Ziua a 4-a din concediul prin țară o dedicasem vizitării unor mânăstiri din județul Neamț. Din stațiunea Durău m-am întors la Bistricioara apoi am rulat spre nord-est, paralel cu Lacul Izvorul Muntelui, numit și Lacul Bicaz, lac de acumulare format pe cursul râului Bistrița, cu o lungime de 25 kilometri.
După 6 kilometri, la coada lacului, am oprit lângă una dintre cele două intrări pe viaductul Poiana Teiului, numit și Poiana Largului, cea dinspre Borsec, pe care am venit, cealaltă fiind din direcția Vatra Dornei.
Viaductul a fost construit în perioada 1958-1961, dat în funcțiune, dar construcția a continuat până în 1964. Lung de 542 metri și lat de 9 metri, din care 2 metri pentru trotuarele laterale, are 3 ieșiri, cele două spre vest, menționate anterior și una spre est, continuată de drumul spre Târgu Neamț.
Lângă viaduct, din apa lacului se ridică Piatra Teiului, o stâncă calcaroasă, înaltă de 23 metri, 5-7 metri deasupra apei, formată prin eroziunea unui recif cretacic, format prin suprapunerea scheletelor de corali.
Numele inițial de Piatra Dracului l-a primit după legenda care spune că într-o noapte, pentru a bloca apele râului Bistrița și a inunda zona, diavolul a rupt o stâncă din masivul Ceahlău și a zburat spre zona unde azi se află viaductul. Ivindu-se zorile și fiindu-i frică de lumina soarelui, a lăsat piatra și a fugit spre o zonă întunecată. Numele actual l-a primit după ce pe ea a crescut un tei.
Am trecut viaductul, am urmat drumul spre Târgu-Neamț până în satul Petru Vodă, apoi un drum secundar, spre nord-vest, unde se află două mânăstiri care aparțin satului. Mânăstirea Paltin Petru Vodă, inițial azil filantropic, a fost ctitorită de arhimandritul Justin Pârvu, personalitate a județului Neamț care, luptând împotriva opreliștilor comuniștilor, a fost arestat și închis 17 ani.
În perioada 1999-2001, la 3 kilometri de sat, a fost amenajat un azil pentru maicile bătrâne și bolnave, cărora au început să li se alăture alte maici, majoritatea cu studii superioare în domeniul sanitar, pedagogie, asistență socială, azi obștea fiind formată din 150 de maici. Pentru ele s-au construit treptat chilii.
Între anii 2003-2008 a fost ridicată Biserica de lemn „Acoperământul Maicii Domnului”. Clădirea, din bârne de brad, pe fundație de piatră, a fost realizată de meșteri maramureșeni care, în timp, au construit și restul clădirilor mânăstirii.
Interiorul a fost pictat în tehnica frescă, în stil bizantin, de pictori din Cernăuți. Într-o raclă din biserică se păstrează moaștele mai multor sfinți și a unora dintre cei decedați, sub regimul comunist, în închisoarea de la Aiud.
Vechiul azil a fost desființat și în 2006 s-a construit Azilul de bătrâni „Sf. Pantelimon”, dotat cu cu 40 de paturi, cabinele medicale, farmacie și Paraclisul „Sf. Spiridon”.
În timp s-au construit noi chilii, clopotnița, Orfelinatul „Acoperământul Maicii Domnului”, dependințe, un dispensar și un laborator în care maicile prelucrează plante medicinale și produc remedii naturiste, comercializate, însă, fără aviz sanitar.
Încă 3 kilometri pe acel drum și am ajuns la a doua mânăstire care aparține satului.
Mânăstirea Petru Vodă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost prima ctitorită de arhimandritul Justin Pârvu, în anul 1991.
Este situată în Poiana Hașca din Munții Stânișoarei.
Până în 1992 a fost terminată Biserica de lemn, ridicată pe o fundație de beton, cu o turlă octogonală, înaltă, situată deasupra naosului.
Intrarea în biserică a fost dotată cu o ușă sculptată în lemn de stejar.
Exteriorul și interiorul au fost pictate în tempera, în stil bizantin (1994-2000).
În jurul bisericii, înconjurând o curte largă, au fost ridicate clădirile chiliilor și s-a format complexul monahal, locuit de călugări.
Stațiunea Durău este situată în județul Neamț, la poalele de nord-vest ale masivului Ceahlău, la o altitudine de 700-800 metri față de nivelul mării.
Din stațiune pornesc mai multe trasee turistice montane pentru care este frecvent vizitată, mai ales în sezonul estival.
De asemenea există Mânăstirea Durău, mânăstire ortodoxă de călugărițe, construită în secolele XIX-XX și în 2015 inclusă pe lista monumentelor istorice ale județului.
Încă din 1600 în Durău a existat un schit de maici, atestat documentar abia din 1779. Stareța, primind același post la Schitul Văratic, s-a mutat împreună cu maicile acolo. Schitul din Durău a rămas nefolosit până în 1802 când a fost ocupat de călugări din schiturile vecine. În jurul anului 1909 în cele 2 schituri care aparțineau de Durău, Tarcău și Bisericani, trăiau 44 de călugări și așezarea a primit statutul de mânăstire.
Biserica de lemn, deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1832-1835), care din anul 2003 a primit și hramul „Sf. Pantelimon”.
În apropierea ei a fost ridicat un turn-clopotniță, cu 2 etaje, azi calea de acces în mânăstire.
În jurul bisericii s-au construit stăreția și case pentru călugări, una dintre ele (1832) devenind reședința Mitropolitului Veniamin Costachi, stabilit acolo.
Catapeteasma bisericii, sculptată din lemn de tei, a fost poleită cu aur.
Interiorul a fost pictat abia în perioada 1936-1937. Picturile prezintă scene și personaje biblice, îmbinate cu motive din viața de zi cu zi a locuitorilor zonei. În 1969 pictura a fost restaurată.
Cea mai veche dintre icoanele păstrate, icoana de argint a Maicii Domnului (sec. XVIII), este considerată „făcătoare de minuni”.
În mânăstire se află și o parte din moaștele „Sf. Mc. Pantelimon”, aduse dintr-o biserică ruinată din Rusia, unde au fost găsite de călugării care au luptat pe frontul sovietic în cel de Al Doilea Război Mondial.
Sub comuniști mânăstirea a fost desființată (1959) și biserica a devenit parohială. Totuși în 1972 s-a înființat un schit de călugări. În 1977 majoritatea chiliilor și biserica din cimitirul satului au fost demolate. Pe terenul obținut au fost construite vile și s-a înființat Stațiunea Durău. Apoi schitul de călugări a fost transformat în mânăstire de maici care a început să funcționeze în 1991.
În același an lângă mânăstire a fost construită o clădire, pentru un centru de conferințe, care aparține Bisericii Ortodoxe Române. Centrul Cultural Pastoral „Daniil Sihastrul” a fost sfințit în anul 1995.
Azi în stațiune există 4 hoteluri, numeroase vile și terase.
Pentru a vedea cascada Duruitoarea, după ce am vizitat mânăstirea m-am îndreptat spre intrarea pe unul dintre cele 3 trasee turistice amenajate în Parcul Național Ceahlău. Ca tot omul iubitor de natură, deși nu era obligatorie, am plătit taxa modică pentru intrarea în parc și am pornit la drum.
Cascada, declarată monument al naturii, este situată la o altitudine de 1.270 metri, într-o arie protejată, întinsă pe 1 hectar. Traseul până la ea are un grad mediu de dificultate. Urcușul durează aproximativ 2 ore, în funcție de condiția fizică a celui ce-l străbate.
