple și mânăstiri hinduse, sculpturi, s-au introdus  monedele din cupru, numite Mananka, etc., perioadă din care s-au descoperit numeroase inscripții în piatră. O legendă a newarilor spune că după patricidul involuntar, pentru a-și ispăși pedeapsa, Regele Licchavi Manadeva (464-505 e.n.) a construit o stupa, refăcută în secolele XIV-XV și renovată de multe ori sub Dinastia Malla, devenind actuala Stupa Boudbanath.

Dinastia Licchavi a deținut Nepalul până în secolul IX. La mijlocul secolului VII trecătorile prin munții Himalaya, plecând din nordul văii, au fost deschise și s-au creat contacte cu China, în timp întrerupte de războaiele dintre cele 2 nații și reluate abia la sfârșitul secolului XVIII. 

În secolul X Regele Licchavi Gunakamadeva (949-994) din Dinastia Thakuri a fondat orașul fortificat Kantipur (actual Kathmandu), creat pe malurile râului Bishnumati, după forma sabiei lui Manjushree, cu vârful la nord și baza la sud, înconjurat de templele celor 8 zeițe mamă Ajima, venerate atât de budiști cât și de hinduși, care există și astăzi. În centrul orașului a creat o piață circulară (chakrakar), Piața Durbar, cu Palatul Regal, temple, în jurul ei străzi înguste, mărginite de case etajate, etc., a creat fântâni publice (hitis), pentru alimentarea cu apă potabilă, exemplu fiind Fântâna Thanhiti, din partea sudică a pieței. Dorind să atragă negustorii, a ridicat un templu dedicat zeului lor, Bhimsen, totuși comerțul cu India și China a stagnat. Regele Shivadeva (1099-1126) a reconstruit Templul Pashupatinath, hindus.

Din 1200 la conducere a trecut Dinastia Malla, care a condus până 1768. Sub ea preoții brahmani Maithil și multe din familiile lor s-au mutat în Nepal. În secolul XIV Valea Kathmandu a fost atacată de mai mulți invadatori, între care Regele Khasa Ripumalla (1312) și Sultanul Shams ud-din Ilyas din Bengal (1345-1346). Multe așezări și clădiri fiind distruse, a început reconstrucția lor. Sub Jaya Sthiti (1382-1395) s-a introdus primul cod legal și social, influențat de principiile hinduse.

Succesorul său Yakshya Malla a împărțit Nepal Mandala între cei trei fii ai săi (1484), creând principatele independente Kantipur, Lalitpur și Bhadgaon (Bhaktapur), restul teritoriului țării fiind ocupat de numeroase  regate mici,  până în secolul XVI conduse de dinastii, unele refugiate din nordul Indiei, în timpul invaziilor musulmane, între care s-au iscat conflicte și s-au creat coaliții împotriva invaziilor externe.

În secolul XVII Pratap Malla, al 8-lea Rege al Kantipur (1641-1674), în încercarea de a uni statele Văii Khatmandu, a încercat să cucerească Lalitpur și Bhaktapur, dar a eșuat. Sub conducerea lui Piața Durbar din Kathmandu a fost extinsă. În ea s-a construit Templul Krishna (1648-1649), în fața căruia s-a postat Pratap Dhvaja, un stâlp pătrat din piatră pe care se află statuia regelui Pratap, cu mâinile încrucișate, înconjurat de cele 2 soții și cei 5 fii. Nu departe de piață s-a creat Rani Pokhani (iazul reginei), un iaz artificial în centrul căruia s-a ridicat un templu dedicat lui Shiva.

Mandala Nepalului se întindea în nord până la Tibet, în est la Kirata, în sud Regatul Makwanpur și în vest râul Trishuli, care-l separa de Regatul Gorkha, din 1606 condus de Ram Shah, care a început să-și extindă regatul. În 1743 Prithvi Narayan Shah, devenit regele Gorkha, a atacat valea Nepal Mandala. În prima bătălie a cucerit orașul Kirtipur din Lalitpur.  A urmat bătălia de la Kathmandu (1768), pe care a câștigat-o și cele 3 state Malla s-au predat. În același an regele a declarat oficial formarea Regatului Nepalului, Kathmandu devenind capitala lui. Apoi a a cucerit Patan, Bhadgaon, estul Nepalului și vestul Nepalului, a încorporat Baise Rajya, 22 de regate independente conduse de Khasa, care au rămas incluse în Nepalul modern până în 1810 și Chaubisi Rajya, 24 de regate suverane aliate, situate la intersecția dintre Himalaya și subcontinentul indian,  conduse de regii Magar și Thakuri, regatul ajungând să se întindă până la râul Sutlej în vest și Sikkim-Jalpaiguri în est.

După moartea lui (1775) tronul a fost ocupat de  fiul său cel mic, Bahadur Shan, care în 1792 a invadat Tibetul și jefuit Digarcha. Tibetanii, ajutați de forțele chineze, au rispostat și în 1794 Bahadur a fost exilat, la conducere fiind numit Mulkaji (prim-ministru) Damodar Pande, unul din comandații războiului chino-nepalez. În 1804 fostul rege s-a întors, l-a ucis pe Damodar și a preluat conducerea regatului, dar după 2 ani și el a fost ucis în masacrul de la Bhandarkhal, intigat de Bhimsen Thapa, care ulterior a devenit prim-ministru, funcție ce a deținut-o până în 1837.

Granițele regatului nefiind delimitate oficial, în zonele periferice s-au purtat războaie cu țările învecinate, China și Tibet (1788-1792) și Regatul shikh din Punjab, India (1809). În acea perioadă Compania Indiilor de Est (1757-1773) a început treptat să acapareze teritorii din India. Câmpiile Tarai, azi în sudul Nepalului și nordul Indiei, o fâșie de pământ fertil, la poalele munților, au fost foarte disputate și a izbucnit războiul anglo-nepalez (1814-1816), câștigat de britanici în Bătălia de la Makwanpur, prin Tratatul de la Sugauli Nepalul pierzând o parte din teritoriile de graniță și fiind forțat să accepte un diplomat britanic.

La conducerea Nepalului a trecut Dinastia Rana (1846-1951), care a impus autoritarismul, păstrând de fațadă regele și prim-ministrul și cu ajutorul armatei a izolat țara. În perioada 1858-1947 India a fost cucerită de britanici, devenind colonie. Fiindu-le frică să nu fie și ei ocupați, nepalezii s-au aliat cu britanicii, aceștia dându-le autonomie internă, dar luând controlul politicii externe. În 1946 s-a fondat Partidul Congresului Nepalez, care a stabilit relații diplomatice cu S.U.A. După retragerea britanicilor din India (1947), a fost promulgată Legea Guvernului Nepalului și Padma Shamsher Rana a fost obligat să demisioneze.

Au urmat revolte, finalizate cu repunerea la conducere a Regelui Tribhuvan, care a schimbat reprezentanții guvernamentali și conducătorii armatei. După moartea lui (1955), printr-o lovitură de stat, pe tron a urcat Regele Mahendra. Sub conducerea lui s-a semnat tratatul de frontieră cu China, în Kathmandu s-au deschis ambasadele U.R.S.S. și S.U.A., în 1962 s-a adoptat o nouă Constituție, prin care s-au interzis partidele politice, Parlamentul Nepalului a fost înlocuit cu Rastriya Panchayat, care avea puteri legislative, dar era controlat total de monarhie.

În 1990 a izbucnit Revolta Populară, care a pus capăt monarhiei absolute, a eliminat Panchayat și Regele Birendra a fost obligat să instaleze monarhia constituțională. În 2001, într-un atac din cadrul palatului, regele și alți membrii ai familiei regale au fost uciși. Următorul rege a mai domnit doar până în 2008, când Nepalul a devenit Republică Federală Democrată și monarhia a fost abolită. 