S-a format pe valea pârâului Rupturii, între versanții abrupți care coboară de la Piatra Ciobanului, în est și Piciorul Șchiop, în vest.
Pârâul este alimentat din izvorul Fântâna Rece, situat pe platoul alpin și de câteva izvoare mai mici care au perioade când seacă.
Fenomenele de îngheț-dezgheț și avalanșele au detașat coloane din pereții verticali ai muntelui, au format jgheaburi și au apărut săritori și cascade.
Cascada are o cădere de apă, de aproximativ 100 metri înălțime, care produce un vuiet asurzitor, mai puternic în perioadele cu ploaie, când debitul apei este mai mare. Datorită zgomotului a fost numită „Duruitoarea”.
Este formată din 2 trepte. Prima, o cădere de 25-30 metri, se termină pe o platformă la care se putea ajunge urcând o scară de lemn, azi dispărută.
De la platformă apa se răsfiră ca un evantai, cade de pe stâncă și continuă să curgă sub forma unui pârâu care, în final, ajunge în lacul Bicaz.
Cele două obiective atinse, mânăstirea și cascada, restul celei de a 3-a zi din concediu urma să-l petrec prin stațiune.
Mânăstirea „Sf. Prooroc Ilie” este situată în județul Harghita, la poalele munților Călimani, la intrarea în orașul Toplița, lateral de șoseaua ce vine de la Reghin.
A fost fondată în 1928 de primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, Dr. Elie Miron Cristea, născut în Toplița. În 1910 el a adus Biserica de lemn din Stânceni (1847) pe care, fiind prea mică, satul dorea să o înlocuiască. Clădirea, din lemn de molid, a fost reconstruită la marginea orașului.
Intrarea în biserică se face printr-un portic decorat cu arcuri susținute de coloane sculptate. Deasupra lui se află un turnuleț. În interior, pictura veche, deteriorată, a fost refăcută în tempera, pe pânză aplicată pe lemn, păstrându-se doar picturile vechi din cele două cupole de la abside, toate restaurate între anii 1989-1990. Catapeteasma a fost înlocuită cu una nouă, din lemn de tei, pictată cu cerneală de aur. Apoi biserica a fost mobilată, decorată și dotată cu 3 clopote.
Începând cu anul 1923 s-au construit clopotnița, chiliile, clădirile anexe, etc. Patriarhul a demontat fosta lui casă, a mutat-o în zona bisericii și s-a construit stăreția (1928).
Terenul a fost împrejmuit cu un gard de lemn și în jurul clădirilor au fost plantați copaci, arbori ornamentali și flori.
S-au stabilit călugări, veniți de la alte mânăstiri și s-a format mânăstirea (1928).
În perioada 1940-1944 mânăstirea a fost închisă, permițându-se doar unui călugăr să rămână în ea. Când au venit hortiștii, au vopsit stemele Patriarhiei și Regală dar nu au avut ce să prăduiască, odoarele de preț fiind ascunse de călugăr.
Biserica devenind neîncăpătoare, s-a dorit ridicarea unei noi biserici din zid, neautorizată însă. În 1984 s-a primit aprobarea pentru construcția unei clădiri în care să se depoziteze obiectele de patrimoniu, a unui muzeu și a unor chilii, s-a amenajat o fântână, toate terminate în 1994.
Păcălind autoritățile, clădirii pentru depozitare i s-a ridicat un turn înalt și a fost transformată în Paraclisul „Izvorul Tămăduirii”.
În timp mânăstirea a devenit un important centru de pelerinaj. Până în anul 2009 vechile clădiri au fost reparate și, pentru găzduirea pelerinilor, a fost construită o aripă cu 150 de locuri.
În anul 2007 bibliotecii mânăstirii i-au fost donate 2.000 de volume, azi deținând câteva mii.
Actual mânăstirea deține 16 hectare de pământ și 90 hectare de pădure.
Mânăstirea Doamnei „Nașterea Maicii Domnului; Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” se află la 4 kilometri nord de Toplița, pe un deal de la marginea satului Moglănești, care aparține administrativ de oraș. În cadrul mânăstirii se află două biserici.
Biserica de lemn a fost ctitorită de doamna Safta, soția lui Domnului Moldovei, Gheorghe Ștefan, în anul 1658. Este atestată de o inscripție pe o icoană (1677). Forma actuală a primit-o în 1710, perioadă când pe lângă mânăstire funcționa o școală confesională (1700), apoi Școala Greco-Catolică (1850).
A fost restaurată în perioada 1710-1747 când catapeteasma a fost pictată, refăcută în 1958.
Ulterior biserica a fost complet repictată (1984) dar s-au păstrat icoane vechi (1745), azi aflate în colecția Mânăstirii „Sf. Prooroc Ilie”.
În perioada 1994-1999 mănăstirea a funcţionat ca schit, aparținând administrativ de Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie”, apoi a fost declarată mănăstire de maici, azi cu 7 viețuitoare.
Până în 2008 s-au construit chiliile, casa duhovnicului, casa stăreției, dependințe, o pivniță, etc. A fost amenajată o bibliotecă în care azi se găsesc peste 1.000 de volume teologice.
Din 2013 a început construcția unei biserici din cărămidă, în stil moldovenesc, Biserica „Nașterea Maicii Domnului”. La demisol se află Paraclisul „Sf. Ioan Maximovici”, Arhiepiscop de Shanghai și San Francisco, în care se păstrează puține moaște ale sfântului.
Pentru a ajunge în Reghin, unde îmi rezervasem cazarea, din Luduș m-am îndreptat spre nord, drum pe care am trecut pe lângă o salbă de lacuri artificiale, create prin îndiguiri, unele amenajate pentru pescuitul sportiv.
Lacul Tăureni
După 25 kilometri am ajuns în Zău de Câmpie unde, țintă, m-am îndreptat spre Castelul Ugron. În a doua jumătate a secolului XVIII Ugron István și soția sa, baroneasa Anna Bánffy, s-au mutat pe moșia din Zău de Câmpie și au construit un conac, clădiri anexe, o criptă, toate înconjurate de un parc, moștenite ulterior de urmașii lor.
În 1899 a ajuns în posesia unuia dintre cei 4 nepoți, István Ugron. În 1908 el a demarat lucrările pentru construirea unui castel. Lucrările au durat mult timp și în final (1912) forma castelului a fost destul de ciudată, cu turnurile din colțuri de diferite forme, terase asimetrice, care îmbinau stilurile neogotic și neoromanic. Au mai durat 6 ani până castelul a fost mobilat, decorat interior și gata de locuit.
A fost numit și „castelul-calendar” deoarece are 365 de ferestre (zilele anului), 7 terase (zilele săptămânii), 12 holuri (lunile anului) și 4 turnuri (anotimpurile).
Cu forma literei „L”, a fost format din două aripi, cea lungă de 50 metri cu două șiruri de încăperi și cea scurtă, perpendiculară pe prima, cu un singur șir de încăperi, ambele așezate deasupra unui subsol. În cele 3 colțuri au fost ridicate turnuri de mărimi diferite, unul hexagonal și două rotunde. Pe fațade au fost amenajate terase cu forme variate.
Aripa lungă prezintă, aproape central, fațada principală, în stil neogotic, precedată de un portic, deasupra căruia s-a creat o terasă și superior, deasupra unui arc, a fost postat blazonul familiei, sculptat în piatră. Porțiunea din stânga fațade, cu 2 etaje, cu ferestre neogotice, se termină cu un turn hexagonal, cu 3 nivele.
Porțiunea din dreapta fațadei, mai scundă, doar cu un etaj, prezintă o prispă cu arcade. Ea se termină cu un turn rotund.