În toată istoria zbuciumată, poporul a rămas foarte credincios, considerând că viața, cu ciclurile ei, e lunga așteptare a reîncarnării, valoarea timpului e relativă și azi în Nepal folosindu-se vechiul calendar Nepali Patro, creat înaintea calendarului Gregorian cu aproximativ 56 de ani, 8 luni și jumătate, în care lungimea lunilor nu este fixă, se schimbă de la an la an, variind între 29 și 32 de zile.

În continuare s-au construit multe temple și mânăstiri, un exemplu fiind Mânăstirea Dudjom Gompa aka Urgyen Dongak Chöling din Boudnath, Kathmandu, fondată de Dudjon Rinpoche (1970).

În ea monahi și laici practică Dudjon Tersar, învățături budiste tibetane, aduse în Nepal de Rinpoche, pe care le-a răspândit în toată lumea.

Decedând în Dordogne, Franța (1987), a fost îmbălsămat și relicvariul adus în Nepal, la Kathmandu, unde a fost postat în templul principal al mânăstirii.

Orașul Kathmandu a fost grav afectat de cutremurul din 2015, care a distrus multe din clădirile siturilor UNESCO, ulterior refăcute, proces care continuă și azi.  

Citește și Templul Swayambhu Mahachaitya, Templul Maimuțelor, Nepal

Kathmandu, Nepal- Stupa Boudbanath

Publicat pe de
2

Stupa Boudbanath, numită și Khāsa Chaitya, e situată la 8 kilometri de centrul orașului Kathmandu, Nepal. Construită în nord-estul văii Kathmandu, într-un sat locuit de tamangi, înconjurat de câmpuri de orez, pe ruta unui vechi drum comercial ce venea dinspre Tibet şi traversa Valea Katmandu peste Bagmati, înspre Patan, stupa devenită loc de rugăciune pentru negustori timp de multe secole, stă la originea budismului tibetan. Din 1979 a fost înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Nu se știe exact cine a construit prima stupa. O legenda spune că a fost ridicată pe rămășițele primului templu budist, în vremea lui Kashyap, menționat în Brihadaranyaka Upanishad, una dintre cele mai vechi scripturi Upanishadice ale hinduismului, ca fiind unul dintre cei mai vechi creatori de versuri ale imnurilor Vedelor (rish) și în Dīgha Nikāya, text canonic budist pali,  care descrie o discuție între Buddha și învățații vedici ai timpului său, între care e pomenit și Kashyap. E cunoscută ca Chintaamani, nestemata ce îndeplinește dorințe, ea reprezentând conștiința eternă a lui Buddha (chitta).

Altă legendă spune că mica Purna, o fiică a lui Indra, care trăia în tărâmul zeilor, furând o floare divină, deci încălcând legea, a fost aruncată în tărâmul uman, unde a renăscut într-o familie de crescători de păsări din Valea Kathmandu, numită Samvari. Ea a avut patru fii, cu tați diferiți. În timp devenind bogată și primind teren de la rege, a început să ridice o stupa, terminată de fii, după moartea ei. Dorind să se renască în Tibet, pentru a propaga și acolo învățăturile lui Buddha în ținuturile nordice, au sfințit-o cu moaștele lui Budda Kassapa. Toți s-au renăscut în secolele VIII- IX, primul fiu ca Trisong Detsen, cel de al 2-lea rege al Dharmei din Tibet, al doilea fiu ca Shatarakshita, filozof budist, al treilea ca Padmasambhava, maestru budist tantric, considerat reîncarnarea lui Budda, ale cărui învățături au fost înscrise de Yeshe Tsogyal, care a ascuns manuscrisul (terma) și ultimul fiu ca ministrul regal Lagdarma. În timp manuscrisul a fost tradus. Preluat și studiat de  Shakya Zangpo (sec. XIV-XV), acesta a venit în Nepal, în căutarea stupei, dar a găsit doar o movilă abandonată. Se spune că el a refăcut stupa la mărimea actuală.

Într-o legendă a newarilor stupa apare ca fiind construită de Regele Licchavi Manadeva (464-505 e.n.), după patricidul involuntar, pentru a-și ispăși pedeapsa. În manuscrisul nepalez Gopālarājavaṃśāvalī, din secolul XIV, Stupa Boudhanath apare ca fondată de Regele Licchavi Śivadeva (590–604 e.n.), probabil restaurată de el. Sub Dinastia Malla (sec. XVI-XVIII) stupa e fost renovată de mai multe ori. A devenit cu adevărat centrul budismului tibetan în anii 1950, când refugiații tibetani din  China au emigrat în Katmandu, s-au așezat în jurul Boudhanath, în zonă și-au construit case și peste 50 de gompas (mănăstiri tibetane).

În 1968, fulgerată, a sufertit daune mari, când stâlpul central din lemn din partea superioară a ars, dar a fost reparată rapid. În 2015 cupola stupei a fost grav avariată de un cutremur, dar în decursul unui an a fost refăcută și stupa redeschisă. În cursul reparațiilor s-a postat un stâlp central, „Pomul Vieții”, acoperit de mandala și pietre prețioase, desupra lui, relicvele consacrate ale Siddhartha Gautama, cel mai frecvent denumit Buddha (cel trezit), născut în Lumbini (azi în Nepal), un ascet și profesor religios care a trăit în Asia de Sud  în secolul VI sau V î.e.n., fondator al budismului tibetan, ale Dharmakaya, unul dintre cele trei corpuri ale unui Buddha din budismul Mahāyāna și bucățile de oase autentice (śarīra) ale Kassapa (al treilea Buddha al bhadrakalpa). În interior s-au postat pânze vechi cu reprezentări ale corpului, vorbirii, minții, calităților minții și activității.

Pe un soclu patrulater, înaltă de 43 metri, de formă ovală (chorten), cu 100 metri diametru, stupa îl reprezintă pe Buddha încoronat şi aşezat pe un tron în poziţie de meditaţie. Deasupra cupolei, o construcție sub formă de cub, reprezintă capul lui Buddha, cu ochii pictaţi pe cele patru feţe, continuat cu o piramidă din trepte, al cărei vârf reprezintă coroana.

Conform filozofiei budiste, părțile stupei simbolizează cele 5 elemente purificatoare, pământul, apa, focul, aerul și spațiul (cerul). Stupa e înconjurată de un zid prevăzut cu roți de rugăciune, învârtite de credincioși în sensul acelor de ceasornic, în timp ce rostesc rugăciuni.  

În timp a fost înconjurată de case, în care azi funcționează magazine, manufacturi, restaurante, chiar și un hotel.

Într-o clădire cu 3 etaje se află Boudha Stupa Thanka Center, o galerie de artă, în care se pot vedea artiștii lucrând. Picturile pot fi achiziționate din magazinul situat la primul nivel.  

În funcție de mărimea și meticulozitatea lucrării, până la finalizarea unora dintre operele de artă, se lucrează chiar și 5-6 ani.

Se realizează atât opere de artă clasice cât și în stil modern, unele la comandă.

În Butter Lamp House se pot achiziționa lămpi  care funcționează cu ulei, ghee sau unt de iac, folosite mai ales în timpul meditației. Lumina lor simbolizează o minte trează, înțeleaptă, ea risipind întunericul iluzoriu și întunecarea mentală.

De asemenea s-au ridicat numeroase temple și mânăstiri, multe din ele în secolul XX, din care am reușit să văd doar câteva, timpul fiindu-mi limitat.

Mânăstirea Jamchen Lhakhang, numită și templul Maitreya, situată în partea de vest a stupei, a fost construită de Chyopge Thichen Rinpoche,  în perioada 1985-1986.

În ea se pot vedea numeroase picturi, sculpturi și statuia uriașă a lui Jampa (Maitreya), viitorul Buddha.  

De la strada înconjurătoare stupei pornesc străduțe înguste, acoperind zona ca un labirint, cele din apropierea stupei, cu mărfuri variate expuse stradal, foarte aglomerate.