Pentru a se intra pe ușa principală, se urcă un șir de trepte și se trece prin portic. În interior se afla holul central și scara principală. În stânga holului se aflau câteva saloane și sufrageria, în dreapta lui salonul de pipe, mai multe camere de lucru, ultima fiind cuprinsă în turnul rotund și în spatele holului era amenajat un bufet.
Lipit de turnul hexagonal se află un turn circular mic în care era plasat grupul sanitar pentru oaspeți. În acea zonă, în interior se afla casa scărilor secundară.
În aripa scurtă, la parter se aflau sala unde se lua micul dejun, camerele de dormit și la etaj camera învățătorului, un salon și camerele pentru oaspeți.
Partea de nord, cu parter și etaj, este limitată de două turnuri, în est unul rotund și în vest cel hexagonal. Pe fațadă, în partea superioară, au fost postate 4 scuturi heraldice. În fața ei a fost creată o terasă deschisă, mărginită de balustradă din piatră, accesată printr-un șir curbat de trepte.
Se povestește că fiind ambasador al Austro-Ungariei în Imperiul Rus, István Ugron s-a îndrăgostit de una din fetele Țarului Nicolae II al Rusiei. Castelul fiind în construcție, aceasta i-ar fi cerut să paveze aleea spre castel cu bani de aur. Când jumătate de drum a fost pavat, prințesa a cerut ca banii să fie așezați în cant, pentru ca nimeni să nu calce pe coroana împăratului, cerință care nu a putut fi îndeplinită, lui Ugron neajungându-i banii. Cert este că trei ani localnicii au fost obligați să muncească acolo cu animalele și uneltele lor, gratuit.
În acea perioadă în Rusia au ajuns la putere bolșevicii. S-a declanșat Revoluția Rusă (1917) în timpul căreia familia țarului a fost ucisă. Îndurerat, baronul s-a retras din viața publică, parte din poveste care coincide cu data în care a ieșit la pensie (1918).
În 1925 Ugron a cedat castelul nepotului său, baronul István Bánffy, păstrându-și dreptul de a folosi câteva camere. Totuși nu a frecventat decât rar castelul. S-a mutat la Cluj unde, într-un azil de bătrâni, a decedat în anul 1948.
Sub comuniști castelul a fost naționalizat și obiectele de valoare au fost luate de oficiali. Pe rând a fost folosit ca centru de colectare a cerealelor (1954), ca școală (1954-1959), Liceu Economic (1959-1962), Casă de Copii (1963-2012). Actual este în proprietatea Consiliului Județean Mureș care, în 2017, l-a predat în administrarea Muzeului Județean Mureș.
După ieșirea din Zău de Câmpie, am rulat spre nord, aproximativ 4 kilometri, paralel cu Lacul Zău. A fost creat ca lac-pescărie, populat cu mai multe specii de pești.
Împreună cu Lacul Șăulia, fiind falimentare, în 2014 au fost preluate de Eurogrup CIM Logistic S.R.L. care imediat le-a repopulat cu specimene noi de pește, de dimensiuni mari.
După 14 kilometri, depășind comuna Șăulia și parcurgând un drum secundar, mi s-a arătat Lacul Șăulia, întins pe 36 hectare.
Pe malul lacului se află mai multe clădiri, cabane, căsuțe de camping, care aparțin de Complexul de Tabere Șăulia.
Pe lângă tabără pentru copii, funcționează și în scop recreativ, clădirile putând fi închiriate pe tot parcursul anului.
Părăsind zona lacurilor, m-am îndreptat spre nord-est, până în comuna Râciu. De acolo, spre nord, în total 23 kilometri, am ajuns în unul din satele aparținătoare comunei, satul Sânmartinu de Câmpie.
La ieșirea din sat, la capătul unui drum pietruit, se înălța un turn cu 2 nivele, poarta de intrare la Mânăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, lângă care am parcat.
În incinta mânăstirii se află două biserici.
Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în secolul XVII.
Lângă ea, probabil o dată cu înființarea mânăstirii (nu am găsit date despre ea), a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă.
Pe drumul spre Reghin, o nouă oprire am făcut-o după doar 18 kilometri. La marginea de nord a satului Filpișu Mare se aflăBiserica Reformată Calvină. Pentru a o putea vedea, după ce am parcat, am urcat un șir de trepte și am traversat poarta gardului înconjurător.
Imediat în dreapta porții, năpădit de vegetație, am văzut un foișor din lemn, probabil un „altar” exterior.
De la el, înaintând prin covorul de verdeață, în unele locuri înalt până la talia mea, am ajuns la clădirea bisericii. Dezamăgire. Știam că biserica a fost construită în anul 1330, apoi transformată în secolul XVII. Ceea ce vedeam (2021) era o clădire fără turn, dezgolită de tencuială, lângă care așteptau „cuminți” materialele cu care urma să fie refăcută.
În rest liniște și pace. Nimeni nu deranja acel spațiu retras.
Doar 10 kilometri spre nord-est și am ajuns la Reghin. M-am cazat la Pensiunea Blanca, unde făcusem rezervare.
O ploaie torențială m-a baricadat. Vrând, nevrând, am lăsat vizitarea orașului pe a doua zi și seara am petrecut-o în restaurantul pensiunii.
Într-o zi de mai, având timp liber, m-am hotărât să vizitez câteva din comunele județului Timiș. Am plecat de dimineață din Arad, am parcurs autostrada, am părăsit-o spre localitatea Păru, de unde m-am îndreptat spre nord.
După 95 kilometri (1 oră) am intrat în comuna Balinț, situată în estul județului Timiș. Încă din secolul VII în localitate s-au mutat slavi, de unde și numele ei. Fiind în apropierea râului Bega și producându-se multe inundații, în secolul XI o parte din locuitori s-au mutat mai departe de râu și au format Balințu de Sus, vechea vatră purtând numele Balințu de Jos. În jurul anului 1554 cele două sate s-au unit formând așezarea numită Ballinch.
La marginea satului s-au purtat lupte între trupele austriece și otomane (1602). Câștigând, austriecii au oprimat populația care-i sprijinise pe turci. Un secol mai târziu sătenii s-au răsculat (1736-1739) și satele au fost distruse de trupele austriece. Ulterior aceștia le-au reconstruit pe actualele locații. Balinț era populat de români ortodocși. În 1834 au construită o Biserică de lemn. Nu după mult timp a fost înlocuită cu actuala din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1887-1890).
În acea perioadă în Balinț s-au stabilit familii de evrei comercianți și meseriași germani. Fiind dată în folosință linia de cale ferată Lugoj-Ilia, la marginea satului s-a construit o gară. (1897). Între anii 1902-1904 atât Balinț cât și satele care azi aparțin administrativ de comună- Bodo, Fădimac, Târgoviște, au fost colonizate cu maghiari.
Biserica Greco-Catolică
Localnicii au participat la cele două războaie mondiale. În cinstea celor decedați a fost ridicat Monumentul Eroilor.
Satul Târgoviște se află la 3 kilometri vest de comună. Numele l-a păstrat încă de pe vremea romanilor. Provine de la târg și Vesta, zeița focului la romani.
Satul a fost de-a lungul timpului pur românesc. Nu a fost ocupat de slavi și în secolele XII-XIII era unitatea administrativă.
Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1925)
La 2 kilometri est de comună este situat satul Bodo. Așezarea a fost atestată documentar din 1344, cu numele Bodov, dar a existat încă din epoca bronzului, între anii 1967-1968 fiind descoperit un tumul, cu un schelet înhumat situat central pe un pat de nisip cu ocru, probabil al unui conducător de trib, unul dintre puținele descoperite în țară, acelea fiind în zona Dunării. De fapt, pe actuala vatră, satul s-a format în perioada 1892-1894, prin colonizarea cu maghiari, veniți din nordul râului Mureș, care și azi sunt majoritari.