Pe una dintre ele, ascunsă între case, se află Mânăstirea Thrangu Tashi Choling, fondată în 1979 de Thrangu Rinpoche, un iluminat din școala Kagyu a budismului tibetan, stabilit în Nepal. În timp la mânăstire au venit tot mai mulți călugări tineri, mai ales din zonele rurale din Tibet, situate la granița cu Nepalul și clădirea, inițial mică, a fost extinsă. În mănăstire tinerii învață citirea și scrierea tibetană și engleză, studiază filozofia, ritualurile și practică budismul.

Am părăsit zona aglomerată și am urmat una dintre străduțele liniștite, îndreptându-mă spre o altă mânăstire.

Mânăstirea Shechen Tennyi Dargyeling a fost construită de Dilgo Khyentse Rinpoche,  în perioada 1980-1986, înlocuind mânăstirea din Kham, Tibet, una dintre cele 6 mănăstiri principale Nyingma, distruse în timpul Revoluției Culturale de la sfârșitul anilor 1950, pentru ca tradițiile filozofice, contemplative și artistice să nu se piardă. Actual e condusă de al șaptelea nepot al fondatorului. 

Pereții templului principal au fost ornați cu fresce care înfățișau istoria budismului tibetan și profesorii cei mai importanți ai celor 4 școli principale, distruse în cutremurul din 2015. În mânăstire s-au postat peste 150 de statui și s-a amenajat una dintre cele mai mari biblioteci tibetane din Orient.

S-a creat Școala primară Shechen Mahaboudha Vidyalaya, în care băieții, cu vârsta între 5 și 14 ani, învață materiile tradiționale și moderne, la terminarea studiilor primind o diplomă echivalentă cu cea de terminare a liceului. În continuare pot urma un curs de 2 ani, axat pe artele rituale, care include memorarea textelor liturgice, învățarea instrumentelor muzicale rituale și instruirea în cântece și dansuri sacre, precum și continuarea sesiunilor de meditație.

În 1989 în cadrul mânăstirii s-a înființat Institutul Sechen pentru Studii Budiste Superioare, un colegiu filozofic (shedra), cu 130 de studenți din Himalaya, care studiază în total 9 ani, mulți dintre absolvenți devenind profesori în întreaga lume.

În curtea mânăstirii se desfășoară ceremonii, între care drupchen, care durează 7 zile, de fapt cu ziua preliminară și ziua siddhis, 9 zile, în care participanții caută să perceapă această lume ca un tărâm sacru. În cadrul ei, pentru a crea mediul transcendent al tărâmului pur al zeității, participanții se detașează de lucrurile lumești (sadhana), practică meditația, în cadrul căreia se crează pictura în nisip mandala, folosesc gesturi rituale (mudre), dansul în care personajele sunt costumate și mascate (cham), considerat o formă de meditație și ofrandă pentru zei, acompaniat de muzică interpretată de călugări la intrumente tradiționale tibetane, incantații mistice (mantra) neîntrerupte și se dau ofrande. Se spune că mai multe zile de participare la un drupchen pot da aceleași rezultate ca și anii de retragere solitară.

Citește și Kathmandu, Nepal- Piața Durbar Dhoka

Mânăstirea Crasna și Mânăstirea Cheia, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Mânăstirea Crasna se află în zona central-nordică a județului Prahova, pe teritoriul satului Chiulești, într-o pădure de la poalele munților Ursoaia.

Pentru a ajunge la ea, am depășit satul, am traversat câteva dealuri, pe un drum neasfaltat și am parcat în apropierea râului Crasna.  

Până la mânăstire, situată pe platoul unui deal, am urcat pe niște alei, amenajate cu trepte.

Se presupune că la începutul secolului XVIII pe acel loc s-au așezat câțiva călugări, care au construit Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena”, câteva chilii și au format un schit, prima dată atestat într-un act de donație din 1745.

În timpul atacurilor turcești (1821) în satul Băjenari s-au refugiat mulți oameni din zonă și proprietarul moșiei, postelnicul Dinu Constantin Potlogea, a construit pentru ei actuala biserică din zid (1824-1828), prevăzută cu o singură turlă, situată deasupra naosului. Pridvorul închis, situat mai jos decât restul construcției, probabil a fost adăugat ulterior.

Pronaosul e despărțit de naos prin 4 coloane, ce susțin arcada boltei.

Catapeteasma din lemn sculptat, acoperit cu foiță de aur, a fost lucrată la Viena.

Interiorul bisericii a fost pictat în perioada 1832-1834, prezentând personaje și scene biblice.

Ulterior a fost ridicată clopotnița, azi prevăzută cu un gang pictat, prin care se accesează mânăstirea.

Potlogea călugărindu-se, cu acordul Episcopului Buzăului, în jurul bisericii a construit  chilii din lemn, în care a adus călugări de la Mânăstirile Cheia și Ciolanu și a reînființat schitul (1829), devenind starețul lui, căruia și-a donat moșia. Ulterior singurul său fiu, devenind văduv, s-a călugărit și a donat și el schitului moșia sa. A înființat o școală cu internat, folosit de copiii din satele vecine.

După secularizarea averilor mânăstirești (1864), schitul a fost părăsit, în el rămânând doar 2-3 călugări, care l-au arondat Mânăstirii Cheia, când a fost numit Schitul Crasna. În timp rămânând un singur călugăr, în 1920 schitul a fost jefuit de ocnașii de la Slănic. Deși sub comuniști, stareții Nicodim, Ghedeon și Galaction au început să-l refacă (1964), adăugându-se și un aghiasmatar.

În anul 1983 biserica a fost renovată și în 1991 interiorul repictat.

După evenimentele din 1989, s-a ridicat o nouă biserică, din cărămidă și beton, acoperită cu tablă, cu 3 turle, una deasupra naosului și două laterale, deasupra pridvorului, mărginit de coloane care susțin arcade.

Pronaosul este despărțit de naos printr-o arcadă. Catapeteasma, din lemn sculptat, e decorată cu personaje biblice.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.

Lateral de cele două biserici s-a construit Monumentul Eroilor, lângă el două clădiri din cărămidă și piatră, una cu 2 etaje pentru chilii și una cu un etaj pentru oaspeți. Din anul 2001 schitul a fost transformat în mânăstire, la care se desfășoară numeroase pelerinaje.

M-am întors la mașină, apoi în sat, de unde m-am îndreptat spre Homorâciu, unde am intrat pe drumul principal, pe care l-am urmat spre nord, în total 36 kilometri,  până la Mânăstirea Cheia, situată pe valea Teleajănului, la poalele Munților Ciucaș, pe vremuri zonă de frontieră între Țara Românească (Valahia) și Transilvania. Povestea ei  mi se pare destul de tristă, fiind ruinată și refăcută de mai multe ori. 

În 1770 a existat prima Biserică de lemn „Sf. Nicolae”. Fiind distrusă de turci (1777), în jurul anului 1820 a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Treime”, în jurul ei câteva chilii și s-a format Schitul Cheia.

La rândul ei a fost distrusă de un incendiu, din ea fiind salvate doar ușile împărătești, câteva strane, sigiliul gravat cu textul „Schitul Cheia, 1832”, sfeșnice, un antimis și cca. 13 volume, donate schitului de oierii din apropiere.  

În perioada 1835-1839 s-a construit actuala biserică din zid, în stil muntenesc, cu 3 turle și după 1844 s-au ridicat trei corpuri de chilii din zid.

De la Viena s-a adus iconostasul, în stil baroc, din lemn sculptat, aurit. Apoi interiorul a fost pictat de un reprezentant al școlii de pictură de la Buzău.

Dorindu-se ca mânăstirea să fie transformată în cazarmă de grăniceri, Ministerul Cultelor a mutat călugării la Vărzărești (1864). Mitropolia a salvat-o, dar prea târziu. În ea rămânând puțini călugări, aceștia au construit clopotnița, o casă țărănească (1902), dar nemaiavând fonduri, treptat mânăstirea s-a deteriorat. Fiind numit stareț (1909-1934), Grigorie Munteanu-Georgescu a reparat-o, a decorat interiorul bisericii, icoanele împărătești fiind îmbrăcate în argint de argintarul Lazăr din Ploiești (1911-1912).

Pentru oficierea slujbelor în timpul iernii, în perioada 1919-1927 s-a construit Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”.

În timpul Primului Război Mondial trupele germane, retrăgându-se,  s-au cantonat la Cheia, au jefuit și distrus clădirile mânăstirii. După război incinta a fost reparată și în 1934 clopotnița refăcută după modelul original. Prin legea din 1939, i s-au atribuit 20 de hectare de pădure și, în sfârșit, mânăstirea a prosperat.

Sub regimul comunist numărul călugărilor a scăzut, în anii 1960 existând în jur de 20, majoritatea bătrâni. Patriarhia Română i-a transferat la Mânăstirea Dealu, a restaurat și modernizat ansamblul mânăstirii și l-a transformat în casă de odihnă pentru preoții și funcționarii bisericești  (1962-1965).

În marele cutremur din 1977 clădirile au fost avariate, ulterior refăcute, consolidate, din 1980 ocupate din nou de călugări și a redevenit mânăstire. Până în 1988 pictura interiorului bisericii a fost restaurată.

Acesta a fost untimul obiectiv vizitat în județul Prahova, pe care l-am părăsit, continuând drumul spre nord, prin județul Brașov. După 31 kilometri m-am oprit pentru câteva minute la Lacul de acumulare Săcele, întins pe 148 hectare, realizat pe râul Târlung, prin construirea unul baraj de 45 m înălțime și 709 m lungime (1971-1975). După supraînălțarea digului (2020), capacitatea lacului a crescut la cca. 28 milioane metri cubi. Este folosit pentru crearea de energie electrică și alimetarea cu apă a zonelor înconjurătoare. Cu aprobarea paznicului, care văzându-mă s-a și ivit în zonă, am fotografiat lacul și mi-am continuat drumul, spre județul Sibiu, unde urma să mă cazez.

Mânăstirea Zamfira și Mânăstirea Mălăiești, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Mânăstirea Zamfira „Înălțarea Domnului; Sf. Ierarh Nifon” se află la 18 kilometri nord de Ploiești, județul Prahova. Este situată pe teritoriul comunei Lipănești, în apropierea satului Zamfira.

La inițiativa Zamfirei Apostoli, văduva bogatului comerciant Manoil (Mano) Apostoli, pe acel loc a început construirea unei biserici. Zamfira decedând, biserica a fost terminată de nora ei Smaranda,  nepoata Voievodului Șerban Cantacuzino (1743), care a donat terenurile înconjurătoare și din 1776 s-a format un schit de călugări, atestat de un document în care apare Dionisie, stareț al schitului, după moartea ei subordonat Episcopiei Târgoviște.

Un secol mai târziu, călugării au plecat și schitul a fost ocupat de maici, când a fost transferat Mânăstirii Câmpulung, ce aparținea de Mitropolia București (1832).

Biserica și chiliile au fost în timp deteriorate de cutremure.

Devenit mitropolit (1850-1875), Nifor a vizitat schiturile și mânăstirile subordonate. Ajungând la Schitul Zamfira, găsind biserica ruinată, până în 1860 a construit actuala biserică, al cărei interior a fost pictat de Nicolae Grigorescu (1856-1857), o clopotniță, a refăcut chiliile și vechea Biserică „Sf. Treime”, azi situată în cimitirul adiacent mânăstirii.

Fiind zonă seismică,  cele mai importante cutremure având loc în anii 1940 și 1977, clădirile au fost avariate. În perioada 1977-1982 s-au efectuat lucrări de reparații majore, când s-a repictat și interiorul bisericii, în stil neo-bizantin.

Azi biserica prezintă o turlă înaltă, octogonală, un pridvor deschis, mărginit de 4 coloane, ce susțin un fronton triunghiular, pronaos, despărțit de naos prin 2 stâlpi cu arcade și altarul principal, cu catapeteasma aurită, decorată cu numeroase picturi prezentând sfinți și scene biblice.

La 6 kilometri nord de mânăstire, pe teritoriu comunei Dumbrăvești, lângă satul Mălăiești, arheologii au descoperit urmele unui castru roman- monezi, ceramică, arme, etc. Tradiția spune că în secolul XVII acolo se întindea pădurea Mălăiești, unde exista un schit de călugări, subordonat Mânăstirii Vâlcănești, condus de călugărul Vlad.

Pe locul lui azi se află  Mânăstirea Mălăiești „Sf. Antonie Cel Mare”,  mânăstire de călugări, ctitorită de. Ieromonahul Antonie Lita, de la Mânăstirea Crasna, jud. Prahova, care a visat că pe acel loc trebuia să construiască o biserică. Astfel s-a deplasat la Mălăiești, împreună cu câțiva călugări și pe 2 hectare de teren arabil și 1 hectar de pădure, donate de ploieșteanul Guiu Ioan, au înființat mânăstirea. Din anul 1995 a început  construcția  bisericii, perioadă în care slujbele s-au oficiat într-o încăpere, amenajată în acel scop.

Antonie fiind trimis să înființeze altă mânăstire, în locul lui a fost numit stareț călugărul Lazăr Nan, de la Mănăstirea Runc, din Arhiepiscopia Iaşi, sub care s-au ridicat aghiazmatarul, corpul de chilii  și în sudul bisericii clopotnița, cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

Biserica „Sf. Antonie Cel Mare, Sf. Mc. Fanurie, Nasterea Sf. Ioan Botezătorul ” a fost terminată. Prezintă un pridvor închis, deasupra naosului  o turlă mare, octogonală și două mai mici, deasupra pronaosului. Pe ușa de intrare au fost reprezentați sfinții ocrotitori și Sf. Vasile Cel Mare.

Până în 2004 interiorul a fost pictat în ulei, prezentând personaje și scene biblice. Pe peretele vestic al pronaosului au fost create portretele celor 2 ctitori – Vasile Cucu din București, Traian Blebea din Boldești, jud. Prahova, ale Patriarhului Teoctist și al Preasfințitului Teodosie Snagoveanul.

Citește și Stațiunea Slănic, jud. Prahova

Mânăstirea Sf. Maria- Jercălăi, jud. Prahova

Publicat pe de
1

În drumul meu prin județul Prahova, după ce am vizitat orașul Urlați, am rulat 4 kilometri spre vest, până în satul Jercălăi, unul din cele 16 sate ce aparțin administrativ de oraș, la Mânăstirea Sf. Maria- Jercălăi, în cadrul căreia există o veche Biserică de lemn, înscrisă pe lista monumentelor de arhitectură.  

Biserica de lemn „Sf. Ar. Mihail și Gavriil” fost construită în 1731 în satul Luieriu, județul Mureș, an inscripționat la intrarea în biserică. Ridicându-și o nouă biserică din zid, biserica de lemn a fost demontată și mutată la Toplița, jud. Mureș (1928). Fiind remarcată de Regina Maria, în una din vizitele prin țară, i-a fost donată și în 1932 mutată în apropierea Castelului Bran, reședință a familiei regale, unde a primit hramul „Sf. Maria”. În 1948, sub  regimul comunist, familia regală a fost alungată din țară și castelul preluat de stat, 10 ani mai târziu transformat în muzeu. Nefiind folosită, biserica s-a deteriorat  treptat și în 1956 Patriarhul Justinian a mutat-o în actuala locație, la Schitul Cricov, jud. Prahova, biserica de acolo, veche din secolul XIV,  fiind ruinată, unde a reprimit și primul hram: Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Maria”.  

Prezintă o turlă înaltă, cu rol de clopotniță, un pridvor deschis, susținut de stâlpi din lemn și pe partea sudică o prispă, acoperită de o streașină largă.

E structurată în pronaos, naos și altar, primele despărțite printr-un grilaj de lemn.