Biserica Reformată Calvină (1903)
La 4 kilometri nord de Balinț se află satul Fădimac, sat românesc, atestat documentar din 1488, cu numele Fagymag, când era situat pe dealul din nordul actualului sat. S-a mutat în locul de azi la sfârșitul secolului XVIII.
A fost mutată și Biserica de lemn. A rezistat puțin timp, fiind demolată și în locul ei construită alta din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897).
În comuna Bara am ajuns după 6 kilometri rulați spre nord. Situată la poalele dealurilor Lipovei, aparținea de cetatea Șoimoș, perioadă din care a fost atestată documentar (1367). Distrusă de turci, a fost reînființată în perioada 1690-1700.
Sub Imperiul Austro-Ungar a rămas majoritar românească. Spre sfârșitul secolului XIX era deținută de Pavel Teodorescu şi Constantin Florea (1879).
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1885)
De comuna Bara aparțin administrativ satele Rădmănești, Dobrești, Lăpușnic și Spata care au aparținut și ele de cetatea Șoimoș (jud. Arad).
Satul Spata, situat la 5 kilometri nord de comună, a fost atestat documentar din 1371, cu numele Terra Aquosa (teren mlăștinos), când aparținea de districtul Balinț. În 1440 Regele Ladislau I l-a inclus în cadrul cetății Șoimoș și din 1477 a fost deținut de Nicolae Bánffy, prefectul de Poszony (Bratislava). Sub otomani satul a fost pustiit.
Încă de pe vremea cuceririi Banatul de austrieci era aproape depopulat, avea doar 7 case.
Biserica ortodoxă
Sub comuniști, datorită locației izolate, puținii localnici au început să migreze spre comunele dezvoltate și spre orașele mai apropiate (1950-1960).
În anul 1997 a decedat ultimul băștinaș din sat.
Datorită faptului că mai locuiesc în jur de 18-20 de persoane, există posibilitatea desființării lui.
De acolo m-am îndreptat spre Rădmănești, situat la 5 kilometri nord-est.
Parcă treceam printr-o zonă din alt secol. Drumul prăfuit străbătea dealurile pe care vitele pășteau în voie. Fiind orășeancă, liniștea înconjurătoare mi se părea chiar ciudată, dar relaxantă.
Chiar m-am oprit să „socializez” cu o văcuță care, curioasă, parcă așteptându-mă, se oprise pe marginea șoselei.
Satul Rădmănești, numit atunci Radmanocz, a fost atestat documentar din 1437. A trecut din proprietar în proprietar apoi Regele Ladislau I l-a donat lui Iancu de Hunedoara.
Din 1607, împreună cu toată zona de sud a actualului județ Arad (Bruznic, Zăbalț) și toate morile de pe valea Mureșului, a intrat în posesia lui Sava Brancovici, fost Episcop al Ardealului.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1927-1929)
M-am întors și m-am îndreptat spre est unde, la distanță de 5 kilometri, se află satul Lăpușnic, numit Laposnok, în anul atestării documentare (1416). Pe parcursul secolului XVII a fost depopulat și spre sfârșit repopulat. Sub austrieci a intrat în proprietatea fiscului.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1920-1930)
Monumentul Eroilor
Încă 2 kilometri spre nord-est, pentru a vedea și ultimul sat care aparține de comuna Bara.
Satul Dobrești a fost atestat documentar din 1477, cu numele Dobrezncye.
În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva”, construită în anul 1832, din lemn de stejar. În interior s-a păstrat pictura de pe iconostas, realizată în anul 1852.
Dobrești este satul natal al actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei, Prea Fericitul Părinte Daniel. Pe un deal de la marginea satului, între anii 2003-2005, a fost ridicată și sfințită Mânăstirea Dobrești „Sf. Voievod Ștefan cel Mare și Sf. Proroc Ilie Tesviteanul”.
A treia comună pe care doream să o vizitez se afla la 5 kilometri spre est, în zona de tranziție dintre câmpia Begăi și dealurile Lipovei. Comuna Ohaba Lungă, localitate românească, atestată documentar din 1440, din 1447 a intrat în proprietatea marelui moșier Nicolae Bánffy și aparținea actualului județ Arad. Istoria ei este similară cu a localităților din zonă.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1946)
De comună aparțin administrativ satele Dubești, Ierșnic și Ohaba Română, ultimul situat la 8 kilometri nord-vest de comună, accesibil doar pe un drum comunal care străbate dealurile împădurite.
Satul Ohaba Română a fost atestat documentar din 1427. Sub austrieci aparținea districtului Lipova și era în proprietatea fiscului. Din 1850 a intrat în posesia familiei Mocioni.
În timp, datorită faptului a că a fost moștenit de o familie sârbească, a fost numit, impropriu, Ohaba Sârbească.
Biserica Ortodoxă (1973)
M-am întors în Ohaba Lungă. De acolo m-am îndreptat spre est, în total 13 kilometri, până în satul Dubești, atestat în perioada 1514-1516, când făcea parte din domeniul cetății Șoimoș și aparținea lui George Brandenburg. Se povestește că era format din 3 cătune românești care, împreună, au construit o Biserică de lemn (1650). În timp acestea s-au unit și au format satul, pe actuala vatră.
A trebuit să fie mutată și biserica. După multe dispute, privind locul, Biserica de lemn „Sf. Dumitru” a fost situată pe dealul Toplii (1828), unde se află și azi. În timp a suferit reparații astfel în 1959 s-a refăcut temelia, când a fost ridicată cu 50 cm. În interior s-a păstrat pictura pe lemn de brad, datată de unii specialiști de la sfârșitul sec XVIII, de alții din secolul XIX, majoritatea conservată. În vestul bisericii se află clopotnița.
Pentru a ajunge în ultimul sat care aparține administrativ de comună, a trebuie să mă îndrept spre sud, până în satul Cladova, comuna Bethausen, apoi spre nord-est, în total 15 kilometri. Satul Ierșnic a fost atestat documentar din 1454, în proprietatea lui Iancu de Hunedoara.
De fapt existau trei cătune- Also Jerczenick, Kezepsew Jerczenick şi Felsew Jerczenick, care, sub austrieci, s-au unit pe vatra actuală și au format satul, numit atunci Arschnik.
Comuna Sânmihaiu Român este situată la 12 kilometri sud-vest de municipiul Timișoara, lângă râul Bega. A fost atestată documentar din 1327. Sub ocupația otomană a rezistat și, sub austrieci, în însemnările lui Marsigli, apare cu numele Sent Mihai (1690-1700).
Localitate românească, în 1774 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”.
Satul a fost deținut de stat până în 1868 când a trecut în proprietatea notarului comitatului Timiș, Bela Jeszenszky, apoi a Consiliului Ortodox Român din Arad. Sub administrația românească numele Romanszentmihaly a fost schimbat în Begaszentmihaly (1911).
Școala Generală
În Primul Război Mondial mulți dintre localnici au decedat. În amintirea lor a fost ridicat un monument (1931).
De comună aparțin administrativ 2 sate, ambele atestate documentar din 1933. La 5 kilometri vest se află satul Sânmihaiu German. Sub austro-ungari a fost colonizat cu germani (1717, 1808) care s-au așezat pe locul fostului sat românesc Sillach, rămas fără locuitori. L-au numit Rauthendorf, după funcționarul care s-a ocupat de colonizare. În acea perioadă au construit Biserica Romano-Catolică.
În timp s-a dezvoltat ajungând, înainte de Primul Război Mondial, să aibă două bănci, Uniunea agricultorilor, Uniunea meseriașilor și o Societate de mașini de treierat.
Satul Utvin este situat la 3 kilometri de comună, pe drumul spre Timișoara. Inițial numit “Uthwin” sau “Kis Otveny”, era deținut de Pogany Domokoş și avea statutul de târg. Apoi a trecut în proprietatea Împăratului Sigismund de Luxemburg, în 1456 a lui Iancu de Hunedoara și în 1540 proprietar a devenit Olah Iakob de Utvin, după care a primit numele pe care îl poartă și azi.
Câțiva ani mai târziu l-a preluat comitele de Timiș, Losonszy, care nu a rezistat în fața atacurilor turcești și l-a predat acestora (1552). Satul a rezistat sub ocupația otomană și sub austro-ungari, rămânând un sat românesc.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”
În decursul timpului satul a prosperat astfel în 1912 deținea o cărămidărie și în perioada în care era proprietar baronul Ronay, o bibliotecă cu circa 4.000 de volume.
Actual, digul care limitează inundațiile râului Bega, situat la marginea comunei, a devenit traseu pentru bicicliștii de cursă lungă pentru care a fost amenajată și o terasă, la care se pot opri.
Comuna Șag este situată la 12 kilometri sud de Timișoara, pe malul drept al râului Timiș și face parte din zona metropolitană. Deși cercetările arheologice au descoperit în zonă diverse fragmente ceramice, bijuterii și un mormânt din secolul III e.n., de asemenea în râul Timiș, obiecte din mileniile IV-V î.e.n., satul, cu numele Sad, a fost atestat documentar abia din 1332, nume schimbat sub austrieci în Sasch (1717). Localitate românească, aveau o Biserică de lemn (1705) care în 1854 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
În același secol s-a deschis și prima Școală cu predare în limba română (1776). Localitatea a rămas pur românească până în 1823 când au fost aduși coloniști germani care însă nu au rămas în zonă. Astfel în perioada 1830-1850 a fost colonizat cu șvabi, câteva familii de slovaci, cehi și în 1892 a sosit prima familie de maghiari.
Biserica Romano-Catolică (1884)
Pentru a scăpa de inundațiile frecvente și terenul mlăștinos pe care era situat satul, începând cu anul 1759 au fost executate lucrări de asanare și s-au efectuat îndiguiri repetate, ultima fiind între anii 1903-1908. Suprafața satului a crescut și agricultura a prosperat. În secolul XIX Șag a devenit prosper. Avea un Oficiu Poștal cu telegraf, o Gară (1858), bănci și s-au construit două Fabrici de cărămizi (1859-1860; 1880-1889).
În anul 1944, la marginea de est a comunei, mitropolitul Vasile Lăzărescu a dorit să înființeze o mânăstire. Inițial a fost construită o capelă în care se țineau slujbele dar, intrând sub regimul comunist, aceasta a fost desființată.
Totuși Mânăstirea Șag-Timișeni „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” a rămas în plan și, primind permisiunea, începând cu anul 1968 a fost ridicată prima biserică.
Pictura interioară a fost terminată în 1972.
Apoi s-au ridicat o clădire în care funcționează stăreția, o parte din chilii și după 1990 o clădire pentru cazarea pelerinilor.
Între anii 2002-2012 a fost construită a doua biserică și clădirile anexe.
La 8 kilometri sud de Șag se află comuna Pădureni, atestată documentar din 1332, cu numele Legvid, schimbat sub ocupația otomană în Ligit (1590). Până în secolul XVIII nu se mai cunosc date despre ea, doar că pe harta Contelui Mercy era notată cu numele Lighed, nume purtat până în 1964, când a fost în schimbat în Pădureni.
Localitatea era pur românească. În 1779 avea o Parohie Ortodoxă și o Biserică de lemn. Devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu alta din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, sfințită în 1837.
O parte din populație trecând la ritul greco-catolic, între anii 1898-1900 a fost construită Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”. Sub comuniști ritul a fost interzis apoi a intrat din nou în legalitate. Din informațiile primite am aflat că azi biserica deservește atât greco-catolicii cât și romano-catolicii.
Satul Pădureni a aparținut administrativ de comuna Jebel până în anul 2004 când s-a desprins și a devenit comună de sine stătătoare.
Localitatea Ciacova este situată în Câmpia Timișului, pe râul Timișul Mort. A fost atestată documentar din perioada 1220-1224, cu numele Csaak care provenea de la proprietarii ei, familia Csak, care dețineau moșii întinse în județele Cenad, Arad, Timiș și Zărand.
Aceștia s-au retras din calea invaziei otomanilor, perioadă în care satul a fost distrus. Apoi Regele Bela a dat teritoriul pecenegilor și cumenilor în proprietatea cărora a rămas scurt timp deoarece în 1285 a avut loc o revoluție cumană în urma căreia Ciacova a revenit în proprietatea lui Nicolae Csak.
Satul a fost refăcut și numărul populației crescând, între 1332-1333 a primit statutul de comună. La sfârșitul secolului XIV, pentru a se apăra de invaziile turcilor, a fost construită o Cetatea Ciacova, înconjurată de o rețea de canale (1390-1394).
A rezistat până în 1701 când turcii au cucerit-o și distrus-o, păstrând doar turnul de apărare care s-a păstrat până azi, localnicii numindu-l Cula.
Turnul din cărămidă, de formă dreptunghiulară, cu contraforturi la colțurile exterioare, înalt de 30 metri, avea patru nivele.
Lângă el, azi centrul orașului, era locul de adunare al soldaților turci, paznicii cetății. După ce au fost alungați de habsurgi, comuna a fost colonizată majoritar cu germani (șvabi), cu maghiari și croați (1772) și a fost ridicată o biserică catolică (1732-1741).
Un secol mai târziu, devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Treime” (1880-1881).
A fost ridicată în stil gotic, cu sprijinul Societății de fundații regală maghiară care a devenit patron al bisericii.
Altarul principal și amvonul au fost aduse de la Munich (München).
Pentru ortodocși, în perioada 1746-1768 a fost construită Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”.
Interiorul și iconostasul au fost pictate în anul 1771.
Azi picturile sunt într-o stare de maximă degradare.
Totuși atacurile turcești au continuat și, de frica loc, mulți coloniști au plecat. Din această cauză în 1787 a avut loc o colonizare masivă cu slovaci, apoi cu mult mai puțini maghiari (1807-1810), care după evenimentele politice din 1989 au emigrat masiv.
Piața Cetății a fost numită după regii timpului Piața Franz Josef apoi Piața Regina Maria.
Casele care o delimitează au fost locuite de burghezia și intelectualitatea din Ciacova. În unele funcționau ateliere, prăvălii, o farmacie, cafenele, etc.
Într-o casă situată în apropierea pieței, proprietarul, Franz Julius Wettel, istoric bănățean, a adus de la Viena aparatele necesare și a înființat prima tipografie (1880). Un an mai târziu a vândut-o tipografului Eugen Chudy care, împreună cu fratele lui, au tipărit Csakovaer Wochenblatt, un ziar cu apariție săptămânală, Csakovaer Zeitung, cu apariție zilnică, ambele în limba germană și au deschis prima librărie din Ciacova, pe care le-au deținut până în 1899.
Trecând în posesia lui Peter Gradl, până în 1915 acesta a tipărit un săptămânal în limba maghiară, Csakova es Videke (Ciacova şi împrejurimile), numeroase cărți poștale și vederi cu Ciacova. Librăria a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial. În amintirea lor, actualii proprietari au pus pe clădire o placă inscripționată (2014).