Pisania din naos precizează că pictura interioară  e formată din 2 straturi. Stratul inițial (1731), pictură în tempera, s-a păstrat pe boltă și catapeteasmă.

Al doilea strat, pictură în ulei, realizată în 1838, s-a păstrat pe zidurile laterale.

După cutremurele din 1977 și 1986 vârful turlei și acoperișul au fost refăcute și picturile restaurate.

Treptat s-au construit clădiri pentru chilii, sala de mese (trapeza), bucătăria, anexe și începând cu anul 2006 noua Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”; „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul”, de zid, schitul devenind mânăstire.

În biserică sunt păstrate Sfintele Moaște ale pruncilor ucişi de Irod la Bethleem, ale Sf. Ierarh Nicolae, ale Sf. Mc. Teopempt şi Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, aduse de Patriarhul Justinian de la Ierusalim.

În perioada 2018-2021 Biserica de lemn a fost consolidată și pictura interioară restaurată.

Citește și Parcul Memorial „Constantin Stere”- Bucov, jud. Prahova

Platoul Meledic și Grunjul de la Mânzălești, Mânăstirea Rătești și Conacul Cândeștilor, jud. Buzău

Publicat pe de
1

În excursia prin județul Buzău, din Bozioru, unde înnoptasem, doream să ajung în comuna Mânzălești, pe teritoriul ei și al comunei Lopătari existând o rezervație naturală mixtă, arie protejată, partea de la Mânzălești fiind numită Platoul Meledic, pe care doream să-l văd. Aveam două variante: un drum mai lung, dar asfaltat și altul neamenajat, peste versanții muntoși. L-am ales pe al doilea, dorind să văd modul de trai al localnicilor și peisajele zonei.

Rulând spre nord, am trecut prin comuna Brăești, de care aparțin administrativ 5 sate, unde m-am oprit pentru o mică aprovizionare.

De acolo drumul spre Lopătari, o comună cu 10 sate aparținătoare, situată în nordul județului, pe cursul râului Slănic, a fost puțin mai dificil de parcurs. Totuși mă bucuram că l-am ales deoarece pe tot parcursul nu am întâlnit nici o mașină și puteam savura peisajul.  Fiind atentă când la drum, când la natura înconjurătoare, în față mi s-a arătat ceva ce nu mai văzusem din copilărie: un CAR CU BOI, care urcau alene.

Oprind și stând de vorbă cu localnicul, locuitor al unui cătun din zonă, am aflat că deși doream să văd  Focul Viu, loc în care gazele naturale ieșind la suprafață, sub acțiunea razelor solare ard continuude, zonă situată lângă satul Terca, comuna Lopătari, nu aveam nici o șansă, drumul fiind forestier, accesibil doar camioanelor și tractoarelor, iar dacă doream să-l parcurg pe jos, aveam nevoie de un îndrumător, nefiind marcat. Ne-am despărțit și eu am continuat drumul până în satul Pestrițu, de unde m-am îndreptat spre est, urmând râul Slănic, drum mărginit de versanți de sare. Din comuna  Lopătari, intrând pe drum asfaltat, am luat viteză.

În nordul comunei Mânzălești, la o altitudine de cca. 500-600 metri,  se află Platoul Meledic, o rezervație cu cele mai mari zăcăminte de sare din țară. cu doline și versanți abrupți de sare, în care se află marea majoritate din cele 47 de peșteri ale rezervației.

Cercetătorii au datat substratul geologic al zonei din miocen. În timp apa infiltrându-se, a dizolvat sarea, s-au format goluri carstice care au dus la prăbușirea stratului acoperitor, rezultând forme de relief, cu aspect și dimensiuni variate și cele cca. 47 cavități (peșteri), cea descoperită în 1980 fiind a doua peșteră în sare ca lungime din lume (3.190 m). Unele cavități s-au unit, în ele s-a acumulat apa, formând lacuri, cele mai reprezentative fiind Lacul Mare și Lacul Castelului, la primul ajungând și eu.

Ciudat, Lacul Mare, întins pe 0,72 hectare, cu adâncimea maximă 20 metri, este un lac cu apă dulce. În jurul lui azi se află diverse căsuțe, o pensiune, un camping, folosite mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioada verii. Din loc în loc sunt postate 25 de sculpturi în lemn, create în cadrul Taberei de Sculptură înființată în 2001.  

De la lac am coborât în comună, ultima parte a străzii urmând pârâul Jgheab, un afluent al râului Slănic.

La capătul ei se afla  drumul județean pe care urma să rulez în continuare și în colțul format de cele două artere de circulație o formațiune formată din marne albe care la prima privire par din sare. Fiind dure, deși erodate, marnele au rezistat în fața intemeriilor timpului. Grunjul de la Mânzălești, numit și Piatra Albă, de formă piramidală, de 18-20 metri înălțime, cu baza ocupând cca. 250 metri pătrați, cu un secol în urmă în partea superioară prezenta un platou pe care exista o cârciumă și se desfășurau horele satului.

Platoul Meledic și Grunjul de la Mânzălești fac parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”, din 2022 înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.

De asemenea este inclusă și Rezervația Vulcanii Noroioși Buzău, situată în centrul județului, spre care m-am îndreptat și eu. După ce am văzut Fierbătorile de la Beciu, Pâclele Mari și Pâclele Mici,  m-am îndreptat spre sud, până în comuna Berca.

Într-unul din multele sate care aparțin administrativ de ea se află o veche mânăstire ortodoxă, din 2015 înscrisă pe lista monumentelor istorice ale județului Buzău. Fiind situată la doar 6 kilometri nord-est, nu puteam să o ratez.

Mânăstirea Rătești se află pe locul unde la sfârșitul secolului XVI a existat un schit de călugări, cu mica Biserică de lemn „Sf. Treime”, ctitorie a boierului Dragomir, menționat prima dată într-un act de danie din 1634. În documentele din 1752 schitul apare părăsit, dar în 1760, prin donațiile făcute de boierii Hrisoscobu, a fost reînființat ca schit de maici, când s-a construit noua Biserică de lemn  „Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (1784).

În timp deteriorată, pe locul ei  Episcopul Chesarie al Buzăului a construit  actuala biserică de zid, ce poartă hramurile celor două biserici vechi (1844). Clădirea de 30 metri lungime, 15 metri lățime și 10 metri înălțime, avea  3 turle din lemn, una mare octogonală și 2 mai mici hexagonale.

A fost creată cu 3 abside opuse intrării, racordate între ele prin intermediul unui dreptunghi (plan triconc), cu pronaosul în partea vestică, în care se intră printr-un pridvor închis, a cărei fațadă exterioară prezintă central portalul arcuit, mărginit de coloane și lateral câte un stâlp, toate susținând un fronton triunghiular.

Pronaosul a fost delimitat de naos prin 2 coloane centrale masive, mărginite de 2 stâlpi, toate susținând arcadele boltei.  

Interiorul a fost pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice, de pictorul Nicolae Teodorescu, conducătorul Școlii de zugravi de la Episcopia Buzăului, ajutat de nepotul său Gheorghe Tattarescu, elev la cea școală. Din acea perioadă s-au păstrat 2 icoane, păstrate în Muzeul Episcopiei Buzăului.

În 1861 s-a înființat o Școală pentru maici și pentru fetele sărace din zonă, finanțată de Preasfințitul Dionisie Romano. În cimitirul schitului s-a ridicat mica Biserică Ortodoxă „Învierea lui Lazăr”, al cărei interior a fost pictat în frescă (1874).

Intrarea  în mânăstire se făcea printr-un hol amenajat la baza clopotniței (1865), al cărui interior a fost  pictat în frescă.

Pe laterale, înconjurând biserica, s-au construit chiliile, o aripă cu încăperi pentru pelerini și din 1868 schitul a devenit mânăstire.

Picturile au fost restaurate în anii 1930 și după cutremurul din 1940. În 1975 sala de mese a mânăstirii (trapeza) a fost transformată în muzeu, care etala o colecție de 180 volume religioase, existente încă din 1878,  manuscrise vechi, icoane pe lemn și sticlă, obiecte de cult, veșminte, etc.