În Ciacova există și Casa Memorială Dositej Dimitrije Obradović, fost călugăr, scriitor, traducător sârb, născut la Ciacova, care a cutreierat lumea și în 1806 s-a mutat la Belgrad unde a înființat „Marea Școală”, devenită ulterior Universitatea Belgrad.
Biserica Ortodoxă a fost construită în perioada 1900-1907, în stil neobizantin.
Din păcate și picturile din interiorul ei ar trebui restaurate.
A urmat un nou război, de data aceea mondial (1914-1918), în care mulți locuitori ai Ciacovei și-au pierdut viața. În amintirea lor a fost ridicat Monument Eroilor din Primul Război Mondial.
După cel de Al Doilea Război Mondial în piața, numită Piața Republicii, casele, naționalizate, au fost lăsate încetul cu încetul să se degradeze.
Din anul 2004 Ciacova a primit statutul de oraș. De el aparțin administrativ satele Obad, Petroman, Macedonia și Cebza.
Satul Obad, situat la 5 kilometri nord-est de oraș, a fost atestat documentar din 1332, cu numele Huhad, schimbat ulterior în Ohod. În secolele XV-XVI pe acel loc a fost ridicată o cetate care s-a menținut și sub ocupația otomană. Sub austrieci a fost colonizat cu germani (1860) și a primit statutul de comună pe care l-a păstrat până în 1950. Numărul populație scăzând, a redevenit sat.
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1893)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ecaterina” (1941)
La 6 kilometri nord de Ciacova este situat satul Petroman, atestat documentar din 1330.
Localitatea era pur românească.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1873)
Sub austrieci, o dată cu catolicizarea impusă de Maria Tereza, mulți dintre localnici au trecut la cultul greco-catolic. Pentru ei, la jumătatea secolului XIX s-a construit Biserica Greco-Catolică.
Satul Macedonia se află la 7 kilometri vest de oraș. A fost atestat documentar din 1332 ca fiind format de proprietarii terenului, familia Maczedonia, sub domnia lui Arpad. Totuși, din documentele vremii, istoricii au concluzionat că în secolul VII acolo a existat o cetate.
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1813)
Din anul 1779 și până la sfârșitul Primului Război Mondial satul a aparținut județului Torontal, apoi, prin unirea lor, județului Timiș.
Ultimul sat care aparține de Ciacova, satul Cebza, se află la aproximativ 8 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din 1334, cu numele Chevzen, localitate românească în care exista o biserică fără turn (1395).
În anul1758 a fost construită Biserica de lemn „Înălțarea Sf. Cruci”, biserică cu turn, așezată pe o fundație de cărămidă, acoperită cu șindrilă, ai cărei pereți au fost realizați din bârne de stejar. Tradiția orală susține că ar fi mult mai veche și că sub altarul ei a existat un izvor cu puteri vindecătoare. În decursul timpului a suferit reparații, șindrila a fost înnoită (1780, 1815) și în secolul XIX pereții au fost tencuiți. Azi ea se află în mijlocul cimitirului parohial, la marginea de nord a satului.
Devenind neîncăpătoare (noroc că nu a fost dărâmată), în mijlocul satului a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1880). Ambele au avut noroc să supraviețuiască inundației râului Timiș (1912) care a distrus satul, rămânând doar câteva case. Ulterior satul a fost refăcut.
Începând cu anul 1996 la Cebza au început amenajările pentru Mânăstirea Cebza „Înălțarea Sfintei Cruci; Sf. Gheorghe”. Până în 2006 a fost ridicat paraclisul.
În paralel s-au construit chilii pentru călugărițe. În anul 2020 mânăstirea era încă în curs de amenajare.
Iulie 2020. Am pornit să vizitez satele comunei Fârdea din județul Timiș, situate în apropierea Lacului Surduc. Din Arad am parcurs autostrada spre Lugoj, apoi, pe drumuri județene, după 120 kilometri am intrat în comuna Fârdea, situată în zona centru-est a județului Timiș, la contactul Dealurilor Lugojului cu Munţii Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Bega.
Prima atestare documentară datează din secolele XIV-XV, ca localitate românească numită Tvrd. În 1454 districtul Twers, din care făceau parte 7 localități, aparținând de județul Timiș, a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara și la sfârșitul secolului a fost încadrat în județul Hunedoara.
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1859)
La marginea comunei, în 2001 a fost înființat un schit de călugărițe. În perioada 2003-2004 au fost construite o biserică, chiliile, turnul clopotniță și a fost transformat în Mânăstirea Fârdea „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paraschiva”.
Este locuită de 16 călugărițe care, în atelierele de croitorie, confecționează veșminte, prapori, etc. pentru biserici.
La 3 kilometri spre sud, pe valea îngustă a râului Hăuzeasca, este situat satul Hăuzești, unul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comună.
Satul este atestat documentar din 1464 printr-o diplomă în care Hewges era donat lui Petru Desy și Nicolae Balothai. A supraviețuit în perioada ocupației otomane.
Sub austro-ungari, numit Antsest, avea doar 8 case.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1883)
Pentru a vedea celelalte sate, situate pe drumuri diferite, m-am întors și am traversat comuna, apoi am înaintat spre nord, în total 6 kilometri.
Satul Mâtnicu Mic a fost atestat documentar din 1364 cu numele Muchnuk. În decursul istoriei, sub otomani, austro-ungari, satul a rămas pur românesc.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)
Fiind situat la mică distanță de Lacul Surduc, pentru a-l vedea, am parcurs cei 2 kilometri de drum neamenajat.
Lacul Surduc este cel mai mare lac de acumulare din vestul țării, situat în partea de sud-est a munților Poiana Ruscă.
Am revenit pe drumul județean și după 2 kilometri spre est am ajuns în satul Drăgșinești. Numit Drasinfalva (satul lui Dragu), a fost donat de Regele Ladislau V, împreună cu alte sate înconjurătoare, lui Iancu de Hunedoara, documente din care satul a fost atestat (1453).Sub ocupația otomană o parte a locuitorilor s-au mutat la câmpie și au format satul Dragșina.
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1996)
La 3 kilometri sud, satul Gladna Montană, în 1454 format din două localități alăturate, Felso Gladna şi Also Gladna, era proprietatea lui Iancu de Hunedoara, apoi, ca toată zona, a fost ocupat de otomani și de austro-ungari, când cele două localități s-au despărțit (1784). În sat au migrat germani, veniți din alte localități ale Banatului, zona Rusca, Reșița, etc., pentru a lucra în minele din zonă și o perioadă a fost numit Gladna Germană. Spre sfârșitul secolului XIX și mai ales în secolul XX, după emigrarea lor, satul a redevenit sat românesc.
Biserica Ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1954)
Pe un drum, care traversează Munții Poiana Ruscă spre est, am parcurs 3 kilometri până în satul Gladna Română.
Căminul Cultural „Cornel Veselău” (cântăreț de muzică populară bănățeană)
Lângă sat, până în perioada interbelică, s-au mai putut vedea ruinele unei cetăţi construite pe timpul voievodului Glad, azi dispărute, care atestau existența unei așezări din acea perioadă. Satul, cu numele Olah Gladna, a fost atestat documentar abia din perioada ocupației austro-ungare (1784).
Biserica Ortodoxă „Nașterea Domnului” (1894-1896)
La 2 kilometri est, la capătul drumului asfaltat, se află ultimul sat care aparține de comuna Fârdea, satul Zolt, al cărui nume, tradus din limba slavă, înseamnă aur. Atestat documentar din 1453, când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, în decursul timpului a fost deținut de mai mulți nobili, apoi de erariul austriac și în 1860 a fost cumpărat de baronul Carol Billet.
Satul și-a păstrat, de-a lungul timpului, caracterul românesc. În 1775 a fost construită Biserica din lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” despre care tradiția orală susține că a fost cumpărată din Gladna.
Clădirea, din lemn de stejar, îmbinat cu cuie de lemn, a fost postată pe un fundament de piatră.
În decursul timpului, renovată și restaurată, cuiele au fost înlocuite cu unele de fier și acoperișul a fost înnoit.
Interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, reprezentând personaje și scene biblice care, în momentul vizitei mele, erau acoperite pentru a fi protejate.
Mă gândeam cât timp va mai dura, poate niciodată, până să fie restaurate.
În biserică se păstrează o colecție de cărți bisericești dintre care cea mai veche a fost tipărită la Blaj în 1776.
În apropiere am văzut și Biserica Ortodoxă Nouă, construită în 1936, în stil neobizantin.
Obiectivele fiind atinse, comuna cu cele șase sate vizitate, m-am întors și m-am îndreptat spre o altă latură a Lacului Surduc, loc amenajat ca zonă de agrement cu ștrand, camping, terase, locuri de pescuit, etc.
De asemenea se pot practica diverse sporturi nautice și scufundări.
Lacul Surduc, întins pe o suprafață de 530 hectare, are adâncimea 16-20 m și o capacitate de acumulare de aproximativ 51 milioane metri cubi.
A fost creat, prin construirea unui baraj din beton (1972-1976), pentru a aproviziona municipiul Timișoara cu apă potabilă și industrială.
În aceeași perioadă a început și amenajarea zonei de agrement unde, fiind o zi toridă, la o „terasă” o trupă gălăgioasă se răcorea cu niște beri. Deh, inventivi băieții !
După ce în drumul Arad- Băile Herculane am văzut mai multe obiective, spre seară am ajuns în Băile Herculane unde ne-am cazat la Vila Oltenia, situată în apropierea centrului stațiunii, aproape de un pod care traversează râul Cerna.
Stațiunea este situată pe valea Cernei, între pereții stâncoși ai munților Domogled. Este renumită pentru apele termale curative, de tip clorurat-carbonatat și tip clorurat-sulfat, cu o radioactivitate ridicată.
La mijlocul secolului XIX săpăturile arheologice, făcute în zona localității, au scos la iveală mai multe apeducte, tabule votive, monede, etc., romane. Localitatea a fost atestată din anul 153 e.n., sub stăpânirea romană.
În acea perioadă a fost numită Therme Herculis deoarece se credea că apele tămăduitoare sunt sacre, nume care a fost găsit scris pe o tabulă votivă. Avea o populație numeroasă și o mare importanță strategică, fapt demonstrat prin cei cinci delegați trimiși la Roma pentru alegerea consulilor.
Băile fiind foarte apreciate, aristocrația romană le frecventa des.
După retragerea romanilor, în decursul timpului zona a fost devastată de hoardele barbare, apoi a intrat sub ocupația otomană dar, nefiind întrebuințate, s-au ruinat. Au urmat războaiele purtate între turci și austro-ungari, terminate cu alungarea turcilor și prin Pacea de la Passarovitz (1718) teritoriul, incluzând și Băile Herculane, au intrat în posesia Imperiului Habsburgic.
Ocolul Silvic Băile Herculane
Fiind în inspecție militară pe Dunăre și trecând prin zonă, un general austriac a descoperit vestigiile romane și existența apelor curative (1734). Înștiințându-l pe Împăratul Carol al VI-lea, a primit ordin să refacă băile termale și să le pună în folosința trupelor militare și a localnicilor, împreună cu câteva izvoare.
Intrând în administrarea militarilor grăniceri (1801), aceștia au refăcut căile de acces și au construit aproape toate vilele vechi ale stațiunii de azi, în stil baroc austriac, un pavilion pentru sanatoriul militar (1810), apoi au fost construite primele hoteluri (1824) și o biserică (1838).
A doua zi de dimineață, cu un itinerar bine stabilit mental, am pornit să explorez stațiunea.
Am traversat râul Cerna pe podul pietonal din apropiere și m-am îndreptat spre două izvoare care se aflau acolo. În stațiune, dintre cele 19 izvoare cunoscute, sunt captate doar 9 și acestea folosite funcție de necesități, restul revărsându-se în râul Cerna.
Izvoarele au fost grupate teoretic după falia din care au fost forate. Cele două pe care urma să le văd fac parte din Grupa Neptun, care include 6 izvoare.
Izvorul Neptun II (Anteu) este situat în malul drept al Cernei, pe planul faliei Neptun și are scurgeri neregulate deoarece sunt emanate și gaze.
Apa lui este recomandată în tratarea afecțiunilor aparatului digestiv.
La numai 8 metri distanță, pe aceeași falie, dar mai sus, a fost forat Izvorul Neptun III (Argus). Temperatura ambelor izvoare este 54 grade.
Este numit și Izvorul de ochi, apa lui fiind un remediu pentru afecțiunile oculare.
Pe cealaltă parte a râului, lângă vila în care eram cazate, am văzut Băile Venera. Pe vremuri aveau cinci bazine a căror apă avea temperatura de 36-38 grade. Se spune că izvorul a fost descoperit după ce niște cai, cu probleme la picioare, intrând frecvent în acea apă, s-au vindecat (1838).
Erau renumite pentru tratarea femeilor sterile, a unor boli dermatologice și venerice. Sub regimul comunist au fost folosite și de femeile care își provocau avorturi deoarece apa trata eventualele leziuni provocate. Din acest motiv au fost închise și, în timp, au devenit depozit de deșeuri. Din 2010 au fost reamenajate în regim privat.
De la izvoarele Neptun m-am întors spre centrul stațiunii și am deviat pe o stradă lăturalnică dorind să văd o mânăstire.
Din păcate, în drumul meu, ieșind din perimetrul centrului, am văzut adevărata față a localității. Deși în secolul XIX a fost o stațiune renumită pe plan european, sub comuniști o perioadă cu dezvoltare ascendentă, ruinele aflate la tot pasul arătau că nici azi încă nu sunt luate măsurile necesare reabilitării ei.
După 5 minute am ajuns la Mânăstirea Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” care funcționează în fosta Vilă Dobosoane. Vila a fost donată Episcopiei Caransebeșului în anul 1925. Sub regimul comunist, preluată de stat, în ea au funcționat pe rând mai multe instituții, apoi a fost etajată, amenajate 40 de camere și transformată în vilă turistică.
După anul 1989 clădirea a fost retrocedată. Proprietarul a amenajat-o pentru a fi folosită de cler și persoanele cu baza financiară redusă. În timp au fost amenajate chilii, un paraclis și din 2007 a fost transformată în mânăstire.
M-am întors și am urmat malul râului până la cea mai renumită clădire istorică, azi în stare înaintată de degradare, Băile Imperiale Austriece, numite și Băile Neptun (1886).
În secolul XIX, când stațiunea era în plină glorie, marile personalități ale Imperiului Austro-Ungar o frecventau des. Băile Imperiale au fost folosite de Împărații Austriei- Iosif al II-lea și Francisc I cu soția, Charlotte.
Stațiunea a fost vizitată cel mai des de Împăratul Franz Iosef cu soția Elisabeta, cunoscuta și populara Sissi, care în jurnalul său a descris-o ca fiind cea mai frumoasă din Europa. Jurnalul s-a păstrat și azi e expus, împreună cu alte colecții adunate începând cu anul 1922, în Muzeul Nicolae Cerna, deschis în stațiune.
Clădirea este compusă din trei corpuri, unul central și două laterale.
În corpul din stânga era sala de așteptare pentru intrarea într-o aripă unde erau amenajate băile sulfuroase.
În corpul din dreapta se afla o altă sală de așteptare pentru accesarea băilor saline.