Un alt cutremur (1977), de amplitudine mare, a fisurat pereții bisericii și deteriorat mare parte din chilii, care au fost reparate și renovate ulterior, când pictura a fost iar refăcută.

Din 1912 în locul fostei Școli de Maici a funcționat Școala de Adulte, apoi Școala de Cântări Bisericești (1922) și din 1996 Seminarul Teologic, pentru care până în 2005, lateral de mânăstire, s-a construit o nouă clădire, în forma literei U, cu un corp central și două aripi laterale, azi ocupată de Centrul Social-Filantropic „Sfânta Elisabeta”, subordonat Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, înființat în 2013 pentru a găzdui persoane vârstnice fără posibilități materiale, sau cu dizabilități fizice.

Zonă seismică, în timp au avut loc și alte cutremure, cel din 2014 făcând ravagii,  alunecările de teren distrugând mânăstirea.

Maicile, evacuate, au fost mutate într-una din cele două aripi ale Centrului Filantropic alăturat. Presupun că și obiectele recuperate din muzeu ?

Corpul central al clădirii e ocupat de Paraclisul „Sf. Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului; Sf. Mc. Haralambie”, care adăpostește o parte din moaștele Sf. Mc. Haralambie.

M-am întors în comuna Berca, de unde urma să mă îndrept spre Buzău, unde aveam rezervată cazarea. Am făcut un mic ocol, nici 2 kilometri, pentru a vedea Hidrocentrala Cândești, pusă în funcțiune în 1990.

Pentru a produce energia electrică, este alimentată de Lacul de acumulare, creat pe râul Buzău, cu un baraj și mărginit de diguri. Lacul, cu o suprafață de 0, 74 metri pătrați și adâncime de 5 metri, poate să rețină un volum de 3,7 metri cubi de apă.

Printr-un canal lung, creat pe lângă hidrocentralele din zonă, apa lacului este dusă spre terenuri agricole, unde e folosită pentru irigații.  În unele zone lacul a devenit  loc de relaxare pentru pescarii amatori. 

Traversând barajul, m-am îndreptat spre șoseaua principală și după 3 kilometri  am oprit pentru câteva minute în comuna Cândești, unde se află  Conacul Cândeștilor, prima dată atestat documentar din 1620. A fost construit de familia de boieri Cândești, personaje importante în conducerea Țării Românești, care l-au deținut până în 1862, ulterior având mai mulți proprietari, printre care și Prințul Al. Știrbei.

În apropierea conacului a fost construită o Biserică de lemn, în care ctitorul a fost înmormântat.

Din 1880 conacul a intrat în posesia boierului Gogu Iliescu, care l-a modernizat, a extins pivnița, , ajungând la o capacitate de 134.000 l , a construit o moară electrică și 2 turnuri de împrăștiat nori de grindină, dintre care azi unul e expus la Muzeul Tehnic din București. Conacul a fost vizitat frecvent de pictorul Nicolae Grigorescu, de multe însoțit de prietenii săi, printre care I..L. Caragiale, Al. Vlahuţă și Barbu Ștefănescu Delavrancea, chiar și de Henri Coandă, care era îndrăgostit de fata boierului. În 1948 conacul a fost naționalizat, folosit ca sediu C.A.P., apoi ca stațiune pomicolă. Din 2004 a fost retrocedat urmașilor familiei, care-l dețin și azi, deci nu poate fi vizitat, dar eu am găsit o breșă prin care să le fotografiez măcar exteriorul.

Încă 15 kilometri spre sud-est și am ajuns în Buzău, unde m-am cazat la Hotel Corso, care funcționează într-una din clădirile centrului vechi. Pentru cei interesați, interiorul este de fapt „un muzeu” de antichități, adunate în timp, care pe mine m-au fascinat și prețul este rezonabil

Citește și Rezervația Naturală Vulcanii Noroioși jud. Buzău

Herghelia Cislău și Mânăstirea Ciolanu, jud. Buzău

Publicat pe de
1

În excursia prin județul Buzău, cu o seară înainte mă cazasem în Cislău, dorind a doua zi de dimineață să vizitez Herghelia Cislău, aflată la la 4 kilometri est de localitate, pentru a vedea caii din rasa Pur Sânge Englez, specializată pentru cursele de galop și sărituri peste obstacole, rasa Gidran, anglo-arabă, de călărie și tracțiune ușoară, precum și alți armăsari de montă publică, crescuți și reproduși acolo. 

Rasa Pur Sânge Englez a fost creată în Anglia în secolul XVII. În România a apărut prima dată în Moldova, pe la mijlocul secolului XVIII și prima herghelie de stat, publică, la Nucet (jud. Dâmbovița), în 1872. Herghelia Cislău a fost înființată la ordinul Regelui Carol I (1884), pe fostele domenii ale Schitului Cislău, pentru creșterea cailor necesari armatei și îngrijirea celor răniți în timpul serviciului militar. Inițial era formată din cai autohtoni și cai aduși din Franța, cărora li s-au alăturat și mare parte din cei de la Nucet, între care și cai din rasa Pur Sânge Englez, după desființarea hergheliei de acolo (1896).

Deși alergările de cai în țară au fost menționate încă din 1589, primele curse organizate s-au desfășurat începând cu anii 1835-1840. Pentru o mai bună funcționare, în perioada 1910-1914 s-au creat noi clădiri și amenajat spații, din care o parte s-au păstrat până azi, când cuprinde 8 grajduri, clădiri de depozitare a fânului, sediul administrativ, o bază hipică de antrenament și un teren agricol, în total ocupând  cca. 465 hectare.

 În 1945 herghelia a fost naționalizată și a trecut sub conducerea Ministerului Agriculturii, care a urmărit mai ales reproducerea rasei Pur Sânge Englez, cu care s-a participat la Mitingurile Naționale și Internaționale, Curse de Galop și Curse cu Obstacole (steeplechase), unde au câștigat multe medalii.

După anii 1960 hipodromurile din România fiind desființate, doar câțiva dintre cai au mai participat la concursuri internaționale, calul Petrică de la Cislău fiind ultimul care, în Cursa cu Obstacole de la Pardubice (Cehia), a câștigat un trofeu (1960). După înființarea Centrului Republican pentru Creșterea cabalinelor de Rasă (1971) numărul cailor a crescut, în 1989 la Cislău existând 450 de exemplare.

În 2002 herghelia a fost preluată de Regia Națională a Pădurilor-Romsilva, fiind administrată de Direcția Silvică Buzău  și din 2015 a fost subordonată Direcției de Creștere, Exploatare și Ameliorare a Cabalinelor.

Azi herghelia cuprinde  armăsari pepinieri, cu grajduri, boxe și țarcuri exterioare separate, pentru evitarea unor eventuale lupte între ei, iepe mamă, lângă care mânjii stau doar până la sfârșitul toamnei, tineret în creștere, armăsari de montă publică, sport și agrement, cu grajduri, padocuri și pășune comună. 

De fapt în zona Buzău am văzut căruțe trase de cai, transportând diverse produse, ceea ce în zona mea (Arad) nu prea mai există. Una dintre ele trecea chiar atunci pe șoseaua din apropierea locului unde aveam parcată mașina.

La 21 kilometri est de Cislău, pe un deal de pe teritoriul comunei Tisău, se află Mânăstirea Ciolanu, spre care m-am îndreptat și eu. Se presupune că a fost numită după părți din scheletele unor sihaștri, descoperite pe teritoriul ei, despre care se spune că au fost bizantini, refugiați din calea turcilor și așezați acolo în secolul XV.  