Pe fațada clădirii, în partea superioară, au fost postate statuile unor zeități romane.
Azi, cu tencuiala căzută, pereții deteriorați sau chiar căzuți, încăperile invadate de vegetație, după spusele localnicilor, este în proprietate privată. Ca majoritatea proprietarilor care au primit clădiri istorice, cărora nu le pasă de valoarea culturală și în plus sunt ajutați și de legile insuficient de drastice, proprietarul vilei o lasă să se ruineze în continuare fără a lua măsuri. Totuși în vara anului 2020, printr-un program de voluntariat, studenții Facultăților de Arhitectură Timișoara, Cluj și București au construit eșafodaje cu rol de protecție a trecătorilor.
O dată cu Băile Austriece Imperiale a fost construit și Podul de fier forjat, lung de 32 metri, cu parapeții prezentând elemente decorative (1883-1886).
Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina sunt situate în apropierea orașului Lugoj din județul Timiș. De ele aparțin administrativ câteva sate. Mi-am făcut un itinerar pentru a le vizita. La 10 kilometri vest, apoi sud, de orașul Lugoj, am ajuns în satul Hodoș, comuna Darova, atestat documentar din1323.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897)
Am înaintat spre sud 4 kilometri până în comuna Darova. Localitatea a fost înființată sub domnia Împăratului Josef al II-lea (1786) prin colonizarea cu șvabi, când a fost numită după contele de Daruvar, în acea vreme comisar guvernamental al zonei.
O parte din coloniști au părăsit Darova în timpul invaziei otomane (1788). Un secol mai târziu, în partea de nord a satului, locuită de români, a fost înființată o nouă colonie, cu sârbi mutați acolo din județul Torontal, numită Istvanfalva (Ștefănești) sau Darova Mică (1885). Apoi au fost aduși coloniști slovaci, de pe teritoriul actualei țări Ungaria, care au format cătunul Imrefalva (1892).
Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1870)
La începutul secolului XX cele trei s-au unit formând actuala Darova.
Localitatea a rămas majoritar germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
Actual Darova este locuită în principal de români.
Căminul Cultural
Al doilea sat care aparține administrativ de Darova, Sacoșu Mare, este situat la8 kilometri sud-vest de comună, la granița cu județul Caraș-Severin, zonă de șes și deal. A fost prima dată pomenit în documente cu numele Zekes, localitate în care s-a oprit pentru câteva zile Regele Ladislau IV (1290). În decursul timpului satul a fost locuit de români. Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1695) care, deteriorată, a fost dărâmată și înlocuită cu alta din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1860).
În secolul XVIII a fost colonizat cu maghiari și satul numit Sacoșu Unguresc (1760), coloniști care l-au părăsit după numai câțiva ani și numele a fost iar schimbat, în Sacoșu Mare (Nagy Szakos). Un secol mai târziu a intrat în posesia avocatului Imre Gyika și a rămas sat independent până după naționalizare. Prin reforma administrativă (1968) a fost arondat comunei Darova.
Deși unul dintre cele mai vechi sate atestate în zonă, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări și mai vechi, dacică, din epoca fierului și un tezaur din secolul III î.e.n., format din 25 obiecte din aur (1,298 kg) care azi se găsesc la Muzeul Național de Istorie București.
Pentru a vizita comuna Victor Vlad Delamarina, m-am întors la Lugoj și m-am îndreptat spre sud-vest unde sunt situate două dintre cele șase sate aparținătoare comunei. În total 26 kilometri, parcurși în 30 minute și am intrat în satul Herendești. Satul românesc a fost atestat din 1650 când era în proprietatea fiscului. Sub ocupația otomană purta numele Herendiest. Colonizările încercate de habsburgi și austro-ungari au fost doar eșecuri, satul a rămas românesc.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1931)
În sat am descoperit ruinele, invadate de vegetație, ale fostului Conac Herglotz (sec. XIX), ridicat la acea vreme de un localnic înstărit.
Era înconjurat de un parc care, nefiind accesibil, azi a devenit locul în care localnicii aruncă diverse deșeuri.
În perioada comunistă a fost naționalizat și transformat în sediul C.A.P. După 1989 o perioadă în conac a funcționat o grădiniță apoi a fost retrocedat. Actualul proprietar, cu reședința în Elveția, l-a preluat și „a uitat” de el.
La 4 kilometri spre sud se află satul Petroasa Mare, creat în 1785 cu coloniști șvabi care l-au numit Morgenstern, nume schimbat în Vecsey, după administratorul care s-a ocupat de colonizare (1789).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1871)
Totuși, chiar și azi, germanii l-au numit Wetschehausen și românii Pietroasa.
Numele actual l-a primit după reforma administrativă din 1968.
Căminul Cultural
După evenimentele politice din 1989 în sat s-au mutat familii de ucrainieni care în câteva decenii au devenit majoritari.
Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sf. Ap. Petru și Pavel”
După 1989 familia Drădean, de origine din Petroasa Mare, a cumpărat un teren la marginea satului și a început demersurile pentru ridicarea unei mânăstiri. Obținând aprobările, din 1996 a început construcția bisericii din Mânăstirea Petroasa Mare „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Lângă ea s-au ridicat chiliile călugărilor. Lucrările de finisare, picturile interioare, continuă și azi.
Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc spre Lugoj și să mă îndrept din nou spre sud, pe alt drum. După 11 km am intrat în localitatea Victor Vlad Delamarina, din 1890 declarată comună.
A fost atestată documentar din 1717 când purta numele Satul Mic.
Primăria
După ce Banatul a intrat sub administrația românească numele i-a fost schimbat în cel actual amintind de poetul creator al poeziei în dialect bănățean, scriitorul și ofițer al Armatei Române care s-a născut în localitate.
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1908)
La 3 kilometri spre sud este situat satul Honorici, atestat documentar din 1371.
Deși a fost deținut de austro-ungari, în 1750 fiind în proprietatea fiscului, a rămas un sat românesc.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1904)
La aproximativ 5 kilometri spre sud, la capăt de drum, într-o porțiune deluroasă, se află satul Pădureni, atestat documentar din 1954 ca și cătun al comunei. A fost ocupat de ucrainieni care au venit din Maramureș și Bucovina pentru a lucra la defrișarea pădurilor (1970-1985). Crescând numărul populației a fost declarat sat.
Biserica Ortodoxă Ucraineană
Satul Visag, aparținător administrativ de comuna Victor Vlad Delamarina, este situat aproape de granița cu județul Caraș-Severin. Pentru a-l vizita a trebuit să mă întorc în comună și să străbat spre sud, apoi spre vest, 25 kilometri. În drum, cam la 1 kilometru după ieșirea din comună, am văzut câteva case răzlețe care se pare că formează satul Pini. Se pare, deoarece nu exista nici o tablă indicatoare. Satul Visaga fost atestat documentar din anul 1369.
Totuși o așezare a existat cu mult timp în urmă, arheologii descoperind o unealtă din piatră cioplită care se presupune că ar fi veche cam din 30.000 î.e.n. (paleoliticul superior).
Satul românesc a rezistat atât sub otomani cât și sub austro-ungari, deși sub ultimii au fost făcute tentative de colonizare. Din 1810 a intrat în proprietatea familiei de nobili Milankovits care l-au deținut peste 100 de ani.
În sat a existat o Biserică de lemn (1749) care, după multe reparații făcute în decursul timpului, în final s-a deteriorat grav și a fost dărâmată. În locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”(1930-1931).
Pentru puțina populație care a trecut la catolicism a fost construită Biserica Greco-Catolică.
Am părăsit zona cu regret. Mă întorceam iar la șes, în orașul meu natal, Arad.
Excursiile Monicăi 