După tradiția orală oasele ar fi aparținut unuia dintre cei 5 copii ai Doamnei Neaga, soția Domnitorului Mihnea II Turcitul, care în timpul unei invazii s-ar fi refugiat acolo, împreună cu alte familii grecești. În acea perioadă (1589) , împreună cu una dintre familiile grecești din Vernești- Maria și Dumitru Grecu, numit și Ciolan,  pe un teren dăruit monahilor de boierii Sorești,  au construit Biserica veche,  o clădire din piatră, fără turle și pronaos, punând bazele Mânăstirii „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Prima atestare documentară datazează din 1600, într-un act în care sunt menționați Vasilie egumenul și câțiva călugări de la Mânăstirea Ciolanu. La mânăstire au poposit mai mulți voievozi- Matei Basarab, Ștefan Cantacuzino, etc., care au făcut danii.

În 1625 descendenții lui Dumitru Grecu au închinat-o Mânăstirii grecești „Sf. Visarion” Dusiku din Trikala și nu s-au mai ocupat de ea. Neîngrijită, treptat mânăstirea a fost părăsită, biserica și chiliile s-au ruinat. În final terenurile au fost preluate de vecinii Blădeni. În 1767, la cererea starețului Daniil de la Dusika, printr-un hrisov Domnitorul Grigorie III Ghika a aprobat stabilirea la fosta mânăstire a celor 12 călugări, moldoveni și munteni, trimiși de Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului. Din 1821, părăsind tutela grecească, Schitul Ciolanu a devenit independent.

Începând cu anul 1810 Biserica veche „Sf. M. Mc. Gheorghe” a fost modificată în forma actuală, inițial creându-se nișa din spatele altarului (proscomidiar), după 1850 pronaosul, acoperit de 2 turle și pridvorul.

Azi în cadrul mânăstirii există 2 biserici, înconjurate de clădirile chiliilor. Accesul se face printr-un gang de la baza turnului- clopotniță.

Traversându-l, se ajunge la Biserica nouă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, construită cu ajutorul Episcopului Chesarie al Buzăului (1823-1828).

În perioada 1828-1830 pridvorul și interiorul au fost decorate cu picturi prezentând personaje și scene biblice, restaurate în 1934.

De la echipa de pictori, condusă de Nicolae Teodorescu, câțiva monahi au învățat să execute picturi bisericești.

Din Grecia s-au adus moaștele Sfinților Gheorghe, Mercurie, Pantelimon, Haralambie, Trifon, Eftimie, Ignatie, Acachie, Neofit și Parascheva, racla cu ele existând și azi în biserică.

În 1855 schitul a fost parțial distrus de un incendiu, dar până în 1862, cu ajutorul Episcopului Buzăului, clădirile și pictura bisericii au fost refăcute.

La începutul secolului XX  a redevenit mânăstire, în care s-au stabilit treptat alți monahi, în 1959 obștea fiind compusă din cca. 100 de persoane. S-au construit mai multe corpuri de chilii, altarul de vară și s-a amenajat un muzeu care etalează icoane, obiecte de cult, veșminte religioase, etc.

Biserica a fost avariată în cutremurul din 1977, ulterior reparată și pictura din naos restaurată.

Pe terenul aparținând mânăstirii, în imediata apropiere, în perioada 1970-1985 s-a desfășurat un proiect artistic, iniţiat de către sculptorul Gheorghe Coman și susţinut de Uniunea Artiștilor Plastici din România: Tabăra de sculptură Măgura.

Cu ajutorul meșterilor pietrari din zonă, 153 de sculptori au creat 256 de grupuri statuare și statui, donate în final județului Buzău.

Din anul 2006 tabăra a intrat în administrația Muzeului Județean Buzău. 

Citește și Schiturile Rupestre Bozioru și Trovanții Babele de la Ulmet, jud. Buzău

Un drum Brașov- Cislău, jud. Buzău- câteva obiective turistice

Publicat pe de
Răspunde

În vara anului 2023 m-am hotărât să vizitez o parte din județul Buzău. Îmi făcusem un itinerar, cu obiectivele pe care doream să le văd,  primul fiind Canionul 7 Scări, din munții Piatra Mare. Din Arad, unde locuiesc, până la Timișu de Jos, județul Brașov, de unde pornea drumeția,  am avut de rulat 450 kilometri. Din păcate fiind perioadă de concedii, zona era foarte aglomerată. Ajungând la Cascada cu Apă Vie, am avut norocul cu niște turiști care mi-au spus că biletele de intrare în canion se epuizaseră, așa că, posomorâtă, m-am întors la mașină.

Cum acea zi mi-o planificasem pentru canion, îmi rezervasem cazarea în Brașov. Dacă nu-l putusem vizita, am hotărât să merg în schimb până în comuna Budila, aflată la doar 18 kilometri nord-est de Timișu de Jos, pentru a vedea fostul Castel  Béldy Ladislau, numit după Prefectul Comitatului Târnava Mare, ultimul descendent al familiei nobiliare Béldy (1940), care l-au  construit și deținut începând cu anul 1731. Acesta l-a vândul inginerului român Barbu Panatazi, în proprietatea căruia a rămas scurt timp, sub comuniști fiind naționalizat. Împreună cu  parcul înconjurător, castelul a fost folosit ca tabără pentru pionieri, apoi ca Poștă și în final a devenit sediul Primăriei Budila, care l-a renovat.

Clădirea, în stil baroc și neoclasicist,  prezintă un corp central cu 2 etaje și două corpuri laterale cu un nivel. Accesul principal se face pe sub un balcon, susținut de 4 stâlpi și 2 coloane, mărginit de un gard din fier forjat. Deasupra ușii din balcon se poate vedea și azi blazonul lui  Béldi-Sigmond. 

La mijlocul fațadei dinspre parc, atât la parter cât și la etaj, se află câte o terasă acoperită, mărginite de pilaștri și coloane.  Una din fațadele laterale prezintă un pridvor cu coloane. În interior în fosta Sală de dans funcționează Sala de ședințe. Din ornamentele fostului castel s-au păstrat doar tavanul cu lambriuri de lemn, câteva uși sculptate în lemn și șemineul din holul de la parter.

În curtea castelului se afla Biserica Sf. Mihail (1405). Fiind în stare avansată de degradare, a fost înlocuită cu actuala  Biserică Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1762-1770).

Clădirea a fost renovată în 2009 și este încă folosită.

În Budila se află și Castelul Nemes, construit în jurul anului 1751 de groful căruia îi poartă numele și fostele grajdurile, azi ruinate, de care nu m-am putut apropia, fiind păzite de un câine aprig.

Postbelic în comună s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1941-1946), în  stil neobizantin,  cu 2 turnuri clopotniță și o cupolă centrală, azi biserica principală a comunei.

Apoi am rulat cei 20 de kilometri spre vest,  până la cazarea din Brașov, restul zilei petrecându-l vizitând locurile arhicunoscute ale orașului vechi. A doua zi începea „marea aventură”. Plecând din Brașov am rulat spre est, apoi sud, prin județul Covasna și după  42 kilometri am ajuns  în satul Acriș, comuna Vama Buzăului, unde într-o depresiune înconjurată de munții Șiriului și masivul Ciucaș, în 2008 s-a înființat Rezervația „Valea Zimbrilor”- Vama Buzăului.

După ce am plătit un preț modic, am ajuns la gardul care înconjoară o poiană largă, ocupată de zimbri și căprioare, unde am fost întâmpinată de un cerb maiestuos, a cărei familie păștea în spatele lui.

În depărtare se vedeau câțiva zimbri, animale vânate masiv în Europa secolului XVIII, la începutul anilor 1900 rămânând în viață doar 12 exemplare, păstrate în grădini zoologice, unde treptat s-au înmulțit. În România există 4 rezervații, prima înființată la Silvuț, cu zimbri aduși din Polonia (1958 ), a doua la Vânători-Neamț (1968), a treia la Neagra Bucșani (1983), ultima fiind cea pe care o vizitam. Inițial avea 10 zimbri, aduși din Austria, Elveția, Italia și Franța, care în timp s-au înmulțit, primul născut fiind o femelă, numită Gențiana, din care  în 2019  șase au fost mutați în Parcului National Vânători Neamț. 

Le vizitasem pe primele două. Dacă la cea de la Silvuț animalele se răcoreau la umbra deasă a copacilor, în Vânători-Neamț erau total neîngrijite, acoperite de ierburi și insecte, iar la Vama Buzăului trăiau într-un perimetru destul de mic, în plin soare. Mă gândeam ce bine le era celor de la Măgura Zimbrilor din Banat, într-un spațiu mare de pădure, în semi-libertate, teritoriul fiind îngrădit doar pentru protecție împotriva prădătorilor. Înconjurând perimetrul, am avut norocul să găsesc 2 dintre zimbri aproape de gard, restul  fiind vizibili doar în depărtare.

Dacă de zimbri nu m-am putut bucura, pe dealul din apropiere am văzut o cireadă de vite, păscând liniștite.

Rezervația adăpostește și câteva exemplare de reni, mufloni, păuni, pe lângă care am trecut, îndreptându-mă spre ieșire.

Cum la doar 9 kilometri sud, la poalele munților Ciucaș,  se afla  Cascada Urlătoarea -Vama Buzăului, m-am îndreptat și eu spre ea. După ce am parcat, am străbătut o stradă paralelă cu pârâul, gândindu-mă la minunea care urma să o văd, despre care legenda spune că sunetele revărsării de apă erau produse de vrăjitoarele ce trăiau acolo.  

După 15 minute am ajuns la cascadă, formată din mai multe izvoare ce curg pe versantul roșiatic, ocupând o suprafață de zeci de metri. Mă așteptam la căderi tumultoase, zgomotoase, dar…imaginea a fost dezolantă și sunetele pe care le-am auzit au fost doar glasurile unui grup de copii, aflați în excursie.

M-am întors la Acriș și am rulat spre nord-estul județului Covasna, pe drum gândindu-mă la cele 3 obiective vizate, canionul eșuat, zimbri aproape de nevăzut și cascada aproape secată. Speram că ghinionul s-a oprit aici.

După 20 kilometri am ajuns la Mânăstirea Sita Buzăului „Schimbarea la Față”, una dintre cele 3 mânăstiri existente în județ, înființată pe terenul donat de câțiva clerici și localnici, sfințit în 1997.

Inițial s-a creat o platformă, pe care s-au construit o mică biserică de lemn, în care călugării țineau slujbele, casa duhovnicului, chilii de lemn și o trapeză. S-au amenajat alimentarea cu apă potabilă, energie electrică și s-a creat un drum de acces. Totuși, nesuportând clima, călugării s-au retras.

În anul 2000 mânăstirea a fost ocupată de măicuțe și din 2002 au început lucrările la noua biserică, din cărămidă, a cărei pictură interioară a fost executată începând cu anul 2007.

S-au ridicat noi chilii, un paraclis de iarnă și o clopotniță, dotată  cu 3 clopote.

Anual, de hramul bisericii (6 august), se desfășoară pelerinaje, sutele de pelerini urcând la mânăstire, pentru a participa la slujbe. 

Mânăstirea a fost ultimul obiectiv  din județul Covasna. Rulând spre sud-est, am intrat în județul Buzău, zona pe care doream să o explorez. După 39 kilometri, pe marginea șoselei mi s-a arătat Lacul Siriu, lac de acumulare creat pe cursul râului Buzău (1982-1994), de 10 kilometri lungime, cu o capacitate de cca. 100 milioane metri cubi, care alimentează Hidrocentrala de la Nehoiașu, cu un baraj din pământ, piatră și argilă, fără structură de beton, de 100 metri înălțime. Lacul este vizitat și de pescarii amatori, în el găsindu-se scobar, păstrăv, crap, biban, etc.

Trecând de capătul sudic al lacului, pentru a vedea o cascadă, din Lunca Jariștei m-am îndreptat spre nord-est. După 10 kilometri, ultima porțiune neasfaltată,  am parcat într-un loc semnalizat de la marginea drumului. Am coborât un șir de trepte, până la un spațiu amenajat cu bănci și mese de lemn, lateral de care am văzut Cascada Pruncea (Cașoca), o cădere de apă pe râul Cașoca, la baza masivului Podu Calului, de cca. 6 metri înălțime, care la bază forma un mic lac, din care se revărsa, continuând râul Cașoca.

Conform unei legende deschizătura din munte, o mică peșteră situată în stânga cascadei, a fost folosită de haiducul Negoiță Gheorghilaș, fost pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu și de tovarășii săi, pentru a ascunde prada luată de la boieri.

Următoarea destinație era localitatea Colți, până unde aveam de rulat 38 kilometri. M-am întors la drumul principal și l-am urmat în continuare spre sud-est, cu un scurt popas în fostul cătun Jețu, azi parte din Lunca Priporului, oraș Nehoiu.

Pe marginea șoselei se află Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena”, inclusă pe lista monumentelor istorice, construită la începutul secolului XIX,  din lemn de stejar,  pe fundație de piatră, acoperită cu șindrilă și înconjurată de un mic cimitir .

Din păcate era închisă, așa că nu am putut să văd decât picturile vechi de pe peretele din pridvorul deschis.

Ajungând în orașul Pătârlagele, am traversat râul Buzău și m-am îndreptat spre nord , oprindu-mă câteva minute în satul Sibiciu de Sus, aparținător de oraș, la  Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, construită în perioada 1794-1796, din 2010 inclusă pe lista monumentelor istorice.

Încă 7 kilometri și am ajuns în comuna Colți, unde urma să văd Muzeul de Chilimbar, apoi în satul Aluniș, la 5 kilometri de comună, Biserica Rupestră Aluniș.

Pentru acea zi mai aveam un singur obiectiv planificat, mai exact o mânăstire, situată la 21 kilometri distanță. Din Colți m-am întors la Sibiciu de Sus, de unde am urmat un drum spre sud, până în Zaharești, apoi spre spre est, până la ieșirea din satul Măguricea unde, pe un platou larg , am parcat mașina. De acolo mai aveam cca. 2 kilometri, pe care i-am parcurs pe jos, urmând un drum forestier.

Mânăstirea Cârnu a fost ctitorită de domnitorul Mircea Ciobanu împreună cu soția sa, doamna Chiajna, pe locul unde a existat cea mai veche sihăstrie de călugări de pe Valea Buzăului, pe culmea dealului Blindisel, într-o poiană de la marginea pădurii, teritoriu azi aparținând administrativ localității Tega.

Pe locul vechii Biserici de lemn în 1546 au construit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Buna Vestire; Izvorul Tămăduirii; Adormirea Maicii Domnului”, clădire din piatră, în stil muntenesc, cu o turlă cilindrică, în care s-a amenajat o mică încăpere ascunsă privirii, unde domnitorul se putea ascunde la nevoie.

Deteriorându-se, sub Domnitorul Matei Basarab biserica a fost reparată și i s-a adăugat pridvorul deschis, sprijinit de 6 stâlpi din lemn de stejar. În jurul anului 1800 mânăstirea a fost ocupată de călugări greci. În acea perioadă biserica a fost pictată în frescă, din care până azi s-au păstrat doar câteva porțiuni. 

După plecarea lor,  părăsită, chiliile s-au distrus, biserica s-a degradat și localnicii le-au folosit pentru adăpostirea animalelor. 

Lângă intrarea în fosta mânăstire aceștia au descoperit un izvor cu apă curativă care anual este sfințit la o săptămână după Paștele Ortodox, de Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii.

În anul 1991 locația a fost din nou ocupată de sihaștri. În timp s-au construit o trapeză, Paraclisul de iarnă „Adormirea Maicii Domnului”, câteva chilii și din 2002 mânăstirea a fost ocupată de maici.

Lăsând liniștea mânăstirii și a munților înconjurători în urmă, m-am întors la mașină și am rulat cei 20 kilometri până la Cislău, unde aveam rezervată cazarea.

Citește și Muzeul de Chihlimbar Colți, jud. Buzău